DOCTORUL PAULESCU - 140 DE ANI DE LA NAŞTERE (II)

O LECŢIE A PROFESORULUI PAULESCU:

SUFLET ŞI DUMNEZEU*

[I]

Domnilor,

În lecţiile precedente**, am expus rezultatele ob­servării fiinţei vieţuitoare şi am ajuns să constatăm că toate actele sale morfologice, ca şi toate fenomenele sale fiziologice, se îndeplinesc în vederea unui scop util, iar acest caracter de finalitate imanentă constituie trăsătura distinctivă a vieţii.
Am făcut, pe urmă, examenul critic al princi­pa­le­lor ipoteze care au pretenţia să explice viaţa şi am arătat că „materialismul”, ca şi complementul său, „generaţia spontanee”, nu sunt decât nişte sisteme greşite, neavând nimic comun cu ştiinţa.
Dar îmi veţi zice: „Nu este de ajuns să dărâmi, tre­­­­­­buie să pui ceva în loc”. Ei bine, să încercăm să facem acest lucru împreună.
Ceea ce noi căutăm să descoperim, este cauza finalităţii morfologice şi fiziologice existente la fiinţele vieţuitoare.
Nu este oare cu putinţă să simplificăm această pro­blemă?
Este evident că finalitatea vitală trebuie să aibă o cauză, căci, în natură, totul are o cauză.
Or, finalităţii, considerate în general, i se re­cu­nosc două feluri de cauze:
1. ea poate fi efectul unei voinţe, adică al unui agent care concepe scopul şi dispune mijloacele în vede­rea realizării acestui scop;
2. ea poate fi efectul întâmplării, adică al unor serii de circumstanţe a căror întâlnire şi colaborare nu sunt voite de cineva.
În care din aceste două categorii intră cauza fina­lităţii vitale? Această întrebare mă aduce să vă vorbesc despre o ipoteză celebră, „darwinismul”, pe care, într-o lecţie, acum doi ani, am criticat-o cu de-amă­nuntul, din punctul de vedere al metodei experimentale***. Nu voi face astăzi decât să vă aduc aminte fondul acestei ipoteze şi principalele concluzii rezultate din discuţia critică la care am supus-o atunci.

Ipoteza darwinistă

Negaţia brutală a cauzelor finale – relativ uşoară pentru fizicieni şi pentru chimişti, care au de-a face numai cu corpuri brute şi cu cadavre, adică cu lucruri lipsite de caracterul finalităţii – nu putea conveni natura­liştilor care, la fiece pas, întâlnesc mijloace coordonate şi adaptate anumitor scopuri.
Totuşi, pentru unii materialişti, trebuia ca, înain­te de toate, să se salveze doctrina materialistă; trebuia ca – în faţa imposibilităţii de a nega finalitatea biologică, incompatibilă cu această dogmă – să i se micşoreze cel puţin importanţa, arătându-se că, în realitate, fiinţele vii nu prezintă decât o aparenţă de finalitate rezultată din cauze pur mecanice, ca simplu efect al întâmplării.
Ipoteza darwinistă răspundea perfect acestui deziderat şi numai astfel se explică celebritatea şi favoa­rea nemeritată de care aceasta se bucură şi astăzi printre naturalişti.
Doctrina darwinistă (transformistă, evoluţionis­tă) pretinde că fiinţele vieţuitoare sunt supuse la un fel de alegere, de selecţie, pe baza a trei factori principali: va­­­ria­­bilitatea, ereditatea şi lupta pentru existenţă.
a) Variabilitatea produce modificări ale carac­te­relor vieţuitoarelor, modificări indiferente, utile sau vă­tămătoare individului. După părerea lui Darwin, varia­bi­litatea poate atinge orice caracter; ea se produce în di­rec­ţii nedeterminate şi este nelimitată.
b) Ereditatea face ca fiinţele vieţuitoare să trans­mită descendenţilor lor modificările de caracter dobân­di­te prin variabilitate. După Darwin, ereditatea perpe­tu­ea­ză indefinit orice modificare a oricărui caracter.
c) Lupta pentru existenţă are ca efect exter­mina­rea fiinţelor care, prin variabilitate, au suferit modificări inutile sau vătămătoare ale caracterelor lor; ea nu lasă să subziste şi să se perpetueze decât acele fiinţe ale căror caractere s-au modificat în sens util.
Rezultatul colaborării acestor trei factori este for­marea de fiinţe cu organizare din ce în ce mai com­pli­cată – cu alte cuvinte, formarea de specii care se trans­formă, unele în raport cu altele, urcând progresiv scara biologică.
Ba mai mult, fiinţele vieţuitoare, graţie modi­fi­că­rilor utile care se acumulează puţin câte puţin, în decur­sul timpului – modificări produse de variabilitate, trans­mise prin ereditate, alese şi fixate de lupta pentru exis­tenţă (care elimină tot ce este inutil) –, ajung, în cele din urmă, să posede numai caractere folositoare. Şi astfel, toate actele şi fenomenele ce ţin de aceste fiinţe se înde­plinesc parcă în vederea unui scop imanent.
Finalitatea vitală nu este deci o finalitate propriu-zisă, adică voită şi concepută, ci numai o aparenţă de fi­na­­­litate, datorată întâmplării.
Această ingenioasă ipoteză, capabilă să explice – fără să recurgă la intervenţia cauzelor finale – admi­ra­bila armonie ce domină lumea vieţuitoare, a fost primită de materialişti cu un entuziasm indescriptibil, căci ea le salva sistemul de la falimentul ce-l ameninţa[1].
Observaţia prelungită timp de mai multe mii de ani constată că omul rămâne om; câinele, câine; stejarul, stejar ş.a.m.d. – cu alte cuvinte, că speciile sunt fixe. Darwin pretinde că speciile nu sunt fixe, ci se trans­for­mă unele în altele. Pentru ca o asemenea ipoteză să fie admisă în ştiinţă, trebuie însă ca, înainte de toate, să fie probată[2].
Or, făcând examenul critic al darwinismului, am arătat că Darwin nu aduce nici un fapt care să demon­streze în mod evident transformarea fie şi a unei singure specii actuale într-o altă specie actuală.
Am stabilit de asemenea, cu probe palpabile, că motivele pe care se bazează Darwin, pentru a admite trans­formarea speciilor, sunt iluzorii; că, împotriva afir­maţiei acestui savant, în natură nu se produce nici o variabilitate nedeterminată şi nelimitată a oricărui carac­ter, nici vreo transmitere ereditară definitivă a tuturor modi­fi­­cărilor dobândite.
Am dovedit, în fine, că fără ajutorul acestor doi fac­­tori, cel de-al treilea, lupta pentru existenţă, nu poate efectua selecţia naturală.
Şi într-adevăr, observaţia serioasă a faptelor de­monstrează că lupta pentru viaţă împiedică alterarea şi degradarea tipului specific şi constituie principala cauză a fixităţii speciilor[3], în loc de a fi aceea a presupusei lor transformări.
Selecţia naturală imaginată de Darwin, neavând o existenţă reală, nu poate explica nimic. Prin urmare, explicaţia mecanică a finalităţii vitale are o valoare ega­lă cu zero.

[II]

Discuţia critică a darwinismului, care ne-a per­mis să izgonim din ştiinţă această doctrină, ne-a dat în acelaşi timp un răspuns la chestiunea ce ne preocupă.
Din această discuţie rezultă, în mod clar şi lă­mu­rit, că finalitatea vitală nu este efectul întâmplării. Or – cum o finalitate nu poate fi decât fortuită sau voită – rezultă că, nefind fortuită, finalitatea vitală trebuie să fie voită. Cu alte cuvinte, finalitatea vitală recunoaşte drept cauză un agent care a conceput scopul morfologic şi fiziologic al fiinţei vieţuitoare şi care coordonează mij­loacele pentru atingerea acestui scop.

1. Sufletul

Dar să încercăm să precizăm noţiunea de agent al finalităţii vitale – noţiune pe care o logică riguroasă o impune sufletului nostru.
Pentru ca să putem aduce puţină lumină într-o chestiune aşa de obscură, şi mai ales pentru a nu ne rătăci pe căi extra-ştiinţifice, să luăm ca punct de plecare faptele de observaţie, al căror tărâm nu trebuie părăsit niciodată.
Observaţia ne arată că finalitatea oricărei fiinţe uma­­ne îi este imanentă[4] acesteia; cu alte cuvinte, finali­tatea rămâne în această fiinţă; ea are în vedere utilitatea numai a acestei fiinţe, nu şi pe aceea a altor fiinţe, cu care poate să vină în conflict.
Prin urmare, fiecare fiinţă vie posedă într-însa agen­tul finalităţii sale vitale – agent căruia îi vom da nu­mele de “suflet”, nume consacrat de un uz de mai multe mii de ani.
Să căutăm acum a determina principalele atribute ale sufletului. Observaţia arată că actele vitale ale fiecă­rei fiinţe formează o grupare armonioasă, în care totul concordă şi nimic nu se contrazice. Acest fapt ne con­duce să admitem că finalitatea biologică este efectul unui agent unic pentru fiecare individ.
Mărturia conştiinţei omului vine în sprijinul aces­tei demonstraţii, raportând toate actele şi fenome­nele vitale la un “eu” unic.
Agentul finalităţii vitale nu cade sub simţurile noastre.
Or, din faptul că simţurile noastre nu sunt im­pre­sionate decât de energia fizică, rezultă că acest agent di­feră, prin natura sa, de energia fizică.
A fortiori el diferă de materie, care este inertă (nu este un agent) şi care, substrat al energiei, o emite sub diversele ei forme[5].
Pentru a exprima aceste fapte, se spune că “sufle­tul este imaterial”[6].
Prin urmare, fiziologia demonstrează existenţa su­­fletului, care este cauza finalităţii vitale. Ea pune în evi­­­denţă, de asemenea, atributele sufletului, care e ima­te­rial şi unic pentru fiecare fiinţă vieţuitoare.
Neputinţa “doctrinei materialiste” – şi a com­ple­mentelor ei, “generaţia spontanee” şi “darwinismul” – de-a explica finalitatea vitală ne-a condus să admitem că în fiecare fiinţă vieţuitoare există un suflet unic şi ima­terial.
Trebuie să adaug că existenţa sufletului poate fi demonstrată şi pe calea ipotezei.
Dar, pentru ca să fie inatacabile concluziile unei asemenea ipoteze, să ur­mă­rim unicul procedeu pe care îl întrebuinţează savanţii când caută să se ridice de la efecte la cauze.
Să luăm ca model şi să imităm, spre exemplu, metoda pe care au între­­­buinţat-o fizicienii când a fost vorba să afle cauza propagării luminii.
Pentru a explica propagarea luminii, adică pentru a-i determina cauza eficientă, fizicienii au comparat mai întâi acest fenomen cu mişcarea, cu transportul [traiec­toria] unei ghiu­­lele aruncate de un tun. Ei au conchis că un focar luminos emite – în toate direcţiile şi în linie dreaptă – mici proiectile, părticele ale unui fluid subtil, lumina, proiectile ale căror traiectorii formează razele lumi­noase. Aceasta este ipoteza cunoscută în fizică sub nu­mele de teoria emisiunii.
Cum însă era imposibil să fie verificată prin pro­ba şi contra-proba experimentală, savanţii s-au mulţumit să confrunte această ipoteză cu faptele de observaţie şi au admis-o în ştiinţă, pentru că ea explica toate aceste fapte în mod satisfăcător.
Astfel, conform acestei teorii, reflecţia nu ar fi decât saltul părticelelor luminoase care întâlnesc un ob­sta­­col, o suprafaţă rezistentă.
De asemenea, refracţia ar fi ceva şi analog cu schimbarea direcţiei unui proiectil, care traversează medii de densitate diferită (de exemplu, trecând oblic din aer în apă).
Teoria emisiunii părea definitiv stabilită când s-a băgat de seamă că ea nu poate să interpreteze unele fe­no­­mene, cum ar fi franjele luminoase sau difracţia, feno­me­ne cu care ea este chiar în contradicţie. Aceasta a fost de ajuns pentru a face ca ea să fie părăsită.
Fizicienii căutară atunci un alt termen de com­paraţie pe care să poată baza raţionamentul prin analo­gie şi îl găsiră în ceea ce se petrece când o piatră cade în apa liniştită a unui lac: unde concentrice parcurg su­prafaţa apei, depărtându-se din ce în ce mai mult de un cen­­tru reprezentat prin punctul unde piatra a atins lichi­dul. Ei conchiseră că propagarea luminii este ana­loagă cu propagarea acestor unde.
Dar propagării undelor la suprafaţa apei i se re­cu­­noaşte drept cauză vibraţia moleculelor acestui lichid. Ce vibrează, însă, în cazul propagării luminii?
Ştim că lumina traversează corpuri solide (sticla), lichi­de (apa) şi gazoase (aerul); dar ea nu este propagată de vibraţiile moleculelor acestor corpuri, căci ea traversea­ză, de asemenea, vidul experimental şi pe acela al spaţi­ilor interplanetare şi interstelare.
Fizicienii s-au văzut deci obligaţi să imagineze un agent special – eterul fizic – ale cărui vibraţii ar fi cauza propagării luminii[7].
Aceasta este ipoteza numită teoria ondulaţiei, ipoteză care explică toate faptele de observaţie şi nu este în contrazicere cu nici unul dintre ele. Totuşi, această ipo­teză nu poate fi verificată în mod direct, prin proba şi contra-proba experimentală.
Acest defect nu i-a împiedicat însă pe savanţii fizi­cieni s-o introducă în ştiinţă şi să fundamenteze pe ea interpretarea fenomenelor naturii.

* * *

Pentru a descoperi cauza propagării luminii şi pentru a defini eterul, fizicienii au întrebuinţat raţio­na­mentul prin analogie sau, mai bine zis, ipoteza.
Să apli­căm această metodă la demonstraţia exis­tenţei sufletului, urmând pas cu pas procedeul acestor oameni de ştiinţă; să alegem un termen de comparaţie convenabil, un obiect care să prezinte, cu fiinţa vieţui­toare, analogii reale şi care să aibă o cauză cunoscută. Vom putea conchide de la această cauză la aceea a fina­lităţii vitale, după cum fizicienii au conchis de la modul de propagare a undelor apei la modul de propagare a luminii.
Materialiştii au comparat fiinţa vieţuitoare cu corpurile brute, cu pietrele. Dar piatra nu seamănă deloc cu fiinţa vieţuitoare; ea nu prezintă nici urmă de fina­litate morfologică sau fiziologică, şi cu atât mai puţin con­ştiinţă. Era deci fatal ca şi concluzia pe care ei au tras-o – în urma unui raţionament prin analogie: de la cauza uneia la cauza celeilalte – să fie greşită.
Să căutăm un alt termen de comparaţie, care să prezinte cu fiinţa vieţuitoare analogii mai intime. O ma­şină care funcţionează, bunăoară, seamănă cu fiinţa vie­ţuitoare mai mult decât piatra inertă. Într-adevăr, o ma­şină prezintă ceva analog cu o finalitate morfologică şi fiziologică: ea este formată din organe (piese) care, ca şi acelea ale fiinţelor vieţuitoare, sunt construite şi îm­bi­na­te după un plan conceput mai dinainte şi în vederea unei întrebuinţări ulterioare (finalitate morfo­logică). Ba mai mult, ea îndeplineşte fenomene analoage cu func­ţiile de nutriţie (combustia cărbunelui) şi cu funcţiile de relaţie (mişcări) ale fiinţelor vieţuitoare, iar aceste feno­mene sunt dirijate în vederea unui scop determinat de mai înainte (finalitate fiziologică).
Este deci evident că fiinţa vieţuitoare seamănă mai mult cu o maşină decât cu o piatră. Cunoscând cau­za unei asemenea maşini, vom putea, graţie unui raţio­na­ment prin analogie, să ne suim până la cauza “maşinii” vieţuitoare.
Or, o maşină presupune un lucrător, constructor şi conducător, care a ales materialele, le-a dispus, după un plan întocmit de un inginer, pentru a-i forma orga­nele, şi care îi dirijează mişcările în vederea unui scop. Acest lucrător este cauza imediată a finalităţii morfo­logice şi fiziologice a maşinii.
Prin analogie, noi conchidem că fiinţa vieţuitoare trebuie să aibă, la rândul ei, un agent constructor şi con­ducător, care construieşte organele corpului după un plan prestabilit şi veghează la funcţionarea lor, dirijând-o spre un scop determinat. Acest agent este cauza ime­diată a finalităţii morfologice şi fiziologice a fiinţei vie­ţuitoare. El este ceea ce am numit “suflet”.
Metoda experimentală cere ca orice ipoteză – şi aceea a sufletului nu poate să facă excepţie – să fie con­firmată prin proba şi contra-proba experimentală, sau, cel puţin, în imposibilitatea unei asemenea demonstraţii, să explice toate faptele şi să nu fie în contrazicere cu nici unul dintre ele. Astfel, ipoteza eterului – deşi nu poate fi demonstrată prin proba şi contra-proba expe­ri­mentală – a fost admisă în ştiinţă pentru că îndeplineşte această din urmă condiţie.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre ipoteza sufletului. Într-adevăr, ea e singura, dintre toate ipo­te­zele propuse, care poate explica în mod satisfăcător carac­terul de finalitate al faptelor vitale morfologice şi fiziologice. Sufletul este agentul care reglează diviziu­nea celulelor, diferenţierea lor, dispoziţia lor după un plan prestabilit, în vederea formării unor organe cu func­ţii speciale, organe care nu vor funcţiona decât mult mai târziu. Sufletul gu­vernează evoluţia fiinţei şi realizează reproducerea ei. Absenţa lui reprezintă moartea, adică oprirea definitivă a evoluţiei şi suprimarea finalităţii vi­tale în corpul care îi servea drept substrat şi care, de aici înainte, intră în domeniul naturii brute. Tot sufletul coor­donează fenome­nele vitale de nutriţie şi de relaţie în vede­­rea unui scop util. El, în fine, are ca atribut con­ştiin­ţa şi este agen­tul minunilor pe care le-am studiat sub nu­mele de ins­tincte şi acte voluntare. Chiar şi numai această ipoteză ne permite să înţe­­legem imposibilitatea generaţiei spontanee şi a trans­formării speciilor, o imposibilitate demonstrată de faptele experimentale.
Ipoteza sufletului (deşi neprobată în mod direct), explicând toate faptele vitale şi nefiind în contradicţie cu nici unul dintre ele, îndeplineşte în mod satisfăcător con­di­ţiile cerute de ştiinţa experimentală. Ea este deci o teorie care poate fi legitim admisă în ştiinţă[8].

* * *

Se poate ca printre D-voastră să se afle spirite pozitive (adică obişnuite să dea credit doar lucrurilor con­crete), cărora, cu toată demonstraţia mea, să le fie greu să admită un “suflet” imperceptibil prin simţuri; spirite pozitive care să se mire că, într-o ştiinţă experi­mentală, ca fiziologia, se vorbeşte de agenţi care nu cad sub simţuri.
Acestora, pentru a-i convinge pe deplin, îmi va fi de ajuns să le aduc aminte că fizica – ştiinţă experi­men­tală per excellentiam – admite mai multe elemente şi/sau agenţi care, ca şi sufletul, nu sunt în atingere cu simţu­rile. Astfel este materia[9]; astfel este eterul fizic.
Iată ce zice despre eter un mare fizician, Sir Wil­liam Thomson (Lord Kelvin): “De un lucru suntem si­guri: de realitatea şi materialitatea eterului lumi­nos”.
Iar profesorul Dastre, de la care împrumut acest citat, adaugă în chip de comentariu: “Fundamentele logi­ce ale acestei siguranţe sunt într-adevăr, pentru o asemenea inteligenţă, cel puţin tot atât de puternice ca şi mărturia simţurilor, ale căror limite de pătrundere, infir­mităţi şi alteraţii ne sunt bine cunoscute. Eterul nu este re­ve­­lat de nici un simţ; îl cunoaştem numai prin feno­me­nele al căror factor necesar este.
Ipoteza eterului nu im­pli­­că deci o abdicare din partea unui spirit ştiinţific şi critic”[10].
Acelaşi lucru spunem şi noi despre suflet: el nu ne este revelat de nici un simţ; îl cunoaştem, însă, prin actele şi fenomenele al căror factor necesar este.
În ceea ce mă priveşte, afirm sus şi tare că sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această sigu­ran­ţă nui o simplă credinţă, ci o convingere profundă, do­­­bândită în mod ştiinţific.

2. Dumnezeu

Ştiinţa, după cum aţi văzut, demonstrează exis­tenţa sufletului şi îi defineşte principalele atribute. Dar ea nu poate să se oprească din mersul ei înainte. Fiind cunoştinţă prin cauze, ea trebuie să se întrebe: Care este cauza sufletului?
Este evident că sufletele fiinţelor vieţuitoare de­ri­­vă din acelea ale părinţilor lor, care sunt, ca să zic aşa, cauzele lor imediate. Dar aceste cauze nu pot fi decât cauze secundare, a căror serie nu este nelimitată.
Într-adevăr, viaţa nu a existat întotdeauna pe Pă­mânt[11], care iniţial a fost incandescent. Prin urmare, su­fle­tele au început să existe la un moment dat. Or, cum în acel moment nu se găseau pe Pământ decât materie şi energie, şi cum este absolut imposibil ca sufletul[12] să fie efectul acestor elemente ale naturii brute, trebuie să conchidem că atunci a avut loc intervenţia directă a Cau­zei primare.
Raţiunea, sprijinită pe principiul cauzalităţii (“Ni­­mic nu se face fără cauză”), ne conduce ne­cesar la noţiunea existenţei unei cauze primare a sufle­tului – noţiune ştiinţifică, principiul cauzalităţii fiind în­săşi baza ştiinţei.
Şi notaţi că această noţiune – care reprezintă mai mult decât o ipoteză, căci ea nu este concluzia unui raţionament prin analogie – se impune inteligenţei noas­tre cu o forţă irezistibilă, cu atât mai mult cu cât ea dă seama de toate faptele de observaţie (care, fără dânsa, ar rămâne neexplicate) şi nu este în contrazicere cu nici unul dintre ele[13].
A şti că există o cauză primară a sufletului nu-l poate satisface pe omul de ştiinţă, care se mai întreabă: Ce este această cauză primară? Care îi sunt atributele?
Pentru a răspunde acestor întrebări, să reve­nim la faptele de observaţie, care nu trebuie pierdute nicio­­dată din vedere.
1. Cauza primară nu cade sub simţurile noastre. Ca şi sufletul, ea este deci imaterială.
2. Observaţia arată că corpul fiecărei fiinţe vie­­ţuitoare este construit după “o serie de ordine date de mai înainte” (Claude Bernard), deci după un plan pre­sta­­bilit, iar acest plan este aproape acelaşi pentru toate fiinţele uneia şi aceleiaşi specii.
Or, tipul morfologic al unei specii diferă, într-o mă­­sură mai mare sau mai mică, de cel al altor specii. To­tuşi, deşi dis­­tincte, tipurile diverselor specii prezintă între ele analogii manifeste. Astfel, de exemplu, toate anima­le­le ver­tebrate posedă cele trei feluri de organe: de nutriţie, de relaţie şi de reproducere; şi între aceleaşi or­gane, consi­derate la diverse vertebrate, există o omo­logie, o asemă­nare incontestabilă.
Ba mai mult, formele succesive pe care le ia un animal superior, în cursul vieţii sale embrionare, reamin­tesc formele altor animale, de specii diferite, ajunse la o stare de completă dezvoltare.
Există deci o oarecare uniformitate a planului mor­­fologic[14] în evoluţia unui individ şi în seria fiinţelor vieţuitoare. De aici rezultă un fel de tran­zi­­ţie gradată a formelor, de la cele mai simple la cele mai complicate.
Dar uniformitatea este şi mai evidentă în planul fiziologic; într-adevăr, constituţia chimică şi fenomenele fiziologice sunt identice la toate fiinţele vieţuitoare. Toa­te aceste fiinţe, fără excepţie, prezintă aceleaşi feno­mene vitale de nutriţie, de relaţie şi de reproducere.
Dacă apropiem uniformitatea planului morfolo­gic de uniformitatea planului fiziologic, ajungem la con­cluzia că în regnul vieţuitor există o unitate în varietatea nelimitată a formelor şi a fenomenelor; ceea ce ne con­duce la a admite că acest regn este efectul unei cauze pri­­mare unice.
3. Observaţia ne mai arată că fiinţa vieţuitoare construieşte, cu o perfecţiune uimitoare, încă din starea embrionară, diferitele organe care îi alcătuiesc corpul – organe care nu vor funcţiona decât mai târziu, adică după naştere – şi a căror funcţionare este perfect adap­tată unui scop util.
Or, construcţia organelor şi funcţionarea lor ulte­rioară se îndeplinesc fără ştirea fiinţei vieţuitoare care le execută. În plus, această fiinţă pare a nu fi conceput ea însăşi scopul acestor acte morfologice şi fiziologice pe care le îndeplineşte, căci îl ignoră în mod absolut. Ea urmăreşte un plan prestabilit, al cărui autor nu este ea în­­săşi; ea se supune orbeşte unui ordin primit “la origi­ne” (cum zice Cl. Bernard), ordin căruia i s-au supus, de ase­menea, părinţii, moşii şi strămoşii ei, de când rasa şi spe­cia ei există.
Se pare, deci, că sufletul – realizând finalitatea imanentă a fiinţei vieţuitoare pe care o însufleţeşte – nu este el însuşi, propriu vorbind, cauza acestei finalităţi.
Alături de faptele vitale cu o finalitate imanentă, care realizează conservarea individului, există o întreagă serie de acte şi de fenomene care au drept scop perpe­tuarea speciei.
Observaţia arată că organele genitale ale unui individ se adaptează la organele genitale – altfel confor­mate – ale unui alt individ, de sex diferit. De asemenea, anumite organe ale unei femele, devenite mamă, servesc la nutriţia şi la dezvoltarea embrionară a puiului. În urmă, după expulsia uterină, alte organe ale mamei, anu­me glandele mamare, prepară, pentru nou-născut, lap­tele, adică singurul aliment care îi poate întreţine viaţa.
În toate aceste cazuri, finalitatea nu mai este ima­nentă şi limitată la un individ, ci se referă la doi indivizi.
Finalitatea multiplă se mai întâlneşte în socie­tăţile naturale (familii, triburi, naţii), în care, graţie in­stinc­telor sociale, anumiţi indivizi (părinţi, şefi, su­ve­rani) lucrează spre a asigura existenţa progeniturii lor, sau veghează la siguranţa semenilor lor, pe care îi apără în caz de pericol.
Se poate spune chiar că, în general, viaţa e egois­tă în prima ei jumătate şi altruistă în cea de a doua.
Or, dacă sufletul nu este cauza finalităţii ima­nente a fiinţei pe care o însufleţeşte, a fortiori el nu este cauza unei finalităţi care se raportează la alţi indivizi.
Observaţia probează că, pentru a-şi forma ţesu­turile şi pentru a îndeplini fenomenele vitale – într-un cuvânt, pentru a trăi –, orice fiinţă vieţuitoare are tre­buinţă absolută de substanţe organice şi mai ales de hidraţi de carbon. Or, după cum am amintit în lecţia pre­cedentă, numai plantele verzi pot forma hidraţi de cărbune, plecând de la substanţe anorganice. Fără ele viaţa pe pământ ar fi imposibilă, căci celelalte fiinţe vieţuitoare (microbi, plante incolore, animale) sunt inca­pa­bile să subziste prin ele însele. Existenţa tuturor fiinţelor vieţuitoare depinde, deci, de aceea a plantelor verzi, care, ca să zic aşa, hrănesc întreg regnul vieţii.
Observaţia arată, de asemenea, că, după moartea fiinţelor vieţuitoare superioare (animale şi plante), mi­cro­bii intră în scenă şi – prin fermentaţia putrefacţiei pe care o determină – dizolvă substanţa organică ce con­stituie corpurile acestor fiinţe superioare, o simplifică, o aduc în cele din urmă la starea de substanţă anorganică şi o redau lumii minerale din care ea derivă şi de unde este reluată de plante. Fără microbi, suprafaţa pămân­tului ar fi acoperită de nenumărate cadavre de animale şi de vegetale, ceea ce ar face imposibilă viaţa fiinţelor noi. Ei îndeplinesc deci, în natură, importantul rol de gropari sau, mai bine zis, de crematori, căci rezultatul putre­facţiei – ca şi acela al cremaţiei – este readucerea sub­stanţei organice în stare minerală[15]. Dar în acelaşi timp, graţie lor, se închide un imens ciclu de energie şi de materie, care, plecat din lumea anorganică, trece prin lumea vieţuitoare şi ajunge din nou în lumea anorganică.
Aceste noţiuni, care reprezintă una dintre cele mai frumoase descoperiri ale ştiinţei moderne, au pus în evidenţă uriaşa simbioză ce uneşte toate fiinţele vie­ţui­toare, precum şi admirabila armonie ce guvernează în­treaga lume vie.
Şi această armonie – această minunată adaptare a mijloacelor la scopuri – nu este desigur opera sufletelor lucrând în mod izolat. Ea nu poate fi decât opera cauzei lor primare.
De aici rezultă că, dacă apropii finalitatea mor­fo­logică şi fiziologică, observabilă la orice fiinţă vieţui­toa­re, de cea întâlnită în societăţile naturale (familii, triburi, naţii) şi de cea existentă în întregul regn al vieţii, ajungi la următoarea concluzie evidentă:
Cauza primară – adevăratul autor al finalităţii pe care o constatăm la fiinţele vieţuitoare, considerate în particular şi în totalitate – prezintă, într-un grad suprem, atributul de înţelepciune.
Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vie­­ţii, imateriale, unice şi înţelepte, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia.
Această cauză primară este Dumnezeu. Prin ur­ma­­re, omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme: Ştiu că Dum­nezeu este.

* * *

Acum putem da întrebării „Care este cauza vie­ţii?” următorul răspuns, ce îndeplineşte toate condiţiile ce­­­­ru­te de metoda ştiinţifică:
Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau Sufletul, unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară sau Dumnezeu, unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare.

* Lecţie ţinută la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în ziua de 18 februarie 1905.
** Este vorba de lecţiile intitulate “Finalitatea în biologie” (14 febru­a­­rie 1905) şi “Materialismul” (16 februarie 1905). Aceste trei lecţii au alcătuit volumul Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, apărut în acelaşi an.
*** Este vorba de lecţia intitulată „Generaţia spontanee şi darwinis­mul în faţa metodei experimentale” (1 noiembrie).
[1] Ceea ce dă teoriei darwiniste a selecţiei o aşa de mare valoare este, după cum o recunoaşte toată lumea, faptul că „ea explică finali­ta­tea în natura organică prin mijlocirea unor principii pur natura­le, fără ajutorul nici unei idei teologice. Teoria descendenţei datorează aces­tui caracter favoarea de a fi astăzi acceptată pretu­tindeni” (De Vries, Mutationstheorie, I, 1901, p. 139; vezi şi L. Errera, în Dar­winisme, ed. a doua, Ed. Lamertin, Bruxelles, 1904, p. 77). În rea­litate, a crede că darwinismul explică în mod meca­nic finalitatea şi o suprimă astfel din interpretarea lumii vii este o pură iluzie. Într-adevăr, variabilitatea caracterelor şi ereditatea pre­­­­supun existenţa prealabilă a organizării primordiale şi a repro­ducerii, a căror fina­litate incontestabilă rămâne neexplicată.
[2] Vezi regulile metodei experimentale.
[3] Vezi, pentru detalii, lecţia „Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale” [cf. Nicolae C. Paulescu, Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucu­reşti, 1999, p. 163 şi urm.]. În această lecţie mai arătăm că argu­mentele extrase din paleontologie, din embriologie şi din anatomia com­parată (argumente pe care transformiştii le invocă în favoarea ipotezei lor) sunt fundate pe raţionamente defectuoase – tot atât de defectuoase ca şi sofismul post hoc, ergo propter hoc [“după aceasta, deci pentru aceasta”]. În cele din urmă, ajungem la con­cluzia că „trebuie să respingem, ca antiştiinţifică, ipoteza dar­wi­nis­­tă, pentru că nu este probată şi fiindcă este în contrazicere cu fapte bine stabilite”.
[4] Imanent, din in (în) manere (a rămâne).
[5] De altfel, am demonstrat în lecţia precedentă că agentul finalităţii vitale nu poate fi nici materia, nici energia (care alcătuiesc corpul fiinţei), pentru că aceste elemente nu implică atributul de finali­tate.
[6] Materia, energia şi sufletul sunt cele trei elemente constitutive ale naturii. Or, materia şi energia fiind nepieritoare, în virtutea legii „Nimic nu se pierde...”, este probabil că nici sufletul nu face excepţie de la legea comună. Acest fapt se exprimă prin afirmaţia că „sufletul este nemuritor”.
[7] Fizicienii au încercat chiar să definească proprietăţile sau atri­butele eterului. Iată cum au procedat: au comparat eterul cu apa şi – în urma unui control experimental al efectelor sensibile ale acestor agenţi – au afirmat sau au negat, pentru eter, princi­palele proprietăţi fizice ale apei. Astfel, ei au ajuns să admită că eterul constituie un mediu continuu, care înconjoară toate corpurile solide, lichide şi gazoase, precum şi toate moleculele acestora, şi care, în plus, umple spaţiile interstelare, in­terplanetare şi vidul aerian; că acest mediu este format din mo­le­cule capabile de a vibra, molecule distincte de acelea ale cor­purilor materiale; că el este perfect elastic; că este imponderabil şi uniform răspândit în univers; că nu opune nici o rezistenţă mişcărilor corpurilor cereşti, adică este lipsit de densitate...
[8] Pe calea ipotezei se poate ajunge chiar la a defini atributele sufle­tului, urmând procedeul întrebuinţat de fizicieni pentru a defini atri­butele eterului, procedeu care constă într-o comparaţie urmată de afirmaţie sau de negaţie, după control experimental.
[9] Dacă sufletul scapă acţiunii simţurilor, aceasta nu dovedeşte decât că el este altceva decât energia fizică, singura care, după cum am demonstrat, impresionează simţurile. Cât despre relaţiile sufletului cu corpul, adică cu protoplasma, ele sunt mai greu de definit decât cele ce leagă energia cu materia.
[10] A. Dastre, „Les agents impondérables et l’éther”, în Revue des Deux Mondes, 1901, p. 670.
[11] Vezi lecţia „Generaţia spontanee şi darwinismul...”.
[12] Într-adevăr, sufletul este de o esenţă cu totul diferită de cea a materiei şi a energiei. Vezi lecţia “Materialismul” [cf. Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu”…, ed. cit., p. 65 şi urm.].
[13] În demonstraţia existenţei sufletului pe calea ipotezei, Cauza pr­i­mară este reprezentată prin Inginerul care a stabilit planul maşinii şi modul ei de funcţionare.
[14] Din această uniformitate de plan, din această asemănare, prin ra­ţio­­namente bazate pe premise absurde (precum următoarea: Orice lucru care seamănă cu altul derivă din el), premize analoage cu sofismul post hoc, ergo propter hoc, transformiştii au încercat să ex­­tragă probe în favoarea doctrinei transformării speciilor. Dar şi-au dat seama că „dacă descendenţa implică asemănare”, inversul poate fi fals, asemănarea neimplicând câtuşi de puţin descendenţa.
[15] Microbii nu produc numai distrugere. Aşa, de exemplu, cercetări recente au dovedit că anumite plante, în special leguminoasele, fixează azotul aerului şi-l introduc în combinaţii organice; ele fac aceasta prin acţiunea unor microbi care trăiesc, ca paraziţii, pe ele.

Sfinţii Doctori fără de arginţi Pantelimon şi Ermolae

(frescă din Aşezămîntul Mănăstirii Christiana)

IDEEA DE DUMNEZEU ÎN ŞTIINŢĂ

(APENDICE LA LECŢIA „SUFLET ŞI DUMNEZEU”)

Ideea de „Dumnezeu” este o noţiune fundamen­ta­lă, fără de care ştiinţa cade în absurd.
Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte tocmai pentru că el s-a dat drept ex­presia ştiinţei, rezultatul sau sinteza celor mai recente descoperiri ale ei. El s-a servit de prestigiul ştiin­ţei – deşi, ca sistem, este însăşi negaţia acesteia – ca să impună mul­ţimii semi-savanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei, s-a introdus în şcoli (unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor sau a tine­rilor neexperimentaţi, care nu au nici cunoştinţe sufici­ente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr) şi a otrăvit astfel, cu doctri­nele sale răufăcătoare, mai multe generaţii.
Ca orice eroare, materialismul înseamnă ignoran­ţă – fie prin lipsa de cultură, fie prin lipsa de inteligenţă, fie prin caracterul pătimaş.
La şaptesprezece ani eram şi eu materialist, pentru că nu aveam decât o sumă foarte restrânsă de cunoştinţe asu­pra naturii; pentru că raţiunea mea nu era încă dezvoltată, aşa că, neavând spirit critic, credeam tot ce auzeam şi citeam; pentru că mă lăsasem prins în cursa perfidei afirmaţii că oamenii de ştiinţă sunt toţi materialişti.
Ei bine, dacă de atunci nu aş fi dobândit, printr-un studiu continuu, noi cunoştinţe asupra naturii brute şi asu­pra fiinţelor vieţuitoare, sau dacă, din nenorocire, facul­tăţile mele intelectuale ar fi rămas în acel stadiu infantil, sau dacă nu aş fi constatat că adevăraţii savanţi resping sistemul materialist, atunci aş fi şi astăzi o victimă a aces­tei doctrine.
Adepţii materialismului au repetat de atâtea ori că ştiinţa modernă a izgonit definitiv din domeniul său ideea de „Dumnezeu”, au ştiut să manevreze aşa de bine conştiinţele, încât astăzi multora le este ruşine să pronunţe în public cuvântul „Dumnezeu”!
Toate acestea s-au făcut în numele Ştiinţei. Şi to­tuşi marii savanţi, creatorii şi gloriile ştiinţei adevărate, au admis mai toţi şi chiar au proclamat existenţa lui Dum­nezeu. Fără a mai vorbi de Copernic, de Kepler, de Gali­leu, de Descartes, de Bacon, de Pascal, de Leibniz, de New­ton, putem cita ca teişti declaraţi:
1. mari astronomi: Herschel, Laplace, Le Verrier, Faye...
2. mari matematicieni: Euler, Cauchy, Hermite, Hirn...
3. fundatori ai chimiei moderne: Lavoisier, Berzelius, Berthollet, Gay-Lussac, Liebig, Thénard, J. B. Dumas, Chevreul şi Würtz...
4. fundatori ai fizicii moderne: Réaumur, Volta, Ampère, J. B. Biot, Faraday, Robert Mayer (întemeietorul energeticii fiinţei vieţuitoare), Fresnel, Maxwell, William Thomson (Lordul Kelvin), Branly, Marconi...
5. iluştri iniţiatori ai ştiinţelor naturale moderne (zoologie, botanică, geologie şi paleontologie, medicină, anatomie, fiziologie, chimie biologică şi microbiologie): Buffon, Linné, Antoine de Jussieu, Bernard de Jussieu, Haller, Cuvier, De Blainville, Latreille, Étienne Geoffroy Saint-Hilaire, Isidore Geoffroy Saint-Hilaire, Louis Agas­siz, A. Milne-Edwards, Gratiolet, A. De Quatrefages, Brongniart (tatăl), Brongniart (fiul), Élie de Beaumont, Van Beneden, De Bonnard, Ed. de Verneuil, H. d’Halloy, Haüy, Barrande, Gaudry, Lapparent, Dupuytren, Laen­nec, Lancereaux, Cruveilhier, Flourens, J. de la Gravière, Cl. Bernard, Pasteur, Roux, Calmette, Armand Gautier, Pierre Termier, Henri Gonthier, Wilfrid Killian...
Iată, de altfel, pasaje culese din operele unora din­tre aceşti mari oameni de ştiinţă, de preferinţă naturalişti, pentru că principalele motive care îi fac să admită exis­tenţa lui Dumnezeu sunt tocmai acelea pe care le-am ex­pus mai sus:

C. Linnaei Systema naturae, Paris, 1830, p. 1 (apud Levrault):
“Cum unitatea presupune ordinea în orice specie, este necesar să atribuim unitatea progeneratoare unei Fiinţe atotputernice şi atotştiutoare, adică lui Dumnezeu, a cărui operă este Creaţia” (Cum unitas in omni specie ordinem ducit, necesse est ut unitatem illam progenera­tricem Enti cuidam omnipotenti et omniscio attribuamus, Deo nempe cujus opus Creatio audit).

L. Agassiz (celebru naturalist, profesor la Uni­ver­sitatea din Cambridge), De l’espèce et de la classification en zoologie, tr. fr. Vogeli, Ed. Baillière, Paris, 1869, p. 2:
“Cât timp nu se va putea proba că materia sau for­ţele fizice pot să raţioneze, suntem obligaţi să considerăm orice legătură inteligentă şi inteligibilă între fenomene drept o probă directă a existenţei unui Dumnezeu care cugetă”.

M. Latreille (fondatorul entomologiei), în Cours d’Entomolgie, Paris, 1831, p. 266:
“Din câte am spus până acum, deduc această consecinţă: legile care domină societăţile insectelor… formează un sistem combinat cu înţelepciunea cea mai profundă, sistem stabilit de la începuturi – şi cugetarea mea se ridică cu un religios respect către acea Raţiune eternă care, dând viaţă atâtor fiinţe diverse, a voit să perpetueze generaţiile…”

Étienne Geoffroy Saint-Hilaire (celebru natura­list, membru al Academiei de Ştiinţe), în Philosophie ana­­tomique, Paris, 1822, II, p. 499:
“Ajuns la această limită, fizicianul dispare: omul religios singur rămâne, pentru a împărtăşi entuziasmul Sfântului Profet şi pentru a striga cu dânsul: Cerurile spun gloria lui Dumnezeu… ”

Isidore Geoffroy Saint-Hilaire (membru al Aca­de­miei de Ştiinţe, profesor la Muzeul de Istorie Naturală), în Histoire naturelle des regnes organisés, Ed. Masson, Paris, 1850-1860, II, p. 252:
“Cu cât se descoperă mai multe asemănări orga­nice între om şi animale, cu atât se pune mai bine în evidenţă diversitatea comorilor pe care Creatorul le-a pus în noi…”

J. Cruveilhier (profesor de anatomie la Facul­tatea de Medicină din Paris), în al său Traité d’Anatomie descriptive, ed. a treia, I, p. XXII, Ed. Labé, Paris, 1851:
“Cât de mare trebuie să fie pasiunea noastră pen­tru studiul omului, această capodoperă a creaţiei, a cărui structură atât de delicată, şi în acelaşi timp, atât de rezistentă, ne arată atâta armonie în întreg şi atâta perfecţiune în amănunt! La vederea acestei minunate organizări, în care totul a fost prevăzut, coordonat, cu o pricepere şi cu o înţelepciune infinite… care este anatomistul care să nu fie împins să strige, cu Galien, că o carte de anatomie este cel mai frumos imn ce i s-a dat omului să-l cânte în cinstea Creatorului”.

A. Milne-Edwards (naturalist renumit, membru al Academiei de Ştiinţe, profesor de zoologie la Muzeul de Istorie Naturală), în “Instinct et intelligence des ani­maux”, conférence faite à la Sorbonne et recueillie par Émile Alglave, Revue des cours scientifiques de France et de l’Étranger, 17 decembrie 1864, p. 34:
“Este de mirare că, în prezenţe unor fapte aşa de semnificative şi aşa de numeroase, se mai pot găsi oa­meni care să vină să ne spună că toate minunile naturii sunt nişte simple efecte ale întâmplării sau nişte simple consecinţe ale proprietăţilor generale ale materiei…! Aceste zadarnice ipoteze sau, mai bine zis, aceste aberaţii ale minţii, care uneori se ascund sub numele de ştiinţă pozitivă, sunt respinse de adevărata ştiinţă; naturaliştii nu le pot da crezământ şi azi – ca în timpul lui Réaumur, al lui Linné, al lui Cuvier şi al atâtor oameni de geniu – ei nu pot să-şi dea seama de fenomenele care se petrec în faţa lor decât atribuind operele creaţiei acţiunii unui Creator”.

Jurien de la Gravière (preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Paris), în C. R. Académie des Sciences, şedinţa din 27 decembrie 1886, p. 1293:
Botanica “este o ştiinţă care, cu umilinţă, se mul­ţu­­meşte să-l admire pe Creator în operele sale”.

Flourens (fiziologist celebru, membru al Acade­miei de Ştiinţe şi al Academiei Franceze), în Éloge de B. Delessert, Ed. Garnier, Paris 1857, p. 347:
“Niciodată ştiinţa nu ne-a revelat lucruri aşa de mari… În planurile sale, Dumnezeu înaintează mereu, mer­­­gând de la materie la viaţă, de la viaţă la inteligenţă, de la inteligenţă la suflet…”

Claude Bernard (Membru al Academiei de Şti­inţe şi al Academiei Franceze, profesor la Collège de France, la Muzeul de Istorie Naturală, la Sorbona etc., cel mai ilustru dintre fondatorii fiziologiei şi ai medicinei experimentale, cel mai mare spirit ştiinţific al veacului al XIX-lea), în Leçons sur les phénomènes de la vie…, Ed. Baillière, Paris, I, p. 331:
“În realitate, noi nu asistăm la naşterea nici unei fiinţe; nu vedem decât o continuitate periodică. Raţiunea aces­tei creaţii aparente nu este deci în prezent; ea este în trecut, la origine. Nu putem s-o găsim în cauzele secunde sau actuale; trebuie s-o căutăm în Cauza primară”.

Nu putem rezista tentaţiei de a cita aici frazele prin care astronomi, fizicieni şi chimişti iluştri proclamă în mod solemn existenţa Cauzei primare, şi vom termina cu magnifica mărturisire a nemuritorului Pasteur.

Faye (astronom ilustru, membru al Academiei de Ştiinţe), în Sur l’origine du monde. Théories cosmo­goniques des anciens et des modernes, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1884, p. 9:
“Şi cum inteligenţa noastră nu s-a făcut ea însăşi, trebuie să existe o inteligenţă superioară din care derivă a noastră. Şi cu cât ideea pe care ne-o vom face despre această inteligenţă supremă va fi mai înaltă, cu atât ne vom apropia mai mult de adevăr; şi nu riscăm să ne înşelăm considerând-o drept autoarea tuturor lucrurilor, raportând la ea aceste splendori ale Cerurilor, care au deşteptat cugetarea noastră; şi, în fine, iată-ne pregătiţi să înţelegem şi să primim formula tradiţională: Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…”

William Thomson (Lordul Kelvin) (unul dintre cei mai mari fizicieni ai epocii actuale), citat de Lordul Salisbury, în Limites actuelles de notre science, discurs pronunţat la Oxford, pe 8 august 1894, dinaintea lui British Association (tr. fr. M. de Fonvielle, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1895):
“În jurul nostru avem o mulţime de dovezi evi­den­te despre o acţiune inteligentă, despre un plan bine­voitor; şi dacă vreodată îndoieli metafizice ne depărtează, pentru câtva timp, de ele, aceste idei revin cu o forţă irezistibilă. Ele ne arată natura supusă unei voinţe libere. Ele ne arată că toate lucrurile vii depind de un Creator şi de un Stăpân etern ”.

Chevreul (mare chimist, membru al Academiei de Ştiinţe, profesor de chimie şi director al Muzeului de Istorie Naturală), în C. R. Académie des Sciences, 14 septembrie 1874, p. 631 şi urm.:
“M-am întrebat dacă, într-o epocă în care de multe ori s-a zis că ştiinţa modernă duce la materialism, nu este o datorie pentru un om care şi-a petrecut viaţa în mijlocul cărţilor şi într-un laborator de chimie, căutând adevărul, să protesteze contra unei opinii diametral opuse faţă de a sa; şi aceasta este cauza care mă face să expun motivele în virtutea cărora afirm că n-am fost niciodată nici scep­tic, nici materialist.
Prima opinie se referă la siguranţa pe care o am despre experienţa materiei în afară de mine însumi. Deci, n-am fost niciodată sceptic.
A doua este convingerea mea despre existenţa unei Fiinţe Divine, Creatoare a unei duble armonii: ar­mo­­­nia care domină lumea neînsufleţită şi pe care o reve­lează ştiinţa mecanicii cereşti şi ştiinţa fenomenelor mole­culare, apoi armonia care domină întreaga organi­zare a lumii vii. Deci, n-am fost materialist în nici o etapă a vieţii mele, spiritul meu neputând concepe că această du­blă armonie, ca şi cugetarea omenească, ar putea fi efec­tele întâmplării”.

Würtz (chimist renumit, membru al Academiei de Ştiinţe, profesor şi decan al Facultăţii de Medicină de la Paris), în La théorie des atomes dans la conception géné­rale du monde, Association Française pour l’Avance­­­ment des Sciences, Lille, 1874, p. 23:
“În zadar ştiinţa a revelat structura lumii şi ordi­nea tuturor fenomenelor; el [spiritul omului] voieşte să se înalţe mereu mai sus şi, în convingerea instinctivă că lucrurile nu-şi au în ele însele raţiunea de a fi, raportul lor, originea lor, el este condus să le subordoneze unei Cauze primare, unice şi universale – Dumnezeu!”.

Armand Gautier (membru al Academiei de Ştiinţe, profesor de chimie la Facultatea de Medicină din Paris), în Les manifestations de la vie derivent-elles toutes des forces matérielles?, Ed. Carré et Naud, Paris, 1897:
“Este o ştiinţă pe dos aceea care îndrăzneşte să ne asigure că numai materia există şi că numai legile ei guvernează lumea”.

Louis Pasteur (membru al Academiei de Ştiinţe şi al Academiei Franceze, creatorul chimiei biologice şi al microbiologiei), în Discours de réception à l’Académie Française, 27 aprilie 1882:
“Se spune că ilustrul fizician englez Faraday, în lecţiile pe care le ţinea la Institutul Regal din Londra, nu pronunţa niciodată numele lui Dumnezeu, deşi era profund religios. Într-o zi, prin excepţie, acest nume îi scăpă din gură şi deodată se făcu simţit printre auditorii săi un murmur de simpatie aprobatoare. Faraday, băgând de seamă, îşi întrerupse lecţia prin aceste cuvinte: «V-am uimit pronunţând numele lui Dumnezeu; dacă aceasta nu mi s-a întâmplat încă până acum, e pentru că sunt, în aceste lec­ţii, un reprezentant al ştiinţei experimentale; dar noţiunea şi respectul de Dumnezeu ajung în spiritul meu pe căi tot atât de sigure ca şi cele care poartă spre adevărurile ordi­nii fizice».
Peste tot în lume văd inevitabila expresie a noţiu­nii de Infinit. Prin ea, supranaturalul este în adâncul tutu­ror inimilor. Ideea de Dumnezeu este o formă a ideii de Infinit.
Mărimea acţiunilor omeneşti se măsoară după inspiraţia care le-a dat naştere. Fericit cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumuseţe, fie acesta idealul artei, idealul ştiinţei, idealul patriei sau idealul virtuţilor evanghelice. Acestea sunt izvoarele vii ale marilor cuge­tări şi ale marilor acţiuni. Toate sunt luminate de reflexele Infinitului.
Mă întreb în numele cărei noi descoperiri filoso­fice sau ştiinţifice se pot smulge din sufletul omului aces­te înalte preocupări; ele mi se par de esenţă eternă, pentru că Misterul care învăluie Universul, şi din care ele emană, este el însuşi etern prin natura sa”.

În tabăra adversă, printre cei ce neagă pe Dumne­zeu, cine se află care să poată fi opus, ca valoare, somită­ţilor ştiinţifice pe care tocmai le-am citat?!
Materialiştii pretind că ştiinţa modernă este opera doctrinei lor. Ei bine, în zadar va căuta cineva să desco­pere printre dânşii pe vreunul dintre întemeietorii ştiinţei moderne, căci nu va găsi – ca om remarcabil, ieşind din mulţimea mediocrităţii – decât poate pe faimosul zoolog Haeckel. Or, Haeckel este un spirit cu totul anti-ştiinţific; el se crede fondatorul unei religii noi, religia monistă; iar fanatismul lui sectar, de o violenţă rară (vezi Ernst v. Haeckel, Enigmes de l’Univers, Paris, 1904), cu care cau­tă să o propage, îi întunecă judecata şi îi anulează calmul şi imparţialitatea, calităţi sine quibus non ale adevăratului om de ştiinţă.
Creatorii transformismului, Lamarck şi chiar Dar­win, pe ale căror idei materialiştii moderni şi-au edificat sistemul, credeau în Dumnezeu.

Lamarck, în Histoire naturelle des animaux sans vertébres, I, ed. a doua, Ed. Baillière, Paris, 1885, p. 267:
“Natura nefiind o inteligenţă, nefiind nici măcar o fiinţă, ci numai o ordine a lucrurilor, constituind o putere în întregime supusă legilor, această natură, zic, nu este totuna cu Dumnezeu. Ea este produsul sublim al voinţei sale atotputernice. […] Astfel, voinţa lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcţionarea legilor naturii, pentru că aceste legi vin de la El. Iar această voinţă nu poate fi nicidecum limitată, puterea din care ea emană neavând limite”.

Ch. Darwin, în La vie et la correspondance de Charles Darwin par De Varigny, I, Ed. Reinwald, Paris, 1888, p. 363:
“O altă cauză a credinţei în existenţa lui Dum­nezeu, care ţine de raţiune iar nu de sentimente, mă im­pre­­sionează prin greutatea sa. Ea provine din extrema dificultate – sau mai bine zis din imposibilitatea – de a concepe acest imens şi prodigios Univers, cuprinzând omul şi facultatea sa de a privi în viitor, ca pe rezultatul unui destin şi al unei necesităţi oarbe. Cugetând astfel, mă simt nevoit să admit o Cauză primară cu un spirit inte­ligent, analog într-o oarecare măsură cu cel al omului, şi merit denumirea de deist”.

Mai mulţi transformişti, de altfel, împărtăşesc, în această privinţă, opiniile iniţiatorilor doctrinei. Iată numai două exemple:

A. Gaudry (membru al Academiei de Ştiinţe, profesor de paleontologie la Muzeul de Istorie Naturală), în Les enchaînements du monde animal dans les temps géologiques, Paris, 1883, p. 5:
“Oricât de mici suntem, este o plăcere şi chiar o datorie pentru noi să scrutăm natura, căci natura este o oglin­dă pură în care se reflectă Frumuseţea divină”.

Pierre Termier (ilustru geolog, membru al Insti­tutului Franţei), în La Vocation du Savant, 1927:
“Geologia ne duce de mână, pe căi grandioase, lân­gă Dumnezeu…”

Astăzi, o mişcare de reacţie împotriva încălcărilor pe care materialismul şi corolarul său, ateismul, le săvâr­şesc asupra domeniului ştiinţei, începe să se producă pretu­tindeni, în Franţa şi mai ales în Germania.
Să sperăm, prin urmare, că în curând ştiinţa va ajunge să scape de acest parazit, care nu numai că o com­pro­mite, dar o şi paralizează, împiedicându-i progresul.