joi, martie 31, 2011

REMEMBER N. STEINHARDT

SUMARUL BLOGULUI


Se fac 22 de ani de cînd monahul Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt) a fost petrecut pe ultimul drum. În loc de alt remember, reproduc mai jos – mai cu seamă pentru cei care n-au avut încă ocazia s-o citească întocmai prin altă parte – autobiografia sa încredinţată Mănăstirii Rohia în 1987.
Dumnezeu să-l odihnească şi să ţină vie şi lucrătoare pilda lui în minţile şi în inimile noastre, păzindu-ne şi de prea superficiala, dar şi de prea îndîrjita ortodoxie intelectuală” a vremurilor noi… (R. C.)


AUTOBIOGRAFIE

Din porunca Î. P. S. Arhiepiscop Teofil Herineanu şi după îndemnul Părintelui Arhimandrit  Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez aceasta scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia.
Sunt născut în anul 1912, într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la biserica  locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Şcoala Clemenţa (în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre  patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am  învăţat religia creştină avîndu-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu de la Biserica Sf. Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi–mi da note mari. Bacalaureatul l-am  luat în 1929, urmînd apoi cursurile facultăţilor de Drept şi Litere. Mi-am terminat studiile în 1934, însă doctoratul în Drept l-am luat abia în 1936. După aceea, pînă la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris şi în Anglia.

N. Steinhardt şi tatăl său, Oscar Steinhardt

Reintors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetăţenit prin lege individuală votată de parlament şi ofiţer de rezervă – fiind recunoscut “evreu de categoria a doua”, care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat totusi – deşi puteam fi scutit – munca obligatorie şi munca la zapadă, însă în condiţii de operetă. Ar fi cu toate acestea făţărnicie din partea mea dacă nu aş recunoaşte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dîndu-mi totodată prea  bine seama că guvernul ţării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel şi admirînd curajul şi mărinimia sa în refuzul de a  da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaţiei evreieşti. Afecţiunea mea pentru neamul românesc s-a întărit.
Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţă şi destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorităţii coreligionarilor mei m-a surprins şi m-a supărat, făceau jocul unui partid care de altfel avea să se descotorosească repede de ei. Am suferit alături de atîţia alţii, am fost dat afară din casă şi barou şi am dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc. Am fost şi foarte bolnav, vreme îndelungată.
Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simţeam din ce în ce mai atras de creştinism. Cu o bună şi binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire creştină – Virgil Cândea şi Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică şi de filosofia creştină. Progresam aşadar pe amîndouă planurile: teoretic şi practic.
Eram în realitate apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul şi hotărîrea de a face pasul final. Şovăiam, mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea, mă păstra în starea aceea confuză dintre dorinţă şi panică, prielnică lenei şi tergiversării. Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat.
Domnul însă lucrează în chip tainic şi umblă pe căi misterioase. În 1959, grupul de prieteni căruia aparţineam de cîţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind filosoful Constantin Noica.
Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile de răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile, şi invrednicindu-mă de harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării, am fost arestat, judecat în cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” şi osîndit la doisprezece ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orînduirii socialiste a Statului.
Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi rezista doisprezece ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat.
Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu: de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gînduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge) am primit Sfîntul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui hold-up, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi  greco-catolici aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil – în mare grabă cu apa dintr-un ibric cu smalţul sărit. Naş l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu.
La ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici (august 1964), am desăvîrşit botezul prin mirungere la Biserica Schitul Darvari (preot Gheorghe Teodorescu), primind şi Sfînta Împărtăşanie.
De atunci am dus o viaţă creştină conform datinei şi regulilor bisericeşti. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare. După moartea tatălui meu (în vîrstă de 90 de ani, în 1967) am inceput să-mi caut o mănăstire, am întîmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut  politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la mănăstirea din dependenţele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopron. La Cozia, stareţul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, locaşul mi s-a părut însă mie mult prea bîntuit de turişti şi vizitatori.



Abia in 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe  proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. “Ţi-am găsit locul  potrivit”, mi-a spus Noica. De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie `73 ne-a întîmpinat la Rohia noul stareţ, Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinise sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe cîteva zile, apoi pe cîteva săptămîni. Am fost, bănuiesc, supus unui  examen, unei cercetări negrăbite. În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit, apoi, foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De  acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august, în paraclisul noii clădiri, de părinţii Serafim Man, Antonie Perţa, Nicolae Leşe şi Emanuel Rus. Binecuvîntarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obtinut ulterior.

Chilia monahului Nicolae de la Rohia

Cunoscîndu-mi firea mai bine decît o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobîndit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a pastra o camera în Bucureşti, unde să mă pot duce din cînd în cînd spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii.
Sînt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez, de bine, de rău, biblioteca mănăstirii, mi-am deprins să nu lipsesc de la Sfînta Liturghie şi de la miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăreşti – şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidati la examenul de intrare în Seminarul Teologic. Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfîntul Botez şi de călugărie, mult mai mult decît putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urîtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să  deznădăjduiesc, să  mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul  stoicism şi să nu-i îngădui să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, avînd totuşi dreptul de a rosti: Et  in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvîntat!

Rohia: clădirea în care monahul Nicolae şi-a avut chilia

(Cele de mai sus le-am relatat pe larg şi într-o formă literară într-o naraţiune intitulată Jurnalul fericirii, care merge pînă în 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate în 1972 şi restituit în 1975, după intervenţia Uniunii Scriitorilor, apoi din nou confiscat în 1984 şi depus la Arhivele Statului, secţia secretă.)

N. Steinhardt
1987

Mai puteţi citi pe acest blog:

14 comentarii:

La 31/3/11 10:34 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

"Ar fi cu toate acestea făţărnicie din partea mea dacă nu aş recunoaşte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dîndu-mi totodată prea bine seama că guvernul ţării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel şi admirînd curajul şi mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaţiei evreieşti. Afecţiunea mea pentru neamul românesc s-a întărit.
Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţă şi destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorităţii coreligionarilor mei m-a surprins şi m-a supărat, făceau jocul unui partid care de altfel avea să se descotorosească repede de ei".
Acestei marturisiri extraordinare i-as contrapune o alta de acum, a altui "nou regim".
Razvan Theodorescu:"Poporul roman nu se poate conduce genetic".
Poate ca asa este si se refera la "...iubirea de stapanire...".

G'Cousin

 
La 31/3/11 11:10 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Nu mă intereseză în nici un fel "consideraţiile" unuia ca Răzvan Theodorescu.
În ce-l priveşte pe N. Steinhardt, e poate şi o invitaţie (creştinească şi... mai mult decît creştinească) la un plus de realism: noi judecăm adesea (ca să nu spun: de regulă) istoria abstract, după idei preconcepute sau poncifuri ideologice la modă, şi nu o dată pro domo, luînd-o impur martoră închipuită a intereselor sau mizelor noastre actuale.
Cînd procedezi aşa (deliberat sau inerţial) poţi să ai toate competenţele formale ale istoricului: tot degeaba. Eşti invers proporţional cu adevărul.

 
La 31/3/11 1:13 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Daca spuselor "invers proportional adevarate" ale evreului RT le adaugam si pe cele ale romanului N.Djuvara: "stuntem un popor inapoiat din cauza ortodoxiei", avem o imagine mult mai clara a "duhului acestor vremuri",cum spune Pr.Serafim Rose si despre "imputinarea Adevarului", cum spunea plangand acelasi Parinte.

G'Cousin

 
La 31/3/11 4:16 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Din cîte ştiu eu, RT nu este evreu (ci doar crescut de o familie de evrei) - deşi asta nu înseamnă nimic, nici în bine, nici în rău.

 
La 31/3/11 4:51 p.m. , Anonymous Păstorelul a spus...

RT e genul că şi românii, şi evreii ar răsufla uşuraţi să-l ştie... bulgar!

 
La 31/3/11 6:27 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Din pacate este unul (din cele multe)dintre "elementele" esentiale ale "schismei noastre" romanesti, acest RT.
Nu acesta este subiectul (ci N. Steinhardt, un evreu pe care unii evrei il vor ... roman)dar as vrea sa va mai "abuzez" numai cu acest comentariu legat de cel cu parintii "la fel de evrei" ca si N.Steinhardt.
Iata ce declara RT in 2007, pentru ca l-ar fi scapat Ion Iliescu de puscarie in 1959 :
"Am fost onorat sa vin in partidul condus de Ion Iliescu si de Adrian Nastase".
Apoi din "Jurnal de Dimbovita" in 2010:
"...hotărârea Senatului Universității „Valahia” de a i se conferi titlul academic de Doctor Honoris Causa este o recunoaștere binemeritată a trudei sale de istoric patriot și de reputat om de cultură.
[...]
prof.univ.dr. Ion Cucui, rectorul universității, a dat citire hotărârii Senatului și totodată a realizat un portret persuasiv al academicianului Răzvan Theodorescu. Și căruia i-au adăugat alte tușe semnificative în tradiționalul laudatio prof.univ.dr. Nifon Mihăiță, Arhiepiscop și Mitropolit al Târgoviștei...".

Poate e infiat dar sigur este mason.
http://www.badpolitics.ro/exclusiv-ziaristi-online-rafuiala-masonilor-razvan-theodorescu-iese-la-lumina-%E2%80%93-foto-stanculescu-si-masonii-la-jilava-%E2%80%93-video/

Cum a profitat Roncea V. de acest lucru si de faptul ca RT a fost invitat la Congresul de Martirologie si mai apoi cum a prezentat VR acest lucru catre Pr. Justin si cum a "tunat si fulgerat" bunul nostru Parinte in 2010 stim cu totii.(si nu in primul rand catre RT).
Dar de ... romani, suntem cu totii romani, nu-i asa, odata ce ne-am nascut aici.
Si N.Steinhardt si Dan Puric si Razvan Codrescu si Victor Roncea si Pr.Justin si Emilia Corbu si Razvan Teodorescu si eu.
Si daca un Parinte imi lauda o persoana (RT) ce ma face "genetic incompetent" si un altul o condamna vehement (si condamna nu numai acea persoana)cu tot cu Congres, eu ce concluzii pot sa trag ? Despre bietii studenti ce sa mai zic?
Evident ca ma rog lui Dumnezeu sa fie cele bune !
Intrebarea mea este retorica dar schisma acestui popor este clara si cred ireversibila.
Din pacate !
De acolo vine ...din (prea multe) pacate si prea putina rugaciune!

Despre "dragostea oarba" si deloc "platonica" pentru ortodoxie, s-a discutat deja mult prea mult.
Sper sa nu enervez prea multe persoane daca imi vor place in continuare si Codrescu si Puric si Pr. Justin si Hurduzeu si Emilia Corbu, chiar daca ei nu se mai plac intre ei.
Poate intelegem si in fapt ce frumusete de "mesaj" ne da Nicu Steinhardt prin toata viata lui.

Cu iertare pentru tulburare,
G'Cousin

 
La 31/3/11 7:47 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Aşa e în "civitas terrena (sive diaboli)", vorba Fericitului Augustin: toate sînt "perplexae" şi "permixtae"; iar dacă cetatea mai e şi localizată la meridian mioritic (unde din "illo tempore" doi umblă să-l omoare pe al treilea, "că-i mai ortoman"), atunci să te ţii "gură de rai"!
În orice caz, mă bucur că puneţi întrebări retorice, pentru că mă scutesc de răspunsuri.
De dorit ar fi să ne întoarcem mai îndeaproape la N. Steinhardt - şi, dacă se poate, nu la Steinhardt evreul, ci la Steinhardt creştinul ortodox, de la care am avea de învăţat multe şi trebuitoare lucruri.

 
La 31/3/11 8:56 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Mă uit cu mult drag, ba chiar cu fericire, la chipul mai vechi și mai nou al evreului creștin român Nicolae Steindhart...
Doar două dorințe mai stăruie în gând în asemenea clipe: să pot fi cu el odată, și să fie primit de Domnul și Oscar Steindhart.
Până la urmă, Sfântul Grigorie a câștigat mântuirea lui Traian pentru că acesta a miluit o văduvă. Cum să nu afle atunci mila lui Dumnezeu Oscar, cel care a miluit două neamuri atât de necăjite - Românii și Evreii - cu un fiu ca Nicolae?

 
La 1/4/11 7:24 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Ma intreb daca astazi Nicu Steinhardt ar mai fi ales ca loc de calugarie Rohia, care a ajuns si ea mai mult statiune turistica decat manastire...

 
La 2/4/11 3:42 a.m. , Blogger a lu' Mihăilă a spus...

Jurnalul Fericirii, pe langa Citadela lui Exupery, carti de capatai.

 
La 7/4/11 8:17 a.m. , Anonymous Andreea a spus...

Marea invatatura a parintelui Nicolae de la Rohia: crestinismul, cultura si dragostea de tara au de castigat fiecare in parte cand stau la un loc in constiinta unui suflet mare si curat.

 
La 7/4/11 9:54 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Pentru Andreea:

Întrebarea este: ce-i de făcut cînd lipsesc - sau sînt tot mai rare - "sufletele mari şi curate"?
Modelele au o importanţă enormă, dar mai este nevoie şi de oameni în stare - sau dispuşi - să le urmeze.
Nouă nu modelele ne lipsesc, cum se afirmă în mod curent, ci oamenii capabili să le identifice corect şi să se ridice efectiv la înălţimea lor.
Şi mai e ceva: um model e bine valorificat nu atunci cînd confiscă, ci atunci cînd catalizează; la model nu trebuie să te raportezi doar imitativ, ci creativ; ba chiar se poate spune că atunci ai valorificat cu adevărat şi pe deplin un model cînd ai ajuns nu doar să-l echivalezi, ci să-l şi depăşeşti, într-o privinţă sau alta.
Modelul te obligă la mai mult şi la mai bine - şi nu poate ţine loc, prin el însuşi, de mai multul şi de mai binele tău.
Unii par să creadă că modelele e destul să fie admirate. Or, admiraţia e bună şi necesară, dar nu înseamnă mare lucru dacă nu devine şi lucrătoare - la nivel personal şi comunitar. La noi, de regulă, cînd nu-i vorba de o "criză a admiraţiei", e nu o dată vorba de un fel de paralizie a ei: admirăm măreţia, dar nu reuşim să ne depăşim întru ea micimea. Altfel spus, ne mişcăm, cu rare excepţii, între lipsa de admiraţie şi admiraţia sterilă, motiv pentru care ne şi îndepărtăm tot mai mult de Tradiţia vie şi ne refugiem prea adesea într-un tradiţionalism mort, care nu se poate opune eficient forţelor dizolvante ale momentului.

 
La 8/4/11 4:25 p.m. , Blogger Romeo Iancu a spus...

29 august 1964
...
Camera 18
...
"De fiecare dată ecuaţia generală algebrică se cuvine a fi aritmetizată, adică întrupată în adevărul acela anume ascuns şi osândit de tiranul aflat la putere. E povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bun să afirmi întristat că unirea ortodocsilor cu biserica romană s-a făcut în mod silnic ori să te ridici cu vehemenţă împotriva cotropirii otomane în perioada când altele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei: chestiunile arătoare la ordinea zilei erau închisorile «atunci, criza acum - nota mea», erau procesele însoţite de recunoaşteri şi autoacuzări ale inculpaţilor, erau pedepsele administrative; a le denunţa pe acestea ar fi însemnat să rosteşti că doi şi cu doi fac patru. Evidenţierea de către părintele Stăniloae a marilor abuzuri săvârşite de catolicism sub Habsburgi ori înfierarea de către profesorul Giurescu a jugului turcesc luau - oricât de savanţi şi de bine intenţionaţi ar fi fost cei doi cărturari - un aer foarte înrudit cu 21-ul lui Caţavencu şi cu Europa lui Farduridi, fie spus fără pic de răutate ori lipsă de respect, dar şi fără convenţionale ocoluri."
...
"A! bieţii de noi tot robi ai istoriei suntem şi tot sub vremi".

Părerea mea este că nu putem să atribuim exclusiv ortodoxiei meritul de a-l "avea" în sânul ei pe N.S. Ar însemna să nesocotim faptul că de fapt a fost opţiunea lui, a ales libertatea de a se boteza ortodox după cum îi spunea inima, deşi botezul dn închisoare a fost săvârşit în prezenţa a doi preoţi greco-catolici şi, nu sunt sigur, a unui preot protestant (vă rog sincer să mă corectaţi dacă greşesc)...Înainte de toate L-a descoperit pe Hristos şi, cu ajutorul Său, adevărul revelat. Îmi amintesc de faptul că undeva, într-o carte de lui Zaharia Sîngeorzan - poate şi în J.fericirii, nu sunt sigur - îl citează pe Dostoievski, cu afirmaţia sa despre Hristos şi adevăr, că dacă i s-ar demonstra cu argumente că Hristos nu e adevărul şi invers, ar rămâne cu Hristos, chiar împotriva adevărului (din nou vă rog să ma corectaţi dacă-mi scapă ceva). Deci concluzia mea este ca nu prin ortodoxie neapărat la Hristos, ci invers, prin Hristos care ne spune că El este calea, adevărul şi viaţa, la dreapta credinţă. Adică mi se pare că tot afirmând mereu şi mereu că suntem mai ortodocşi ca alţii, albi ca laptele şi români verzi de două mii de ani, nu cumva să cădem în falsă smerenie, că noi deţinem reţeta mântuirii şi restul lumii creştine e deja condamnată la Iad.
Aceasta e părerea mea şi mi-o asum!

Cu îndrăzneală şi respect,
Romeo Iancu.

 
La 8/4/11 4:52 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Credinciosul şi credinţa se legitimează reciproc. Ortodoxia n-are de ce fi mai puţin mîndră de Steinhardt decît era el de Ortodoxie. Că noi nu mai onorăm astăzi nici Ortodoxia, nici pe ortodoxul Steinhardt, decît într-o măsură cu totul insuficientă, aceasta-i altă discuţie.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire