EMANCIPARE ŞI PERVERSIUNE (II)

“Disoluţia sexelor”

Una dintre smintelile lumii actuale este şi ceea ce am putea numi “disoluţia sexelor”; ea ţine de tendinţa ge­ne­rală a omului modern de a se opune, cu fapta sau măcar cu gîndul, rînduielilor firii, adică, creş­tineşte vorbind, ordinii pe care Dumnezeu a lăsat-o în Creaţia Sa (ceea ce neamţul a numit Gottes Er­haltungs­ord­nungen, “orînduirile dumnezeieşti de conser­va­re a lu­mii”). Nu este vorba decît pînă la un punct de slă­biciunea cărnii sau a minţii; îndărătul acestor manifestări stă, mai mult sau mai puţin conştientizat, un rău mult mai adînc, pe care Părinţii îl numiseră “rădăcină a tuturor ce­lor­lalte rele”: orgoliul de tip luciferic, revolta creaturii împotriva Creatorului. Plecînd de la o înţelegere dizol­vantă a libertăţii, nu mai suferim determinaţiile absolute, care ţin de înţelepciunea divină, ci am vrea să ne auto-determinăm după propriile noastre capricii. Sîntem, ur­mînd expresia apostolică, oalele care cer socoteală Ola­rului că le-a făcut aşa şi nu altfel (în loc să-I mulţumească pentru că le-a adus la existenţă şi le-a dat un rost, suflînd peste ele “duh viu” şi oferindu-le putinţa de a fi mai mult decît nişte hîrburi: “vase” ale harului Său, care biruie moar­tea).
Pe lîngă relaţiile homosexuale şi operaţiile de schim­bare a sexului (care reprezintă consecinţa ultimă a acestui sexualism dizolvant), mişcarea feministă joacă un rol important, fiind principala pîrghie a aşa-numitei “e­man­cipări” a sexului “frumos”, dar “slab”. Ne paşte – în limbaj caragialesc – femeia care vrea să fie “bărbată” (sau care se vrea suficientă sieşi chiar şi sub raport sexual: lesbianism, autoerotism). Nae Ionescu avea dreptate să remarce că fe­minismul nu este altceva decît expresia lipsei de femi­ni­tate (aşa cum efeminarea nu poate fi decît o criză a mas­­cu­linităţii). Femeia modernă se simte nedreptăţită prin în­suşi faptul de a fi femeie într-o lume a prevalenţei virile (amendate cu termenul de “sexism”), dar în spatele acestei nemul­ţumiri particulare, mai mult sau mai puţin mărturisite, se ascunde drama generică a umanului dezdumnezeit: “ieşirea din fire”. Cît de departe am ajuns de acel “etern feminin” (das Ewigweibliche) care trăgea Firea spre înalturi!
Feminismul ne apare direct proporţional cu des­creştinarea lumii. Căci, fără să pună problema falsă a ega­lităţii şi fără să recurgă la aberaţiile “teologiei feministe” de astăzi, creştinismul îi redase femeii demnitatea prin­cipială. Dacă prin femeie (Eva) a intrat păcatul în lume, tot prin femeie (Maria) a venit mîntuirea de păcate. Năs­cătoarea de Dumnezeu reprezintă icoana ideală a femi­nităţii, însumînd, în chip tainic, maternitatea şi fecioria. Cultul marianic a contribuit decisiv la reconsiderarea sta­tutului religios şi social al femeii, pe care creştinismul a ridicat-o la înălţimi pe care feminismul n-o s-o poată ridi­ca niciodată. Femeia creştină, născută mistic din fiat-ul Mariei, este angajată plenar în iconomia mîn­tuirii nea­mului omenesc: ea este izvor de viaţă şi de în­viere.
“Bărbatul, luptător şi tehnician, dez-umanizează lu­mea; femeia, rugătoare, o umanizează prin calitatea ei de mamă chemată să vegheze asupra oricărei fiinţe ome­neşti ca asupra propriei sale odrasle. Dar femeia îşi va împlini menirea numai dacă va primi slujirea «fecioarelor înţelepte» din parabolă, ale căror candele erau pline de da­­ru­rile Duhului, numai dacă, gratia plena, o va urma pe Theotokos – Născătoarea de Dumnezeu [...]. În faţa tragediei lumii a treia, în faţa materialismului, a pornografiei, a drogului, în faţa tuturor elementelor descompunerii demonice, femeia este cea care, după ce a spus cu Sfînta Fecioară fiat, este predestinată să spună astăzi nu, să-l oprească pe bărbat pe marginea prăpastiei, să-i arate adevărata lui chemare...”, spunea Paul Evdokimov*.
Dumnezeu i-a rînduit femeii ca femeie un rost fundamental în dinamica soteriologică a umanului. Fuga femeii de propria ei feminitate, ca şi nostalgia corelativă a unei ordini matriarhale, nu poate fi, din per­spec­tivă creştină, decît un aspect tragic al fugii omului de propria lui mîntuire. Bărbatul şi femeia sînt deopotrivă responsabili, înaintea lui Dumnezeu, de înstrăinarea de sine a firii omeneşti; ei nu-şi pot afla plinătatea decît laolaltă şi ca atare, rugători de-a dreapta şi de-a stînga lui Hristos, aşa cum ni-i înfăţişează icoana de tip Deisis, în care acelaşi Evdokimov (op. cit., p. 267 şi urm.) vedea ima­ginea arhetipală a comuniunii umanului cu divinul – mod de transcendere mistică a sexelor, iar nu de anulare a lor.
Îndărătnică să devină ceea ce este, femeia mo­dernă se chinuie, caricatural, să devină ceea ce nu este !** Creştinismul (forma supremă de ordine) a adus cu sine trans-figurarea femeii, în vreme ce feminismul (care este numai o formă de anarhie post-creştină) n-a putut aduce decît des-figurarea ei.
În ultimă instanţă, problema actuală a femeii nu aparţine nici feminismului, nici anti-feminismului, ci – lucru pe care se cade să-l conştientizăm în toată gravitatea lui – destinului generic al umanităţii “apocaliptice”***.

Răzvan CODRESCU

* Cf. Femeia şi mîntuirea lumii, Editura Christiana, Bucu­­reşti, 2004, p. 8.
** Avem aici reflexul unei tendinţe mai generale a omului modern: el se vaită de ceea ce nu este şi uită să valorifice ceea ce este. În termeni paulinici, aceasta ţine de confuzia “darurilor”, pe fondul acelei “crize a stării de har” despre care vorbea un Mircea Vulcănescu.
*** “Căci va veni o vreme cînd nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfete auzul – îşi vor grămădi învăţători după pof­te­le lor, întorcîndu-şi auzul de la adevăr şi abătîndu-se către basme” (II Timotei 4, 3-4). Omul “smintelilor de pe urmă” este, înainte de toa­­­te, cel ce sfidează Realul şi Adevărul; cel ce, “stînd strîmb” în existenţă vreme prea îndelungată, nu mai ştie, nu mai poate sau nu mai vrea “să judece drept”.

Betty Friedan - o fruntaşă a feminismului american