ORTODOXIA ŞI „ZEUL TOLERANŢEI”

O nouă carte de excepţie – „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O privire ortodoxă – a apărut recent la Editura Christiana din Bucureşti. Este o radiografie ortodoxă de peste patru sute de pagini, întemeiată pe o amplă bibliografie la zi, a curentelor dizolvante din lumea noastră contemporană, care toate se prevalează de imperativul aşa-zisei „toleranţe”, prost sau tendenţios înţeles.
Autorul cărţii, care între timp a îmbrăcat haina monahală, doreşte să-şi păstreze anonimatul. Reproduc aici, ca provocare la o lectură esenţială, prefaţa volumului, semnată de d-l Costion Nicolescu. (R. C.)

Despre toleranţă şi intoleranţă:
o perspectivă de pe versantul însorit
al dreptei credinţe

Toleranţa reprezintă, de câteva decenii bune, o temă extrem de prezentă în agora globalizată a zilelor noastre. Se aud foarte adesea chemări intempestive la toleranţă, precum şi acuzaţii vehemente de intoleranţă.
Discuţiile în legătură cu toleranţa sunt însă cel mai adesea alterate de ceea ce reprezintă una dintre racilele timpurilor moderne: corectitudinea politică. Autorul prezentei lucrări dedică, de altfel, un capitol consistent acestei corectitudini politice (Toleranţa şi „corectitudinea politică”), pe care o defineşte a fi un curent de gândire. Corectitudinea politică atacă gândirea şi limpezimea ei printr-un atentat pervers la limbă[1]. Schimbând termenii de definire, corectitudinea politică crede că poate schimba şi realităţile. Dar, chiar dacă realităţile nu pot fi schimbate, se alterează grav percepţia omului asupra lor, producându-se adesea confuzii grave în legătură cu valorile, cu conţinutul şi ierarhia lor. La nivelul omului comun, precum şi la cel al intelectualului superficial sau al celui „cu pretenţii” (de a fi atoateştiutor), corectitudinea politică poate fi devastatoare întru descreştinare.
Probabil că această lucrare s-a născut, pe de o parte, şi dintr-o anumită exasperare în legătură cu această corectitudine politică, cu bulversarea periculoasă a valorilor pe care o produce, iar pe de altă parte produsă şi de multele acuzaţii de intoleranţă făcute în lumea de azi la adresa Bisericii Ortodoxe. De aici, caracterul ei vădit apologetic. El este impus de pericolele spirituale ce ameninţă lumea contemporană, ale cărei rădăcini şi valori culturale şi morale creştine sunt negate. Principalul pericol, în viziunea autorului, îl reprezintă descreştinarea creştinismului. Acesta îşi asumă încă din titlu tipul de abordare a problematicii legate de toleranţă: o perspectivă ortodoxă. Un citat generic din Sfântul Isaac Sirul este menit să-i liniştească de la bun început pe cei care ar fi gata să ridice cu prejudecată piatra acuzării de intoleranţă. El singur ar putea fi începutul şi sfârşitul oricărei discuţii oneste şi concise în legătură cu poziţia creştină: „Să cunoşti pe toţi oamenii egali în bine şi în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaş, mai ales pentru că e fratele tău şi din firea ta, şi a fost rătăcit, fără ştiinţă, de la adevăr”[2]. Acest citat reprezintă, în fond, cheia întregii lucrări şi arată limpede poziţia Bisericii în legătură cu tema dezbătută.
Cum este şi firesc, autorul pleacă de la definirea termenilor, revenind şi nuanţând în mai multe locuri pe parcursul lucrării, în funcţie de evoluţia istorică şi ideologică.
De la bun început este de observat, o dată cu autorul, că termenul de toleranţă, ca atare, nu este de regăsit nicăieri în Sfânta Scriptură.
În limba română, cuvântul este atestat prima dată în Calendariu ce slujeşte pre 100 de ani, începând de la anul 1814 până la anul 1914. Acum întâi româneşte alcătuit… La Buda, în Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei [1814]. Se scria acolo: „De când s-au început toleranţia, adică volnicia religiilor”. Aşadar, tot la raportul dintre religii se făcea referinţă (dicţionarul vorbeşte despre „admiterea practicării şi a altor religii decât cea oficială a statului”).
Dicţionarul Limbii Române, editat de Academia Română (tomul XI, partea a 3-a, Bucureşti, 1983), dă pentru a tolera următoarea definiţie: a îngădui, a permite (un lucru, o situaţie, un fapt nepermis); a trece cu vederea, a admite, a răbda; (învechit) o obicni (= a suferi, a îndura; a tolera, a accepta). De reţinut este faptul că termenul se referă la ceva îndeobşte nepermis. Autorul cărţii de faţă arată cum această definire şi accepţie este în timpul din urmă tot mai mult transgresată şi abandonată în favoarea unei definiri ideologice, generate de curentul de gândire tot mai dominant şi dictatorial al corectitudinii politice.
În principiu, ce se cere a fi tolerat? De cele mai multe ori lucruri care contrazic bunul simţ, rafinat printr-o experienţă milenară. Cele considerate până de curând nepermise, astăzi nu numai că sunt permise, dar sunt chiar încurajate şi introduse în rândul lucrurilor normale. Se cere mereu tolerarea minorităţilor de tot felul (etnice, sexuale, religioase etc.), considerându-se că ele sunt mai expuse. Din păcate, adesea se solicită tolerarea non-valorilor morale, a abaterilor voite de la normalitatea firii (firescului). Lucrurile ajung să capete adesea conotaţii incredibile, în sensul că se admite şi se încurajează intoleranţa minorităţilor faţă de majorităţi! Sigur, nu orice minoritate beneficiază de acest demers. De pildă, minorităţile creştine în diferite ţări sau zone necreştine nu se bucură de un sprijin politic sau mediatic echivalent, cel mai adesea fiind ignorate şi abandonate de media şi de instituţiile politice.
De aceea, ne spune autorul, astăzi se poate vorbi mai degrabă despre o nouă toleranţă, una care poate fi caracterizată a fi, în fapt, o falsă toleranţă. Dacă toleranţa în sensul ei vechi se cuvine aprobată şi practicată, cea propovăduită acum este de neacceptat.

Două capitole consistente sunt dedicate francmasoneriei şi legilor noahide, considerate, cu argumente, a fi unele dintre principalele surse de provenienţă şi promovare a noii toleranţe.
Chiar dacă pentru un timp destul de lung francmasoneria a încercat să se înfăţişeze în veşminte creştine, este destul de evident că ea a fost şi rămâne, prin structura ei, paralelă cu Biserica. Conştientă de forţa Bisericii, ea a încercat mereu, în chip tot mai insidios, s-o penetreze cât mai la vârf şi s-o controleze, în vederea abaterii de la menirea ei fundamentală cu care a fost investită de Hristos, anume conducerea credincioşilor pe drumul mântuirii. Chiar dacă, în decursul timpului, în chip cu totul condamnabil, unii slujitori ai clerului sau personalităţi „de vază” ale laicatului au cedat din varii interese meschine şi s-au lăsat racolate, Biserica e reuşit să depăşească căderea lor, pentru simplul fapt că ea este o instituţie divino-umană, al cărei cap mereu salvator şi ocrotitor este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi pentru că totdeauna au fost mai mulţi credincioşii adevăraţi, fie ei clerici sau laici. Francmasoneria poate accepta eventual Biserica numai ca pe o parte a ei, controlată de ea şi, practic, descreştinată. „Creştinismul a dominat lumea prin intoleranţa sa”, citim într-un important document francmasonic (Declaraţia de principii din 1921). Toleranţa pe care francmasoneria pretinde că o promovează nu este în fapt decât o dictatură, orice abatere de la regulile masonice fiind aspru sancţionată, cel mai adesea în chip ocult. Autorul subliniază cum „corectitudinea politică reprezintă, într-un fel, răsfrângerea filozofiei masonice în spaţiul public”.
În principiu, după demonstraţiile autorului, cam toate organismele interreligioase sau ecumenice internaţionale sunt penetrate malign de un spirit francmasonic şi se conduc după principii de sorginte masonică, urmărind, prin sincretismul promovat, slăbirea şi relativizarea dreptei credinţe creştine. Şi asta cu atât mai mult cu cât sunt mai largi în cuprinderea lor. Sunt date exemple precum Consiliul Mondial al Bisericilor şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Parlamentul Religiilor etc.
În ceea ce priveşte legile noahide, autorul observă o reactivare apăsată a lor în vremurile recente. Astfel, pe un site dedicat lor, se afirmă: „Cele 7 legi ale lui Noe – Charta naţiunilor – sunt codul legislativ şi moral cel mai vechi al umanităţii, dar totodată ghidul cel mai modern pentru omul secolului al 21-lea. Ea conduce omul ca să concretizeze potenţialul ei cel mai ridicat, cel al unei fiinţe formate şi organizate după chipul Creatorului său. Aceste legi amintesc responsabilităţile morale ale oricărui om şi constituie ghidul cel mai fiabil pentru a ajunge la pacea universală, pentru o lume mai bună” (http://7loispourlhumanite.org/).
Legile noahide sunt imperative morale naturale, care au fost date, conform tradiţiei rabinice, de Dumnezeu lui Noe, ca un legământ etern al Său cu întreaga umanitate. De remarcat, că, totuşi, „ele nu se găsesc în Sfânta Scriptură unde se vorbeşte despre legământul cu Noe (Facerea 9), ci apar pentru prima dată, după Hristos, în scrierile tradiţionale iudaice”. Prin legile noahide se propune omenirii o structură religioasă primară (şi primitivă), de o generalitate deconcertantă, valabilă pentru o perioadă în care omenirea era încă extrem de imatură din punct de vedere spiritual. Ele constituie nucleul învăţăturii rabinice până în zilele noastre. Încercându-se impunerea lor, ca fiind de o generalitate acceptabilă tuturor, se ignoră, în fond, dumnezeirea şi lucrarea lui Iisus Hristos (Care n-ar fi făcut altceva decât să propovăduiască legile noahide neamurilor!) şi se neagă existenţa Sfintei Treimi.
Şapte sunt legile noahide[3], dar două dintre ele sunt considerate a fi de bază: credinţa într-un Dumnezeu unic, Creatorul lumii, şi nemurirea sufletului. Ele sunt, ne spune autorul, „până astăzi singurele dogme ale iudaismului”. În fond, prin impunerea legilor noahide se încearcă mascarea impunerii spiritualităţii iudaice în pofida celei creştine autentice. Francmasoneria şi-a însuşit şi ea legile noahide, deoarece slujeau scopurilor ei de amăgire spirituală a lumii şi de deturnare de la legătura personală strânsă cu Dumnezeu, în favoarea unui ezoterism dizolvant. Ea se simţea, în acest fel, ajutată în ţelul ei de a impune o „religie naturală universală”.
Autorul analizează mai pe larg impactul a patru dintre cele şapte legi noahide asupra lumii de astăzi, denunţând caracterul lor anticreştin, şi, în consecinţă, dorinţa promotorilor ei de a supune şi controla lumea, din punct de vedere spiritual, în vederea descreştinării ei. Revelaţia divină, ajunsă la maximul ei prin întruparea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi prin Pogorârea Sfântului Duh, este negată şi abandonată.
Capătul logic şi duhovnicesc al demonstraţiei autorului este limpede: „Concluzia este că pentru creştin minimul dogmatic nu poate în nici un caz să fie format nu numai din vechile legi noahide, dar nici măcar de cele zece porunci, ci numai din cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, ale Sfinţilor Apostoli, hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe”.
Un capitol se referă la relaţia dintre toleranţă şi ştiinţă. Autorul demontează cultul contemporan al ştiinţei, credinţa în infailibilitatea ei. Asistăm, în fapt, la o nouă idolatrie. Aceasta este valabil mai ales atunci când avem de a face cu o ştiinţă care ţine să se despartă făţiş de credinţă şi ignoră ceea ce teologul numeşte „ştiinţa duhovnicească”, aceea care conduce la contemplarea lui Dumnezeu. Autorul consideră că până la un punct ştiinţa poate fi considerată ca fiind o lucrare a harului, o cale de sporire a talanţilor cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, dar că, totodată, de la un punct încolo, din momentul în care ştiinţa (i. e. slujitorii ei) cade pradă mândriei şi autosuficienţei, ea poate lesne deveni slujire a diavolului, cu consecinţe nefaste, cu totul diferite decât scopurile propuse când s-a pornit pe drumul cercetării. Cu toate progresele tot mai rapide şi mai spectaculoase ale ştiinţei în zilele noastre, se poate constata că situaţia omenirii din punct de vedere ecologic este tot mai dramatică, că mari pericole o ameninţă la orizontul unui viitor nu prea îndepărtat, degradările de ecosisteme fiind vertiginoase şi ireversibile, fără ca măsurile de îndreptare să fie pe măsură. O ştiinţă care doreşte să slujească în chip real oamenilor se cere să fie o ştiinţă cu conştiinţa existenţei lui Dumnezeu şi să lucreze în conformitate cu preceptele învăţăturii creştine.
În ceea ce priveşte ştiinţele psihiatrice, atât de la modă astăzi, tinzând să înlocuiască adesea comunicarea tainică duhovnicească a omului cu Dumnezeu, autorul consideră că exercitarea lor cu desconsiderarea lucrării lui Dumnezeu în cadrul Bisericii nu poate fi decât păguboasă în ceea ce priveşte o reală şi integrală tămăduire sufletească şi spirituală a omului.

În principiu, ceea ce ar justifica preocuparea asiduă pentru problema toleranţei e un pericol care apare astăzi în suficiente situaţii, acela al violenţelor fizice, violenţe care, nu o dată, pot conduce la moarte.
Ar trebui poate observat că există o intoleranţă spirituală şi una fizică. Intoleranţa fizică este determinată cel mai adesea de proasta gestionare a intoleranţei spirituale. Din punct de vedere spiritual, anumite lucruri şi situări pot fi considerate inacceptabile, dar această respingere nu trebuie să conducă, în nici un caz, spre intoleranţă fizică şi violenţă, cu consecinţele ei nefaste.
Dacă toleranţa fizică (reciprocă) a celor ale căror cadre de gândire intră într-o vădită contradicţie este de înţeles, de acceptat şi de promovat, în schimb toleranţa spirituală, prin care ţi se cere să fii de acord cu lucruri care sunt în totală contradicţie cu adevărul de credinţă şi cu adevărul de viaţă este de neacceptat, pentru că ar conduce la compromiterea mântuirii sau, în orice caz, ar periclita-o.
De altfel, şi în comunicarea cea mai comună, în limbajul de zi cu zi, auzim adesea exprimări categorice, adesea conţinând chiar o notă de indignare, de genul: „este de netolerat”, „este intolerabil”, „asta nu mai pot s-o tolerez” etc. Cu alte cuvinte, este clar că există o limită a tolerării. Unde este ea de pus sau de găsit? Până unde poate merge toleranţa?
În dicţionarul menţionat, o a doua definire a cuvântului toleranţă, care ne poate lămuri şi ea într-o măsură, este următoarea: „obişnuinţă sau dispoziţie pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente sau substanţe”. În măsura în care avem de a face cu o construcţie spirituală sau instituţională dezvoltată organic, firesc, este clar că aceasta are o limită de suportabilitate, dincolo de care existenţa îi este pusă în pericol. În plus, am putea să ne raportăm şi la accepţia tehnică a termenului toleranţă: diferenţă între valorile maximă şi minimă admisibilă pentru o anumită mărime sau dimensiune caracteristică a unui material, piesă sau obiect, exprimând gradul de precizie cu care acestea trebuie realizate. Aşadar, pentru a-şi îndeplini rolul sau funcţiunea, o piesă sau o prelucrare trebuie să se încadreze în nişte limite de toleranţă (plus, minus) faţă de valoarea ideală. Ieşirea dintre aceste limite acceptabile îl face de nefolosit, îl face să devină un rebut. Se poate transfera foarte bine această accepţie şi în domeniul spiritual. Percepţia devine extrem de limpede şi nu sunt necesare prea multe explicaţii suplimentare.
În mod evident, sunt lucruri care, spiritual vorbind, nu se pot tolera unele pe altele: Binele nu poate tolera răul! Adevărul nu poate tolera minciuna! Dreptatea nu poate tolera nedreptatea! Frumosul nu poate tolera urâtul! Valoarea nu poate tolera non-valoarea! Firescul nu poate tolera nefirescul! Moralitatea nu poate tolera imoralitatea! Virtutea nu poate tolera păcatul! Bineînţeles, şi reciprocele sunt adevărate. Ar mai fi de constatat cum cele din urmă creează celor dintâi o stare de suferinţă, în timp ce intoleranţa celor din urmă se transformă cel mai adesea în violenţă şi dorinţă de distrugere. Şi poate că pentru cele dintâi, pentru cele care privesc adevărul de credinţă şi învăţătura de credinţă, cuvântul mai potrivit ar fi nu intoleranţă, ci intransigenţă principială.

Am văzut cum definiţia din dicţionare dă pentru a tolera şi accepţia de a răbda. În mod sigur, tolerarea implică suportarea[4] şi răbdarea. Suporţi o greutate, ceea ce suporţi este ceva apăsător, iar uneori ajunge să fie strivitor. Rabzi ceva cu care nu eşti de acord, ceva care îţi agresează într-un fel sau altul conştiinţa sau existenţa, o anormalitate care ar trebui rezolvată cumva. În creştinism, se vorbeşte chiar despre îndelunga răbdare. În bună parte, toată viaţa omului se constituie şi într-un lung exerciţiu de răbdare, de renunţare la voia proprie sau la confortul propriu pentru a face loc şi celorlalţi, diferiţi de tine. Este una dintre lecţiile pe care Părinţii ne cer s-o învăţăm temeinic, pentru că răbdarea este o virtute care stă la temelia multor altora. În situaţii de convieţuire apropiată se tolerează reciproc neputinţele! Lucrul acesta este de înţeles şi de acceptat, până atunci când se ajunge la problema păcatului. Răbdarea păcatului, propriu sau al altora, se cuvine a fi limitată. Şi, bineînţeles, chiar dacă păcatul nu poate fi tolerat, poate fi compătimit păcătosul!
Răbdarea a ceva sau a cuiva implică o anumită suferinţă, mai mică sau mai mare. Rădăcina latină a cuvântului toleranţă cuprinde şi acest înţeles de suferinţă[5].
Suferinţa aceasta are două componente complementare. Una este cea a propriei suferinţe, venite din presiunea pe care un factor extern o face asupra ta, pe motive de adevăr de credinţă. A doua este aceea a suferinţei pentru celălalt, pentru faptul că el se află în rătăcire. Bine purtate, amândouă sunt nobile şi conduc la rai.

Pentru a ne orienta mai bine asupra poziţionării creştine în legătură cu toleranţa şi intoleranţa, bine este să ne referim la petrecerea lui Hristos pe pământ, la învăţătura Lui şi la evenimentele legate direct de viaţa Sa. Cu alte cuvinte, la modelul Hristos.
A fost Hristos tolerant? Cu păcătoşii, cu fariseii şi cu cărturarii, cu zarafii de la templu, cu samarinenii, cu arhiereii? A încercat El să ignore căderile şi abaterile, să treacă cu vederea sau să treacă sub tăcere păcatele? A fost Hristos adeptul unor compromisuri în materie de credinţă sau de viaţă firească, conformă constituţiei ontologice a omului, aceea de fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Nu! Dimpotrivă, nu a pierdut nici un prilej pentru a veşteji orice abatere, orice cădere, orice raportare greşită la Dumnezeu. A mustrat cu timp şi fără de timp, uneori cu mare vehemenţă („Vai, vouă…!”). Arare, El a trecut la gesturi explicite, ca în cazul zarafilor sau al smochinului neroditor. Îndemnul lui Hristos este fără echivoc: „Ci cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta de la cel rău este” (Matei 5, 37).
În continuare, putem să ne mai întrebăm: pune Hristos un capăt răbdării Sale? Cu prilejul vindecării unui lunatic (Matei 17, 17), El spune aceste cuvinte celor din preajma Sa, dar parcă mai mult Sieşi: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?…” După această întrebare, oarecum retorică, vădind amărăciune în legătură cu îndărătnicia oamenilor şi persistenţa lor într-o credinţă slabă, nelucrătoare, Hristos Îşi continuă neabătut misiunea, care-L va conduce în final la jertfa supremă, răscumpărătoare pentru firea umană în ansamblul ei şi pentru fiecare persoană în parte.
Întrebarea poate fi pusă şi invers. Au fost evreii timpului acela toleranţi cu Hristos? În mod evident, nu. L-au denigrat, L-au batjocorit, I-au cerut moartea, s-au bucurat de ea.
Totodată, se poate observa lesne că, mustrând, Hristos a încercat totdeauna recuperarea celor căzuţi sau rătăciţi. A fost mult milostiv şi mereu dispus la a-i ajuta spre a se îndrepta. A căutat nu moartea, ci îndreptarea păcătosului (cf. Iezechiel 33, 11). A intrat în casele lor, i-a oblojit, i-a tămăduit, le-a vorbit şi i-a învăţat, adesea prin pilde spre mai lesnicioasă înţelegere. În acelaşi timp, îndemnul lui Hristos este unul la iertare totală (Marcu 11, 25). Dar El cere a se merge chiar mai departe. Mai mult decât la iertare, Hristos cheamă la iubirea vrăjmaşilor. Or, tocmai în virtutea acestei iubiri, se impune vindecarea acestora, orientarea lor pe drumul care să-i conducă la mântuire. Sigur, este vorba despre acea iubire compătimitoare şi mereu gata de jertfă, despre care ne spune Apostolul Pavel în Întâia Epistolă către Corinteni, iubire care „rabdă îndelung” (13, 4), „pe toate le suferă”, „pe toate le rabdă” (13, 7). Dar – atenţie! – nu trebuie nici o clipă uitat că este, în acelaşi timp, o iubire care „de adevăr se bucură” (13, 6). Cu alte cuvinte, o iubire autentică, capabilă să aducă o bucurie adevărată, paradisiacă, este numai aceea care se însoţeşte cu adevărul. Asta uită mulţi dintre cei care propovăduiesc o toleranţă cu orice preţ, fiind adepţi ai relativismului şi laxismului în raport cu adevărul.
Atitudinea creştinismului autentic vine din învăţătura lui Hristos şi din modelul oferit de El. Creştinismul, îndeosebi cel ortodox, este confruntat tot mai adesea în zilele noastre cu acuzaţii de intoleranţă, în urma vehiculării tendenţioase a tot felul de neadevăruri în legătură cu el. „Există prejudecata că Biserica nu s-ar îngriji de mântuirea ereticului sau a păcătosului, ci doar l-ar condamna fără drept de apel”, ne atrage atenţia autorul. În practică se poate observa cum, în lumea contemporană, prea adesea tocmai creştinismul este acela ostracizat, minimalizat, luat în derâdere, expulzat cu destulă vehemenţă din viaţa publică în cea privată. Cu alte cuvinte, cei care reproşează creştinilor că sunt intoleranţi, sunt, de fapt, ei înşişi intoleranţi faţă de creştini. Autorul demonstrează că tot ceea ce ţine de curentul de gândire al corectitudinii politice şi de propaganda ideologică privind toleranţa are, între altele, un evident scop anticreştin.
Pentru a se realiza echilibrul şi înţelepciunea poziţionării creştine, de o importanţă aparte este ultimul capitol, cel despre Râvna trupească şi cea duhovnicească, în care autorul, printre altele, combate cu fermitate ceea ce s-ar putea numi „antiecumenismul greşit”. Este vorba de un antiecumenism care poate conduce la sectarism, care poate ajunge să piardă serios din conţinutul autentic creştin. Orice critică trebuie să vină din dragoste şi să aibă în vedere îndreptarea celui criticat. În această tentativă, răbdarea nu trebuie să se sfârşească. Autorul observă că „în hora fanatismului intră toţi cei pătimaşi, indiferent în numele cărei credinţe urăsc pe cei diferiţi. Comuniştii torturau în numele ateismului lor, iudeii răstigneau în numele legii lor, catolicii ardeau în numele «învăţăturii» lor, iar unii ortodocşi urăsc sub chipul râvnei pentru credinţă”. În acelaşi timp, în lumina învăţăturii şi vieţii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, credinţa creştină ortodoxă nu suferă amestec sau comparaţie cu alte credinţe. Fiind şi rămânând rodul pur al Revelaţiei şi al trăirii ei în Biserică, ea se cere păstrată, pusă în lucrare şi transmisă ca atare.

Cum lucrarea nu se mărgineşte numai la constatarea unor realităţi şi la analizarea lor, este important de văzut ce ne sugerează autorul pentru vieţuirea corectă într-o lume care nu mai caută adevărul (propriei credinţe), ci se închină tot mai mult „zeului toleranţei”. Cum se cuvine să răspundă creştinismul la multele şi repetatele acuzaţii de intoleranţă ce-i sunt adresate şi, în general, la toată această stare de fapt tot mai agresivă la adresa lui?
Soluţia propusă de autor este una care urmează firesc analizei sale şi învăţăturii creştine: „Soluţia pentru creştinii din zilele noastre (…) este dezvoltarea unei metodologii de abordare creştină a oricărui fapt al vieţii, deci şi al ştiinţei”. Creştinul trebuie să pună în echilibru respectarea adevărului de credinţă cu iubirea milostivă: „un creştin poate să afirme că învăţătura creştin-ortodoxă este singura adevărată şi coerentă a lumii acesteia şi în acelaşi timp să aibă o milostivă dragoste neţărmurită faţă de cei care nu cred acelaşi lucru”. Toţi oamenii, dar absolut toţi, sunt creaţia aceluiaşi Dumnezeu unic în Treime, şi atunci se cuvine, aşa cum ne-o cere şi Sfântul Isaac Sirul: „Să socoteşti pe toţi oamenii egali în bine şi în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaş, mai ales pentru că e fratele tău şi din firea ta, şi a fost rătăcit, fără ştiinţă, de la adevăr”.
Autorul ne propune să fim atenţi la sfinţii contemporani, cei care au trăit în condiţii asemănătoare cu ale noastre, şi să vedem reacţiile lor la provocările lumii de astăzi.
O altă cerinţă este aceea de a ne impregna întreaga viaţă şi tot comportamentul de preceptele învăţăturii creştine, să nu considerăm în nici un moment că ne putem dispensa de ele şi am putea să fim „neutri” din punct de vedere religios. Aşadar, nu în toleranţă vede autorul nostru soluţia finală a diferendelor şi violenţelor din lume, ci în „unirea tuturor în trupul nemuritor al Domnului Iisus Hristos, unde toţi primim acelaşi trup şi sânge al Domnului şi astfel ajungem să ne împărtăşim din desăvârşita comuniune de dragoste a Preasfintei Treimi sporind întru veşnicie în dragostea lui Dumnezeu şi între noi”. Multora această viziune li se va părea utopică, dar chiar dacă împlinirea ei apare puţin probabilă, tinderea continuă spre ea se cuvine să fie regăsită în conştiinţa eclezială a fiecărui creştin nădăjduitor.
Şi poate, mai presus de toate, programul creştin privind îngăduinţa faţă de cei rătăciţi, răbdarea şi suferirea lor, se cuvine să cuprindă acest îndemn al Sfântului Isaac Sirul, de o frumuseţe existenţială dumnezeiască, pe care nu ne putem stăpâni să nu-l reproducem şi în acest cuvânt înainte: „Ce este inima milostivă? Şi a zis: O inimă care arde pentru întreaga zidire, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru orice făptură. Şi când îşi aduce aminte de ele sau când le vede pe ele, lacrimi izvorăsc din ochii celui milostiv. Din mila cea multă şi mare care-i stăpâneşte inima, şi din suferinţa cea multă, inima omului se mânie şi nu poate răbda sau auzi sau vedea că vreo făptură este păgubită sau mâhnită. Şi din pricina aceasta, el înalţă rugăciune cu lacrimi şi pentru dobitoace, şi pentru vrăjmaşi adevărului şi pentru cei ce-l necăjesc în tot ceasul, asemenea şi pentru făpturile cele târâtoare se roagă el, din mare şi nemăsurată mila lui, care curge din inima sa, după asemănarea lui Dumnezeu. El se roagă să fie păzită toată firea şi iertată”.
Dincolo de soluţiile generale oferite judicios de autor, rămâne fiecăruia să găsească soluţii adecvate în „micile” situaţii concrete cu care se va confrunta, care prin particularităţi neprevăzute ies din tiparele cadrelor generice.
Biserica Ortodoxă, creştinii care-şi asumă apartenenţa la ea, au o moştenire spirituală extrem de preţioasă, plătită scump, cu sângele răscumpărător al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Este o moştenire care nu poate fi risipită fără tragică vinovăţie, moştenire care se cere păstrată, îmbogăţită şi transmisă mai departe, din neam în neam, până la sfârşitul veacurilor.

Cu „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O perspectivă ortodoxă, ne aflăm în faţa unei lucrări monografice de anvergură, extrem de incitantă prin temă, poate oarecum intimidantă prin dimensiuni. Norocul este că stilul scrierii este alert, capabil să ne captiveze întru citire, totodată şi întru gândire şi trezire spirituală responsabilă. Bogăţia de informaţii este incredibilă, ele fiind extrase şi din cele mai ascunse unghere de biblioteci şi site-uri. Este o lucrare care ar putea constitui o excepţională teză de doctorat la oricare dintre marile universităţi ale lumii, dar aproape sigur că ar fi greu de acceptat chiar şi la cele mai multe dintre facultăţile de teologie ortodoxă, din pricina problemelor „delicate” tratate. Sunt probleme pe care cei mai mulţi dintre factorii de răspundere ai Bisericii preferă cel mai adesea să le treacă sub tăcere. Cauza este mereu aceeaşi păcătoasă corectitudine politică, care pândeşte ameninţătoare la orizontul oricărei normalităţi fireşti, impunându-se, din păcate, uneori chiar şi în discursul oficial sau oficios al Bisericii.
Cum am mai amintit, lucrarea este în mod clar şi asumat apologetică. Autorul demontează cu calm şi fermitate toate acuzaţiile mârşave la adresa creştinismului adevărat, îndeosebi la adresa Bisericii Ortodoxe. Toate demonstraţiile sunt dezvoltate pe baza unei logici pure şi simple, fără cusur. Analizele sale sunt de o maturitate spirituală convingătoare. Este o lucrare care pune în evidenţă la fiecare pas confuziile grave în care rătăceşte lumea contemporană. De câte ori este necesar, autorul face legătura cu evenimente din istoria Bisericii noastre, mai veche sau mai nouă, adesea cu actualitatea zilelor noastre. Totodată, avem de a face cu o carte mărturisitoare, la a cărei mărturisire nu poţi să nu aderi, dacă-ţi asumi apartenenţa la Biserica Ortodoxă.
Ceea ce este primordial şi contează mereu pentru autor este dreapta credinţă. Orice judecată este supusă acestui criteriu obiectiv. El nu se sfieşte, atunci când situaţia o impune, să fie critic chiar şi cu unii paşi greşiţi făcuţi în Biserica Ortodoxă Română, nu ezită să pună degetul pe rănile ei, uneori supurânde (ierarhi francmasoni; poziţia ei în unele asocieri aşa-zis ecumenice; ezitări în exprimarea unor atitudini neechivoce, conforme învăţăturii de credinţă, în cazuri de acută criză spirituală şi morală a societăţii etc.). Tonul este totdeauna decent, dar extrem de ferm. În virtutea raportării sale totale la dreapta credinţă, autorul are poziţii asumat tranşante, lipsite de orice urmă de teamă că ar deranja, în acest fel, pe unii sau pe alţii[6]. Într-un fel, aşa cum i-o impune şi alura sa angelică, autorul trage un semnal de alarmă de tipul: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”. Limbajul folosit recurge adesea la termeni medicali, de tipul „tămăduire”, „medicament”. Aceasta este în fond ţinta trasată de Hristos Bisericii căreia îi aparţinem: reîntoarcerea la normalitate şi la firesc, tămăduirea unei lumi bolnave de ideologii atee şi anticreştine.
Lucrarea a fost scrisă înainte de călugărire, dar se vădeşte la autor o limpede vocaţie monahală. Rigoarea dogmatică şi canonică a tratării mărturisesc în acest sens. Cum îşi va continua parcursul teologic şi duhovnicesc tânărul şi atât de înzestratul autor nu putem şti, dar cartea de faţă mărturiseşte apăsat despre naşterea unui apologet redutabil în spaţiul teologic românesc.

Costion NICOLESCU

[1] Nu mai putem spune orb, trebuie să spunem nevăzător; nu mai putem spune surd, ci hipoacuzic; nu mai putem spune ţigan, trebuie să spunem rrom (nu se ştie totdeauna prea precis cu câţi de r!); nu mai putem spune negru, trebuie să spunem afro-american; nu mai putem spune bătrân, trebuie să spunem senior etc.[2] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXIII, în Filocalia, vol. X, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 133.[3] Legile noahide ar fi următoarele: 1. Credinţa într-un Dumnezeu unic (interzicerea idolatriei); 2. Respectul datorat lui Dumnezeu (interdicţia de a blasfemia Numele lui Dumnezeu); 3. Respectul pentru viaţa omenească (interdicţia de a ucide); 4. Respectul pentru proprietatea celuilalt (interzicerea furtului); 5. Respectul pentru integritatea familiei (interzicerea relaţiilor sexuale nefireşti); 6. Instituţia unei justiţii echitabile (stabilirea de tribunale); 7. Respectul animalelor (interdicţia de a se consuma carne luată de la un animal ce ar fi încă viu) (http://7loispourlhumanite.org; www.akadem.org; Wikipedia). Ordinea în care sunt expuse diferă de la o sursă la alta. Fiecare dintre ele îşi află detalieri în cadrul celor 613 mitzvot (porunci) cuprinse în Torah (numărul 613 ţinând totuşi de învăţătura rabinică, principalii rabini indicaţi fiind Rabbi Simlai, Rabbi Simeon ben Azai, Rabbi Eleazar ben Yosse Galileeanul).[4] Definiţia rădăcinii latine a cuvântului ne dă şi accepţiile următoare: a purta, a sprijini (I. Nădejde, Dicţionar latin-român, Ed. Contemporană, ediţia XIX, f. l., f. a., p. 660.).[5] Ibidem.[6] Lucrarea va naşte probabil unele acuzaţii de antisemitism. Prevăzând aceasta, autorul are grijă să ne avertizeze: „A considera unele afirmaţi despre rătăcirea gândirii iudaice ca antisemitism poate fi făcută numai privind foarte simplist şi politically correct lucrurile. Este limpede pentru orice minte curată că există o diferenţă clară între dezvăluirea unei învăţături greşite şi condamnarea în masă a poporului evreu. (…) Dacă unii oameni nu au discernământ şi înţeleg din aceste cuvinte să urască pe evrei, aceasta nu înseamnă că creştinii nu trebuie să mai vorbească niciodată despre rătăcirea iudaică. (…) Lumea este plină de ură şi este sătulă de ea, atât poporul evreu, cât şi noi toţi”. Ar mai fi de menţionat şi citatul din Pr. James Bernstein, unde, printre altele asemenea, se spune: „Antisemitismul este în întregime ostil Evangheliei”.

Teologul şi publicistul Costion Nicolescu, prefaţatorul cărţii