GENERAŢIA LUI MIRCEA ELIADE ŞI LEGIUNEA

UN ITALIAN, DESPRE ROMÂNI, ÎN LIMBA GERMANĂ

În Germania, la Regin-Verlag, a apărut anul acesta substanţialul volum al d-lui Claudio Mutti Mircea Eliade und die Eiserne Garde. Rumänische Intellektuelle im Umfeld der Legion Erzengel Michael.
Volumul reuneşte studiile, eseurile şi articolele pe care profesorul italian le-a dedicat relaţiilor unor mari intelectuali români ai secolului trecut cu controversata Mişcare Legionară, accentul căzînd pe cazul Mircea Eliade (1907-1986).
Publicate iniţial în italiană sau franceză, textele respective, de un mare interes istoric şi cultural, au fost traduse de-a lungul vremii şi în limba română – cf. Mircea Eliade şi Garda de Fier, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995; Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), Editura Anastasia, Bucureşti, 1997; Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, Editura Vremea, Col. "Fapte, Idei, Documente", Bucureşti, 2001 –, dar traducerea lor într-o mare limbă de cultură europeană rămîne întotdeauna semnificativă şi folositoare pe termen lung (dincolo de actualele prejudecăţi şi poncifuri ideologice).
Cum scriam mai demult (cf. posfaţa la ediţia românească a cărţii Eliade, Vâlsan, Geticus e gli altri. La fortuna di Guénon tra i Romeni, apărută în 2003 la Editura Vremea din Bucureşti), “primul lucru care te fascinează, ca român, atunci cînd îl cunoşti pe profesorul Claudio Mutti (n. 1946), italian din Parma, clasicist de formaţie, dar şi cu studii de filologie… ma­ghiară, este perfecta stăpînire a limbii române. Fascinaţia creşte atunci cînd constaţi că omul acesta, pre­ocupat cu precădere de studiile tradiţionale (pe urmele lui Guénon şi Evola), dar şi de istoria ideilor în secolul XX (dintr-o mărturisită perspectivă de dreapta), este un profund cunoscător al istoriei şi culturii româneşti moderne, îndeosebi al fenomenului interbelic”.
Tot atunci observam că “pe mulţi îi stînjeneşte sau chiar îi irită faptul că o bună parte din studiile sale se ocupă, pe deasupra patimilor şi prejudecăţilor încetăţenite la noi, de istoria şi doctrina Mişcării Legionare (cu un accent aparte pe relaţia cu legionarismul a unor mari figuri intelectuale ale secolului XX, în frunte cu ceea ce s-a numit «şcoala lui Nae Ionescu»). În această privinţă, cazul său nu este unicul, ci doar cel mai pregnant, iar acest lucru ar trebui să dea de gîndit. Legionarismul a atras atenţia multor cercetători străini, care l-au judecat adesea mai pertinent decît analiştii de acasă, sesizîndu-i dimensiunile, comple­xitatea şi originalitatea, nu fără o firească distanţare critică de excesele lui reprobabile, care însă nu-l definesc esenţial. [...] Rămîne admirabilă, dincolo de controversata latură ideologică, extraordinara acu­i­­tate cu care Claudio Mutti (ca şi păgînizantul Evola odinioară) intuieşte elementul spi­ritual al legionarismului [...]. În acest context, nu este de mirare că figura lui Mircea Eliade s-a bucurat de un interes precumpănitor”, cercetătorul italian străduindu-se “să demonstreze, cu stringenţă logică şi meticulozitate documentară, că tinereţea legionară a acestuia e un fapt de netăgăduit, nu fără puternice rezonanţe în viaţa şi opera sa (publi­cistica de tinereţe, piesa de teatru Ifigenia, nuvelele Un om mare sau Adio!, roma­nele Noaptea de Sânziene sau Nouăsprezece trandafiri, memorialistica etc.), dar că prin aceas­ta el nu merită să fie culpabilizat [...]. Opţiunea legionară a lui Eliade se motivează isto­­riceşte şi sufleteşte, făcînd parte din destinul tragic al generaţiei sale, a cărei forţă crea­­toare nu poate fi însă contestată. Adevărul despre acest aspect al vieţii şi gîndirii lui Eliade se îngemănează cu adevărul despre fenomenul legionar, pe care el l-a resimţit în­tot­deauna, ca şi Codreanu însuşi, nu atît ca pe «un fenomen politic», cît ca pe unul «de esenţă etică şi religioasă», înnobilat şi încununat de un martiraj fără precedent în istoria modernă a lumii creştine. Eliade este, de altfel, cel ce a definit legionarismul drept «sin­gura mişcare politică românească ce lua în serios creştinismul şi Biserica» (cf. Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 26-27)”.
Cuprinsul ediţiei germane este următorul: I. Mircea Eliade: Einführung; Kapitel 1.1: Im Konzentrationslager; Kapitel 1.2: „Die letzte Möglichkeit Rumäniens”; Kapitel 1.3: Eliade – ein Antisemit?; Kapitel 1.4: Theoretiker des Legionärtums; Kapitel 1.5: Eine unveröffentlichte Tragödie; Kapitel 1.6: Ein Romantestament; Exkurs: Iphigenia – eine Tragödie von Mircea Eliade. II. Die Federn des Erzengels. Vier legionäre Denker: Kapitel 2.1: Mircea Eliade und die Spirituelle Revolution; Kapitel 2.2: Nae Ionescu – Sokrates bei den Legionären; Kapitel 2.3: E. M. Cioran – Weggefährte auf der Reise ins Schwärmerische; Kapitel 2.4: Constantin Noica – eine unbekannte Macht. III. Vasile Lovinescu: Kapitel 3: Vasile Lovinescu (Abd el-Qader Isâ). Appendix: Anhang 1: Der postume Erfolg des Geticus; Anhang 2: Bildnisse der vorgestellten Persönlichkeiten. Editorische Notiz. Namensregister.
Pentru cei interesaţi (sau doar curioşi), reproduc mai jos unul dintre textele despre Mircea Eliade, în traducere românească.

Răzvan CODRESCU

IFIGENIA LEGIONARĂ

Miercuri 12 februarie 1941, în sala “Comedia” a Teatrului Naţional din Bucureşti (al cărui director era la vremea aceea romancierul Liviu Rebreanu), avea loc premiera Ifigeniei, dramă în trei acte şi cinci tablouri pe care Eliade o scrisese spre sfîrşitul toamnei lui 1939. Piesa a fost pusă în scenă de regizorul Ion Şahighian, cu ilustraţia muzicală a lui N. Buchiu; rolul protagonistei îi fusese încredinţat Aurei Buzescu. În februarie-martie au avut loc zece reprezentaţii, la care Eliade n-a putut fi prezent, pentru că se afla peste hotare de mai multe luni. Veştile care i-au parvenit autorului cu privire la succesul dramei n-au fost prea entuziasmante: “Mi s-a spus – scrie Eliade în Memoriile sale – că n-aveam «nerv dramatic», ceea ce este, probabil, adevărat. Dacă Ifigenia are vreun merit, trebuie căutat în altă parte” (1).
Textul dactilografiat al dramei, păstrat la Biblioteca Teatrului Naţional, a fost publicat de Mircea Handoca în 1974 (2); dar încă din 1951 fusese scoasă în Argentina, prin grija unui grup de exilaţi români, o ediţie policopiată a textului (3), căreia Eliade i-a făcut mici ajustări formale. Ediţia argentiniană era dedicată “memoriei lui Haig Acterian şi Mihail Sebastian” şi includea o prefaţă a autorului, în care citim: “Public cu bucurie, dar şi cu strîngere de inimă, această piesă de tinereţe, care plăcea atît, cînd a fost scrisă, prietenilor mei Haig Acterian, Mihail Sebastian, Constantin Noica şi Emil Cioran. Doi din cei mai buni prieteni – Haig Acterian şi Mihail Sebastian – nu mai sînt printre noi. Închin lor acest text pe care l-am iubit împreună în amurgul tinereţii noastre”.
Mihail Sebastian nu se dusese la premiera Ifigeniei: “Aş fi avut impresia că asist la o «şedinţă de cuib» (4)”, notează în Jurnalul său dramaturgul evreu (5). Această bănuială i-a fost confirmată de un telefon primit de la Giza, fiica Ninei Mareş (soţia lui Eliade)*, care-i spune că piesa a avut un mare succes şi că tocmai de aceea se teme că va fi interzisă de autorităţi. De vreo trei săptămîni, generalul Antonescu instaurase dictatura militară şi încerca să lichideze complet Mişcarea Legionară. Mihail Sebastian s-a dus totuşi la una dintre reprezentaţiile ulterioare ale dramei, cu privire la care îşi notează: “Mare cădere, una din cele mai mari ale Naţionalului!”. Dar adaugă: “Piesa mult mai interesantă decît îmi aduc aminte că mi se păruse la lectură. Spectacolul, în schimb, e grosolan, fără stil, fără nobleţe” (6).
Tot în acele zile, Petru Comarnescu insera şi el în paginile propriului Jurnal o adnotare cu privire la piesa de teatru a lui Eliade; judecata lui Comarnescu este destul de diferită de cea a lui Sebastian: “Ifigenia lui Mircea Eliade, jucată la Teatrul Comedia (Naţionalul este în reparaţie în urma cutremurului**), este foarte tributară lui Euripide şi Racine, afară de visul Ifigeniei şi de postura ei, prin care Eliade vrea să amintească de Codreanu. Mare montare, interpretare cu actori buni, ca Aura Buzescu (Ifigenia) şi Mihai Popescu (Ahile). Au stiluri diferite de joc. Aura Buzescu este statică şi lirică, Mihai e furtunos, avîntat, exploziv, exterior” (7).
Norman Manea, autor care, după spusa fanului său Heinrich Böll, “merită mai mult decît oricare altul [mai mult decât Kafka, Musil şi Schulz!] să fie cunoscut în toată lumea” (8), va scrie o jumătate de secol mai tîrziu: “În 1982, an negru pe calea dictaturii de dreapta şi comuniste [sic: droitière communiste] a lui Ceauşescu, am asistat la o reprezentaţie a piesei lui Eliade Ifigenia, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Piesa fusese reprezentată prima oară în 1941, alt an negru, apoi publicată în româneşte în 1951 de o editură argentiniană de dreapta, al cărei proprietar era un român expatriat [sic] (9). E incontestabil că în 1941 tensiunile din afara teatrului, starea sufletească a spectatorilor, teama lor, lehamitea lor, deprimarea şi disperarea lor erau în sintonie cu opera teatrală, extrem de jenantă, într-un fel de exaltare a morţii «sublime» pentru o «cauză glorioasă»” (10).
Nici lui Eugen Weber nu i-a scăpat raportul ce se impune între spiritul legionar şi tema centrală a Ifigeniei eliadiene: “În cîteva note introductive la piesa sa Iphigenia (Valle Hermosa, 1951), profesorul Mircea Eliade explică în ce fel jertfa, sacrificiul, este o concepţie arhaică, pe care el o pusese deja în discuţie într-o lucrare scrisă în timpul războiului, Comentarii la legenda Meşterului Manole (Bucureşti, 1943). Ifigenia îşi sacrifică viaţa pentru a deschide calea unei armate; Manole, meşter zidar dintr-o veche legendă românească, îşi sacrifică soţia pentru ca biserica pe care o zideşte să poată rămîne în picioare. Sacrificiul uman făcut pentru ca un lucru, cum ar fi o construcţie, să dureze sau să reziste, este echivalentul unui transfer mistic al sufletului din trupul omenesc muritor în noua construcţie: nu numai că în acest fel construcţia dobîndeşte un suflet, dar şi victimei i se dăruieşte un trup nou, minunat şi mai durabil. Pentru Manole, acest trup va fi reprezentat de mănăstirea pe care o ridică. Pentru Ifigenia, el va fi războiul şi victoria obţinută de tatăl ei, Agamemnon, împotriva Asiei şi Troiei” (11).
Dar printre rudele spirituale ale Ifigeniei lui Eliade nu se află numai Meşterul Manole: se află şi ciobanul din balada populară Mioriţa. O observă cu îndreptăţire Mircea Handoca, arătînd că “viziunea de ansamblu, valenţele şi semnificaţiile pe care scriitorul le atribuie mitului [sînt aşezate] într-un spaţiu spiritual mioritic” (12) şi atrăgînd atenţia asupra acestor cuvinte ale Ifigeniei: “… cum cad luceferii la nunta mea! Şi murmurul apelor, şi foşnetul brazilor, şi geamătul singurătăţii – toate sînt aşa cum le-am ştiut!”.
Într-adevăr, tema morţii ca nuntă e dominantă în ultimele cuvinte ale Ifigeniei: “Aminteşte-ţi, e seara de nuntă! Acum, dintr-o clipă într-alta, voi fi mireasă… De ce au tăcut toţi şi nu se mai aud cîntecele limpezi de fecioare?! […] Dar de ce nu se mai aud cîntări de nuntă?! De ce nuntaşii nu-şi împletesc cununi cu flori aprinse – şi mireasa a rămas în haina cernită a zilei?! […] Aduceţi-mi vălul de mireasă!”. Există o analogie esenţială între aceste cuvinte şi cele ale păstorului din Mioriţa: “… să le spui curat / că m-am însurat / c-o mîndră crăiasă, / a lumii mireasă; / că la nunta mea / a căzut o stea…”
Studiind balada Mioarei năzdrăvane, Eliade va spune că “moartea asimilată unei nunţi este [o temă folclorică] arhaică, avîndu-şi rădăcinile în preistorie” (13). Dar acest motiv de origine preistorică devine un element important al spiritualităţii legionare: “Moartea, numai moartea legionară / ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi”, spune Imnul Mişcării, compus de poetul Radu Gyr***. Iar un alt poet legionar, Dumitru Leontieş, va relua acelaşi motiv în Mioriţa legionară: “… să-i spui mamei mele / c-am suit la stele / […] că mă plimb prin nori, / tot cu Nicadori / şi cu Decemviri, / că şi ei sînt miri...” (14).
“Două puternice motive ale misticii morţii – citim într-un eseu al lui Z. Barbu – aprindeau sufletele legionarilor. Unul e cel indigen tradiţional ce constituie tema centrală a uneia dintre cele mai cunoscute balade româneşti, Mioriţa, unde eroul în primejdie de moarte reuşeşte să-şi învingă teama asimilînd moartea unei nunţi în care el însuşi este mirele, natura fiindu-i mireasă. S-a spus adeseori că aceasta era atitudinea tipică a românilor în faţa morţii. Încă mai puternic e însă un alt motiv, şi anume învierea şi biruinţa cucerite prin moarte conform mitologiei creştine” (15). Reducţionismului implicit al apelului la “mitologia creştină” i s-ar putea aduce obiecţii; mai important este însă de observat că şi acest al doilea motiv, cucerirea biruinţei prin moarte, se regăseşte clar atestat în Ifigenia. Eroina nu va fi sacrificată asemenea soţiei Meşterului Manole, zidită de vie în zidul construcţiei. “Sufletul meu – spune în faţa sacrificiului iminent – nu va rămîne închis între zidurile unui palat, ca într-un nou trup de piatră. Sufletul meu nu va face să dureze nici o clădire înălţată de mînă omenească”. Viaţa postumă şi biruinţa Ifigeniei se vor întruchipa în ceva încă mai măreţ. La vederea flăcărilor rugului care-i vor mistui trupul, ea rosteşte aceste cuvinte: “Priviţi! Mormîntul meu nu va fi pe pămînt! Sufletul Iphigeniei va face să izbîndească şi să dureze altceva, cu mult mai preţios, din altă lume! Sufletul Iphigeniei va da viaţă unui mare război, unui îndepărtat vis! Acolo mă veţi găsi întotdeauna pe mine – în faptele voastre eroice, în visul vostru cel mai de preţ: Troia!”. Prin sacrificiul ei, explică Eliade însuşi, “Ifigenia supravieţuieşte în acel trup mistic care era visul lui Agamemnon: războiul împotriva Asiei, cucerirea Troiei” (16).
Eugen Weber, aşa cum am văzut mai sus, citează Comentariile la legenda Meşterului Manole în ediţia din 1943 (17); dar încă din anul universitar 1936-37, ca suplinitor al profesorului Nae Ionescu, Eliade ţinuse un curs despre legendă, punînd în lumină “valorificarea morţii rituale, singura moarte creatoare” (18). Iar acest “mit central al spiritualităţii poporului român” (19) el îl văzuse reîntruchipat în moartea jertfelnică a lui Moţa şi Marin. “Moartea voluntară a lui Ion Moţa şi Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creştinism [...] Ion Moţa, cruciat ortodox, a plecat dîrz, cu inima împăcată, să se jertfească pentru biruinţa Mîntuitorului” (20).
Avînd în vedere această indiscutabilă conformitate a sa cu idealul legionar al jertfel aducătoare de biruinţă, putem oare afirma că versiunea eliadiană a vechii istorii a Ifigeniei ar constitui o utilizare instrumentală a mitului grecesc? Sau, pentru a folosi o sintagmă a lui Furio Jesi, o “tehnicizare a mitului”, adică una dintre acele “pseudoepifanii ale mitului provocate deliberat în vederea anumitor interese” şi pe care Károly Kerényi le deosebeşte net de “epifaniile genuine ale mitului, absolut spontane şi dezinteresate” (21)? Nici măcar Jesi, adversar înverşunat al lui Eliade şi al Gărzii de Fier, n-a putut s-o susţină în deplină coherenţă cu sine, de vreme ce el însuşi a contrapus “găselniţele” fascismului italian ritualurilor legionare, “ritualuri în adevăratul sens al cuvîntului” (22). Pe de altă parte, Eliade face ceea ce din punctul de vedere al lui Jesi n-ar fi cu putinţă: putem spune că ritualizează mitul. Iar aceasta în sensul definit prin următoarele cuvinte ale lui Mircea Handoca: “S-ar putea vorbi chiar de o autohtonizare a străvechii legende, preluată de autorul român în valorile ei iniţiale, şi nu modernizată. Mircea Eliade se întoarce la izvoarele mitului, la arhetipuri ce s-au concretizat mai apoi într-o diversitate de expresii artistice” (23).
Pentru a ne convinge de asta, ar fi suficient să observăm în ce măsură doctrina jertfei aducătoare de biruinţă se află desluşit atestată în tragedia lui Euripide. “Eu – spune Ifigenia euripidiană – vin să aduc grecilor o izbăvire purtătoare de biruinţă. Luaţi-mă, eu sunt biruitoarea cetăţii Ilionului şi a frigienilor!” (24). Nu-i lipsit de un anumit înţeles faptul că François Jouan a echivalat acelei devotio (25) a romanilor sacrificiul Ifigeniei euripidiene. Devotio, după cum se ştie, era în religia romană acea formă particulară de votum prin care comandantul se jertfea pe sine cu scopul de a dobîndi biruinţa în bătălie. “Forţă şi biruinţă” (vis victoriaque) le cere zeilor consulul Decius Mus, în acelaşi timp ofertant şi victimă sacrificială (26). Această concepţie a jertfirii de sine care descătuşează forţele şi aduce biruinţa se regăseşte şi la Racine, care-o face să spună pe Ifigenia lui: “… Şi hotărîrea sorţii / Vrea ca această fericire [a voastră] să fie rodul morţii mele. / Gîndiţi-vă, Stăpîne, gîndiţi-vă la ofrandele glorioase / Pe care Biruinţa le pune în mîinile voastre cutezătoare./ Acel cîmp plin de glorie, spre care năzuiţi cu toţii, / Dacă nu va fi udat cu sîngele meu, sterp va fi pentru voi […] De-acum Priam s-a făcut palid; de-acum Troia cu zarvă / Tremură [de frică] dinaintea rugului meu” (27).
Dar dintre toate expresiile artistice inspirate de mit, cea care-l ritualizează în chipul cel mai fidel şi mai eficace este fără îndoială Ifigenia lui Eliade. Şi n-ar fi putut să nu fie astfel, căci autorul român a fost martor la o devotio a unei întregi generaţii, a respirat într-o atmosferă saturată de spirit jertfelnic şi a adunat personal declaraţii care manifestau o dispoziţie spirituală “ifigeniacă”. Se pot cita cîteva fragmente din Memoriile sale: “… Codreanu credea în necesitatea jertfei, socotea că orice nouă prigoană nu poate decît purifica şi întări Mişcarea Legionară. […] Probabil că Codreanu, ca şi atîţia alţi legionari, au murit convinşi că jertfa lor va grăbi victoria Mişcării […] Mi-o repetase, de altfel, Puiu Gârcineanu […] că ţelul suprem al Mişcării Legionare nu mai e nici măcar mîntuirea individuală, printr-un eventual martiraj, ci «învierea neamului» dobîndită printr-o «saturaţie de tortură şi jertfă de sînge» […] Singura infirmare masivă a cunoscutului refren că poporul român nu e religios (singurul popor creştin fără nici un sfînt, ni se amintea necontenit) a adus-o purtarea cîtorva mii de români, în anii 1938-1939, în închisori sau lagăre, fugăriţi sau liberi” (28).
Acesta a fost, deci, scenariul ritualizării mitului Ifigeniei. Dar, dacă un astfel de mit a cunoscut între 1939 şi 1941 o “epifanie genuină şi spontană”, care a fost rolul specific al lui Eliade? Răspunsul ne este cu discreţie sugerat de autorul însuşi, care la 16 martie 1974 scrie în Jurnalul său: “Stranie coincidenţă: am primit Ifigenia [ed. Manuscriptum] în timp ce scriam la o nuvelă ale cărei personaje sunt tineri actori ce fac repetiţie la o dramă intitulată Incognito la Buchenwald, o dramă enigmatică, ale cărei temă şi gen cititorul le distinge anevoie; dar în ochii personajelor, şi mai ales ai lui Ieronim Tănase (regizorul nuvelei mele Uniforme de general), ea avea în vedere, mai presus de orice, transformarea magico-spirituală a întregului auditoriu” (29).
Incognito la Buchenwald şi Uniforme de general reprezintă o fază aparte a prozei narative eliadiene: cea în care spectacolul teatral este văzut ca o formă de revelaţie şi de exerciţiu spiritual. Această temă se reîntîlneşte şi în nuvela Adio!, care, după N. Steinhardt, “e o elegie legionară” (30), ca şi în romanul Nouăsprezece trandafiri, în care altădată mi se păruse a descifra semne criptice ale experienţei legionare a autorului (31). Cît despre Ieronim Tănase, personajul celor două nuvele citate de Eliade în fragmentul de Jurnal de mai sus, el va reapărea în Nouăsprezece trandafiri, cu anumite caracteristici (paralizat, înconjurat de tineri discipoli) care trimit cu gîndul la… Julius Evola în versiune romanescă, mai mult sau mai puţin acel “doctor J. E.” din Secretul doctorului Honigberger. Eliade, de altfel, spune că Ieronim Tănase urmăreşte “transformarea magico-spirituală” a auditoriului; cu alte cuvinte, vrea să raporteze teatrul tragic la funcţia sa kathartică. Plecat de la poziţii idealiste, dar susţinător al necesităţii de a trece dincolo de idealism, Tănase învaţă că orice eveniment istoric nu se cere doar înţeles şi justificat, ci se mai ales descifrat asemenea unui semn, “pentru că ce orice eveniment, orice întîmplare cotidiană comportă o semnificaţie simbolică, ilustrează un simbolism primordial, trans-istoric, universal…” (32).
Este evident că în personajul Ieronim Tănase nu se află numai Evola, dar şi Eliade însuşi, “evolianul” Eliade al anilor ’30, astfel încît ceea ce se spune despre acţiunea spirituală pe care Tănase îşi propune s-o exercite asupra publicului e valabil şi pentru autorul Ifigeniei. Acţiunea “magico-spirituală” a acestuia din urmă se desfăşoară după paradigma marii tradiţii tragice, întrucît “stîrnind mila şi teama, săvîrşeşte curăţirea [kátharsis] acestor patimi” (33). Şi iată că astfel aceeaşi funcţie kathartică asociată tragediei îşi află locul ei în strategia spirituală legionară: cea pe care Corneliu Codreanu a indicat-o nu o dată apelînd la cuvinte şi imagini corespunzătoare unui adevărat şi mare “război sfînt”.

Claudio MUTTI

(Text apărut iniţial în Origini, nr. 13/1997, pp. 10-14; aici este reprodus după Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, ediţie îngrijită, traducere şi cuvînt înainte de Răzvan Codrescu, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pp. 101-114)

NOTELE AUTORULUI:

(1) M. Eliade, Mémoire – II. 1937-1960. Les moissons du solstice, Gallimard, Paris, 1988, p. 58 [ed. rom.: Memorii – II.1937-1960. Recoltele solstiţiului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 46].
(2) M. Eliade, Ifigenia, în Manuscriptum [Bucureşti], anul V, nr. 1 (1974), cu o scurtă prezentare de Mircea Handoca, “Mitul jertfei creatoare”. Pagini nenumerotate. Grafia Ifigenia figurează numai în titlu; în text apare regulat forma Iphigenia. “În 13 martie, am primit revista Manuscriptum, în care Mircea Handoca a publicat Iphigenia, o piesă de teatru scrisă în 1939, singura mea piesă de teatru care s-a reprezentat (la Teatrul Naţional din Bucureşti, în iarna lui 1941). Dar eu nu am văzut-o niciodată, pentru că în aprilie 1940 fusesem numit ataşat cultural pe lîngă legaţia noastră de la Londra” (M. Eliade, Fragments d’un journal – II. 1970-1978, Gallimard, Paris, 1981, p. 177).
(3) M. Eliade, Iphigenia, Cartea Pribegiei, Valle Hermosa, 1951. Este şi ediţia pe care o urmăm aici.
(4) Cuibul – celula de bază a organizaţiei legionare.
(5) M. Sebastian, Jurnal: 1935-1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 305.
(6) Ibidem, p. 311.
(7) Petru Comarnescu, “Romanul generaţiei mele”, în “România şi Europa. Studii şi articole selecţionate şi coordonate de I. C. Drăgan”, Revista Fundaţiei Dragan [Roma], nr. 10, mai 1993, p. 459.
(8) Această singulară apreciere pentru inginerul evreu emigrat din Bucovina la New York poate fi citită într-o scurtă privire asupra volumului N. Manea, Un paradiso forzato, Feltrinelli, Milano, 1984.
(9) Este vorba, evident, de o închipuire a lui N. Manea. În realitate, ediţia argentiniană a Iphigeniei a fost “scrisă la maşină şi imprimată de Grigore Manoilescu, cu ajutorul lui Andrei Coman”, cum se poate citi în colofonul ediţiei policopiate. Cît despre marile mijloace financiare ale editorului, Mircea Eliade însuşi scria în periodicul Românul din decembrie 1951: “Cîteodată se găsesc muncitori cu suflet îngeresc care să-şi dăruiască mica lor agoniseală ca să se poată tipări versurile şi prozele visătorilor sau veghetorilor noştri; este cazul acelui muncitor din Argentina, Ion Mării, care a donat editorului de la Cartea Pribegiei tot ceea ce adunase într-un an şi jumătate de trudă. (Ion Mării, primul membru de onoare al Societăţii Scriitorilor Români, cînd ne vom întoarce acasă…)” [citat retradus aici din limba italiană – n. tr.].
(10) N. Manea, “Mircea Eliade et la Garde de Fer”, în Les Temps Modernes, nr. 549, aprilie 1992, p. 113. [Este vorba de cap. “Felix Culpa” din vol. On Clowns: The Dictator and the Artist, New York, 1992; trad. rom.: Despre clauni. Dictatorul şi artistul, Ed. Est, Paris-Bucarest, 1996. Textul respectiv, generator de numeroase polemici, a apărut tradus şi în revista 22, numerele 6-8/1992, sub titlul “Culpa fericită. Mircea Eliade, fascismul şi soarta nefericită a României”. Aici, la indicaţia autorului italian, am urmat textul apărut în publicaţia franceză.] Despre acest articol al lui N. Manea, cf. Ph. Baillet, prefaţa la C. Mutti, Le penne dell’Arcangelo, Barbarossa, Milano, 1994, p. 6 [trad. rom.: Penele Arhanghelului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 8-9].
(11) Eugen Weber, “Rumania”, în Rogger, Hans, Eugen Weber (eds.), The European Right. A historical Profile, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1965, pp. 524-525 [trad. rom.: Dreapta europeană. Profil istoric, Ed. Minerva, Bucureşti, 1995, p. 404]. Cf. M. Eliade, “Commenti alla leggenda del Mastro Manole”, în I riti del costruire, Jaca Book, Milano, 1990, p. 90. “Referinţa istoricului american încerca să explice, prin persistenţa unui nucleu încă viu de tradiţii populare, acea efervescenţă a autosacrificiului [ansia del autosacrificio] care a călăuzit Mişcarea Legionară în prima perioadă a existenţei sale, pînă la instaurarea dictaturii regelui Carol II (1938)” (R. Scagno, Libertà e terrore della storia. Genesi e significato dell’antistoricismo di Mircea Eliade, Print Centro Copyrid, Torino, 1982, p. 20). Se cade observat că Ifigenia a fost scrisă în decembrie 1939 şi reprezentată în 1941, aşa că n-ar trebui restrînsă la limita anului 1938 acea ansia di autosacrificio pe care Roberto Scagno o indică altminteri corect ca fiind caracteristică Mişcării Legionare.
(12) M. Handoca, “Mitul jertfei creatoare”, loc. cit.
(13) M. Eliade, “La Pecorella veggente”, în Da Zalmoxis a Gengis-Khan, Ubaldini, Roma, 1975, p. 208 [trad. rom.: “Mioara năzdrăvană”, în De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 234].
(14) D. Leontieş, Prin mlaştini şi furtuni, Editura Dacia, Rio de Janeiro, 1969, p. 84.
(15) Z. Barbu, “Rumania”, în S. J. Woolf (ed.), Il fascismo in Europa, Laterza, Bari, p. 183.
(16) M. Eliade, Ifigenia, ed. cit., p. 11.
(17) M. Eliade, Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, 1943; reed. în vol. Meşterul Manole, Iaşi, 1992.
(18) M. Eliade, I riti del costruire, ed. cit., p. 5.
(19) Ibidem.
(20) M. Eliade, “Ion Moţa şi Vasile Marin”, în Vremea, nr. 472, 24 ianuarie 1937 [cf. şi vol. M. Eliade, Textele “legionare” şi despre “românism”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 37-38].
(21) F. Jesi, Mito, Isedi, Milano, 1973, p. 107.
(22) F. Jesi, Cultura di destra, Garzanti, Milano, 1979, p. 32.
(23) M. Handoca, “Mitul jertfei creatoare”, loc. cit.
(24) “soterian Ellesi dosous erchomai nikephoron. Aghete me tan Iliou kai Phrygon eleptolin” (Iphigenia în Aulida, 1473-1476).
(25) Fr. Jouan, Notes complémentaires, în Euripide, Iphigénie à Aulis, Les Belles Lettres, Paris, 1983, p. 152.
(26) Titus Livius, Ab urbe condita, VIII, 9.
(27) “… Et les arrêts du sort / Veulent que ce bonheur soit un fruit de ma mort. / Songez, Seigneur, songez à ces moissons de gloire / Qu’à vos vaillantes mains présente la Victoire. / Ce champ si glorieux, où vous aspirez tous, / Si mon sang ne l‘arrose, est stérile pour vous […] Déjà Priam pâlit. Déjà Trois en alarmes / Redoute mon bûcher…” (Iphigénie, 1535-1540, 1549-1550).
(28) M. Eliade, Mémoire – II, ed. cit., pp. 35-40 [ed. rom. cit., pp. 26-27, 30].
(29) M. Eliade, Fragments d’un journal – II, ed. cit., loc. cit.
(30) N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 355.
(31) C. Mutti, Mircea Eliade e la Guardia di Ferro, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1989, pp. 47-55 [trad. rom.: Mircea Eliade şi Garda de Fier, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, pp. 61-66; este vorba de capitolul “Un roman-testament”].
(32) M. Eliade, Diciannove rose, Jaca Book, Milano, 1987, p. 83 [cf., în româneşte, M. Eliade, Integrala prozei fantastice, Editura Moldova, Iaşi, 1994, vol. III, p. 183].
(33) Aristotel, Poetica, 1449b [cf. Aristotel, Poetica, trad. rom. D. M. Pippidi, Editura Academiei, Bucureşti, 1965].

-----------------------------------------------

-----------------------------------------------

NOTELE TRADUCĂTORULUI:

* Este vorba de fiica Ninei Mareş dintr-o căsătorie anterioară.

** Este vorba de cutremurul din noiembrie 1940.

*** Este vorba de imnul-marş Sfîntă tinereţe legionară (strofa a doua).

Profesorul Claudio Mutti