RĂZVAN CODRESCU: ZECE SONETE RĂZLEŢE

CREDO NOSTRUM

Credinţa nu se pierde prin vrăjmaşi,

ci-n lupte mai degrabă se-ntăreşte,

dar o smintesc cei care cred orbeşte

şi se prefac în cîinii ei trufaşi.

Credinţa noastră-i sfîntă nebunie,
e taină grea de pîine şi de vin,
dar n-are dinţi, nici gheare, nici venin,
nu muşcă, nu împroaşcă, nu sfîşíe.

Credinţa creşte dreaptă din iubire
şi nu e ţel, ci stîlp de foc pe cale,
spre cel ce şi la ceas de răstignire
se roagă din prisosul milei sale
să fie-n cer iertaţi şi-aceia care
piroane-i bat în mîini şi în picioare.


SÎMBĂTA DE SUS

Arsenie, de-a dreapta, arde-n nori
şi Teofil, de-a stînga, preacădeşte,
şi stă la sfat Cuvîntul, româneşte,
cu sfinţii lui de neam odihnitori.

Prin gura lor de rai de-atîtea ori
grăit-a cel ce toate le plineşte
că azi ne sună limba îngereşte
şi ne-amiros cuvintele a flori.

Cînd noaptea se înţarcă din păduri
şi toamna ţipă ca o cobe rece,
ei stau de veghe, în cereşti armuri,
pe unde-n veci iubirea nu se trece –
şi pentru ei pe lume ne mai ţine
cerescul crug al milelor divine.


NESĂŢIOASA NEAMULUI IUBIRE

Nesăţioasa neamului iubire
ne ţine treji, aievea şi în vis,
şi raiul de ne-ar fi cumva închis,
noi tot am mai spera în izbăvire.

Răniţi de moarte sau smintiţi de iele,
iubirea creşte ca un leac în noi,
mai mare decît ziua de apoi
şi decît tot ce poţi citi în stele.

Iubire dacă este Dumnezeu,
atunci de răi, dar şi de buni ne ştie:
oricît ne-ar bate mila lui de greu,
tot ne mai lasă-un cap de veşnicie.
Şi-n felul lui dumnezeiesc pe toţi
ne face tainic slavei sale soţi.


VIRTUTEA-N NOI...

În noi virtutea capăt nu-i, ci cale,
pe care merge omul pe cît poate,
mereu atît de mic într-ale sale,
dar pus stăpîn de Domnul peste toate.

Chemat de sus să fie dumnezeu,
sfinţirea lui amar de trepte suie,
şi-abia de-ajunge, ostenind din greu,
temei de-aici veciei lui să puie.

N-avem cu toţii-o singură măsură,
dar ştim c-avem aceeaşi grea chemare,
şi dacă trupul silnic o îndură,
cu-atît va fi plinirea ei mai mare,
căci Duhul Sfînt, ca o sămînţă pură,
plesneşte iar şi iar, în fiecare.


GOLEM

De ce se-aprinde carnea aşa uşor de tine,
cînd eşti orice pe lume, doar frumuseţe nu?
De dăinui în amurgul iubirii numai tu,
atunci desfid iubirea şi legile divine!

De viu trăieşte iadul - şi-ar fi murit mai bine -
cel care doar şi-o dată prin patul tău trecu;
nu el, ci şapte neamuri vor ispăşi de-acu,
că nu-i blestem mai mare în zgîrciuri mai puţine!

Apocalipsa-ncepe cu stîrvul tău boit
şi trîmbiţa a şaptea în rîsul tău răsună;
cînd tu exişti, o lume degeaba a trăit!
Nu Dumnezeu, ci dracul ţi-a dat suflare ţie,
dar tremură de tine şi el în văgăună,
ca de-un golem ce-i pradă întreaga-mpărăţie!


RAŞELA

Nici păr roşcat şi nici pistrui nu are,
gheşefturi n-a făcut în viaţa ei,
nu-i trec prin cap vedenii sau idei,
iar de credinţă-i lesne uitătoare.

Nici stearpă nu-i, dar nici să nască-n stare,
trecutul nu e pentru ea temei,
nici viitorul nu se-ntreabă ce-i,
ci doar prezentul demn de grijă-i pare.

Nu-i rea de gură (doar de muscă, poate),
nu ştie limbi, nu-i meşteră-n cuvinte,
nu-i iute în virtuţi, nici în păcate,
nu vrea să treacă altora-nainte,
încît mă-ntreb: Raşela dacă-o cheamă,
de ce să-şi poarte numele cu teamă?


MEREU MAI MULT

Să vrea mai mult, mai lesne şi mai bine
e-n firea cui e viu şi nu se lasă;
cînd nu-ţi dai ghes şi tot ce-i nou te-apasă,
deşi trăieşti, puieşte moartea-n tine.

Înţelepciunea care-n loc te ţine
nu face-n veci cu rîvna crucii casă,
şi-atunci e viaţa straşnic de frumoasă
cînd creşti mereu şi nu te-nchizi în sine.

Să te-nnoieşti, cu spornică-ndrăznire,
să dai cu tifla morţilor de vii,
să nu-ţi ajungi nicicînd şi nicăire,
oricîte-nţelepciuni te-ar ispiti –
aşa te place Duhul, care n-are
măsură-n necurmata lui suflare.


TÎRZIU DE LEAT

De ce-i în jur mai pot să mă mai mir,
cînd i-am golit acestei lumi paharul
şi-i ştiu întregi şi dulcele, şi-amarul,
şi părul pîn’ la cel din urmă fir?

N-am zel să-i fiu nici jude, nici martir,
căci ţine singur Dumnezeu cîntarul,
şi doar pe sfinţi îi face vrednici harul,
pe cînd eu stau la urma altui şir...

Talantul, însă, ce mi-i dat de sus
n-aş vrea să-l cheltui fără-nţelepciune,
nici să rămînă la popreală pus.
De-aceea stau de veghe-n limba mea,
părtaş umil al luptei celei bune,
de lume plin... şi tot mai gol de ea.


UNUL DINTRE MULŢI

Mulţime-s de-ncălţaţi şi de desculţi
şi-n fiecare gîndul cuib îşi face,
aşa că nu uita, cînd nu-ţi dă pace,
că nu eşti decît unul dintre mulţi.

Nici nu vorbi mai mult decît s-asculţi,
nici nu-l sfida pe-acela care tace,
căci Duhu-n lume suflă unde-i place
şi nu eşti decît unul dintre mulţi.

Cuminte nu-i de tine să exulţi,
căci tot păcatul în trufie zace
şi orice om, de la Adam încoace,
nu-i decît unul dintre tot mai mulţi.

Doar în Hristos cel Unul sîntem una,
dar nu primim aici decît arvuna.


VA FI UN TIMP

Va fi cîndva un timp ce-o să ne sară
din tot prea multul lumii doar pe noi
şi ne-o lăsa de zeghea cărnii goi,
pe vreun gheţar de linişte stelară.

În aşteptarea zilei de apoi,
visa-vom nu ce-am fost odinioară,
ci ce-am fi fost trăind a doua oară,
de ni s-ar da veleatul înapoi.

Pe cînd în lume, jos, vor rîde-n soare
frunzişuri verzi, şi ape-or curge lin,
şi veşnic se va crede fiecare,
de dorul lui ca de-o ispită plin...
Dar – vii şi morţi – în gîndul lui ne ţine
cel care singur e etern prin sine.


(Nici unul dintre sonetele de mai sus nu figurează în volumul Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, apărut anul trecut la Editura Christiana, iar cîteva au fost scrise ulterior. Cel mai recent este sonetul intitulat "Sîmbăta de Sus", închinat memoriei Părintelui Arhimandrit Teofil, plecat la Domnul în toamna acestui an.)