MITROPOLIA DE LA CLUJ: CE A FOST. CE VA FI ?

SUMARUL BLOGULUI

Catedrala Ortodoxă de la Cluj, în aşteptarea zorilor...

Un jurnalist care pregăteşte un amplu material despre cazul Anania şi succesiunea sa arhierească, pe fondul anumitor polarităţi (reale sau doar aparente) din sînul Sfîntului Sinod al BOR, mi-a adresat cîteva întrebări „de lucru”, la care am răspuns cu aproape o lună în urmă. Pentru că se apropie parastasul de 40 de zile al Înaltului Bartolomeu (5 martie) şi momentul alegerii unui nou mitropolit în scaunul de la Cluj, fac publice în context răspunsurile respective, ca pe un punct de vedere personal, în întîmpinarea unor evenimente care nu cred că pot lăsa indiferentă conştiinţa ortodoxă românească, ci o obligă la o cît mai bună cumpănire – „de la vlădică pînă la opincă”. (R. C.) 

1) Se mai poate vorbi despre o „împărţire” a Sfîntului Sinod în tradiţionalişti şi ecumenişti, aşa cum era cazul, de pildă, la alegerile pentru Patriarh?

„Tradiţionalişti” şi „ecumenişti” există fără îndoială în teritoriu, polarizînd cumva lumea ortodoxă la nivel vulgar, dar în cadrul Sfîntului Sinod nu există nici acum şi n-au existat nici înainte „tabere” atît de tranşante. Ar fi şi reprobabil ca nişte sinodali – care au cu toţii o anumită statură teologică şi duhovnicească, precum şi o uriaşă răspundere morală în faţa lui Dumnezeu şi a „turmei” păstorite – să se reducă la asemenea etichete elementare sau să despice de la vîrf unitatea Bisericii. Aceste etichete au servit mai degrabă înţelegerii limitate a unei prese dezbisericite, care a tins şi tinde să asimileze realităţile bisericeşti cu realităţile concurenţiale ale politicii seculare şi să le măsoare cu aceleaşi măsuri, ca să nu zic cu aceleaşi clişee. Este însă vorba de ordini diferite, care nu se identifică şi nu se confundă. Raţiunile cîrmuirii bisericeşti sînt mult mai complexe şi mai nuanţate, au alte raporturi şi cu tradiţia, şi cu actualitatea, au alte origini, alte scopuri şi alte mijloace, care, din nefericire, scapă atît necredinciosului, cît şi credinciosului insuficient catehizat. Sigur că au existat, există şi vor exista şi în sînul Bisericii opinii divergente – legate de oameni, situaţii, proiecte, strategii –, dar asupra lor nu-i cazul să se pronunţe cei ce habar n-au cum funcţionează instituţional Biserica, sau care sînt adevăratele ei probleme pastorale, sau în ce fel lucrează Mîntuitorul prin Biserica Lui şi care este dinamica Duhului în istorie.

Concretizînd, în Sf. Sinod al BOR., mai cu seamă în ultimul deceniu, a lăsat Dumnezeu să fie două personalităţi extrem de puternice, ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania şi ÎPS Daniel Ciobotea, actualul PF Părinte Patriarh: oameni cu vîrste, temperamente, formaţii, experienţe de viaţă şi, pînă la urmă, cu viziuni deosebite asupra accentelor, priorităţilor sau urgenţelor vieţii noastre bisericeşti. Era cumva firesc ca unul sau altul să atragă de partea sa, din cele mai diverse raţiuni, fie principiale, fie conjuncturale, pe diferiţii colegi din Sinod sau din corpul clerical. S-au înfruntat, să zicem, două sintagme umane dominante, dar înăuntrul aceleiaşi paradigme ortodoxe, dorind deopotrivă, îmi place mie să cred, primenirea şi binele Bisericii (iniţial au făcut parte amîndoi din acel Grup de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii de după prăbuşirea regimului comunist). Că unul s-a întîmplat să fie mai sensibil la tradiţie (fără să fie insensibil la ecumenism), iar celălalt mai sensibil la ecumenism (fără să fie insensibil la tradiţie), aceasta se poate spune, dar într-un sens foarte larg, dincolo de orice absolutizare sau de orice reducţionism. Şi, fără doar şi poate, dincolo de orice idee de sciziune internă a Bisericii.

Ca să nu mai vorbim de faptul că la noi, în percepţia şi în limbajul publicului larg, „tradiţionalismul” şi „ecumenismul” traduc nişte poziţii pripit radicalizate şi belicos exclusiviste, de un primitivism gregar, ceea ce nu este şi nu poate fi cazul unei adevărate conştiinţe creştine, care nu cred că îi poate fi negată serios de cineva vreunuia din cei doi. Tradiţionalismul osificat şi ecumenismul ideologizat sînt două extreme păguboase, sau, dacă vreţi, două „fundături simetrice”, pe cînd, în sensul lor autentic, tradiţionalismul (chemarea de a fi una în diacronie) şi ecumenismul (chemarea de a fi una în sincronie) sînt temeiuri convergente ale creştinismului istoric. Vai de arhiereul care nu ştie (sau nu vrea) să fie cît, cînd şi cum trebuie de tradiţionalist şi, în acelaşi timp, cît, cînd şi cum trebuie de ecumenist – nu din vreo părere de sine, nici de dragul oamenilor, ci în slujba lui Hristos, Care este mereu Acelaşi şi întru Care sîntem chemaţi să fim una! Şi iarăşi, vai de arhiereul care ar înţelege greşit fie tradiţionalismul, fie ecumenismul, fie pe amîndouă, căzînd de la teologie la ideologie, de la spiritual la secular! (Puteţi citi textul integral în volumul: Răzvan Codrescu, Sic credo. Mărturisiri dialogale, cu un cuvînt înainte de Costion Nicolescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2014, p. 45 şi urm.)