PITEŞTI: MĂRTURII REFERENŢIALE

SUMARUL BLOGULUI

 LA EDITURA CHRISTIANA:

Cu o prefaţă de

Pr. Gheorghe Calciu

Ediţia a IV-a,

îngrijită de

Răzvan Codrescu

INTRODUCERE EDITORIALĂ

Aşa cum despre scriitorii realişti ruşi din secolul al XIX-lea s-a putut spune că se trag toţi din Mantaua lui Gogol, tot aşa despre memorialiştii români ai temniţelor comuniste din secolul XX s-ar putea spune că se trag toţi din Piteştiul lui Dumitru Bacu (1923-1997) [1], carte redactată între 1958 şi 1962 şi apărută în Spania în 1963 [2], pe cînd în România închisorile politice încă nu fuseseră lichidate [3], iar la Aiud era în toi ultima fază a „reeducării” [4].

Oricît de mult s-a scris ulterior sau se va mai scrie de aici înainte despre „fenomenul Piteşti” [5], cartea de faţă, chiar dacă nesigură pe alocuri şi amendabilă în cîteva detalii (cum cititorul va constata din notele de subsol editoriale), îşi păstrează prestanţa unică şi perpetua forţă mărturisitoare, autorul avînd nu numai meritul dezvăluirii în premieră a unor fapte de-a dreptul stupefiante, ci şi darul interpretării lor dintr-o neostetantivă perspectivă creştină, scrisul său constituindu-se nu o dată într-o gravă meditaţie asupra condiţiei umane în confruntare cu una dintre cele mai radicale şi mai perverse experienţe pe care i le-a hărăzit istoria. Ajuns doar în treacăt la penitenciarul Piteşti (a stat mai mult la Aiud, Gherla, Jilava şi Canal) şi netrăind personal „reeducarea”, regretatul D. Bacu a realizat o documentare orală absolut impresionantă, atît în ultimii săi ani de închisoare (1953-1956), cît şi în anii imediat următori eliberării (după propria mărturisire, pînă prin 1959), de o autenticitate pe care n-o pot suplini preciziunile reci ale documentelor de arhivă.

Cartea a beneficiat în 1971 şi de o traducere în limba engleză: The Anti-Humans. Students „Reeducation” in Romanian Prisons, Ed. „Soldiers of the Cross”, Englewood, Colorado, iar pe la jumătatea anilor `70 a fost citită şi la postul de radio „Europa Liberă”.

În 1989, a cunoscut a doua ediţie în exil (Canada: Editura Cuvântul Românesc, Hamilton/Ontario), fără intervenţii în text, dar cu o notă inedită a autorului şi cu o emoţionantă prefaţă a părintelui Gheorghe Calciu (chiar unul dintre personajele deloc menajate ale cărţii), cel care a petrecut 21 de ani în temniţele comuniste (16 sub Gheorghiu-Dej şi 5 sub Ceauşescu) şi care a trăit din plin tragedia Piteştiului („Mi se spunea îngerul căzut cu ochi albaştri…”, mărturisea înfiorat într-un interviu dinspre sfîrşitul vieţii), reuşind însă poate cea mai spectaculoasă şi profundă redresare morală dintre toţi „piteştenii” care au supravieţuit, practic, propriei lor nimiciri. Pînă la urmă, „poate că din toată istoria Piteştiului nu ar trebui să rămînă decît: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»”.

Un demers nefericit l-a reprezentat ediţia a treia a cărţii, prima apărută în ţară, în 1991, sub egida unei edituri bucureştene fantomatice (Atlantida). în cele mai derizorii condiţii tehnice şi grafice. Din păcate, editorul amator, fostul „piteştean” Octavian Voinea (Dumnezeu să-l odihnească), pe lîngă faptul că a inventat un nou subtitlu patetic (La Buchenwald se murea mai uşor) şi un motto psihanalizabil („Din granit dacă aţi fi – şi totuşi nu veţi putea să ţineţi pînă la capăt!”), a intervenit masiv, din considerente personale, atît în textul autorului, cît şi al prefaţatorului, retezînd fără scrupule tot ce s-a întîmplat să nu-i convină.

Această a patra ediţie, a cărei nevoie se resimţea demult, chiar de nu va fi fiind desăvîrşită, este de fapt prima ediţie integrală şi profesională care apare în România. Am avut ca text de bază pe cel al ediţiei „canadiene”, pe care l-am „diortosit” discret (mai cu seamă la nivelul ortografiei şi punctuaţiei), îndreptînd tacit anumite evidente „scăpări” sau inconsecvenţe, perpetuate sau acumulate în ediţiile anterioare. Cele cîteva paranteze drepte din text sînt toate editoriale, ca şi majoritatea covîrşitoare a notelor de subsol. Am păstrat nota autorului la ediţia a doua, precum şi prefaţa părintelui Calciu, adăugînd, pe lîngă această lămurire preliminară, o bibliografie la zi a „experimentului Piteşti”.

Mulţumiri se cuvin doamnei Mihaela Bacu, fiica autorului, pentru acordul dat cu generozitate acestei noi ediţii, precum şi domnului Marcel Petrişor (prieten apropiat atît al autorului, cît şi al prefaţatorului) şi doamnei Dana Konya-Petrişor, pentru disponibilitatea mijlocirii şi întreg sprijinul binevoitor (din arhiva familiei Petrişor provine şi fotografia lui D. Bacu reprodusă pe coperta IV).

Fie ca lectura acestei crude mărturii să fie un smerit şi responsabil exerciţiu de neuitare, pentru mai treaza „luptă cu îngerul” a sufletului românesc!

Răzvan CODRESCU

[1] Fiu de preot, originar din com. Gramaticova, regiunea Vodena, Macedonia (Grecia), născut pe 14.II.1923,, memorialist şi poet (Acolo şezum şi plînsem, Madrid, 1964; Cîntiţi tră niagărşiri, Bucureşti, 1996)), fost deţinut politic (1949-1956, arestat pe cînd era student la Politehnică în Bucureşti) şi realizator al unei prime antologii de versuri din închisorile comuniste (Ofrandă, Madrid, 1963), din 1959 s-a stabilit în Franţa (Évry). A colaborat la publicaţii româneşti ale exilului (Caete de dor, Cuvântul Românesc, Vatra), iar după 1990 şi la cîteva publicaţii din ţară (Deşteptarea, Dimândarea, Puncte cardinale). S-a stins la Paris, pe 15.X.1997.

[2] D. Bacu, Piteşti – centru de reeducare studenţească, Colecţia Dacoromanica, Madrid, 1963.

[3] Graţierea generală a deţinuţilor politici s-a făcut în 1964.

[4] Cf. Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Editura Christiana, Bucureşti, 2009. Pentru o sinteză generală asupra etapelor şi ipostazelor acestui odios experiment de teroare concentraţionară, cf. Constantin I. Stan, Crucea reeducării. O istorie a „reeducărilor” în temniţele comuniste din România (1948-1964), Ed. Christiana, Bucureşti, 2010. Începută la Suceava şi continuată diabolic la Piteşti şi Gherla, prima şi cea mai dură fază a „reeducării”, descrisă în cartea lui D. Bacu, se leagă fatidic de numele deţinutului-torţionar Eugen Ţurcanu (n. 8.VI.1925), fost membru al Frăţiilor de Cruce, apoi student la Drept (Iaşi), trecut la comunişti după 1944, dar demascat şi arestat în 1948 ca fost legionar, iar în februarie 1949 condamnat la 7 ani de închisoare. Adevărat geniu al răului, se pune ca unealtă la dispoziţia Securităţii, care în cele din urmă îl scoate „ţap ispăşitor” (alături de principalii săi colaboratori), executîndu-l prin împuşcare la 17.12.1954.

[5] A se vedea bibliografia la zi de la finele acestei ediţii

PREFAŢA PĂRINTELUI CALCIU

Această carte este una a faptelor. Acumularea lor şocantă creează o istorie, una tragică, neînţeleasă şi absurdă. Dar această carte se vrea şi o fenomenologie a spiritului. Lovit fulgerător de concreteţea evenimentelor, duhul cititorului se cabrează într-o încercare de a depăşi contingentul, căci tot ce s-a petrecut în materie, în carne, nu este decît reflexul tîrziu a ceea ce s-a consumat demult în spirit.

Piteştiul, cu tot cortegiul lui de consecinţe, niciodată epuizate – căci această istorie s-a înscris în spiritul umanităţii pentru totdeauna şi nu se va sfîrşi nici cu dispariţia din viaţă a ultimului supravieţuitor al întîmplărilor –, Piteştiul este o Golgotă cu semnificaţii general-umane, un Munte al Măslinilor unde cei care am trecut pe acolo am băut pînă la fund paharul disperării, al abandonării şi al lepădărilor.

Este interesant că nici unul dintre cei care am trecut prin Piteşti nu am scris o carte despre ea [1]. Au scris unii din cei care au trecut prin închisori, dar care au văzut fenomenul din afară, nu în sensul unei neparticipări sentimentale, ci în sensul unei imposibilităţi de a-şi integra fenomenul Piteşti, pentru că el nu este unul antiuman, ca un război, ca o ciumă, ca o revoluţie comunistă; el este suprauman, un război al infernului împotriva lui Dumnezeu, lupta diavolilor împotriva îngerilor, o liturghie întoarsă pentru a inversa ordinea verticală a cerului, pentru a înlocui în sufletul victimelor ierarhia cerească prin ierarhia diabolică.

S-au scris cărţi despre Piteşti şi de oameni care nici măcar nu au văzut închisorile comuniste şi care au crezut că rezolvă o problemă, care, de fapt, era una metafizică, prin criterii estetice sau de psihologie de laborator. Dozajele greşesc, soluţiile sînt false, sentimentele – injuste, criteriile – absurde.

Acolo a fost ceva care depăşeşte puterea umană de înţelegere, pentru că a fost războiul a două tabere supraumane; acolo a fost spaţiul în care, privit din afară, războiul a fost cîştigat de satana, pentru că psihologii şi esteţii confundă aparenţele cu realitatea duhului şi ignoră faptul că această lume este un răstimp al mîntuirii, singurul răstimp uman pentru mîntuire.

Dar adîncul îmbogăţirii sufletelor noastre este greu de sesizat; pentru el, înfrîngerile sînt spectaculoase, morţile zguduitoare, nebunia locvace, dar înţelepciunea şi martirajul spiritual al supravieţuitorilor, ca şi vibraţia imensă a duhului este prea subtilă pentru sensibilitatea tocită a esteţilor, prea mistică pentru puterea de percepţie a psihologului, ca şi pentru orice fiinţă umană care nu a trăit în nebunie, ci doar în limitele bunului simţ comun. Numai cine are acea doză bună de nebunie, în sensul aserţiunii că lumea merge înainte prin nebuni, numai acela poate înţelege puţin. Nu tot. Nici noi nu înţelegem tot, noi, care am trăit tot. Pentru că Dumnezeu a făcut de ruşine înţelepciunea lumii acesteia. Avem nevoie de o sen­sibilitate apocaliptică.

În 1948, la închisoarea Jilava, Stănescu, un tînăr pe atunci, cu o intuiţie rară a evenimentelor viitoare – şi nu mă refer numai la ceea ce s-a petrecut la Piteşti, ci la tot absurdul istoric de atunci şi de acum [1989], din ţară şi din lume –, spunea că omenirea a început trăirea Apocalipsei şi că cine nu-şi va făuri o conşti­inţă apocaliptică, pe măsura vremii, nu va putea supravieţui nici fizic, nici spiritual.

Nu am reuşit să ne făurim acest tip de conştiinţă pînă acum. Nici unul. Trăim după aceeaşi logică umană care cedează în faţa perfecţiunii formale a silogismului, ne fabricăm premize majore şi minore şi tragem concluzii senine, bine stabilite pe înţelep­ciunea omenească, şi uităm că lupta se dă într-un spaţiu în care nici logica, nici raţionamentul, ba nici măcar faptele concrete nu au semnificaţia de aici, de jos.

În 1958 eram într-o corabie a morţii; şaisprezece oameni puşi în patru celule oarbe la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare [Casimca], de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinaţie era moartea. Şaisprezece oameni, fiecare cu nebunia şi înţelepciunea lui, cu boala şi tragedia lui. Cei mai mulţi trecuserăm prin Piteşti, mai mult de două treimi din noi. Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometaţi şi înfriguraţi, în celulele în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cît timp poate rezista un om la teroare, la foame şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau cu milioane de microbi fiecare centimetru cub de aer neprihănit.

Atunci a murit în celula mea cel mai bun dintre noi [2]. Era atât de bolnav şi atât de slab, încît moartea era mai prezentă pentru noi decît pereţii umezi, decît mîna gardianului care ne lovea, sau descuia şi încuia uşa, mai concretă decît pîinea şi apa noastră zilnică. Tusea de tuberculos a lui Costache Oprişan, expectoraţia abundentă şi urît mirositoare a unui plămîn ros aproape integral de bacili, ne întorcea uneori stomacul pe dos, în ciuda dragostei imense pe care i-o purtam toţi trei.

Şi totuşi, el, Costache muribundul, era axa şi suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol pentru noi. În clipa în care a murit, universul nostru şi-a pier­dut sensul. Atunci lumea s-a prăbuşit cu vuiet, cataclismul s-a produs şi noi am rămas trei oameni într-un pustiu al disperării. Şi nici un indicator. Cel care ne călăuzea murise, eram înconjuraţi de o lume ostilă, de şase metri pătraţi care supurau moartea şi deznădejdea din fiecare atom de materie.

Era în luna iulie 1958. Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache, în care timp ne rugaserăm cu lacrimi şi disperare: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău Costache... Costache...”, după ce i-am spălat trupul, ca să intre curat în pămîntul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă în curtea închisorii. Soarele apunea, lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie luxuriantă, nebună, înăbuşitoare.

Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în nefiinţă, soarele nu-şi întunecase lumina sa, nu se despicase pămîntul pînă în adînc, nici florile nu-şi pierduseră frumuseţea. Încă o dată, naturii nu-i păsa de noi. Universul nostru – carcera! – îi era lumii şi necunoscut, şi indiferent.

Ne-am întors în celulă copleşiţi, urînd florile şi copacii, şi cerul senin şi pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi mă­runtă, în mijlocul curţii uriaşe, păzit de gardianul în uniformă, era trupul gol al lui Costache. Slab – doar piele şi os (in­credibil cum putea fi acela un trup de om!) –, sub lumina dură care îi scotea în evidenţă slăbiciunea şi urîciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morţii. Şi nici un înger nu-l păzea cu sabia de foc de profanările ulterioare. Nici unul. Doar un gardian în uniformă.

Pe pieptul gol şi descărnat, străluceau două flori albastre, mari, necunoscute – toate florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif [3], profitînd de un moment de confuzie a gardianului. Le rupsese pe fugă şi zăceau pe pieptul osos, aruncate strîmb, dar reale şi agresive. Gardianul strigase la Iosif: „Ia-le de acolo, ia-le mai repede!” (lui îi era frică să se atingă de mort.). Iosif nu l-a ascultat. „O să vă învăţ eu minte pe toţi, şi pe voi, şi pe el!”, a mai strigat gardianul. Pentru prima dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui Costache, în afară de lacrimi şi rugăciuni, nu schimbaserăm nici un cuvînt, nici între noi, nici cu gardianul: „Nouă, domnule gardian, ne mai puteţi arăta încă multe, dar lui nu, el v-a scăpat pentru totdeauna”.

Vedeţi, ei, gardienii, îngerii materiei, credeau că mai au putere asupra noastră chiar şi după moarte!

De atunci, ani în şir, l-am tot chemat pe Costache Oprişan, ziua şi noaptea, ca să-mi dea un semn, să-mi spună ceva despre moarte şi viaţa de veci, şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb şi ne întrebăm: „Care este hotarul dintre moarte şi viaţă? Cine este mort şi cine este viu: noi sau Costache Oprişan?”.

Ne amintim versurile lui Sergiu Mandinescu:

Dintre cei care au trecut pe acolo,

Numai morţii trăiesc.

Iată, de pildă eu, umblu, vorbesc,

Asemenea lui,

Aşijderea ţie,

Dar viaţa mea nu-i,

Nu-i, prietene, decît o moarte vie…

În 1977, începusem să scriu un fel de jurnal de rememorare a istoriei spirituale a Piteştiului. Căutam să mă feresc de factologie, să descifrez sensurile infernale şi pronia divină din viaţa şi morţile noastre; căutam să evit patima, să scriu cu impar­ţialitate despre prieteni şi despre duşmani, despre deţinuţi şi gardieni, despre cei care au murit şi cei care am căzut, ca să scot de sub zgura grea şi înşelătoare a realităţii mineralizate miezul de foc al sensurilor, ascunsul mistic, divin sau diabolic.

Scrisesem vreo 80 de pagini; erau pagini de sînge şi sufeream îngrozitor, căci nu mai eram sub vertijul nebuniei şi nu mai puteam înţelege ce a fost atunci, cum s-au putut toate acele lucruri întîmpla; nu mai eram sub influenţa alternantă, sau con­curentă a fiarei şi a îngerului din mine, ci retrăiam, autentic şi dureros, viaţa, moartea, Piteştiul, demascarea…

Totuşi, memoria mea era una sentimentală. Uneori ciocă­neam la un cuvînt, timid, apoi perseverent, apoi intens, pînă la nebunie. Cuvîntul nu mai era decît o înşiruire de litere sau de sunete. Nu avea sens, nu-mi spunea nimic. Ziceam: „bătaie”, sau „durere”, sau „rugăciune”, sau „blestem”… Le puteam substitui unul al­tuia fără nici o schimbare; nimic nu spunea nimic. Spuneam „celulă” şi cuvântul tăcea. Puteam spune „lulăce”, sau „lăluce”, sau „lucelă”. Totul era mut şi absurd. Şi deodată îmi răsuna în minte o înjurătură de pe atunci, sau o melodie pe care cineva o cîntase în timpul demascărilor, şi toată atmosfera lor se instala cu o pregnanţă dureroasă, cu o realitate mai reală decît atunci. Memorie afectivă! Proust a fost genial în intuiţiile lui, dincolo de literatura genială pe care o făcea.

La scurtă vreme după ce îmi începusem rememorările, lucrurile s-au schimbat şi s-au precipitat. Dumnezeu m-a chemat la o predicaţie vie, la o trezire a sufletului tineretului român la adevărul creştin, la demnitatea de oameni şi la demnitatea supremă de creştini. Memoriile au trecut în umbră, pasiunea s-a stins. Erau neimportante, valoarea pe care le-o acordasem eu era una sentimentală. Importanţa lor era o formă a egotismului meu. Apoi lucrurile s-au precipitat încă o dată. Dumnezeu m-a răsplătit pentru că I-am ascultat chemarea şi am fost arestat şi condamna din nou. Nu fac literatură cînd afirm ceea ce am afirmat, nu fac un creştinism triumfalist de după război, cînd vitejii încep să se arate.

Dumnezeu m-a răsplătit. Din bolnav, m-a făcut sănătos; din tentaţia orgoliului şi a unei glorii vane, care începuse să se contureze, m-a aruncat în întunericul cel mai din afară, unde era plîns şi scrîşnire de dinţi, ca să-mi aduc aminte că El este Cel Care le hotărăşte pe toate.

Manuscrisul mi-a fost confiscat de Securitate, atunci cînd am fost arestat. Restul istoriei este cunoscut.

Acum citesc la cărţile despre Piteşti şi ucenicesc la o prefaţă – orice s-ar scrie despre aceste lucruri este fad pentru noi, cei care am trecut pe acolo – încercînd să explic ceea ce nu se poate explica, ceea ce nici nu trebuie explicat. Şi mi-e teamă că fac şi eu un pic de literatură, ca nişte intelectuali rasaţi care cred că literatura salvează un popor care moare de frig şi de foame.

Am scris o prefaţă lungă şi neînţeleasă. Nu am ţinut cont de spusele Apostolului Neamurilor: „Unde este înţeleptul, unde este cărturarul, unde este între­bătorul veacului acestuia?” (I Cor. 1, 20).

După ieşirea din închisoare eram chemaţi, din cînd în cînd, Marcel [Petrişor] şi eu (ca şi mulţi alţii, de altfel), la Securitate. Era vorba de şantajul practicat de 70 de ani în Rusia Sovietică şi de 40 de ani în ţările satelite.

Fiecare chemare ne speria grozav şi, după fiecare, ne reîntîlneam şi ne spuneam reciproc: „De acum încolo nu mai facem nimic. Ăştia ne trimit la puşcărie şi nu mai scăpăm vii de acolo”.

De fapt, nici nu făceam mare lucru – câte o întîlnire cu amintiri din puşcărie, refacerea poeziilor învăţate în închisoare pentru un eventual volum ulterior, mai discutam despre morţii din puşcării şi despre supravieţuitori, despre Canal şi victime, ca să nu uităm şi să le putem spune cîndva, căci nu puteam trăi în afara spectrului închisorii şi nici fără a ne întîlni cu cei care trecuseră prin ea.

O lună mai tîrziu, Marcel îmi spunea: „Măi Ghiţă, ăştia vor să ne facă înţelepţi, în sensul lumii, în sensul lor, adică să tăcem, să stăm cu botul pe labe, sau, cel mult, să stăm pe labele dinapoi şi să urlăm la lună, numai la lună… Eu nu pot fi înţelept”.

Şi iar începeam să ne întîlnim, să-i căutăm pe cei care trecuseră prin închisori, să refacem legături şi amintiri, pînă ce Securitatea ne chema din nou şi povestea se repeta ca în inelul Veşnicei Reîntoarceri din Aşa vorbit-a Zarathustra.

Mi-aduc aminte că un grup de poeţi dintre cele două războaie mondiale ajunsese la concluzia că ultima şi suprema formă a poeziei era propria ei negare.

Poate că din toată istoria Piteştiului nu ar trebui să rămînă decît: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

Şi apoi, pe planul nostru uman, finalul poeziei lui Sergiu Mandinescu:

Ah, Doamne! Iată-mă aici, la ceasul comorilor,

Sub lespedea grea de patimi şi chin

Îmbrăţişîndu-mi durerea.

Aştept Arhanghelul zorilor,

Aştept învierea.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.

Amin!

AMIN!

Pr. Gh. CALCIU

[1] Despre această „Golgotă cu semnificaţii general-umane” exista totuşi la vremea respectivă cel puţin o carte scrisă de un fost „piteştean”, dar ea apăruse în Germania, într-un tiraj limitat (nefiind de mirare că părintele nu o cunoştea – şi se pare că nici editorii): Grigore Dumitrescu, Demascarea, München, 1978. (N. ed.)

[2] Este vorba de Constantin (Costache) Oprişan (1921-1958), poet (creaţia sa din închisoare s-a salvat prin faptul că a fost memorată integral de Gh. Calciu şi M. Petrişor), student la Filosofie, fost şef pe ţară al Frăţiilor de Cruce, trecut prin iadul de la Piteşti. Pentru el, în iluzia că l-ar mai putea ţine în viaţă, Gh. Calciu şi-a desfăcut venele, spre a-l hrăni cu propriul sînge (cutremurătorul episod e descris de M. Petrişor în memoriile sale: Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, Iaşi, 1994, pp. 127-133). Pentru poezia sa (în special „Poemul noologic”) şi alte detalii biografice, cf. Constantin Oprişan, Cărţile Spiritului şi alte poezii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009. (N. ed.)

[3] Iosif V. Iosif, care a împărţit aceeaşi celulă din Casimca Jilavei cu Constantin (Costache) Oprişan, Gheorghe Calciu şi Marcel Petrişor. (N. ed.)

NOTA AUTORULUI

LA A DOUA EDIŢIE

Se împlinesc douăzeci şi cinci de ani [era în 1988] de la apariţia primei ediţii a acestor mărturisiri. Volumele publicate atunci s-au epuizat demult. Cîţiva prieteni au cerut să scoatem o a doua ediţie. Am acceptat. Nu am avut de acordat nici o învoire. Nimic din ceea ce a fost scris nu a fost modificat. În lumina realităţilor de astăzi şi a abundenţei informaţiilor de tot felul, poate că alta ar fi fost haina pe care ar fi îmbrăcat-o, alta forma de prezentare. Nu am vrut să mă ating nici de una şi nici de alta. Valoarea lor stă nu în frumuseţea redactării sau a noilor informaţii complemen­tare – care îşi au fără îndoială valoarea lor –, ci în sinceritate. Mărturia aceasta rămîne aşa, pentru că aşa am trăit-o eu. Ea nu epuizează nici pe departe ceea ce „s-a înscris în spiritul umani­tăţii pentru totdeauna şi nu se va sfîrşi nici cu dispariţia ulti­mului supravieţuitor“ (Păr. Calciu, Prefaţă).

Am scris din nou cele cîteva pagini din prolog, dându-le o in­terpretare mai adecvată atît cunoştinţelor de astăzi, cît şi necontenitei reflecţii asupra acestui unicum. Am lăsat Părintelui Calciu greaua însărcinare de a scrie o nouă prefaţă. Prezenţa Sfin­ţiei Sale în fruntea acestor mărturisiri nu este deloc întîm­plătoare. Pentru mine, dar şi pentru foarte mulţi dintre cei care am avut un raport oarecare cu Piteştii, fie victime, fie victime-călăi, el întruchipează, prin traiectoria vieţii lui, un simbol, dar şi un semn. În suferinţa lui se proiectează suferinţa întregului neam. Trecerea lui prin infern este trecerea noastră a tuturor, învierea lui din mormîntul Piteşti ne întăreşte credinţa că oricît de grea ar fi piatra păcatelor noastre, învierea neamului întreg este posibilă. De pe cruce vom coborî cu toţii împreună – şi cei de azi, şi cei de ieri, poate şi cei de mîine – dacă nu vom ucide în noi speranţa.

PITEŞTIUL nu va putea fi scris niciodată. pentru că TOTUL despre Piteşti nu ţine de domeniul posibilului. El face parte din metaistorie, din sfera metafizicului, din ordinea duhovnicească a înţelegerii lumii. pentru că, după cum spune Păr. Calciu, „depă­şeşte puterea umană de înţelegere... că a fost războiul a două tabere supraumane“. Noi trebuie însă să scriem despre Piteşti. Şi despre Aiud, şi despre Gherla, şi despre minele de plumb, şi despre Jilava, şi despre Canalul Morţii, Midia şi Periprava, şi despre Bicaz sau Sălcioara – numele lor e „Leghiune”. pentru că întruchipează „Diavolul Colectiv“, Antihristul materializat în sîrmă ghimpată, cucuvele cu arme ucigătoare şi „ingineri ai sufletului” îmbrăcaţi în uniforme de securişti. Noi, cei care am avut norocul să scăpăm din „infern”, acum la adăpostul lumii zise libere, noi trebuie să mărturisim. Fiecare după greutatea poverii, fiecare după adîncimea suferinţei. Noi sîntem obligaţi să devenim memoria umblătoare, memoria nomadă a neamului românesc, atîta vreme cît în vatră vor urla lupii stepei, iar fraţii vor vegeta cu căluşul la gură. Să nu lăsăm pagini albe cu semne de întrebare. Nici pagini prostituate cotidian de puterea Satanei. Pagini asupra cărora se vor apleca cei ce vor veni după noi şi ne vor face reproşul că am tăcut de frica de consecinţe sau, simplu, din nepăsare. Dacă de atîţia ani mă silesc să nu uit Piteştiul, nu este doar o simplă întîmplare şi nici o problemă de noutate senzaţională. Pe traiectoria a ceea ce s-a numit convenţional „Universul Concentraţionar”, el proiectează o lumină cu totul aparte. Este prea tragic pentru a mă încumeta să spun „o beznă aparte”. Nimic din ceea ce s-a putut scrie pînă acum despre acest „univers” nu poate fi asemănat cu ceea ce s-a petrecut la Piteşti. Chiar după un sfert de veac de la apariţia primei ediţii. La Piteşti a fost posibil ceea ce în altă parte nu a atins probabil decât zona imaginaţiei bolnave. Şi aceasta noi nu trebuie să o uităm. trebuie să căutăm a înţelege, măcar în limita posibilităţilor noastre restrânse, de ce, cum de a fost posibil ca aşa ceva să fie. De ce au căzut barierele care în mod normal puteau să pună frînă desfrîului ideii? De ce trecerea de la această idee la împlinirea în actul monstruos a permis ca omul să devină propriul lui cobai, să fie tratat ca un simplu material ex­perimental?

Nu aş vrea ca aceste cîteva rînduri care urmează să fie in­terpretate ca un exces de intelectualism, o preţiozitate sau o camuflare în filosofie a unei incapacităţi de a spune crud adevăruri greu de stăpînit. Este prea adîncă această tragedie pentru a-mi permite speculaţii, mai ales că nu sînt de domeniul meu. Ele îşi au însă locul lor. pentru că stabilesc o traiectorie pe care se poate citi – în mare – evoluţia unei gîndiri ce a putut duce la Piteşti. Un gînditor francez din zilele noastre spunea acum cîteva zeci de ani, analizînd starea omului de azi: „…confluenţa calculelor omeneşti fundate pe raporturi de greutate şi număr... unde la limită omul este eliminat“ (G. Thibon).

Dar ca să se poată ajunge la eliminarea omului a trebuit să se petreacă altceva. „Unde e Dumnezeu? Îi este frică de noi? A emigrat?...” – aşa strigau şi rîdeau de-a valma cu toţii... Ne­bunul sări din mijlocul lor şi-i străpunse cu vederea: „Unde s-a dus Dumnezeu?“, ţipă el. „O să vă spun eu, noi l-am omorît, voi şi eu“ (Nietzsche). Înaintea omului, a fost eliminat Dumnezeu, înlocuit cu – paradoxal – un om care trebuia să-şi însuşească toate atributele dumnezeirii, să se substitue Lui. În acest fel totul devenea posibil. Omul devenea măsură a tuturor lucrurilor. Identificîndu-se Lui, el devenea stăpînul vieţii, stăpânul morţii. Dar paradoxul continuă în aceea că el, omul, a putut să-şi per­mită să-l trateze pe semenul lui ca şi cînd nu ar fi supus aceloraşi legi. Şi-a asumat funcţia Creatorului, dar a negat-o semenului său – în măsura în care a crezut că acest semen nu corespunde unei „norme” de el stabilite!

În această perspectivă, orice urmă de spontaneitate, de diferenţiere de această normă prestabilită, capătă caracter de provocare. Diferenţa tinde „să dezică” normalitatea. Sarcina aducerii la „normalitate” şi-a asumat-o ideologia născută din aceste răsturnări: socialismul. Pentru că socialismul nu-i o dictatură oarecare, asemănătoare cu cele „de dreapta” născute din lovituri de stat, puciuri, sau din cine ştie ce drept uzurpat ori moştenire litigioasă. Socialismul este rezultatul cristalizării cîtorva secole de frămîntări într-o ştiinţă – care lucrează cu norme, codifică şi elaborează legi. Stabileşte criterii etice specifice unei filosofii care nu se mai vrea pasivă, simplă incursiune în întrebările pe care şi le pune omul de la începutul vremilor. Ea intervine, vrea acţiune. Fără bariere. Această gîndire îl va cutremura pe Alioşa [Karamazov] şi-l va împinge să-l întrebe pe fratele său „intelectualul”: „Se poate trăi cu atîta iad în suflet şi în cap?”. Şi-a închipuit el oare că iadul din capul lui Ivan va deveni ideologia care va concretiza acel „totul devenea posibil”, făcînd dintr-o formulă abstractă o realitate tragică, un iad? În fond, toate profeţiile lui Dostoievski nu fac decît să preceadă tuturor Piteştilor, Kolîma-urilor sau Auschwitz-urilor, tuturor arhipelagurilor soljeniţîiene ale secolului nostru. „Ideologiile violente sunt fundate pe un fel de raţionalitate monstruoasă, în ultima analiză ineficace, a mecanismelor victimale. Crearea Cetăţii Perfecte, accesul la paradisul terestru ne sunt totdeauna prezentate ca fiind subordonate eliminării prealabile sau conversiunii forţate a vinovaţilor” (R. Girard).

Dar cine sunt vinovaţii?

CEI ÎNCHIŞI!

Arestări individuale sau colective au existat de-a lungul vremilor şi în toate părţile. De data aceasta ele deveneau însă „ştiinţifice”. Elaborate la rece. Deşi păreau specifice oarecum raţionalismului european, din pricina contaminării au proliferat asemenea metastazelor cancerului, devenind planetare. Peste tot unde societatea „viitorului luminos” şi-a putut proiecta umbra, arestările au devenit una dintre funcţiile esenţiale ale societăţii. Încremenită în incapacitatea ei de a concepe şi posibilitatea unei alte gîndiri, sclerozată încă înainte de a căpăta trup în propriul ei sistem de valori unice, societatea „viitorului luminos“ va încerca încă de la început să excludă orice individ sau grup care va îndrăzni să refuze supunerea oarbă la adevărul unic decretat oficial. Indiferent de originea acestui refuz – rasă, religie, poziţie socială etc. –, cel exclus va fi definitiv stigmatizat ca ALTUL absolut, „duşmanul poporului”, deci al uniformităţii dorite, contaminator prin însăşi existenţa lui, prin ceea ce in­telectualii numesc alteritate. El sau ei toţi vor trebui izolaţi cu orice preţ – şi care poate fi preţul unei vieţi într-un asemenea sistem de gîndire? – pentru ca ideea purtată, „cealaltă idee”, să nu tulbure mersul voios prevăzut şi determinat ştiinţific. Această izolare trebuie să ducă la o vindecare oarecare, la o cir­cumscriere a răului într-un spaţiu din care cel izolat să nu poată dăuna: închisoarea. Acest spaţiu al închisorilor va adăposti pe cel exclus, care nu va mai fi judecat după normele societăţii. Se spune de altfel clar: „Nici o justiţie pentru duşmanii justiţiei!”.

Astfel se elaborează o nouă definiţie a omului. Încetul cu încetul el devine o simplă „capacitate” de a răspunde corect unor criterii dinainte stabilite, unor circumstanţe născute dintr-un cod dat. Cel ce neagă aceste valori, sau nu le poate stăpîni in­tegral, nu va fi – sau nu mai este deja  – un om, o fiinţă. Deci nu va putea pretinde să fie judecat după legea comună societăţii, deoarece însăşi legea îl exclude. În virtutea unui asemenea raţionament, ideea închiderii se va rafina, va fi adîncită.

Împiedicarea celuilalt de a acţiona, fie chiar şi pasiv, va deveni doar prima etapă care va duce în mod firesc la suprimarea libertăţii. După care tot în mod firesc va apărea cea de-a doua etapă, aceea a suprimării voinţei de a acţiona. Pentru aceasta, alături de întregul alai de închisori, lagăre, câmpuri de muncă, va apărea un nou spaţiu de excludere: spitalul psihiatric. De la diferenţă la anormalitate pasul a fost foarte simplu. Nimic nu poate opri progresul.

Dincolo de directa şi foarte comoda suprimare fizică, act ce nu presupune nici un fel de proces de conştiinţă (cum spunea Stalin, „morţii nu se pot apăra“, deci nu au dreptate, pentru că nu pot acuza), încarcerarea fizică (prima soluţie) sau psihiatrică (a doua soluţie) par a defini o limită greu de depăşit. Ce mai există sau ce mai poate exista dincolo de această dublă bornă, aceea a ştergerii totale a voinţei şi a personalităţii exclusului?

Ficţiunea n-are margini. O imaginaţie delirantă poate împinge frontierele la infinit. Dar numai în gînd. Ca un fel de coşmar, reflex al fricii ancestrale, pentru a se înspăimânta sin­gur, pentru a se putea elibera. Numai în gînd?

Implicat direct sau indirect în sîngeroasele răfuieli „republicane” din timpul războiului civil spaniol, în Barcelona roşie, Orwell a putut imagina o realitate cu totul alta decît ceea ce se consuma sub ochii tuturor. Sau spovedania cuiva? A intuit că voinţa de putere nu este cauza primă, nici unică. Adevărata ţintă a puterii este adeziunea totală, necondiţionată, iubirea stăpînului, recunoaşterea unui adevăr unic care determină totul, care guvernează lumea – în totalitatea ei. În această lume, doi şi cu doi fac patru, dar pot face şi cinci, şi trei. Puţin im­portă atîta vreme cât socoteala corespunde adevărului pres­tabilit, însăşi limba îşi pierde în asemenea situaţii funcţia, pentru că nu mai poate defini efecte contradictorii. Ce poate să însemne „ministerul adevărului” sau „ministerul iubirii'” într-o lume în care totul este într-o continuă fuziune? Înspăimîntătoarea şi în acelaşi timp „iubita” imagine a lui Big Brother trebuie să se încrusteze definitiv în cugetul şi simţirea tuturor.

Aderarea prin convingere. Visul unei societăţi omogene şi totale, susţinută de o singură dorinţă şi ţintind spre un singur scop. Structura astfel creată trebuie să se înscrie în atem­poralitate, să poată convinge pînă la urmă însăşi dinamica unui pericol de schimbare. Eliminarea definitivă a „celuilalt” şi instaurarea unei societăţi caracterizate printr-o „eternitate luminoasă”.

Dar societatea aceasta am întîlnit-o noi mai demult! Ea a torturat de-a lungul secolelor nopţile albe ale tuturor uto­piştilor, începând cu Platon. Construcţiile lor elaborate ma­tematic au ajuns să capete corp în mod meticulos sub ochii noştri în plin secol al progresului!

Fusese vorba de o simplă tentaţie, în care toţi utopiştii se an­gajaseră voios, ca într-un joc de caleidoscop? O proiecţie poetică a visului milenariştilor, nostalgia unui paradis pierdut pentru că din lumea de dincolo?

NU. Astăzi, în sfârşit, se recunoaşte că tentaţia totalitară a unei asemenea viziuni era rezultatul unei convingeri foarte adînci. Intelectul omului fiind tabula rasa, natura lui nu putea fi decît culturală, deci rezultatul unei educaţii sociale. Orice comportament era posibil pentru că el se putea imprima pe car­nea amorfă a individului. Acesta era fundamentul gîndirii utopiste, alfa şi omega, punctul ei de plecare şi linia ei diri­guitoare. UTOPIA? „Locul de nicăieri” al lui Thomas Morus, „non-loc” care justifică şi absolvă dinainte orice voinţă de transfor­mare, fără să judece. Identificare cu o speranţă teleologică care absolvă toate prejudiciile cauzate celui pe care noi am îndrăzni a-l numi încă „persoană”, dar care în realitate nu mai este decît un „individ”, o potenţialitate.

Pentru a se ajunge aici nu există decît un singur drum, un singur mijloc: educaţia cetăţeanului după normele utopiei. Iată deci că cercul se închide şi ne găsim din nou în faţa celuilalt, în faţa destinului lui. Care trebuie înlăturat! Pentru această înlăturare, pentru eliminarea lui, realitatea va succede ficţiunii. Gîndirea va lua trup, va deveni act. Educaţia la început teoretică şi dulceag umanistă a lui Rousseau, ori a utopiilor „viitorului luminos”, va căpăta un alt nume, un nume sângerând de ură şi excludere: REEDUCAREA. Ea s-a materializat cu zeci de ani înainte şi realitatea a depăşit imaginaţia, trimiţându-l pe Orwell la o ficţiune-politică care nu mai era prevestitoare, ci concomitentă. Ca eroul lui Molière, gentilomul Jourdan, Orwell făcea proză fără să ştie. Romanul lui a fost publicat în 1948, dar avea ca titlu 1984. Or, în 1948 se puneau premizele „viitorului luminos” şi începea în România, ţară promisă, ca şi alte cîteva, unei democraţii triumfătoare, o experienţă unică în felul ei. O experienţă de laborator in vivo, concepută şi condusă după toate regulile socialismului ştiinţific. Rostul acestei experienţe nu mai era simpla eliminare a unui element nociv societăţii (opozantul în închisoare) şi nici anularea personalităţii (inter­narea într-un spital psihiatric), ci transformarea radicală a naturii umane pentru a crea, a da naştere unui nou OM (nu unui om nou).

Preţul experienţei? Spuneam înainte, întrebîdu-mă: care poate fi preţul unei vieţi şi după ce criterii poate fi el deter­minat? Când între o bucată de fier supus ciocanului şi un om supus experimentului psihologic nu se face nici o diferenţă, atît fierului cît şi omului li se pot aplica aceleaşi metode de lucru. Valoarea fiinţei supuse unui asemenea experiment va coincide cu vare sculptorul se va osteni să cioplească o statuie. Va prima rezultatul. Cantitatea de materie consumată va trece, ca într-o contabilitate oarecare, la rubrica profit şi pierderi. Care pierderi se vor concretiza în România în cifre monstruoase.

*

Prin 1949 s-a judecat la Paris procesul unui „refugiat politic” înalt funcţionar sovietic (Kravcenko), acuzat de o mare revistă de stînga ca mincinos. Adevărurile relatate de acesta în cartea Am ales libertatea erau prea greu de suportat şi admis de către o in­telectualitate sclerozată în convingerile ei absolute. Adevărul nu prea avea mare importanţă şi nici că era de altfel căutat cu rigoare. Esenţialul era denunţarea sacrilegiului comis. Cum ar fi putut aceşti intelectuali să admită asemenea orori tocmai în ţara în care visele lor utopice multiseculare căpătaseră în sfîrşit trup? Salvarea visului cu orice preţ, acesta era singurul im­perativ. Imperativ concretizat în modul cel mai limpede, cel mai autentic, dar şi cel mai cinic, într-o faimoasă frază scrisă de filosoful J.-P. Sartre: „Să nu deznădăjduiască Billancourt-ul!” (uzina care personifica într-un fel proletariatul, speranţa). Chiar dacă în acele clipe Siberia înghiţea milioane de „indivizi’”, de „capacităţi” reeducabile, cantităţi inadaptabile devenite prin voinţa ştiinţei „duşmani ai poporului” în formă, ilustrînd in­eficacitatea normei în fond. Pe vremea aceea nu se vorbea încă de reeducare.

Cuvîntul fusese murmurat oarecum de Pasqualini, la întoarcerea lui din închisorile lui Mao. Dar acoperea alte manifestări. Ceea ce se petrecea în închisorile din China nu avea nimic comun cu infernul dezlănţuit în închisorile din România. Ce s-a petrecut aici depăşeşte orice înţelegere. Aici nu mai era vorba ca cel „închis” să recunoască erorile ideologice din trecutul lui reacţionar-burghez, nici temeiul noii orânduiri al societăţii „în marş spre comunism'” ori refuzul integrării într-un proces de muncă „purificatoare”... Experienţa de la Piteşti, după numele închisorii în care a început, ţintea mai departe, mult mai departe. Ea vroia o transformare, vroia o răsturnare totală care să poată dresa, ca fiarele din circ, o întreagă generaţie după norme noi, reguli noi, adevăruri noi.

Distrugerea unui suflet nu mai era de ajuns, nu mai satisfăcea. pentru că nu mai era nevoie de un robot oarecare, ci de un mutant. Un mutant capabil de adeziune, dezrădăcinat de trecut şi de crez, de tot ceea ce putuse constitui pentru el mai înainte realitatea fizică şi mintală.

Jupuit de viu pentru ca apoi să poată fi îndesat sîngerînd, dar fericit şi plin de bunăvoie, într-o altă piele, din care la rîndul lui să reeduce alţi viitori cetăţeni ai utopiei „viitorului luminos”.

Reeducarea s-a numit DEMASCARE!

Omul apărut din menghina ei a confirmat pentru moment numai realizabilitatea experienţei şi – de ce nu? – extinderea ei ul­terioară asupra întregii societăţi româneşti... sau planetare.

În lucrările lui Zinoviev se întrezăreşte în filigran profilul unei asemenea societăţi. O lume fără alteritate adevărată, fără perspectivă, o lume cenuşie în care totul este inclus în totul social, unde toţi şi toate sînt degradaţi şi supuşi unei continue supravegheri reciproce. Înspăimântător gîndul că o asemenea societate poate fi considerată astăzi ca „existînd”, ca o realitate din care a evadat Zinoviev. Gustul pentru contrast sau dorinţa lui de a pune Occidentul faţă în faţă cu o realitate mai mult decît teoretică poate ar explica într-un fel, dacă nu îndulci, aspectele acestei ireale realităţi.

*

Memoriile acestea nu fac decît să relateze, înainte de orice, fapte. Fapte greu de susţinut şi mai greu de crezut – pentru o conştiinţă cu o oarecare raţionalitate. Greu de crezut, într-adevăr, dar şi încă mai greu de înţeles cum un om poate deveni propriul lui călău, cum s-a putut ajunge la o asemenea identificare între călău şi victimă pentru ca până la urmă să devină un tot, graţie unui cinism, a unui sadism neîntîlnit, necunoscut pînă acum. Dar şi încă mai greu a pricepe că aici nu mai e vorba de o aberaţie oarecare, născută dintr-un creier bolnav sau din spiritul deranjat al unui savant nebun care ar fi vrut să aplice EU-lui omenesc teoriile abracadabrante ale lui Lysenko, pe vremea aceea triumfător în ţara socialismului avan­sat. Ceea ce s-a petrecut la Piteşti putea să se întîmple oriunde. Căci nu era vorba doar de o voinţă de putere relativ la o altă putere, ci de o experienţă dusă metodic, ştiinţific, pentru a determina pînă la ce punct spiritul e maleabil, omul reduc­tibil la nivelul mediului său; sensul realului fragil – experienţă concretizând dorinţa de a instaura un ordin nou, purtător al unei certitudini fioroase că omul nu este decît o creatură so­cială, un robot gînditor.

*

Trecuseră zece ani de la începutul acestei tragedii supra­umane. Suntem acum în 1958… Las Părintelui Calciu cuvîntul de în­chidere a acestor cîteva rînduri care s-au străduit să îmbrăţişeze mult, dar care nu au putut exprima decît o frîntură din reali­tatea de acolo.

„În 1958 eram într-o corabie a morţii [Casimca de la Jilava]... Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometaţi şi înfriguraţi, în celule în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cît timp poate rezista un om la teroare, la foame şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau cu milioane de microbi fiecare centimetru cub de aer neprimenit” (din Prefaţă).

Şcoala reeducării continua voios...

Laboratorul in vivo căuta pe mai departe...

Laboratorul ştiinţific mai caută şi astăzi „non-locul” tuturor crimelor, tuturor aberaţiilor.

Cine a spus că demascările, că reeducarea poporului român a încetat?

D. BACU

Évry, august 1988

O BIBLIOGRAFIE ACTUALĂ

A EXPERIMENTULUI PITEŞTI

  

Nici unul dintre titlurile de mai jos nu existau la data cînd Dumitru Bacu şi-a publicat cartea sa (1963). Această listă bibliografică nu şi-a propus să fie una exhaustivă, dar are pretenţia de a cuprinde esenţialul în ce priveşte mărturiile şi cercetările despre „experimentul Piteşti” pînă în momentul de faţă (2011).

• Andreica, Gheorghe, Reeducări comuniste. Eugen Ţurcanu, ruşinea speciei umane, 2 vols., Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2007-2008.

• Andronescu, Demostene, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, cu o prefaţă de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009.

• Bacu, Dumitru, Piteşti – centru de reeducare studenţească, Col. Dacoromanica, Madrid, 1963 (reed. Ed. Cuvântul Românesc, Hamilton/Ontario, 1989, cu o prefaţă de păr. Gh. Calciu, şi Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991 [1]; trad. engl.: The Anti-Humans. Students „Reeducation” in Romanian Prisons, Ed. “Soldiers of the Cross”, Englewood, Colorado, 1971).

• Bacu, Dumitru: „Procesul reeducării. De ce şi ce au fost demascările de la Piteşti şi Gherla”, în Puncte cardinale, an VI, numerele pe aprilie, mai şi iunie 1996.

• Bâgu, Gheorghe, Mărturisiri din întuneric, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1993.

• Bădescu, Ilie, Dan Dungaciu, „Experimente totalitare, modelul reeducării: Piteşti, Gherla, Canal 1949-1952”, în Arhivele totalitarismului, II, nr. 3, 1994, pp. 7-16.

• Boldur-Lăţescu, Gheorghe, „Cornel Niţă – un erou necunoscut al rezistenţei”, în Analele Sighet, II/1995, pp. 343-346.

• Boldur-Lăţescu, Gheorghe, „Procesele reeducării”, în Puncte cardinale, an XIII, nr. 8 (152), august 2003, pp. 13-15.

• Boldur-Lăţescu, Gheorghe, Filip-Lucian Iorga,  Genocidul comunist în România, vol. IV, Reeducarea prin tortură, Ed. Albatros, Bucureşti, 2003.

• Boldur, Gheorghe-Lăţescu, Memorii. Patru generaţii, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 2008.

• Bordeianu, Dumitru Gh., Mărturisiri din mlaştina disperării (Cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla), 2 vols., ed. îngrijită de Marcel Petrişor, Ed. Gama, Bucureşti, 1995 (reed. Ed. Scara, Bucureşti, 2001, într-un singur volum).

• Budeancă, Cosmin (coord.), Experienţe carcerale în România comunistă, cu o prefaţă de Lucia Hossu-Longin, 4 vols., Ed. Polirom, Iaşi, 2007-2010.

• Buracu, Mihai, Tăbliţele de săpun de la Itşet – ip, Craiova, Ed. M.J.M., 2003 (reed. Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008, cu o prefaţă de Gheorghe Grigurcu şi o postfaţă de Sorin Lavric).

• Călinescu, Nicolae, Preambul pentru camera de tortură, Ed. Marineasa, Timişoara, 1994.

• Cesereanu, Ruxandra, „Originile şi avatarurile spălării creierului şi ale reeeducării”, în Analele Sighet, IX/2001.

• Cesereanu, Ruxandra, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste. Eseu de mentalitate, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.

• Cesereanu, Ruxandra (coord.), Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Ed. Polirom, Iaşi, 2006.

• Chira, Daniel, „Fenomenul Piteşti. Dezumanizarea programată”, în Altarul Banatului, XV, nr. 1-3, ianuarie-martie 2004, pp. 141-147.

• Ciuceanu, Radu, Regimul penitenciar în România (1940-1962), Ed. Institutului Naţional Pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001.

• Ciuceanu, Radu, Memorii, vol. III, Pecetea diavolului, f. e., Bucureşti, 2002.

• Davidescu, Ştefan Ioan, Călăuză prin infern, cu o prefaţă de Flori Stănescu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

• Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România, Ed. Polirom, Iaşi, 2001.

• Doboş, Andreea, „Răspunderi şi responsabilităţi. Aspecte privind procesul grupului Ţurcanu (1954)”, în Analele Sighet, nr. 8/2000, pp. 408-424.

• Dumitrescu, Gheorghe, „Camera 4 Spital – Piteşti”, în Memoria, nr. 3/1991, pp. 22-27.

• Dumitrescu, Grigore, Demascarea, Ed. Autorului, München, 1978 (reed. Jon Dumitru Verlag & Mediana Edit., München-Bucureşti, 1996; trad. fr.: L’Holocauste des âmes. Relation inopportune d’un crime contre l’humanité, Librairie Roumaine Antitotalitaire, Paris, 1997).

• Gheorghiţă, Viorel, Et ego. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud. Scurtă istorie a devenirii mele, Ed. Marineasa, Timişoara, 1994.

• Goma, Paul, Patimile după Piteşti, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1990 (în fr.: Les chiens de mort. La passion selon Pitesti, Ed. Hachette, Paris, 1981, cu o prefaţă de Virgil Ierunca).

• Hossu-Longin, Lucia, Memorialul durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007.

• Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos. Document pentru om lume nouă, ed. îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, cu o prefaţă de Părintele Gheorghe Calciu şi o postfaţă de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006. Cf. şi Ioan Ianolide, Deţinutul profet, ed. îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2009.

• Ierunca, Virgil, Fenomenul Piteşti, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990 (reed. 2007).

• Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, 5 vols., Ed. Albatros, Bucureşti, 1991-1996 (reed. Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999-2002, 3 vols.).

• Ioniţă, Nicu, „Piteşti – reeducarea prin tortură”, în Analele Sighet, VII/1999, pp. 25-29.

• Ioniţă, Nicu, „Psihofiziologia terorii”, în Memoria, nr. 2 (43), 2003, p.77.

• Jela, Doina, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001.

• Lăcătuşu, Dumitru, Alin Mureşan, Casa terorii. Documente privind penitenciarul Piteşti (1947-1977), Ed. Polirom, Iaşi, 2010.

• Maxim, Virgil, Imn pentru crucea purtată, 2 vols., Ed. Gordian, Timişoara, 1997-1998 (reed. Ed. Antim, f. l., 2002, într-un singur volum).

• Măgirescu, Eugen, Moara dacilor. Amintiri din închisoarea de la Piteşti, text stabilit de Remus Radina, Ed. F.R.O.N.D.E., Alba Iulia-Paris, 1994.

• Mărturisitori pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, cu un studiu introductiv de Adrian Nicolae Petcu, Ed Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007.

• Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla, Ed. Vremea, Bucureşti, 1995.

• Merişca, Costin, Tărîmul Gheenei, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1993.

• Merişca, Costin, Tragedia Piteşti. O cronică a reeducării din închisorile comuniste, Institutul European, Iaşi, 1997.

• Moise, Monahul (ed.), Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.

• Muntean, Ioan, La pas prin reeducările de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1997.

• Mureşan, Alin, Piteşti – cronica unei sinucideri asistate, cu o prefaţă de Ruxandra Cesereanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2008 (reed. 2011).

• Obreja, Aurel, „Martor în procesul lui Ţurcanu”, în Gheorghe Andreica (ed.), Omul din groapă. Povestiri din perioada cruntei terori comuniste (1948-1964), Ed. Printeuro, Ploieşti, 2000.

• Oprea, Marius (ed.), Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente: 1949-1989, cu o prefaţă de Dennis Deletant, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.

• Oprişan, Constantin, Cărţile Spiritului şi alte poezii, ed. îngrijită de Pr. Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu, cu o postfaţă de Isabela Vasiliu-Scraba, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009.

• Paven, Justin Ştefan, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? Reeducări – Camera 4 Spital, Ed. Ramida – Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1996.

• Petrişor, Marcel, Memorii, vol. I, Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991.

• Petrişor, Marcel, Memorii. vol. II, Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, Iaşi, 1994.

• Petrişor, Marcel, [Memorii, vol. III,] La capăt de drum, Institutul European, Iaşi, 1997 [2].

• Petrişor, Marcel, Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008.

• Plapşa, Lucian, Memorii, vol. I, Soarele de la Nord, cu o prefaţă de Paul Caravia, Ed. Helicon, Timişoara, 1996.

• Popa, Ilie (ed.), Experimentul Piteşti. Reeducarea prin tortură, 6 vols., Fundaţia Culturală „Memoria”, Piteşti, 2003-2009.

• Popa, Neculai, Coborîrea în Iad. Amintiri din închisorile României comuniste, Ed. Vremea, Bucureşti, 1999 (reed. Ed. Axa, Botoşani, 2009).

• Popescu, Traian, Experimentul Piteşti. Terorismul din închisorile Piteşti, Gherla, Canal şi Târgu Ocna. Atacul brutalităţii asupra conştiinţei, cu o prefaţă de Răzvan Codrescu, Ed. Crater, Bucureşti, 2000.

• Popescu, Traian, File din procesul comunismului. Teroarea şi diversiunea politică de stat, Ed. Scara, Bucureşti, 2004 (reed. 2007, cu încă un subtitlu: Comunismul la judecata istoriei).

• Rădulescu, Banu, „Preambul la «Dosarul Piteşti»”, în Memoria, nr. 1/1990, pp. 18-27, şi nr. 2/1991, pp. 16-24.

• Rădulescu, Mihai, Casa lacrimilor neplînse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor”, Ed. Ramida, Bucureşti, 1993.

• Rădulescu, Mihai, Istoria literaturii române de detenţie. Memorialistica reeducării, Ed. Ramida, Bucureşti, 1996.

• Rădulescu, Mihai (ed.), La capătul Iadului. Mărturii şi documente, Ed. Vremea, Bucureşti, 2005.

• Răitaru, Iordan, „Camera 4 spital”, în Arhivele totalitarismului, an V, nr. 4 (17), 1997, pp. 189-205.

• Rusan, Romulus (ed.), Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Fundaţia „Academia Civică”, Bucureşti, 1999.

• Stan, Constantin I., Crucea reeducării. O istorie a „reeducărilor” în temniţele comuniste din România (1948-1964), Ed. Christiana, Bucureşti, 2010.

• Stănescu, Gabriel (ed.), Dumnezeu m-a salvat din Iad! O mărturie cutremurătoare: reeducarea prin tortură la Piteşti, Gherla, Canal. Convorbiri cu Traian Popescu, Ed. Criterion Publishing, Bucureşti, 2008.

• Stănescu, Mircea (ed.), Organismele politice româneşti: 1948-1965. Documente privind instituţiile şi practicile, Ed. Vremea, Bucureşti, 2003.

• Stănescu, Mircea, Reeducarea în România comunistă (1945-1952), vol. I, Aiud, Suceava, Piteşti, Braşov, cu o prezentare de Constantin Ticu Dumitrescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2010.

• Stănescu, Mircea, Reeducarea în România comunistă (1948-1955). vol. II, Tîrgşor, Gherla, Ed. Polirom, Iaşi, 2010.

• Trifoiu, Nicolae, Studentul Valeriu Gafencu – Sfîntul închisorilor din România, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003.

• Viaţa părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007.

• Vişovan, Aurel, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Reeducarea de la închisoarea Piteşti, ed. a II-a, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006.

• Voinea, Octavian, Masacrarea studenţilor români în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, mărturii redactate de Gheorghe Andreica, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1996.

(R. C.)

---

[1] Adaosul la titlu (La Buchenwald se murea mai uşor) aparţine editorului şi nu există nici o raţiune ca să fie păstrat de alţi editori.

[2] Memoriile lui Marcel Petrişor, revăzute şi adăugite, sînt în curs de reeditare într-un singur volum, sub titlul Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste, la Editura Christiana din Bucureşti.