ORTODOXIE ŞI FILANTROPIE

SUMARUL BLOGULUI

I. Filantropia ortodoxă românească

între tradiţie şi parteneriat social

I. 1. Introducere. Cei care vorbesc de o criză de identitate prin care trece acum Ortodoxia şi văd Legea privind parteneriatul dintre Stat şi Culte mai degrabă ca pe un ajutor social pe care îl dă Statul Bisericii şi ca pe o mită electorală, ca pe o seducţie politică din partea puterii, şi nicidecum ca pe reînnodarea şi continuarea unei vechi tradiţii filantropice a BOR, nu cunosc absolut nimic din istoria şi tradiţia diaconal-filantropică a Ortodoxiei.

Aceştia inventează pericole imaginare: că Legea ar produce mai degrabă o clientelă socială, cu scop electoral, şi un nou grup de birocraţi eclesiali, care să vâneze fonduri europene sau guvernamentale, şi că Biserica ar intra într-o competiţie socială nefirească [1].

În primul rând, Statul nu face Bisericii nici o favoare, nici un hatâr sau privilegiu, întrucât banii alocaţi pentru proiectele sociale sunt banii contribuabililor, care 87% sunt ortodocşi, ci invită, civilizat şi democartic, ca Biserica să ia parte la viaţa credincioşilor ei şi din perspectivă socială.

Problema începe din momentul când acest parteneriat va fi încheiat cu Statul: condiţiile impuse de Stat, normele de aplicare, criteriile de competiţie şi apoi implementarea lui în cadrul moralei creştine.

În principiu, cred că iniţiativa acestui proiect este bună. Astfel de parteneriate funcţionează şi în alte State. Apoi se recunoaşte oficial principiul subsidiarităţii, referitor la activitatea cultelor religioase din România, şi că rolul lor este benefic şi necesar într-o democraţie.

Faptul că BOR nu are fonduri proprii suficiente, cum au celelalte culte din  România şi din lume, deoarece a fost deposedată de patrimoniul ei în perioada comunistă, este o altă problemă. Dacă Statul vrea ca şi BOR să fie considerată partener egal, cu maximă eficienţă şi de perspectivă, atunci  cred că soluţia ar fi ca Statul să retrocedeze BOR tot ce i s-a confiscat în timp. În aceste condiţii, se poate spune, pe drept cuvânt, că este vorba de un parteneriat onest şi nu de unul de vasalitate, cum pare a fi, după cum spun unii, mai atenţi în detalii. Însă până la această perspectivă, sper că Biserica a acceptat din motive hristice parteneriatul propus şi nicidecum din alte motive, pecuniare sau de imagine.

Hristos, Cel Care a spus că ”atunci când faci milostenie să nu ştie stânga ce face dreapta” [2], tot El ne spune că ”aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” [3]. Iată misiunea şi scopul hristic la filantropiei în Ortodoxie!

I.2. Eventuale derapări ale actului filantropic. Atunci când nu se urmăreşte prin acest parteneriat, sau în general prin activitatea diaconal-filantropică a Bisericii, slăvirea lui Dumnezeu Tatăl din ceruri, se poate uşor derapa în jocuri de culise cu iz social-politic-umanitar şi deturna astfel scopul soteriologic al filantropiei creştine ortodoxe.

Din acest punct de vedere, se impune ca parteneriatul cu Statul să fie negociat şi semnat în limitele moralei şi dogmei creştine ortodoxe şi nu strict pe principii de politică socială, europeană, mondială sau umanitară.

Pentru Stat aceasta nu trebuie să reprezinte o condiţie pusă de BOR, ci o garanţie morală în plus că parteneriatul va fi o victorie, întrucât motivaţia Bisericii este una hristică, deci perenă, ceea ce-i dă un caracter stabil şi de perspectivă. Astfel, se evită secularizarea actului filantropic, aşa cum s-a întâmplat, pe alocuri, în unele confesiuni creştine din Vest [4].

Fără componenţa şi motivaţia hristică, Biserica ar putea deveni doar un angajat şi prestator de servicii sociale al Statului.

Ca şi creştini, nu putem ignora societatea sau lumea în care trăim şi să stăm numai în „turnul de fildeş al spaţiu­lui liturgic”, ci datoria noastră este să “exorcizăm” ceea ce este rău în lume şi să “reîncreştinăm”, adică să dăm sens hristic, la ceea ce are valoare socială, culturală, şti­inţifică, civică, politică, economică etc., întrucât viaţa fie­căruia influenţează viaţa tuturor, iar viaţa eclesială filantropică bine organizată, din punct de vedere diaconal, trebuie să  trans­forme „socialul” în Biserică şi nu invers.

În acest sens, este nevoie de o Filantropie viabilă, misionară, neprozelită, practică şi nu privită doar ca o acţiune caritabilă pentru societate, separată de cea a Bisericii, ci privită ca activitate firească de purtare de grijă a “socialului” în cadrul Bisericii, contribuind astfel ca socialul să nu cadă liber spre secularism, ci să fie meţinut în Trupul Tainic al lui Hristos cu valoare eshatologică şi mântuitoare [5].

Vremurile bune ne fură uşor, ne ucid dulce, momindu-ne cu fel de fel de iluzii pe căi tot mai îndepărtate de Cine este Dumnezeu slăvit în Treime şi de cine suntem noi destinaţi să fim. Aceasta nu însemnă că trebuie să fugim de bunăstare şi protecţie socială sau eclesială în braţele sărăciei, ci să fugim de ispita de a transforma Ortopraxia [6] doar în activism social bazat exclusiv pe criterii sociale ”pentru binele comun” [7] sau generat de complexe nejustificate de inferioritate sau concurenţă confesională în exercitarea actului filantropic.

Pentru a evita aceste capcane, Biserica trebuie să rămână permanent în legătură cu harul dumnezeiesc, ca prioritate absolută, însă la fel de important este să nu piardă contactul cu lu­mea în care trăieşte, la toate nivelurile societăţii.

I.3. Sinodalitate şi Subsidiaritate. Pentru a păstra această ordine, prio­ritate şi echilibru, ea trebuie să misioneze în domeniul so­cial în subsidiar [8] şi să nu fie privită ca o substituire a Sta­tului, sau să nu se substituie Statului, nici să fie consi­derată ca o prestatoare de servicii sociale în locul acestuia. J. Moltmann spune în acest sens: „Gândirea noastră [în Vest] e deja aşa de operaţionalizată, încât adevărul noi de fapt îl căutăm şi‑l cunoaştem încă numai din practică. Noi suntem tentaţi să facem un «program» din fiecare speranţă a credinţei. Ceea ce nu devine faptă nu are va­loare” [9]. În schimb, în Ortodoxie dinamica vieţii şi a fires­cului are întâietate în faţa tuturor raţionalizărilor şi re­glementărilor [10].

Altfel spus, Biserica nu trebuie să cadă sau să se prăbuşească într‑un activism social, aşa cum au căzut unele Biserici din Occident, care au redus sensul lor doar la slujirea so­cială, formulând sintagma: „O biserică, dacă nu slujeşte [social – n. mea], nu slujeşte la nimic” (Eine Kirche, die nicht dient, dient zu nischts), ci ea trebuie să se ocupe prioritar cu obligaţiile spirituale şi abia apoi cu cele social‑diaconal‑filantropice, însă cu motivaţie hristică, adică în numele lui Iisus Hristos şi al Bisericii Sale, sub îndrumarea şi cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii locale.

Dimensiunea harică dată prin succesiunea apostolică, cea istorică, împreună cu experienţa Bisericii în slujirea aproapelui dau actului diaconal‑filantropic consistenţă şi sens, întrucât curge din izvorul cel inepuizabil al Duhului Sfânt [11]. În acest sens spune Patriarhul Ecumenic al Constanti­no­polului, Bartholomeu I: „În Ortodoxie este de neima­gi­nat Filantropia fără Sinodalitate, precum şi Sub­sidiari­tate [12] fără Sinodalitate” [13].

Ortodoxia înţelege prin subsidiaritate propria res­pon­sa­bilitate şi iniţiativă în viaţa socială, pe care o consideră parte integrantă din Trupul Tainic al lui Hristos [14], însă acor­dă prioritate misiunii spirituale, fără să neglijeze sau să nu acorde suficientă importanţă misiunii sociale.

Deci, în rela­ţie cu Statul sau cu „societatea civilă”, Biserica lucrează con­form principiului subsidiarităţii, însă raportată la mi­siunea ei fi­rească faţă de lume; ea slujeşte nu în mod sub­sidiar sau se­cundar, ci prioritar şi direct din porunca lui Hristos [15].

În acest context, Biserica susţine, încurajează şi bine­cu­vintează acţiunile venite „de jos în sus şi de sus în jos“, adică atât cele in­di­vi­duale, cât şi cele comunitare, civile, politice sau administrativ-statale, cum este şi parteneriatul propus recent Bisericii, adică nu numai cele iniţiate direct de Sf. Sinod prin Biserică.

Biserica Ortodoxă funda­men­tea­ză libertatea, demnitatea, drepturile şi obligaţiile persoa­nei umane pe baza revelaţiei divine privind fiinţa umană, care este „chip şi asemănare a lui Dumnezeu“, pentru a motiva implicarea la nivel eclesial sau social a omului.

În acest sens, persoana umană are prioritate în faţa oricărei instituţii din lume. Deci, prioritar este omul, ca per­soană, iar pe plan secundar – sau în subsidiar – sunt insti­tuţiile [16].

II. Creştinul între istorie, „persecuţia”

bunăstării şi mondializare

II.1. Prin vămile istoriei. Este cunoscut faptul că perioadele de persecutie şi prigoană sunt cele în care cunoaştem cel mai profund teama, durerea, nesiguranţa şi nedreptatea, dar şi fericirea interioară pe măsură, dată de harul lui Dumnezeu [17]. Istoria ne arată că în vremurile (g)rele au fost pentru Biserică perioadele cu cea mai intensă creştere a solidarităţii creştine şi de rodire duhovnicească, numite chiar secole de aur ale Creştinismului.

Există un har peste har al vremurilor (g)rele, pe care Dumnezeul îl rânduieşte celor aleşi. În vremuri de prigoană, lipsă şi persecuţie, definindu-te prin opoziţie cu ceea ce este în afară, ajungi mai puternic pe dinăuntru, prin harul, împreună-lucrarea cu Dumnezeu şi alegerea făcută de tine pentru Dumnezeu şi pentru slujirea aproapelui prin filantropie.

Acestea sunt vremurile pe care le-au trait mulţi martiri, începând cu primul martir, Sf. Arhidiacon Ştefan. El a făcut alegerea să-şi dea viaţa pentru Cel Care l-a iubit întâi, după ce a slujit la mese celor săraci. În timp ce era ucis cu pietre, biruitorul şi nu victima, Sf. Şefan, vede cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Tot cerul se bucură pentru Sf. Ştefan, care vine acasă, şi-i iese în întampinare. Iată răsplata mărturisirii până la capăt şi a slujirii celor în nevoi!

Creştinii Bisericii din primele veacuri nu aveau nici unul dintre avantajele pe care le avem noi astăzi: majoritate numerică considerabilă, credibilitate morală, parteneriat social cu Statul, infrastructură organizatorică în tot spaţiul teritoriului canonic, Biserici frumoase şi bunăstare  materială, creştini generoşi şi cu dare de mână, şi alte avantaje sociale, politice şi administrative cu care se laudă mulţi dintre creştinii Bisericii de azi. Nu este nimic rău în aceste mari împliniri, obţinute cu multă trudă şi sacrificiu, de-a lungul multor secole, însă cu ce preţ au fost realizate?

Cîtă prăpastie morală sau compromis s-a aşezat, de-a lungul istoriei, între Legea lui Dumnezeu şi Creştinismul de azi, care, din dorinţa de a-şi păstra sau adăuga privilegii, a preferat colaborarea cu orice preţ, în locul confruntării sau sancţiunii morale, cu puterea seculară?

II.2. Viaţa creştină şi filantropia între Marta şi Maria. Evident, în comparaţie cu creştinii de astăzi, situaţia creştinilor din primele veacuri era diametral opusă: creştinii din vechime aveau un „cazier încărcat” şi nu ştiu dacă s-ar „descurca” cu bine astăzi, în eventualitatea că ar dori să intre în bisericile noastre, să le păstorească sau să le conducă administrativ sau filantropic, întrucât cred că unele sunt hipercentrate managerial şi eclesial pe un tip catolic şi protestant, care aduce un iz de biserică dez-duhovnicită, „spălăcită” spiritual; unele orientate exagerat spre lucrarea Martei [18], adică spre acele acţiuni de caritate şi de poliţie socială, fundamentate pe temei biblic în morala evanghelică [19], dar în cadrul socialului, şi nu socialul  gândit în cadul Evangheliei, care presupune Ortopraxia [20] cu scop soteriologic şi nu numai etic sau social-creştin, cum întâlnim la unele confesiuni creştine [21].

Există o tendinţă de organizare „euroatlantică” a Bisericii creştine şi a tuturor religiilor, în contextul globalizării, din partea unor organisme transnaţionale [22], doar pe principii sociale şi culturale.

Am convingerea că BOR va adăuga la aceste principii seculariste şi motivaţia hristică, întrucît creştinii au nevoie de duhovnici şi preoţi devotaţi pe probleme pastorale,  orientate spre îndumnezeirea omului, şi nu au nevoie neapărat de preoţi pe post de directori generali, preocupaţi doar de bunăstarea credincioşilor pe principii de politici sociale şi utilitariste!

Creştinii trebuie să se folosească de conjunctura internaţională favorabilă actului filantropic şi de solidaritate cu toţi oamenii. Ne amintim că înaintaşii noştri nu au avut o asemenea şansă, ci de partea celor din vechime era doar persecuţia şi dispreţul autorităţilor. Erau consideraţi proscrişi, neînvăţaţi, eretici, un fel de paria şi un pericol pentru societate! Şi aceasta avea să fie o realitate prezentă şi continuă a Bisericii de-a lungul multor secole, până nu demult. Ce trebuie remarcat şi de urmat la înaintaşii noştri este fermitatea lor de a nu se amesteca oportunist cu făţărnicia vremii, cu bunăstarea materială cu orice preţ şi cu compromisul devastator cu Cezarul, în dauna celor ce aparţin lui Dumnezeu [23], ceea ce a atras persecuţii de neînchipuit.

Ortodoxia are ca model atitudinea şi comportamentul Mântuitorului nostru Iisus Hristos [24], Care pe muntele Carantaniei a optat ferm pentru calea Crucii în locul miracolului, al fascinaţiei, al bogăţiilor şi al măreţiei sau gloriei lumeşti [25]. „Hristos nu va câştiga dragostea oamenilor oferindu-le” doar „pâine pământească, nici satisfăcându-le dorinţa lor de senzaţie prin săvârşirea unor minuni la comandă, ci, dimpotrivă, tuturor ne-a arătat şi recomandat Crucea biruinţei” [26]. Aproape întreaga istorie ne arată că, în mare parte, omenirea a ales însă sclavia înşelăciunii acestei lumi a păcatului şi a bunăstrării materiale cu orice preţ, preferând calea ispititoare sugerată de diavol, iar nu pe cea deschisă de Mântuitorul Hristos [27].

Primii creştini, pentru a face faţă  slujirii aproapelui, nedreptăţii sociale şi persecuţiei de tot felul, au separat slujirea cuvântului lui Dumnezeu de slujirea la mese [28], considerând că prioritare sunt propovăduirea şi mărturisirea revelaţiei divine, şi nicidecum oferirea de servicii sociale „de cinci stele”. Sper că parteneriatul social cu Statul nu va modifica cu nimic această paradigmă istorică a filantropiei creştine şi a activităţii pastoral-duhovniceşti a BOR.

Altfel, se pot inversa priorităţile duhovniceşti şi percepţia socială [29], se  poate crea iluzia că raiul e „după colţ” sau undeva în preajma Bisericii, eventual la prăznicar, că unii mai norocoşi, bogaţi sau săraci, au şi pus mâna pe el, prin bunăstarea materială şi serviciile sociale, că viaţa de aici este ceea ce contează, că ne descurcăm foarte bine de unii singuri; şi astfel există pericolul să reduci pe Dumnezeu doar la Cel ce dă, imitând  prin aceasta atitudinea fariseului, care recunoştea că Dumnezeu l-a ajutat să nu fie păcătos „ca acest vameş” şi care raporta de fapt  totul la sinele său egoist [30].

Când Dumnezeu ne cere să dăm şi noi aproapelui ca Lui Însuşi [31], deci în mod personal şi direct, şi să ne raportăm la Dumnezeu şi nu la cel mai slab ca noi, la Legea divină şi nu la normele europene, atunci nu-L mai iubim, Îl punem pe locul doi şi unii chiar nu-L mai acceptă ca Dumnezeu! Când El nu corespunde aşteptărilor noastre, ne răzvrătim şi-L negăm!

III. Partener în acelaşi timp

cu Statul şi cu Hristos?

Da, cred că Biserica câştigă un partener în plus şi nu pierde nicidecum, prin aceasta, partenerul hristic personal, indentificat în cel flămând, însetat, gol, străin, bolnav sau închis. Statul are interesul social, iar Biserica pe cel hristic-soteriologic. Nu pare nimic incompatibil. Acea „simfonie bizantină”, adică armonioasa colaborare spre folosul comunitar între Imperiu şi Biserică, este specifică Bisericii Ortodoxe şi a demonstrat in istorie că a funcţionat foarte bine [32].

Pentru cei ce doresc să rămână doar în spaţiul liturgic, există pericolul să devină egoişti religioşi, îndreptaţi doar spre grija trupului şi a sufletului lor, deci nepăsători la durerea altora, miopi spiritual şi atât de „căldicei” încât să cadă efectiv din har şi din demnitatea de creştini [33] şi să nu aibă răspunsul cel bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos [34].

Ca să te opui acestei căderi şi dileme, „prigoanei” subtile a bunăstării materiale, care se produce atunci când uiţi de Dumnezeu, sau a „ghetoului liturgic” în care dorea, până nu demult, să ne ţină regimul ateu comunist, precum şi ofertelor social-caritabile cu Statul doar pe criterii social-politice, care pot conduce la o neglijare a sufletului şi a Cuvântului lui Dumnezeu, ca să ai puterea să faci faţă la toate acestea este uneori nevoie de mai multă credinţă, dreaptă socoteală, trezvie şi tărie de caracter decât in limpezile vremuri ale persecuţiei din afară, când harul peste har veghea şi se revarsa cu prisosinţă, ajutându-i pe creştini să se menţină în demnitate, biruinţă şi virtute creştină.

Fără a idealiza vremurile de persecuţie şi prigoană, când harul lui Dumnezeu lucra în mod vizibil în îndurarea suferinţelor creştinilor, prin torturile la care erau supuşi unii sfinţi, aceştia rămânând nevătămaţi în ciuda tuturor chinurilor, există pericolul ca în vremurile bune să ne îndepărtăm de Adevăr şi de izvorul Harului, dacă trăim doar într-o viaţă cu credit larg pentru nevoi personale strict materiale, cu programe strict sociale, fără motivaţie hristică şi soteriologică, cu distracţie la (tele)comandă, cu răspunsuri rapide şi false la întrebări vitale şi cu fast food-uri spirituale de tip manelelor, care deformează şi sluţesc sufletul.

Bunăstarea socială şi materială fără mărturisirea fermă a credinţei şi trăirea duhovnicească în Hristos, în duh ortodox, la toate nivelurile, într-o lume secularizată şi desacralizată, poate deveni o „prigoană subtilă” şi un „cal troian” dinăuntrul Bisericii.

Ştim că Dumnezeu este suveran şi peste vremurile bune, şi peste vremurile (g)rele şi că doreşte să fie mereu cu noi până la sfârşitul veacurilor în bunăstare şi pace [35], dar şi în lupta cu lipsurile şi cu necazurile lumii ne cere în schimb îndrăzneală [36], înţelepciune [37], milostenie [38], demnitate şi trezvie hristică [39], pentru a birui împreună lumea [40], cu toate capcanele şi ispitele ei [41].

Pr. Dr. Mihai VALICĂ

[1] Vezi http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8389755-video-ong-urile-din-domeniul-asistentei-sociale-cer-presedintelui-retrimita-legea-parteneriatului-stat-biserica-parlament-legea-este-mita-electorala.htm.

[2] Vezi Matei 6, 3.

[3] Matei 5, 16.

[4] Vezi pe larg Pr. Dr. Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, Ph.D. defence, Christiana Publishing House, Bucureşti, 2008, pp. 343-347; 412-422. The paper has also been translated into German and is available in PDF format on the Universitätsbibliothek Freiburg website, at: http://www.freidok.uni-freiburg.de/volltexte/5713/.

[5] Vezi pe larg Pr. Dr. Mihai Valică, Prof. Dr. Univ. Pavel Chirilă, Drd. Andreea Băndoiu, Drd. Cristian George Popescu, Teologia socială, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 54-55.

[6] Adică fapta cea bună şi dreaptă, care aduce mântuire din credinţa cea dreaptă – Ortodoxia.

[7] Vezi pe larg comentariile: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8395490-fundatia-crestin-democrata-condusa-teodor-baconschi-dupa-50-ani-ideologizare-atee-societatea-romaneasca-descopera-contributia-bisericii-binele-comun-prin-parteneriatul-stat-biserica.htm.

[8] Până nu demult, principiul subsidiarităţii era considerat ca o „speciali­tate“ a învăţăturii sociale a Bisericii Catolice. Având în vedere eficienţa acestui princi­piu, de altfel vechi ca şi Biserica creştină, s‑a propus la „Confe­rinţa Europeană Regională“ din 1989 (Bruxelles) ca „subsidiaritatea şi fede­ralismul să fie princi­piile de bază ale arhitecturii Europei comunitare“ (Subsidiarität und Föderalismus müssen die Architekturprinzipien der Ge­meinschaft sein). Vezi A. Anzenbacher, Christliche Sozialethik, Pader­born‑München‑Wien‑Zürich, 1998, pp. 210‑224. Şi mai tare a fost pus ac­centul pe principiul subsidiarităţii la Maastricht, în 1992, privind „con­tractul cu Uniunea Europeană“ (Vertrag über die Europäische Union). În fond, „acest principiu este totuşi, după conţinut, la fel de vechi ca şi tradiţia creş­tină“ (ist dieses Prinzip dem Inhalt nach doch uralte christliche Tradition), crede J. Höffner (în Christliche Gesellschaftslehre, Münster, 1962, p. 50).

[9] J. Moltmann, „Welche Einheit? Der Dialog zwischen den Traditionen des Ostens und des Westens”, în Ökumenische Rundschau, 26 (1977), p. 289.

[10] Vezi pe larg Teologia socială, ed. cit., p. 54.

[11] Ibidem, p. 56.

[12] Formularea principiului se găseşte în enciclica papală Quadragesimo anno (1931, n. 79‑80). Principiul se bazează atât pe libertatea şi demnitatea omului, ca persoană, cât şi pe structura şi particularitatea psihologică şi soci­ală a comunităţilor umane mici, care, se ştie, se organizează mult mai uşor şi cunosc direct nevoile lor. Acestora le revin obligaţiile şi drepturile de a acţi­ona şi a avea iniţiativa în nume propriu, pentru binele comun, întrucât insti­tuţiile responsabile cu binele comunitar nu pot acoperi şi împlini pe deplin domeniul imens al vieţii sociale. Însă pentru ca omul să poată ajunge în această ideală situaţie, menţio­nează principiul subsidiarităţii, trebuie ca omului să‑i fie apărată propria existenţă şi propria‑i viaţă, atât la nivel indi­vidual, cât şi la nivelul comunităţilor umane mici (de ex. familia) şi să fie apărat de deciziile, nu de puţine ori abuzive, ale structurilor sociale locale sau centrale, supradimensionate. Deci principiul deli­mitează independenţa totală a instituţiilor de stat sau private în domeniul vieţii umane, în favoarea libertăţii şi demnităţii individului şi comunităţilor umane mici. Omul, pentru a putea acţiona în subsidiar pentru binele comun, deci ajutorul „de jos în sus“, are nevoie mai întâi de „ajutorul de sus în jos“ (Hilfe von oben nach unten), din partea instituţiilor statului abilitate. Vezi J. Höffner, op. cit., pp. 49‑50; A. Rauscher, Katholische Soziallehre heute, Koblenz, 1977, pp. 154‑158.

[13] Cf. Vera Maria Neagu, în Viaţa Cultelor. Buletin săptămânal de infor­mare religioasă, an XIII, nr. 594, din 17 martie 2005, informarea nr. 6: „Diaconia în România astăzi, o provocare pentru Biserică şi Societate” (Si­ghişoara, 10‑12 martie 2005).

[14] Vezi Efeseni 5, 23: .. precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărei mântuitor şi este.

[15] Vezi Matei 28, 19‑20.

[16] Vezi pe larg Teologia socială, ed. cit., p. 57.

[17] Vezi Matei 5, 11-12.

[18] Vezi Luca 10, 38-42.

[19] Primatul moralei ne ţine în graniţele Vechiului Testament sau ale eticii sociale şi nu în Legea harului şi a iubirii Noului Testament.

[20] Vezi mai sus, nota 6.

[21] Deci nu crestinismul trebuie gândit în cadrul socialului, ci invers, fără ca socialul sau politicul să se simtă îngrădit sau frustrat. Rolul Bisericii nu este de a se opune politicului, ci are chemarea de a „spiritualiza” politica şi actul administrativ şi nu de a politiza Biserica. Prin urmare, nu există o politică creştină propriu-zisă, ci oameni creştini care fac politică. Acestora, Biserica le este datoare moral să le arate care sunt exigenţele şi principiile moralei creştine necesare a fi respectate în viaţa şi atitudinea politică şi nu să preia obligaţiile sociale sau administrative ale statului. Doar sub aceste principii pastoral-morale devine politica suportabilă şi nicidecum o soluţie definitivă, ci provizorie, întrucât valorile acestei lumi oferă prea puţină motivaţie în raport cu aspiraţia finală a creştinului - îndumnezeirea (theosis).

[22] Vezi Tratatul de la Lisabona, secţiunea rolul cultelor în cadrul UE. Bisericile devin partenere oficiale de dialog cu UE. Ziua de 1 decembrie marchează intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Pe lângă reforma Instituţiilor din cadrul Uniunii Europene (UE), Tratatul introduce în dreptul primar al UE un articol de o importanţă deosebită pentru Biserici. Prin articolul 17 al Tratatului asupra funcţionării UE, aceasta recunoaşte identitatea şi contribuţia specifică a Bisericilor şi începe cu ele, pe această bază, un dialog „deschis, transparent şi constant” (articolul 17 al Tratatului despre funcţionarea Uniunii Europene). În virtutea acestui articol, Bisericile şi Comunităţile religioase vor putea să întărească dialogul lor cu Comisia Europeană, cu Consiliul şi cu Parlamentul european şi să contribuie mai eficient la reflecţia politică europeană. Inspirate de doctrina socială a Bisericii şi întărite de experienţa lor în domeniu, vor putea să ducă un dialog critic şi constructiv cu factorii de decizie europeni asupra politicilor elaborate de UE. Astăzi, în ajunul unui nou deceniu, aceleaşi provocări urgente preocupă UE şi Bisericile: promovarea demnităţii fiecărei fiinţe umane, solidaritatea cu cei mai slabi din cadrul societăţilor noastre, economia pusă în slujba omului, solidaritatea dintre generaţii şi cu ţările în curs de dezvoltare, schimbările climatice şi conservarea Creaţiei, primirea migranţilor şi dialogul intercultural.

[23] Vezi Matei 22, 17-21.

[24] Vezi Matei 4, 8: Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor.

[25] La originea tuturor ispitirilor se află intenţia de a-l face pe om să-şi satisfacă propriul egoism în detrimentul celorlalţi şi cu scopul de a se impune cu orice preţ. Întreaga istorie a omenirii decăzute se centralizează în jurul celor trei mari păcate: lăcomia, mândria şi pofta de stăpânire. Iisus l-a învins pe diavol şi ofertele lui pentru că a ales calea smereniei, a Crucii, a încercărilor, prin răbdare şi multă statornicie pe calea Adevărului.

[26] PS Corneliu, „Ispitirea Mântuitorului , semnul biruinţei Crucii spre Înviere”, în Lumina, 7 martie 2011.

[27] Ibidem.

[28] Vezi Fapte 62, 2: Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese.

[29] Vezi Romani 14, 17: Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt.

[30] Vezi Luca 18, 10-14.

[31] Vezi Matei 25, 31-46.

[32] Vezi istoria filantropiei în Ortodoxie, în Pr. Dr. Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, ed. cit., pp. 52-156.

[33] Vezi Apocalipsa 3, 16.

[34] Vezi Matei 25, 31-46.

[35] Vezi Ioan 14, 27.

[36] Vezi Luca 21, 28.

[37] Vezi Matei 10, 16.

[38] Vezi Luca 6, 36.

[39] Vezi Matei 10, 19-20: Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este Care grăieşte întru voi.

[40] Vezi Ioan 16, 33: Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar

Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea.

[41] Vezi Matei 4, 1-11.