SUMARUL BLOGULUI
Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu
Urmează în cerul al optulea (al stelelor fixe sau înstelat) întîlnirea și
convorbirea lui Dante cu Sfîntul Apostol Ioan (cel reprezentat simbolic în chip
de vultur), care îl cercetează pe poet cu privire la iubire sau caritatea
creștină (după ce Sfîntul Apostol Petru îl cercetase cu privire la credință,
iar Sfîntul Apostol Iacob cu privire la speranță), iar felul în care acesta răspunde
stîrnește mare jubilație în cetele fericiților, care prind a cînta – și Beatrice
împreună cu ei – Santo, santo, santo!
Apoi Dante stă de vorbă cu duhul protopărintelui Adam, care-i dă lămuriri
asupra păcatului originar, asupra duratei stărilor prin care a trecut în lumea
pămîntească și în lumea de dincolo (în paradisul terestru, în lumea căzută, în
limbul infernal și – de cînd Mîntuitorul l-a scos din iad – în sînul soborului
ceresc), ca și asupra limbii originare a omenirii (în care lui Dumnezeu I s-ar
fi spus întîi I, înainte să I se
spună El – loc care i-a pus la grea
încercare pe exegeții capodoperei dantești).
1 Cît eu
mă-ngrijoram de văzul stins,
din focul sfînt ce mă orbise-atare
o voce ca un vuiet s-a desprins,
4 zicînd: „Pînă-ți revine văzul care
îți fuse-orbit de strălucirea mea,
folos aducă-ți buna cugetare.
7 Începe deci și zi ce-anume vrea
mai mult sufletul tău, convins fiind
că bîjbîi doar, dar iarăși vei vedea;
10 căci doamna ce îndrumă-al tău colind
ceresc putere are în privire
ca Anania-n mîini, tămăduind”.
13 Zisei: „Precum vrea dînsa, lecuire
încet sau grabnic ochilor să-mi fie,
prin care focul mi-a pătruns în fire.
16 Binele veșnic slavei bucurie
e Alfa și Omega-a ce-mi citește
Iubirea din ce scris îmi fuse mie”.
19 Aceeași voce, ce de greul clește
al fricii de-a fi orb mă izbăvise,
spre cuget iar mă-mpinse îngerește:
22 „Desigur, printr-un ciur mai des”, îmi
zise,
„se cade gîndul să ți-l cerni: deci spune
spre buna țintă cine te trimise”.
25 Iar eu: „Pe calea cugetării bune
și prin voința ce de-aici coboară
iubirea-n mine fu pecetea-a-și pune.
28 Căci binele-nțeles cu mintea clară
aprinde-n om iubirea, care crește
pe cît cu bunătatea se măsoară.
31 Deci spre esența ce-astfel prisosește
că orice bine din afara ei
e doar reflex ce de la ea pornește,
34 mai mult decît spre orice alt temei
se cade mintea-a tinde, iubitoare,
de proba adevărului o vrei.
37 Spre-asemeni adevăr îmi dă-ndrumare
cel ce-mi vădește cea dintîi iubire
ca veșnică și-n toate lucrătoare;
40 și cel de care-atîrnă-ntreaga fire
și către Moise-a zis, vorbind de sine:
«Ți-oi arăta întreaga mea mărire»;
43
și tu în cartea
veacului ce vine,
chiar din prolog, vădind în lume jos
ca nimeni altul tainele divine”.
46 Și auzii: „Cu-al minții bun prinos
și prin Cuvîntul ce cu ea consună
iubirea sfîntă ți-e suprem folos.
49 Dar zi-mi de simți că și-alte corzi
te-nstrună
spre Dumnezeu și cu cîți dinți anume
din tine mușcă dragostea-i nebună”.
52 Simții spre
ce răspuns vrea să mă-ndrume
acela ce în chip de vultur sfînt
al lui Christos e-nfățișat în lume.
55 Și-urmai: „Acele mușcături ce sînt
cu toate bun imbold spre Dumnezeu
iubirii mele-i deteră avînt;
58 căci ființa toată – lumea, dar și eu –,
și moartea lui ce-mi este viață mie,
și tot ce speră crezul ce-i și-al meu,
61 cu sus-numita cunoștință vie,
m-au tras din marea dragostei deșarte
la malul celei drepte-n veșnicie.
64 Iar frunzele de care are parte
grădina celui veșnic dragi îmi sînt
văzînd cît bine le e dat să poarte”.
67 Abia tăcui și un preadulce cînt
s-a fost iscat în cer, iar doamna mea
prinse-a grăi cu ceilalți: „Sfînt, sfînt, sfînt!”.
70 Și cum lumina somnu-l ia cu ea
prin însuși simțul văzului, ce tinde
să sfîșie perdea după perdea,
73 iar cel trezit nu lesne se deprinde
cu-acea lumină și năuc el pare
pînă ce mintea să-l ajute prinde,
76 la fel din ochii-mi-orice-ncețoșare
Beatrice cu ai săi o risipi,
bătînd la mii de leghe depărtare,
79 încît și mie văzul îmi spori;
și-o întrebai uimit de o lumină,
a patra, care-alături se ivi.
82 Iar doamna mea: „În raza ei se-nchină
întîiul suflet care-a fost creat
de ne-ntrecuta pronie divină”.
85 Ca frunza
ce întîi s-a aplecat
cînd bate vîntul, iar apoi revine
la loc, precum prin fire-i este dat,
88 la fel și eu cît ea vorbi cu mine,
uimit întîi și-apoi cu rîvnă mare
să spun în vorbe ce-mi ardea în vine.
91 Și începui:„O, tu, rod singur care
veniși pe lume copt, străvechi părinte
cui fiică-ori noră soața ți-e oricare,
94 smerit cît pot te rog ca în cuvinte
să mă desfeți: tu dorul meu îl știi
și nu-l mai spun, spre-a lua mai iute-aminte”.
97 Cum animalul ce-nvelit ar fi
s-ar zbate-n țoală și ce-anume vrea
din cum se mișcă-aceasta poți ghici,
100 la fel și-ntîiul suflet îmi vădea
prin învelișu-aprins că-i bucuros
să împlinească grabnic voia mea.
103 Și prinse grai: „Chiar fără să fi scos
vreo vorbă tu, eu știu ce vrei mai bine
decît știi tu ce ți-e mai ne-ndoios;
106 căci eu pe cîte sînt le văd depline
în cea oglindă ce cuprinde toate,
dar ea rămîne necuprinsă-n sine.
109 Tu vrei să
știi în timp cît se socoate
de cînd fui pus de Domnu-n locu-n care
aceasta-ți înlesni să poți răzbate,
112 și cît mi-a fost privirii desfătare,
și ce-mi aduse marele surghiun,
și-n care limbă eu vorbit-am oare.
115 O, fiule, nu c-am ajuns să pun
pe poamă gura mă pierdu pe mine,
ci c-am călcat astfél consemnul bun.
118 Unde Virgil vru doamna-a fi cu tine,
eu patru mii trei sute și doi sori
am așteptat soborul slavei line;
121 de nouă sute și treizeci de ori
întors prin zodii soarele-l văzui
cît fui în viață printre muritori.
124 Iar limba cărei vorbitor îi fui
se stinse pîn’ ce turn neisprăvit
s-au pus să-nalțe Nemrod și ai lui;
127 căci nu-i nimic de minte-nchipuit,
menit plăcerii și în astre scris,
să poată dăinui la nesfîrșit.
130 Firești pe lume graiurile ni-s,
dar firea-apoi pe seama noastră lasă
să folosim ce limbă am decis.
133 Pînă ce eu s-ajung în bezna joasă
I-n lume se numea supremul bine
ce mă desfată-n slava luminoasă;
136 și El s-a fost numit
apoi, căci ține
schimbarea de natura muritoare,
cum cade frunza și-altă frunză vine.
139 Pe muntele ce iese drept din mare
trăii și viață pură, și pierdută,
din primul ceas și pînă mîndrul soare
142 spre-a șasea oră-n cer pătraru-și mută.
Mai puteţi citi pe acest
blog:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire