VISUL LUI RASKOLNIKOV

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

„Raskolnikov zăcu în spital pînă la sfîrşitul postului şi Săptămîna Mare. Aproape întremat, îşi aminti de visurile lui pe cînd zăcuse cu febră mare şi în delir. I se părea mereu că lumea întreagă este osîndită să cadă victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită şi nemaivăzută, venită din străfundurile Asiei spre Europa. Trebuia să piară toţi, în afară de cîţiva aleşi. Apăruseră nişte trichine noi, nişte fiinţe microscopice, care pătrundeau în corpul omului. Aceste fiinţe erau înzestrate cu raţiune şi voinţă. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau şi-şi pierdeau minţile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atît de inteligenţi şi atît de siguri de adevărul lor precum cei atinşi de boală. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducţii ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, oraşe întregi, popoare întregi se molipseau şi cădeau pradă nebuniei. Toţi erau agitaţi şi nu se înţelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaşte adevărul şi deznădejdea, uitîndu-se la ceilalţi, se bătea cu pumnul în piept, plîngea şi-şi frîngea mîinile. Oamenii nu mai ştiau să judece ce este bine şi ce este rău. Nu ştiau pe cine să condamne şi pe cine să achite. Se omorau între ei într-o furie absurdă. Se adunau în armate, dar armatele acestea, pornind în campanie, începeau să se destrame, rîndurile se desfăceau, ostaşii se năpusteau unii împotriva celorlalţi, se împungeau, se tăiau, se sfîrtecau şi se mîncau între ei. În oraşe, zile întregi suna clopotul de alarmă; erau chemaţi toţi, dar cine chema şi pentru ce chema nu ştia nimeni, şi toţi erau alarmaţi. Oamenii părăsiseră meşteşugurile cele mai obişnuite, fiindcă fiecare îşi propunea ideile, reformele, şi nu puteau să cadă la o înţelegere între ei; agricultura era părăsită... Casele luau foc, începuse şi foametea. Toţi şi toate se prăpădeau. Ciuma se întindea, înainta mereu. Din lumea întreagă nu se puteau salva decît cîţiva oameni curaţi la suflet, oameni aleşi, destinaţi să dea naştere unei noi omeniri, să reînnoiască viaţa, să purifice pămîntul; dar nimeni nu-i lua în seamă pe aceşti oameni, nimeni nu le auzea vorba şi glasul.
Ce-l chinuia pe Raskolnikov era că visul acesta absurd lăsase în mintea lui urme adînci, care stăruiau, şi că nu se putea scutura de spaimele acestui coşmar apăsător. Săptămîna Mare trecuse; zilele erau călduroase, senine, zile de primăvară…”

(F. M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, traducere de Ştefania Velisar Teodoreanu şi Isabela Dumbravă, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969; romanul a fost publicat iniţial în 1866)