EMINESCU ŞI SLAVICI: LECŢIA TRADIŢIEI

SUMARUL BLOGULUI

Brăilean de origine, tînărul autor (n. 1979) al textului de mai jos, d-l Sergiu Valentin Ciocârlan, este absolvent de Teologie-Litere la Galaţi (2002) şi doctorand în Litere la Universitatea Bucureşti (cu teza Sensul tradiţiei în proza lui Ioan Slavici). Mă bucur să constat că interesul pentru clasici are încă întruchipări notabile în tînăra generaţie şi că sensibilitatea creştină se dovedeşte încă o dată un bun catalizator pentru studiul valorilor perene ale culturii naţionale. (R. C.)

Sibiu: statuia lui Eminescu din Parcul Sub Arini

Ioan Slavici şi Mihai Eminescu

„Nenorocirea cea mai mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecând prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii…”

(Ioan Slavici, Eminescu – omul)

Nu este lipsită de argumente consideraţia că scriitorul Ioan Slavici este descoperirea lui M. Eminescu. Întâlnirea de la Viena, din iarna anului 1869, pare să fie hotărâtoare în privinţa formării intelectuale a lui Slavici, după cum însuşi mărturiseşte. “Nu-şi urmase în mod regulat studiile secundare, dar citise mult, şi nu numai îşi făcuse reputaţiunea literară, ci ştia totodată multă carte şi judeca cu capul lui. Cu deosebire largi îi erau cunoştinţele în ceea ce priveşte literatura tuturor popoarelor, istoria universală şi cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor şi limbile clasice şi cea română. Iar eu trăisem în o lume strâmtă şi nu ştiam nimic” [1].

Înrâurirea pe care o are Eminescu asupra lui Ioan Slavici este un subiect destul de amplu şi poate constitui o adevărată temă de cercetare, dar aici ne interesează doar ceea poate furniza date importante în înţelegerea sensului tradiţiei în proza scriitorului ardelean. Dacă urmărim să delimităm lumea tradiţională, comportamentul acesteia în proza slaviciană, un posibil reper îl constituie chiar acest instantaneu biografic. “Şi, în amintirile sale, în mărturisirile literare şi în corespondenţă, autorul Marei şi al Morii cu noroc pomeneşte, nu o dată, de ce a însemnat pentru el Mihai Eminescu, care i-a fost cel mai apropiat dintre toţi oamenii ce i-a fost dat să-i cunoască. Eminescu i-a călăuzit formaţia intelectuală, recomandându-i pentru lectură capodoperele gândirii universale. Poetul l-a îndemnat să scrie şi l-a recomandat Junimii, debutul său la Convorbiri literare cu Fata de birău purtând girul lui Eminescu.” (C. Mohanu, în Ioan Slavici, antologie, prefaţă, tabel cronologic şi bibliografie de C. Mohanu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977, p. 6). În monografia Ioan Slavici făcută de C. Ungureanu, al doilea capitol începe cu următorul enunţ: “Nu vom sublinia niciodată îndeajuns rolul lui Eminescu în formarea lui Slavici” (Editura Aula, Braşov, 2002, p. 25).

Momentul iniţial al întâlnirii celor doi îl află pe Slavici “înstrăinat” de tradiţia şi de valorile româneşti. “Eu îmi petrecusem în mijlocul românilor de la Şiria mea numai copilăria, iară mai târziu, atât la şcoală, cât şi afară de şcoală, am trăit în societatea maghiară, în care m-am simţit totdeauna bine, ba-n cele din urmă mai bine decât în cea românească, de care mă înstrăinasem” (Eminescu – omul, în Opere, vol. VI, p. 16).

Am putea să mergem până-ntr-acolo încât să afirmăm că o proză ca aceea pe care a dat-o Slavici nu era posibilă fără această prietenie între ei. Eminescu îi va fi lui Slavici un adevărat dascăl [2], care-i va îndruma nu numai lectura, ci şi gândirea. Rememorând rolul important pe care-l va fi avut Eminescu în formarea sa (nu numai) intelectuală, autorul Marei găsea multe puncte comune, printre care: cunoaşterea vieţii poporului român şi contemplarea “amănuntelor ei pline de farmec”, convingerea că poporul român este un popor superior altor popoare, spiritul conservator şi tradiţia dinastică, admiraţia faţă de trecut şi faţă de moştenirea spirituală a ortodoxiei. “Eu crescusem apoi în biserică, iară el cunoştea la vârsta de douăzeci de ani nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru şi Buddha...” (ibidem, p. 18).

Rezultatul tuturor discuţiilor, mărturisirilor şi lecturilor lor zilnice nu este simplu de cuantificat. Această dragoste faţă de gândirea şi comportamentul tradiţional al românilor pare să fie lecţia cea mai importantă pe care Eminescu i-a predat-o lui Slavici, iar acesta a înţeles că tot acest efort îl obligă să cunoască şi, mai mult decât să cunoască, să înţeleagă şi transmită mai departe toate valorile, pentru a nu se pierde niciodată. Slavici descrie astfel efectul discuţiilor cu Eminescu: “Era o mulţumire sufletească nu numai pentru el, şi pentru aceia cu care stătea de vorbă, azi unul, mâine altul, căci el avea inima deschisă, era luminos, sugestiv şi plin de vervă, încât te simţeai mai bun, mai deştept şi mai vrednic după ce ai stat timp de câteva ceasuri sub înrâurirea lui” (Eminescu la Viena, în Opere, vol. VI, p. 98).

Şiria: casa memorială Ioan Slavici, cu bustul scriitorului

C. Ungureanu descrie impactul ideilor eminesciene asupra tânărului Slavici astfel: “Pe Slavici, Eminescu îl învaţă istorie, îl aşează temeinic în limba română. Îi corectează, probabil, serialul Studii asupra maghiarilor, publicat între 1871 şi 1873 în Convorbiri literare [3]. Slavici începe acest serial când are 23 de ani. Ne aflăm într-un moment în care harta Europei Centrale se modifică repede, iar el, tânărul cărturar, scrie sub presiunea evenimentelor. Primul dintre evenimentele timpului “de lângă el” este chiar prezenţa lui Eminescu. Provenind dintr-o familie mai degrabă săracă, peregrinând prin şcoli aproximative, Slavici îl întâlneşte pe Eminescu într-un moment în care ideile de autoritate intelectuală, protecţie, formare deveneau vitale. Tânărul cu o sănătate precară şi cu o cultură nesigură avea nevoie ca de aer de un astfel de sprijin. Eminescu îi pune în mână cărţile fundamentale, îi veghează lecturile, îi face program de lucru. E profesorul, e iniţiatorul, e fratele. Aparţin aceleiaşi familii. Eminescu îl învaţă limba română, dar şi istoria românilor. Îl învaţă să-şi descopere identitatea. Îl face luptător al unei cauze: cauza naţională” [4].

Dacă din proza lui Slavici răzbate o puternică impresie de conservare a acestor valori tradiţionale şi lumea reprezentată artistic dobândeşte un sens prin ele, atunci  faptul se datorează în mare măsură modului entuziast în care Eminescu i-a împărtăşit prietenului său [5] gândurile şi viziunea sa asupra tradiţiei. Recursul permanent la memorie pe care-l cauzează lectura operei lui Slavici este un indiciu al însuşirii principalelor direcţii de gândire eminesciană. Iată, de exemplu, cum explică însuşi scriitorul poziţia centrală pe care o are Eminescu în gândirea românilor: “Eminescu şi-a dat cea mai mare parte din viaţa şi cea mai bună parte din sufletul lui ca să cunoască până în cele mai mici amănunte viaţa poporului român şi rostul neamului românesc în lumea aceasta, iar silinţele lui n-au rămas zadarnice. De aceea a pătruns scrisa lui în cercuri din ce în ce mai largi şi stăpâneşte din ce în ce mai mult inimile şi minţile; de aceea creşte el şi se înalţă din zi în zi mai mult în gândul tuturora” (“Poporanismul” lui Eminescu, în Opere, vol. VI, p. 34) [6].

Dac-ar fi să refacem portretul lui Eminescu din diferitele decupaje ale memorialisticii lui Slavici, am observa că era un om care “respingea cu un fel de oroare tot ceea ce i se părea vulgar” şi dispreţuia “furioasa goană după averi şi după poziţiuni, în care cei mai obraznici dădeau la o parte pe cei mai vrednici, cei slabi profitau de slăbiciunile celor tari, cei tari abuzau de nevoile celor slabi şi se treceau cu vederea toate păcatele, iară virtutea era luată drept nebunie” (Eminescu – omul, p. 31). Iar dacă unii văd doar pesimism, ură şi dispreţ în scrierile sale, Slavici răstoarnă această perspectivă cu următoarele argumente: “În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi” (ibidem, p. 28). Sau: “Dispreţul lui faţă cu unii era manifestarea iubirii lui către toţi.” (ibidem, p. 32). Sau: “Pesimist în înţelesul cinstit al cuvântului nu putea să fie omul care era cuprins de pietate faţă cu «bătrânii», totdeauna înţelepţi şi buni, nici omul care se însufleţea pentru poporul despuiat şi batjocorit de străini şi de înstrăinaţi, nici mai ales omul care se lupta în toate clipele pentru biruinţa binelui, despre care nu se îndoia niciodată.” (ibidem, p. 31). Sau: “Lasă că-n gândul meu Eminescu n-a fost pesimist, ci idealist, scârbit de cele ce se petreceau în jurul lui...” (Eminescu la Viena, în Opere, vol. VI, p. 99).

Scriitorul ardelean intuieşte şi faptul că această falsă viziune a unora despre Eminescu se conturează dain pricina intransigenţei morale cu care judecă cuvintele, faptele, evenimentele lumii spre care priveşte: “Eminescu nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua-credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însuşi, însă, cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt.” (ibidem, p. 28). Iar în altă parte spune că “Li s-a făcut şi le mai este şi azi, atâta timp după moartea lui, multora urgisit pentru că fie prin articole publicate în Timpul, fie prin unele din poeziile sale a biciuit uşurinţa, superficialitatea, lipsa de pregătire, reaua-credinţă şi nesaţiul multora dintre cei ce iau parte la viaţa publică pentru ca să-şi agonisească averi, să-şi asigure poziţiuni, să câştige pe nemuncite, să-şi petreacă viaţa în îmbuibări” (Eminescu la Bucureşti, în Opere, vol. VI, p. 113).

Referitor la literatura lui Slavici, primele opinii critice vin din partea redactorului ziarului Timpul şi din partea Junimii. În critica de întâmpinare pe care Eminescu o face volumului Novele din popor de Ioan Slavici, apărut în 1881 la Editura Librăriei Socec et Comp., este scoasă în relief ideea că autorul este un bun psiholog şi, mai important, că “fiecare din chipurile care trăiesc şi se mişcă în novelele sale e nu numai copiat de pe uliţele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă în exterior cu ţăranul român, în port şi în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el” [7].

M. Eminescu a văzut, în lumea reprezentată artistic în proza din acest volum, resorturile intime ale lumii reale surprinse cu sagacitate, fără să fie vorba de mimetismul ieftin al celui care, fără să cunoască profunzimile vieţii într-o astfel de comunitate, se încumetă să o descrie. Cu simţul său lucid, Eminescu îşi dă seama că talentul celui care zugrăveşte o astfel de lume nu este al unui diletant şi că această proză “rezumă poporul nostru pentru a-l reda ca-ntr-o oglindă sie însuşi”, ceea ce înseamnă o bună cunoaştere a valorilor, dar şi asumarea unui model axiologic prin lectură.

Ceea ce pare pentru Eminescu un argument definitiv în favoarea consacrării acestor scrieri este combinarea talentului cu viziunea asupra vieţii româneşti, fapt ce a dus la conturarea unei lumi care îşi păstrează savoarea tipic românească. Atributele acestei lumi, enumerate în recenzie: “sănătatea sufletească”, “tinereţea etnică”, “curăţia de moravuri”, “seninul neamului românesc”, alcătuiesc un tablou elocvent al felului în care Slavici înţelege tradiţia, al cărei sens nu avea cum să-i scape tocmai celui care îi predase cu mai bine de un deceniu înainte adevărate cursuri despre viaţa şi rostul poporului român [8].

Viziunea eminesciană asupra literaturii, aşa cum este ea exprimată în acest articol, mizează pe un echilibru al determinărilor: “Credem că o literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăşi la rândul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului naţional”.

Acest mod de a percepe literatura pare a nu-şi găsi locul în discursul critic de astăzi şi e posibil ca aceasta să fie şi una dintre cauzele pentru care lumea tradiţională din proza lui Slavici nu mai poate fi reconstituită la justa ei dimensiune. Considerăm că abandonul discursului articulat în favoarea tradiţiei ţine de criteriul greşit de înţelegere care i se aplică. Teama de o anume etichetă conduce cercetarea istorico-literară pe trasee prestabilite şi creează zone tabu ale literaturii române. Se afirmă, în genere, că ar fi vorba de încremenirea în anumite idei, lucru favorizat în mare măsură de configuraţia epocilor, de evoluţie, progres, termeni, la urma urmelor, destul de vagi într-o astfel de frazare, dar care presupun un întreg bagaj filosofic, dacă le cercetăm atent istoria şi funcţionalitatea. Conceptele actuale nu s-au constituit independent de toate teoriile şi presupunerile ştiinţei şi filosofiei moderne, astfel încât, în mod inevitabil, astăzi, în secolul al XXI-lea, e destul de vizibilă apropierea de literatură cu idei ce vin din zone incompatibile cu realitatea lumii tradiţionale din proza lui Slavici.

Sergiu CIOCÂRLAN

[1] Ioan Slavici, Eminescu – omul (Amintiri), în Opere, vol. VI, Bucureşti, Editura Naţional, 2001, p. 12.

[2] “Aşa a trecut iarna şi primăvara. Nu era zi fără ca să ne-ntâlnim şi toate orele libere ni le petreceam împreună. În urma stăruinţelor lui am început să citesc româneşte, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor şi am scris, cum zicea el, în şirieneasca mea, mai întâi comedioara Fata de birău, apoi povestea Zâna Zorilor şi în cele din urmă studiul Noi şi maghiarii. Deoarece nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele, făcând în ele corecturi cu multă discreţiune, şi le trimitea la Convobiri literare, cu care avea legături. Tot în urma stăruinţelor lui audiam amândoi regulat la cursul de anatomie al lui Hyrtl şi la cel de fiziologie al lui Brücke” (ibidem, p. 19).

[3] În acest sens, o scrisoare a lui Ioan Slavici trimisă din Viena, pe data de 27 aprilie 1871, lui Iacob Negruzzi, indică rolul lui Eminescu în ceea ce priveşte aceste Studii: “Una mă linişteşte: studiul a trecut prin mânele destilatorie a lui Eminescu” (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, II, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice “Bucovina”, 1932, p. 181).

[4] Cornel Ungureanu, Ioan Slavici şi iluzia geopolitică, în Istoria secretă a literaturii române, Braşov, Editura Aula, 2007, p. 101.

[5] În ceea ce priveşte prietenia lui Ioan Slavici cu Mihai Eminescu, în Teofil Bugnariu, Ioan Domşa şi Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici. Biobibliografie, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1973, pp. 373-377, găsim 38 de referinţe critice însoţite de note explicative; vezi şi Teodor Vârgolici, Eminescu şi marii săi prieteni, Bucureşti, Editura Eminescu, 1989.

[6] În privinţa centrării pe eminescianism a culturii române au existat numeroase semnale de-a lungul timpului; în ultima perioadă, L. Ulici a vorbit despre două zone de sensibilitate culturală diferită aflate în permanent dialog, zone reprezentate de Eminescu şi Caragiale, ceea ce conduce la un joc permanent de registre artistice, epistemologice şi nu în ultimul rând ontologice, fiindcă, prin acest cuplu creator, spaţiul nostru cultural se transformă într-un text vast în care alternanţa dintre nocturn şi diurn, între romantic şi ironic creează valori (Hyperion şi Mitică, Bucureşti, Editura Du Style, 2002).

[7] M. Eminescu, „Novele din popor” de Ioan Slavici, în Timpul, anul VII (1882), nr. 69 (28 martie), pp. 2-3, în Opere, vol. XIII, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1985, p. 85; vezi şi nota din Teofil Bugnariu, Ioan Domşa şi Dimitrie Vatamaniuc, op. cit, p. 241.

[8] Dacă în antologia lui C. Mohanu, din 1977, articolul se încheie în acest fel: “Ceea ce face meritul scrierilor unui Slavici, Creangă, Nicu Gane, nu este numai talentul autorilor, concepţia lor curat românească, ci şi împrejurarea că într-un mediu pe deplin stricat, cum e pătura superpusă de plebe din România, în mijlocul unei corupţii care împreunează în ea viciile Orientului turcesc cu ale Occidentului, şi-au păstrat sănătatea sufletească, reflectă tinereţea etnică, curăţia de moravuri, seninul neamului românesc...” (p. 77), în monografia lui C. Ungureanu, din 2002, apar excerptări ce pot fi comentate într-un fel sau altul: “Ceea ce face meritul scrierilor unui Slavici, Creangă, Nicu Gane, nu este numai talentul autorilor, concepţia lor curat românească, ci şi împrejurarea că într-un mediu pe deplin stricat, în mijlocul unei corupţii care împreunează în ea viciile Orientului turcesc cu ale Occidentului, şi-au păstrat sănătatea sufletească...” (pp. 80-81).

Timişoara: poarta de intrare în Parcul "Regina Maria" (fost "Coronini"), 

cu plăcile memoriale care consemnează trecerea tinerilor Eminescu şi Slavici 

prin oraşul de pe Bega (perioada 1865-1868)