O RECENZIE TÎRZIE

SUMARUL BLOGULUI

Recenzia de mai jos, semnată de d-l Mihai Posada, poet şi publicist sibian, este de două ori „tîrzie”: o dată pentru că a fost scrisă la mai bine de un an de la apariţia cărţii recenzate, iar a doua oară pentru că este dată publicităţii la mai bine de o jumătate de an după ce a fost scrisă... (R. C.)

Peisajul lăuntric

al lui Demostene Andronescu

Editura Christiana din Bucureşti a scos pe piaţă la anul 2009, în colecţia „Cruciaţii secolului XX” şi în excelente condiţii grafice şi editoriale, volumul de Memorii şi versuri din închisoare intitulat Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric, datorat domnului Demostene Andronescu, fost deţinut politic în temniţele comuniste. Studiul „Demostene Andronescu sau vocaţia mărturisirii”, semnat de directorul literar al editurii, domnul Răzvan Codrescu, prefaţează această carte de 374 de pagini.

Secţiunea poetică, Peisaj lăuntric, o reeditare îmbunătăţită şi adăugită a unei ediţii anterioare, din urmă cu 14 ani, conţine acum încă zece poezii inedite, grupate în Addenda. Poemele sunt în întregime dedicate de autor „Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis”, desigur visul unei Românii noi, regenerate moral, înfloritoare şi libere; visul unei eroice generaţii creştine, idealul naţional de care azi pare că s-ar fi ales praful şi pulberea, după o jumătate de veac de suferinţe inimaginabile. Poezia de deschidere, Prefaţă, invită poate tocmai din acest motiv cititorul la renunţare: „Nu mă citi, ci mă aruncă-n foc,/ Ori, dacă-asemeni mie-ţi este felul,/ Îmi soarbe-otrava, pipăie-mi misterul/ Şi lasă sufletul să ţi-l dezghioc.// Durerea mea sporind la tine-n sânge,/ Te adu-aici ca pe-un copil de mână/ Şi plângi plecat pe slova mea bătrână/ Cu plânsul lumii ce nu ştie plânge”.

„Psalmistul” Demostene Andronescu se aseamănă cu ceilalţi autori de psalmi români, dar revolta sa îl deosebeşte în acelaşi timp de Arghezi sau de Doinaş, de gândiriştii Nichifor Crainic şi Pan M. Vizirescu, de poezia religioasă a mai tinerilor Daniel Turcea, Dan Damaschin sau Adrian Popescu, aflându-se, fireşte, mai aproape de Radu Gyr, Valeriu Anania sau Zorica Laţcu, poeţi cu oarece experienţă în detenţia politică românească a veacului al XX-lea. Răzvan Codrescu îl consideră în prefaţa sa „ultimul mare poet în viaţă al temniţelor comuniste”.

Pentru lupta şi visul generaţiei sale, Demostene Andronescu a suferit, pe lângă privaţiunea de libertate, cumplite schingiuiri trupeşti şi sufleteşti, nenumărate nedreptăţi, pe tot parcusrul vieţii sale de Don Quijote. Poetul cultivă un permanent sentiment de admiraţie nostalgică pentru „nebunia” celor îndrăzneţi, în răspărul celor „cuminţi”, iar asemănarea cu celebrul personaj al lui Cervantes îi sporeşte orgoliul de a se autodefini drept un nebun în iubirea pentru libertatea neamului său şi credinţa nestrămutată în Hristos: „Nebun, da, sunt nebun! Dar, lume, dacă/ N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,/ Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină/ De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină./ Şi-ai fi de tot comună şi banală, Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală,/ Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii/ De n-ar muri în locul lor nebunii” (Nebunul).

Născut la 3 decembrie 1927 în Ţara Vrancei, pe vremuri „frăţior de cruce”, apoi student la Istorie în Bucureşti, luptătorul-poet Demostene Andronescu a simţit nevoia de a cultiva pe alocuri forma versului popular în creaţia sa poetică: „Plâng în mine strune/ Ce nu pot să sune,/ Geme-n mine marea,/ Marea, vrăjitoarea,/ Ce-şi poartă pe unde/ Nelinişti afunde/ Prinse-n dureroase/ foşniri mătăsoase/ Că nu-şi află malul/ Să-i ostoaie valul/ Şi să-i mărginească,/ Să-i hotărnicească/ Zbuciumul pornirea/ Şi nemărginirea” (Doina visătorului).

Un tandru lirism, sensibil la drama eşuării intelectualului într-o lume rătăcită, îl aseamănă cu Dăscăliţa lui Octavian Goga, într-o poezie de mare forţă a imaginii, Profesoara: „Te risipeşti petală cu petală/ Şi, ca o candelă-ntr-o catedrală,/ Împarţi sfios celor din jur lumină,/ Sărmană profesoară de latină”.

La celălalt pol, energii clocotitoare, precum în poezia Sufocare, amintesc vitalismul poetic blagian: „E-atâta viaţă-n mine, atâta clocot/ De parcă sunt un turn în care-un clopot /De-o veşnicie-ntreagă-ntruna bate/.../ Sunt uragan lăuntric, sunt furtună/ Şi clopotul din mine-ntruna sună”.

Poetului Demostene Andronescu – la fel ca şi multor colegi ai săi de crez şi suferinţă – i-a fost furată tinereţea şi, o dată cu ea, dreptul la existenţă în cetatea literară a timpului său. Nimic nu îndreptăţeşte rezerva criticii literare contemporane, care prin tăcerea ei perpetuează o nedreptate răsfrântă asupra mai multor generaţii de creatori de literatură românească. Practica epurărilor cultural-spirituale pe criterii politice nu-şi mai are locul într-o societate democratică, aşa cum se pretinde societatea românească de după 1989.

Mai înainte de a sări, speriaţi de gura lumii, să scoată icoana şi crucea lui Hristos din şcoli, guvernanţii noştri şi managerii culturali ai naţiei s-ar cuveni să se grăbească a introduce în manualele şcolare opera literară a prea multor scriitori români încă exilaţi în puşcăriile ignoranţei vinovate. Este şi cazul autorului Peisajului lăuntric.

Mihai  POSADA

(Sibiu, septembrie 2010)

Poetul Demostene Andronescu