O CARTE DESPRE ROSTIREA CREŞTINĂ

La Editura Christiana din Bucureşti a apărut către sfîrşitul anului cartea alcătuită de d-na Gabriela Moldoveanu şi intitulată Când cuvintele sunt de la Cuvântul. Ce şi cum vorbesc creştinii între ei şi unii despre alţii.
Citez de pe coperta finală a cărţii: „Aşezată pe stâlpii de lumină teologică şi duhovnicească reprezentaţi de scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae şi ale Ieroschimonahului Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), cartea de faţă, alcătuită de autoare atât din texte proprii, cât şi din texte «cuminecătoare» atent antologate, ne odihneşte în «poala liturgică» a cuvintelor care se cer după Cuvânt, aducându-ne aminte, prin pilde vii, că adevărata comunicare, creştineşte vorbind, este întâi de toate cuminecare, împărtăşire tainică întru Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care suflă unde vrea şi sfinţeşte unde suflă”.
Autoarea mă îndatorează introducînd în cuprinsul volumului şi o exegeză „în viziune liturgică” a cărţii mele de poezii Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire (2002), recenzie pentru care am primit îngăduinţa de a fi postată şi pe acest blog (asumîndu-mi să fiu acuzat – fatalitate românească! – mai degrabă de „vanitate” decît de „falsă modestie”).
Menţionez că în textul reprodus am păstrat cu grijă ortografia autoarei (care la rîndul său a păstrat cu grijă ortografia mea în toate versurile citate). (R. C.)

Ilustraţia copertei:

Stefan Orth, "Nu creşte trandafir fără ghimpe"

PREOŢIA ÎMPĂRĂTEASCĂ A POETULUI

O lectură în viziune liturgică a Răsăritenelor iubiri*

“Cei unşi cu Sfântul Mir devin prin Har împăraţi,
preoţi şi profeţi ai cereştilor taine.”(Sfântul Macarie)

“Împăraţi prin stăpânirea patimilor noastre,
preoţi ca să ne jertfim trupurile noastre şi profeţi
prin instruirea în marile taine.”
(Sfântul Ecumenius)

“... dacă lumea este răstignită pentru mine
şi eu pentru lume, m-am dat ca jertfă lui Dumnezeu
şi devin preot al propriei mele jertfiri.”(Origen)

Scriitorul are harisma numirii, cea dată de Dum­nezeu lui Adam când l-a învrednicit să dea nume tuturor fiinţelor vii; vrednicie de creator, împărat al creaţiei, iereu al ei şi profet.
Poetul mai are un dar, cel al melos-ului, care îl în­rudeşte cu îngerii (“Bucură-te, stătătoare într-al îngerilor jeţ” – Imn stavrofor). Harul creaţiei poetice, duhul-porumb “care ciugule tăcerea şi-o preface în cuvînt” (acelaşi Imn), îi dă poetului putinţa să se cuminece cu Cuvântul, Fiul Tăcerii, şi să se comunice în revărsări de înţelesuri întrupate în cuvinte, sub ceruri deschise, din care izvorăşte Lumina-cântec, muzica Liturghiei cereşti, şi spre care ţâşneşte poezia-rugăciune.
Poetul este şi el un fiu preaiubit întru care Tatăl a binevoit. Aceasta este taina talentului său: binevoirea proniei dumnezeieşti.
Taina poeziei este harisma însoţită de participarea trudnică a alesului, este bucuria stavroforă a zămislirii şi a naşterii poeziei, rana de dragoste a poetului, lupta lui – ca a lui Iacov – cu Îngerul, asumarea jertfei de sine în duh şi în trup pentru mai înaltă şi înmulţită rodire, ardere-de-tot spre Înviere.
Dar mai este un ce în taina poeziei asupra căruia ne atrage atenţia un vers al litaniei cruciforme citate mai sus (Imn stavrofor): “Bucură-te, plecăciune între două legăminte”. Taina desăvârşirii artistice, aici a desăvârşitei poezii, este conlucrarea dintre vechiul legământ, cel al legii – în cazul poeziei, al legii prozodice – şi noul legă­mânt, cel al Harului. Respectarea legii presupune cultură, îngrădire, rigoare, muncă, uneori silnică. Harul e dar dumnezeiesc şi libertate, inspiraţie, noutate. Aşadar, pu­tem spune că măiestria artistică are două vâsle: inspiraţia şi canonul. Nu întotdeauna inspiraţia este harică. Pentru ca harul să plinească legea, Dumnezeu-Cuvântul cere ple­căciunea artistului, metania, închinarea-ofrandă a crea­turii creatoare-prin-Har dinaintea Creatorului său, smerit gest liturgic al artistului-iereu.

Atitudinea lui Răzvan Codrescu faţă de propria-i menire şi faţă de poezia sa ne-o aminteşte pe cea a pre­o­tului conştient de taina preoţiei sale. Debutul în volum a­mânat până la vârsta la care ar trebui să fie primită preoţia şi desăvârşirea poeziei sale sunt măsura respon­sa­bilităţii, a discernământului, a cucerniciei dureros jertfel­nice cu care iconomiseşte Harul consacrării sale ca poet creştin.
Titlul volumului, Răsăritenele iubiri, sub care sunt reunite poeziile din trei cicluri: Amurgalia (sonete şi false sonete), Mirele şi Pelerinul (icoane imnice) şi Rost de doină (Cîntece fără stăpîn) – ne spune că spaţiul spiritual al creaţiei sale lirice este cel al Răsăritului de Sus (Hris­tos) şi al Bisericii răsăritene (ortodoxe), iar plasma este iubirea.
Subtitlul Fals tratat de dezlumire acoperă, printr-un artificiu livresc în maniera pseudo-, o mărturisire cu mijloacele poeziei, dar în duhul marilor scrieri filocalice, despre sfintele nevoinţe ale desăvârşirii, pentru ca omul uns după Botez cu Sfântul şi Marele Mir să păstreze darurile Tainei.
Poetul se trăieşte pe sine ca mădular, cel mai adesea nevrednic, al Bisericii luptătoare, cu tindere către Biserica biruitoare. Conştiinţa lui se raportează la siste­mul hristic de valori şi tensiunea confesiunii sale lirice este alimentată de conflictul paulinic dintre voia duhului şi voia trupului – luptă căreia ne face martori cu senti­mentul intimităţii ecclesiale şi al comuniunii, cu o nevoie de Adevăr care pare să-i condiţioneze viaţa însăşi, căci Ade­vărul este sursa cuvîntului, iar cuvântul este sursa poe­zi­ei, calea de mântuire a poetului, rostul său de aici şi moti­vaţia sa de-a pururea (Destin, Imn stavrofor).
Gândul dezlumirii ne aminteşte Imnul heruvic prin care credincioşii participanţi la slujba Dumnezeieştii Liturghii îşi cer lor înşile să lase “toată grija cea lumească” pentru a putea închipui în mod tainic pe Heruvimi, împreună cu care Îl vor întâmpina pe Hristos sub forma Cinstitelor Daruri, la Ieşirea cea mare de dinaintea Jertfei euharistice.

Arhitectura trinitară a volumului şi conţinutul ne îngăduie asemănarea lui cu o biserică, al cărei ctitor şi preot este poetul, el însuşi ofrandă pentru jertfa euha­ristică şi jertfitor, păcătos şi duhovnic al păcatelor sale, cantor şi iconar. Grijania din potirul lui sînt “cuvintele, sfintele” (Cuvintele).
În “pridvorul (prologul) Bisericii (cărţii)” ne în­tâmpină Crucea lui Hristos, pe care este spânzurat poetul, răstignit PRO-LOGOS: pentru Cuvânt şi pentru cuvânt. Este la ceasul cel mai greu al răstignirii, ceasul părăsirii, şi nu poate să creadă că din “mirul risipit”, din revărsarea iubirii sale creatoare, nu a rămas măcar “un iz” pentru “rana din picior”, semn hristic al luptei cu diavolul. Părăsit mai rău decât Hristos: singur, nici moartea nu-l ia, doar şerpii profită de umbra răcoroasă a crucii lui. Ce aşteaptă poetul în această stare? Îl aşteaptă pe Hristos, să urce “măcar jumate Căpăţîna”, să vadă că nu-i mort, să-i atingă rănile, fie şi iscoditor ca Toma, “şi-apoi în muta zărilor pustie/ să prindă glas sub paşii tăi ţărîna!”. Să prindă glas ţărâna, să-i dea cuvânt, puterea smulgerii din ţărână (elementul facerii şi al desfacerii), reîncorporarea stihiilor până la grai, stihia poeziei, pentru a prohodi cu ea pe Dumnezeu cel Viu**:

Eu îndărăt, stihie cu stihie,
din cuie şi din spini m-oi opinti,
năluca ta s-o prohodesc de vie...

Eli, Eli, lama sabahtani?!

Poezie insuportabilă. Laşitatea îţi cere să închizi cartea, înmulţind părăsirea. Numai taina frăţiei creştine îţi dă tăria să continui lectura la piciorul crucii. Lectura? Nu, comuniunea. Poezia se scrie cu literă puţină şi se citeşte de ca şi cum nu s-ar citi: heruvic.
Lama sabahtani, orbire de moment a vederii pro­fetice copleşite de suferinţă, nu se mai aude în celelalte poezii. În Post-Christum găsim înţelegerea deplină a sensului mântuitor al crucii personale, dar din darul răstignirii Atotiubirii, “care-n noi, cu noi şi peste noi veghează”. În Soledades, “urieşeasca mea singurătate” nu este părăsire de către Dumnezeu, ci posibilă pedepsire “aici şi-acum” cu cel mai greu chin al iadului – singurătatea.

Amurgaliile sunt poezii-sărbători ale amurgului. În timpul liturgic, amurgul este un moment cu o valoare la care par­ticipă şi timpul cosmic: el este intervalul de trecere de la o zi liturgică la alta, este ceasul laudei de seară, al luminii line, în care slava lui Dumnezeu pogoară în fire ca linişte unică pe care ziua o simţim doar între zidurile sfin­ţite ale bisericilor, venind din Chivotul de pe Sfânta Masă.
Amurgul este şi ceasul înfiorat de strigătul dum­nezeiesc: Adame, unde eşti? – ceasul necăirii Protopărin­ţilor noştri, păcat mai greu decât căderea în ispită din fap­tul zilei, care a făcut necesară mîntuirea, dureroasă şi pentru Dumnezeu şi pentru om: “Pe stîrvul meu icoana slavei geme:/ mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,/ şi ne durem de-atît amar de vreme,/ mereu străini şi logodiţi mereu” (Plîngerea lui Agapie Sketul din Mirele şi Pelerinul). Veacul de pe urmă, ca şi cel dintâi, rămâne şi el străbătut de Adame, unde eşti? şi oricărui om, creştin sau nu, îi este dat să-l audă măcar o dată, în amurgul vieţii, ca să se întoarcă (Andante).
Aproape toate poeziile celor trei cicluri sunt răspunsuri la Unde eşti, Adame? – rugăciuni mature, ieşite din acel loc al inimii unde creştinul poartă toată istoria mântuirii omului cu ce a fost şi va să fie (Floare de psalm), spovedanii necruţătoare, violente, cufun­dări temerare la adânc, plângeri băr­băteşti, uscate de văpaia metanoiei, reparaţii cu jertfă ale păcatelor personale şi ale omenirii de la Adam, pe care poetul o rezumă în el însuşi (“Sînt trist cum n-am mai fost de la cădere...” – Recurs). Provocări grele pentru conştiinţa cititorului.

Cel de-al doilea ciclu de poezii, Mirele şi Pelerinul – Icoane imnice, este un “fals tratat” de deosebire a duhurilor pentru creştinul pelerin la locurile sfinte ale nunţii cu Mirele veşnic, Hristos.
Icoanele de lumină sunt chipuri teofanice, locuri de întâlnire a poetului cu Dumnezeu. Cea dintâi icoană e Maica Domnului (Filă de acatist), cu soborul ei de sfinte canonizate de Biserică (Trecea-n amurg) sau numai de poet, prin puterea transfiguratoare a iubirii lui mistice. Uneori, Sfintele se confundă cu “sfinţitele” poetului – împărat chemat la suiş după suiş, profet văzător cu duhul şi preot îndreptăţit să sacralizeze cu dorul său jertfitor lui Dumnezeu.
Icoanele “împărţite” poetului de Duhul sunt cu­vintele, “adevăratele cuvinte”, cele ce-şi “trimit sunetul mergător-înainte”:

Cuvintele, adevăratele cuvinte,
a treia zi se scoală din morminte,
căci sfintele, naltele, muşcă din moarte,
şi slava le-nghite, şi duhul le-mparte.

Cuvin­tele, adevăratele cuvinte,
se fac pîine şi vin, întru-aducere-aminte,
iar taina lor, marea, ne soarbe în sus,
de la Răsărit şi pînă la Apus.(Cuvintele)

Aşa cum Biserica este Mireasa lui Hristos, mirea­sa poetului este poezia, “tîrnosita lui iubire” şi totodată altarul pe care se jertfeşte. Femeia, chiar şi atunci când nu este prilej de cădere, ci “înaltă” (Sora mea de suflet) şi “Doamnă” (Frescă), cum o vrea poetul, nu e “taină pururi suitoare”, “leac de moarte”, “rădăcină a oricărei bucurii” la măsura Poeziei (Imn stavrofor). Bucuria deplină a comuniunii cu femeia e amânată, nu fără o mai mult sau mai puţin discretă suferinţă, pentru Ziua luminii neapuse (Recurs, Rondel amar).
Icoanele de întuneric sunt idolii, fiii slăbiciunilor şi ai patimilor noastre, care ne fac să slăvim creatura în locul Creatorului.
Prima “icoană” întunecată este Salomeea, al cărei dans a făcut din Irod asasinul Sfîntului Ioan Botezătorul.
Se reia în aceste poezii tema conflictului dintre trup şi duh, al coexistenţei binelui şi a răului în om:

Cu rîvnă-n duh, pe Dumnezeu slăvescu-l,
dar carnea mi-i altminteri rîvnitoare...(Celei preafrumoase)

... tind cu dreapta după cer
şi-n scîrnă rîm cu stînga mea, cîineşte!...
(Plîngerea lui Agapie Sketul)

Cînd amiroşi a înger şi-a jivină,
sub care steag frumseţea să ţi-o pun?
(Rondel silvestru)

Iubito, vin din noaptea înaltului sobor:
arhangheli pînă-n ziuă ţinură sfat cu mine,
dar cum să mă cuminec din dreapta slavei lor,
cînd tu-mi întinzi de-a stînga potirul coapsei pline?
(Rondel impur)

Niciunde nu vom întâlni binele împăcat cu răul. Momentele de cădere sunt recuperate de însuşi actul haric al creaţiei poetice.
În poezia erotică “de întuneric” din Icoane şi Amurgalii remarcăm etica superioară, creştină chiar şi în păcat, care nu-l mai aminteşte prin nimic pe Adam învinuind femeia şi pe Dumnezeu pentru propria-i slăbiciune.
Nemulţumirea de sine a poetului este cauzată de fapt de aspiraţia care-i depăşeşte forţa spirituală. El se vrea cu iubita ca Avva cu frumoasa Pelaghia. Cu o erotică de artist, îndeosebi vulnerabil la vraja formelor şi a culorilor, visător, transfigurator, ar vrea să aibă “gorgonica putere”, creştineşte vorbind, virilitatea duhovnicească de a-şi “prăda” iubita “iubirii efemere” şi a o face măsură a frumuseţii în veacul fără de măsură, după cum Preacuviosul a îmbogăţit Biserica cu o mare Sfântă. Numai că visarea şi transfigurarea artistică nu fac faţă ardorii dorinţelor trupeşti (Învinşii, Cîntec de orbire, Rondel impur).
Din punct de vedere teologic, Icoanele de întuneric uimesc prin cunoaşterea foarte subtilă a idolatriei, ceea ce presupune, din partea autorului, trezvie duhovnicească. Am selectat câteva tipuri de idolatrie:
Suferinţa din Cîntarea damnatului este generată de patima megalomaniei (vădită şi în scrierea cu majuscule a pronumelui personal, persoana I), a extinderii frenetice, de dorul “neţărmurit şi nevremelnic” de viaţă care, trăită fără răgaz şi putere de a înălţa privirea spre lumina cerească şi crucea “suitoare”, umbrindu-L chiar şi pe Dumnezeu “în toate”, devine iad al risipirii:

... Spuneai ceva de-o cruce suitoare
şi de-o lumină ninsă pe Tabor?...

Din rostul tău Mă tulbură crîmpeie;
de M-aş opri, te-aş înţelege poate...
Dar nu e chip: ca iedera pe goluri
Mă-ntind mereu şi te umbresc în toate.
Poezia “Mai-mult-ca-poetul”, cel mai înalt omagiu adus lui Eminescu, răstoarnă tabu-ul axiologiei lumeşti. Răzvan Codrescu acuză aici cecitatea idolatră a lumii care, în cazul lui Eminescu, continuă să nu vadă Sfântul de Poet:

Ci-n urmă, vai, crezînd a-l fi-nţeles,
l-am ferecat în racla poeziei
pe cel făr’ de întoarcere trimes –
pe Mihail, Luceafărul Pustiei!
(în limbaj teologic, Pustia inimii fiind Împărăţia Cerurilor în adâncul omului creştin).
Rondel amar este o poezie de a cărei îndurerare ar trebui să ne sfiim, lăsând-o fără nici un comentariu, dar enunţurile “tu nu eşti tu” şi “te ştiu după tăcere” au, din perspectiva misticii ortodoxe, semnificaţii ce trebuie să fie puse în evidenţă. Cunoaşterea după tăcere este legată de taina persoanei umane, care aici poate fi cunoscută mai mult apofatic, descoperindu-se deplin numai în Lumina Împărăţiei. (Comparaţia acestei cunoaşteri cu aceea a cerbului care-şi simte ciuta prin păduri are valoare strict poetică.) Cel dăruit de Dumnezeu cu harisma cunoaşterii de sine şi a semenilor săi la nivelul persoanei, subiectul-unicat, liber, al fiinţei umane, vede cît de înstrăinaţi suntem de noi înşine. El îi vede pe cei inconştienţi de persoana lor (purtătoare a chipului lui Dumnezeu şi a asemănării cu El), pe cei neadevăraţi (“tu nu eşti tu”), umbre a ceea ce sunt, învăluiţi în false păreri despre ei înşişi, îngropaţi de vii sub maldăre de idoli cu care se identifică. De obicei, această vedere o primesc rugătorii pe care harul i-a învăţat vorbirea omului cu Dumnezeu în relaţie personală. În cazul de faţă, o neîmplinită iubire pare să fi deschis poetului adâncul acesta al cunoaşterii – şi totodată al durerii. Dacă fiinţa iubită nu-l urmează pe cel mai luminat, prăpastia care se cască între ei ajunge la dimensiunile unui eon şi singura alinare a celui conştient rămâne aşteptarea cu credinţă a învierii de obşte, care va fi şi marea revenire la noi înşine, cei ce suntem într-Adevăr:

Aştept, sub trista stelelor cădere,
să vii-ndărăt, ca seva în nervuri,
iubirea mea, la marea înviere,
căci azi în carnea ta, pe care juri,
tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere!
“Icoana de întuneric” este aici timpul, sub aspectul lui carnal idolatrizat (“pe care juri”). În Spre Iosafat (ciclul Amurgalia), însă, poetul, cu buna socotinţă a misticii şi a asceticii răsăritene, aminteşte celui gata să cadă în extrema opusă (“să nu mai fii deloc”) potenţialul mântuitor al trupului:

O, tu, ce-ai vrea să nu mai fii deloc,
nu lua-n deşert a firii volnicie,
că-n spuza ei nădejdile se coc
şi-i Dumnezeul nostru rană vie!
Plîngerea lui Agapie Sketul este rodul experierii în duh a ispitirilor unuia dintre pustnicii sketici, pelerini angajaţi pe drumul cel mai abrupt al iubirii pentru Hristos. Cu o înţelegere duhovnicească demnă de Părinţii trăitori realmente ai acestor experienţe, poetul ne face părtaşi la o ispitire îndeobşte rezervată monahilor îmbunătăţiţi, cu vederea ca şi aievea a demonului de amiază, pricinuitorul temutei akedia – de data aceasta în ipostaza de duh măgulitor. Este descris tot meşteşugul aţâţării prin care diavolul e gata-gata să-i fure eremitului armele duhovniceşti: crucea, adevărul şi smerenia (“Fac semnul crucii, dar viclean rîvnesc/ la vorba lui, şi plin mă simt de mine...”).
Punctul culminant al ispitirii este semănarea confuziei (“Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,/ iar cine minte – tu de unde ştii?!”), orbirea noastră cea mai cumplită, aceea de a nu discerne între Dumnezeu şi diavol:

Mă răsucesc ca rîma pe jăratec
şi n-am habar: acolo-s eu sau el?
Aievea-i totul, sau vreun vis zănatec?
E Şarpe Dumnezeul meu, sau Miel?...
Numai iubirea nebună a lui Hristos îl ajută pe atletul duhovnicesc al pustiei să-şi redobândească trezvia:

Dar Domnu-i Domn, şi cred că ştiu de ce...
Ce n-are dracul? N-are răni de cruce!
Nu, n-are răni, oricît de splendid e:
de la-nceput, cu vorba doar ne duce!

Dar El, Hristosul rănilor, boier,
ca un nebun, de veacuri, mă iubeşte...
şi să trăiască în continuare cea mai dureroasă logodnă, până la vremea nunţii eterne cu Mirele:

Pe stîrvul meu icoana slavei geme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.
Plîngerea lui Agapie Sketul este scrisă cu o cunoaştere duhovnicească şi o artă de atlet al poeziei creştine.
Imn spectral, ultima parte a trilogiei intitulate Mirele şi Pelerinul, ne pare o iniţiere cu privire la valoarea spiritua­lă a culorilor, care, deşi izvorâte din rai şi splendoare a creaţiei, pot fi ispite pentru pelerin. Poetul-călăuză cu vedere profetică îi arată pelerinului ţinta călătoriei sale: “slava Mirelui” care conţine, dar şi transcende, în veşnicie, spectrul cosmic, “căci mai presus de firea vîrstată-n curcubee/ se-ntinde străculoarea Cuvîntului, meree...” (Ex-spectrum).

Răsăritenele iubiri ar putea fi baza unui studiu al însuşirilor iubirii în duhul dreptei credinţe. Pentru a ne explica, vom face o scurtă analiză a poeziei Descîntec de leagăn, cea mai predispusă dintre toate la erezia sentimentalismului. Descîntec de leagăn face parte din grupul Icoanelor de lumină. “Icoana” este aici o pruncă pe care iubirea paternală a poetului o răsfaţă cu cuvinte de o sfântă frumuseţe; dar demnitatea lui împărătească, tinzând la mai mult, intervine transcendental; duhul lui profetic vede în minunata tocmire lucrarea Duhului Sfânt, iar “preotul” săvârşeşte epicleza: “şi găteşte-n ea cuibar/ de măiastră grea de har”.
Cu toată mângâierea şi dulceaţa Harului, creşti­nis­mul ortodox nu este dulceag. Iubirea răsăriteană este înaltă, răs­tignită, ascetică, mistică, înainte-văzătoare, slu­jitoare, blândă, smerită, miloasă, arsă de setea pentru adevăr în numele Adevărului. Poezia lui Răzvan Codrescu este scrisă cu acest fel de iubire: mare, dar tăinuită, stăpânită, nemistifica­toare, neidolatră, închinată mai întâi lui Hristos şi, prin aceasta, cu atât mai mult făpturii.
Pentru a ne întări afirmaţiile, ne vom referi la poezia Ars clamandi, insuflată de iubirea creştină de neam şi ţară, iubire răstignită (“Valahie, cumplita mea iubire.../ cu sînge, maică, ţi-aş spăla obrazul,/ dar vrednic nu-s de ţintuit în cuie”) pentru Adevăr. Sentimentul din care erupe acest imn este iubirea de ţară, “sîn bolnav de nerodire” – Valahia decăzută, stearpă în duh şi în glie, “smochinul lui Mesia”, hoit mâncat de viermi, bântuită “din patru vînturi” de urgie. Ars clamandi este strigăt în pustie, urletul neputinţei poetului de a trezi un popor incapabil să mai ia ceva în serios, mort de râsul fără noimă, victimă a duhului hilar, uzurpatorul demnităţii. Ars clamandi – în spirit autentic creştin – nu are nimic din falsitatea zgomotoasă a clamărilor lumeşti.

Răsăritenele iubiri 
(coperta IV)

În partea a treia a volumului, poetul îşi adună doinele sub titlul Rost de doină – cîntece fără stăpîn.
Rost – cu larga sferă semantică a cuvântului: rostire, dar şi sens, tâlc, menire, rânduială ş. a. Cîntece fără stăpîn, adică libere de orice îngrădiri, zămislite şi născute de poet din preaplinul iubirii sale de neam, motivată ontologic, cu rădăcini în însăşi voia lui Dumnezeu, unicul Stăpân.
Eruditul Răzvan Codrescu îşi găseşte desăvârşit locul şi rostul în inima poeziei populare româneşti, pur şi simplu, ca un poet român ce este. Uneori pare a folosi cu o bucurie jucăuşă cuvintele şi rosturile nenormate ale sintaxei populare, dar o face cu atîta respect şi tandreţe, fără nici o urmă de condescendenţă! E duh în duh cu ţăranul, a cărui maiestate o numeşte “apusă”, dar care în neam e vie, de vreme ce adapă “stihuri” în care şi prin care poetul va “trăi solemn”, va “creşte nou din cîte-n pîrg dădură”, vrednic de “statornica cetate”, el şi neamul lui duhovnicesc, “taină scrisă-n cer,/ pe frumuseţea slavei ne-nserate”. Limbă din limba cui este oare “limba mea... smerit năier/ vîslind prin apa mărilor sărate/ spre strădulcimi ce negrăit ne cer” (Autoportret – în Amurgalia)?
Fiindcă este scrisă cu har, poezia lui Răzvan Codrescu este uimitoare, iar cel mai mult ne bucură cu această virtute doinele. Bucurie nu simplă, ci cutremurată de ceva ce se simte de la început, dar se înţelege pe măsură ce intimitatea cu poezia adânceşte comuniunea cu poetul. Încetul cu încetul, sub neobişnuita plinire poetică, sufletul dibuieşte un miez de har mai mare: al iubirii de neam până la cunoaşterea acestuia, ceea ce presupune răstignire pe crucea istoriei neamului, în deplină libertate, cu un singur Stăpân, Răstignitul de la mijloc.
Rostul de doină ne pare a fi şi este o poezie mai “veche de zile” decât celelalte. Temele primelor două cicluri sunt reluate aici în alt registru poetic, dar şi la o altă vârstă spirituală. Este vădită domolirea patimilor, mai multă linişte, multă îndurare, o curată veselie ţărănească, cosmizarea bucuriei erotice luminoa­se, dar şi un insistent dor de ducă monahal, eshatologic.
Poezii cu dimensiuni miniaturale, doinele sunt mai încăpătoare decât o baladă sau un poem: cântece cernute prin trei site ale istoriei – a umanităţii, a neamului şi a poetului. Contopit cu neamul şi glas al acestuia, poetul nu e câtuşi de puţin lăsat la poarta Raiului, cum ni se arată – mai în glumă, mai în serios – în poezia Sus la poarta ferecată...

În epilogul volumului, la capătul închipuitului nostru pelerinaj din pridvorul bisericii spre altar, ne aşteaptă ctitorul cu răbojul lui testamentar scris la talpa EPI-LOGOS-ULUI: Dumnezeu-Cuvântul.
Pe pragul morţii pentru lume, cunoscător în cugetul inimii al tainelor Împărăţiei ce va să fie, destinatul şi cruciatul poeziei lasă pe răboj iubirea, nu poezia – stihie (“Nu ştiu ce nume porţi în alte graiuri,/ dar într-al meu te-am botezat: Stihie” – Poesis) care va arde şi ea împreună cu toate celelalte la înnoirea lumii. Iubirea, cauza şi rostul poeziei, nemuritoare şi reazem al istovirii în lume.
În schimb, nu cere celui ce-l citeşte decât să-i trăiască fervoarea preaiubirii, chiar în păcate, a lumii, căci “Splendoare e şi glorie divină/ chiar şi-n cădere lumea Celui Bun –/ şi ea e cea ce nouă va să vină”: trăire emoţionant de sinceră şi de adâncă a legăturii omului cu lumea, de a cărei frumuseţe poetul nu se poate lipsi nici lângă Dumnezeu, în veci. Dar Dumnezeu, care a făcut lumea pentru om, a lăsat-o să se prăbuşească pentru el şi o va îndumnezei împreună cu el, nu-i cere omului dez-lumirea de frumuseţea care în smerenie va muri spre Înviere şi care aşteaptă Răsăritul, strigând, împreună cu poetul-profet: Maranatha! A-L aştepta pe Hristos “mort pentru lume şi lumea moartă pentru tine”, aceasta e treapta cea mai înaltă a iubirii răsăritene.

Cu duhul ostenit, dar “folosit” de însoţirea poetului în suişul de la Eli, eli, lama sabachtani la Maranatha, din “inima pustiei” în “pustia inimii”, prin sufletul lui “cu văi adînci”, te întrebi de unde atâta logofanie...
În poetul care cere (Tîlc de rugăciune – în Amurgalia):

Cuvîntul dă-ni-l, Doamne, cel mai presus de sine,
izvodul gurii tale, prin care toate sînt –
lumina lui ascunsă, prisosul lui de bine,
îmbelşugata moarte a sîmburelui sfînt! [...]
Nu-mpătimita vrajă a slovelor subţiri,
nu mintea care minte frumos ca o ispită,
ci îndoita pîrgă a pururei iubiri,
cea doldora de tine şi lumii răstignită –
pe ea-ntreit ţi-o cerem, cu rugă-nfricoşată,
mai plini ca totdeauna, mai goi ca niciodată!,

Dumnezeu binevoieşte cu asupra de măsură şi îi dă lui cuvânt cu putere multă.

Gabriela MOLDOVEANU

* Răzvan Codrescu, Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire [poezii], Editura Christiana, Bucureşti, 2002.** În acest unic loc, îmi iau îngăduinţa, ca autor al versurilor, să-i avertizez pe cititorii poeziei şi/sau ai exegezei de faţă că întregul pasaj “Ce aşteaptă poetul în această stare? Îl aşteaptă pe Hristos, să urce măcar jumate Căpăţîna, să vadă că nu-i mort, să-i atingă rănile, fie şi iscoditor ca Toma, şi-apoi în muta zărilor pustie/ să prindă glas sub paşii tăi ţărîna. Să prindă glas ţărâna, să-i dea cuvânt, puterea smulgerii din ţărână (elementul facerii şi al desfacerii), reîncorporarea stihiilor până la grai, stihia poeziei, pentru a prohodi cu ea pe Dumnezeu cel Viu...” reprezintă o interpretare foarte personală a autoarei, divergentă faţă de ceea ce am intenţionat eu să exprim analogic şi alegoric. “Interlocutorul liric” nu este Hristos. Dar, ca orice creaţie literară, “opera” mea este şi ea “deschisă”, pasibilă de varii interpretări, aşa că demersul exegetic, mai apropiat sau mai îndepărtat de intenţionalitatea mea iniţială, îşi păstrează legitimitatea ideală. [Nota R. C.]