duminică, martie 20, 2011

TESTAMENTUL ŞI POVESTEA MAICII MIHAELA

SUMARUL BLOGULUI



În primăvara lui 1963, cu cîteva zile înainte de praznicul Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, se stingea muceniceşte în închisoarea comunistă de la Ciuc, la numai 49 de ani, după o suferinţă lungă şi grea, dar răbdată cu seninătatea încrezătoare a marilor înduhovniciţi, Maica Mihaela (Maria/Marieta Iordache), „Motănelul”, cum îi spuneau camaradele din tinereţe, „spiriduşul” Vladimireştilor, cum a numit-o Patriarhul Justinian Marina, poate îmblînzind părinteşte caracterizarea de spiritus rector cu care o gratificase un Andrei Scrima („Fratele Andrei Scrima, bibliotecarul Patriarhiei, a denumit-o pe Maica Mihaela spiritus rector, la care eu am spus, visător: C’est une abbesse, c’est une vraie grande dame!” – îşi amintea Petre Pandrea, stîngistul nevindecat, tovarăşul de drum” al comuniştilor, pînă la urmă ajuns el însuşi în închisoare, dar care acceptase – poate chiar de dragul Maicii Mihaela – să fie în proces avocatul mănăstirii prigonite).
Pe fondul recentelor polemici” cu privire la dimensiunea creştină a legionarismului, m-am gîndit că ar putea fi de interes pentru unii şi rememorarea acestui caz de mucenicie feminină, însoţind emoţionantul ei testament oral (cumva pandant al de-acum faimoasei mărturisiri testamentare a lui Valeriu Gafencu, Sfîntul închisorilor”: nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!”) cu prezentarea biografică pe care i-a alcătuit-o istoricul George Enache (mai ales pe baza documentelor din arhivele fostei Securităţi). Am păstrat în ambele texte grafia surselor menţionate. (R. C.)




MESAJUL TESTAMENTAR AL MARIEI IORDACHE
(MAICA MIHAELA DE LA VLADIMIREŞTI)


Vor veni mulţi şi vă vor sili să recunoaşteţi că Mişcarea [Legionară] a urmat un drum greşit şi că rostul luptei ei n-a fost decât o rătăcire. Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: legionarii nu au greşit în principiu. Ei au vrut să scoată neamul românesc din fundul unei adânci prăpastii de întuneric, dezmăţ şi necredinţă. Au aprins o făclie şi au ştiut să-şi ţină ochii aţintiţi spre ea. Dacă am greşit că am scos sabia, atunci când vrăjmăşiile ne copleşeau din toate părţile, am şi primit cu seninătate să ne plecăm capul sub ea. Vieţile curmate – ale noastre şi ale vrăjmaşilor noştri – vor sta în cumpănă în faţa lui Dumnezeu. Nimeni nu are dreptul să frângă vieţi omeneşti. Noi n-am dorit să ucidem, ci să ne apărăm de cei ce ne-au ucis cu sutele.
Astăzi, ridicaţi pe jertfele martirilor noştri, continuăm să năzuim spre cărarea cea dreaptă şi suntem siguri de lumină. Călăuzele noastre dintru început continuă să ne îndrume de dincolo de mormânt.
Am vorbit despre Hristos şi am mers – în parte, după puteri – pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta înseamnă dragoste şi numai dragoste. Toate celelalte să le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţilor noastre.

(Reprodus aici din revista Puncte cardinale,
anul II, nr. 11/23, noiembrie 1992, p. 3;
transmis oral şi atestat de mai multe
camarade de suferinţă din temniţa Ciucului,
textul cunoaşte mici variaţii de la o sursă la alta)




O MUCENIŢĂ A ORTODOXIEI ROMÂNEŞTI:
MAICA MIHAELA IORDACHE


Maica Mihaela Iordache este un nume binecunoscut în spaţiul eclezial românesc. Din păcate, numeroase date ale biografiei sale au rămas mult timp necunoscute [1]. Vom încerca aici să-i reconstituim viaţa în liniile esenţiale, pe baza documentelor alcătuite de fosta Securitate.

Obârşiile şi formaţia

Maria Iordache, fiica lui Alexandru şi Elena Iordache, s-a născut la data de 15 noiembrie 1914 în localitatea Nicoreşti din judeţul Galaţi [2]. Primele şapte clase le va urma în satul natal, cursurile liceale urmându-le la Liceul de Fete din Dej şi la Liceul „Domniţa Elena” din Bucureşti [3]. Între 1934-1938 Maria (Marieta – cum era mai bine cunoscută) urmează cursurile Academiei Naţionale de Educaţie Fizică (A.N.E.F.), pe care le încheie cu succes, obţinând diploma de licenţă, dar meseria de profesoară de educaţie fizică o va exercita cu totul sporadic, pentru o scurtă perioadă de timp. În paralel ea va audia cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie, însă fără a le finaliza cu o diplomă [4].
Etapa studenţiei este decisivă pentru destinul ulterior al Mariei Iordache. Acum ea îşi defineşte convingerile politice şi îşi asumă un drum care o va duce în cele din urmă la moarte. Ca mulţi tineri din epocă, ea vede în Corneliu Zelea Codreanu şi în Mişcarea Legionară o alternativă la partidele politice tradiţionale, considerate insuficient de dinamice pentru o generaţie care nu se mai mulţumea cu fapte mărunte, ci dorea o „Românie ca soarele sfânt de pe cer”. Distanţarea istorică ne permite să vedem azi erorile acestei mişcări care au condus la consecinţe tragice, dar, în acel moment, Mişcarea Legionară seducea o mare parte a tinerilor prin mesajul ei de demnitate naţională şi prin afirmarea constată a ideii de credinţă în Dumnezeu, concepţie radical diferită de indiferentismul religios al celorlalte partide. Proveniţi în mare parte din copii de ţărani, din case în care religia juca un rol decisiv, aceşti tineri nu puteau concepe că ar putea să existe o morală care să fie ruptă de credinţă. Relaţia dintre Mişcarea Legionară şi Biserică este departe de a fi lămurită, dar asta nu neapărat din vina istoricilor. Chiar în interiorul mişcării au existat opinii diferite cu privire la acest subiect. Unii legionari înţelegeau prin Biserică o comunitate creştină ideală, de sfinţi, spre care oamenii (românii, în cazul de faţă) trebuiau să tindă. Legiunea era numai o manifestare datorată lumii decadente, care îşi asuma, asemenea oştilor îngereşti, lupta împotriva răului. E o imagine ce se apropie de Judecata de Apoi, când îngerii separă pe cei păcătoşi de sfinţi, instaurându-se împărăţia veşnică [5]. Din aceste considerente unii legionari şi-au asumat înfăptuirea acelor asasinate, considerate acte de justiţie [6], care au devenit principale capete de acuzare la adresa Legiunii. Cazul Mişcării Legionare a dovedit, dacă mai era nevoie, dificultatea enormă de a armoniza politicul cu spiritualul.

Din Legiune în mânăstire


Revenind la cazul Marietei Iordache, apropierea ei de legionarism este motivată şi de atmosfera familială, deoarece toţi copiii familiei Iordache au fost, într-un fel sau altul, implicaţi în Mişcare. Iordache Nicoară va deveni comandant legionar [7],  iar una din fete va fi cununată chiar de Căpitan, venit special la Nicoreşti [8]. Marieta, la rândul ei, devine membră a Cetăţuilor de Fete, sub conducerea Nicoletei Nicolescu [9], cea care va fi ucisă mai târziu în mod bestial de Siguranţă [10]. Împreună cu alte fete, ea va munci ca voluntară la unul din restaurantele legionare din Bucureşti şi va activa în cadrul organizaţiei de femei [11]. În ancheta din 1955, care în mod firesc a insistat pe trecutul ei legionar, Maria Iordache a fost întrebată care era scopul Legiunii. Răspunsul ei a fost crearea unui om nou, iar acest ideal putea fi realizat prin interiorizarea conştiinţei, mărturisirea sinceră a greşelilor şi frecventarea bisericilor. De asemenea, mărturiseşte că în cadrul şedinţelor de cuib se citea Biblia [12]. A fost întrebată: „Ce se realiza prin frecventarea Bisericii în vederea formării omului nou?”. Răspunsul a fost: „Prin frecventarea bisericii se căpăta conduită creştină şi principiile de corectitudine, astfel puse în practică de legionari încât aceştia să se bucure de simpatie şi încrederea celor ce-i înconjurau” [13]. Astfel de declaraţii, strânse de la mulţi arestaţi, erau un motiv pentru Securitate să vorbească de o infiltrare a Bisericii de către legionari şi doctrina lor. De fapt, în mintea unor oameni precum Maria Iordache era invers. Doctrina Bisericii urma să pătrundă în viaţa Legiunii, creând o mişcare socială şi politică care să se ghideze după valorile creştine. Din declaraţiile Mariei Iordache rezultă că pentru ea Legiunea era mai mult un ordin laic, menit să impună un set de valori creştine în societate.
Succesul Mişcării a stârnit îngrijorarea regelui Carol al II-lea. Eşuând în încercarea de a o atrage în proiectele sale de instaurare a dictaturii personale, Carol va lua o serie de măsuri menite să distrugă Legiunea. Una din ele a fost arestarea şi condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Pe 8 iunie 1938 avea loc pe stadionul ANEF o manifestaţie la care urma să participe şi regele Carol al II-lea. Reuşind să intre pe stadion şi să se apropie de un microfon, Maria Iordache a strigat: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr sunt gata de moarte” [14]. Arestată şi bătută, ea este internată în lagărul de la Mănăstirea Suzana, destinat femeilor legionare. În octombrie 1938 reuşeşte să evadeze şi rătăceşte mai mult timp prin păduri, cu o coastă fisurată. Desfiinţarea lagărului imediat după evadarea ei o scuteşte de noi neplăceri [15].
În următoarele luni, două morţi o vor afecta profund: cea a lui Corneliu Zelea Codreanu şi cea a fratelui ei, Iordache Nicoară, ucis în noaptea de 21-22 septembrie 1939, în lagărul de la Miercurea Ciuc. Mult timp va refuza să creadă că cei doi au murit. Revine în satul natal, unde stă până în septembrie 1940. În acest timp face o vizită la Mănăstirea Vladimireşti şi rămâne impresionată de viaţa din cadrul obştii de acolo. Venirea la putere a unui guvern legionar în septembrie 1940 o determină să vină la Bucureşti, dar numai pentru a asista la deshumarea osemintelor lui Codreanu. Se convinge de moartea Căpitanului şi imediat pleacă la Vladimireşti, hotărâtă să se călugărească [16]. În faţa anchetatorilor de Securitate ea a afirmat că s-a retras practic din organizaţia legionară din acel moment, iar în faţa mirării anchetatorilor de ce a făcut acel gest tocmai atunci, când Legiunea era la putere, ea a răspuns: „M-am retras tocmai în timpul guvernării legionare întrucât am văzut că legionarii comit unele fapte ce nu mi-au plăcut, fapt ce a făcut să ne depărtăm de această organizaţie, văzând în acelaşi timp că legionarii convinşi pentru această idee muriseră” [17].
Părinţii nu au lăsat-o la mănăstire, ci au venit după ea. În aceste condiţii, Maria Iordache pleacă din nou la Bucureşti, unde lucrează ocazional şi organizează cu câteva prietene o mică fermă pe proprietatea fratelui ei, unde se duce o viaţă cvasimonahală. Fie la biserică, fie acasă, Marieta se roagă pentru sufletele celor ucişi, pentru iertarea păcatelor [18]. Plecată un timp din Bucureşti, ea află că ferma a fost confiscată, iar fetele arestate [19]. Din acel moment decizia este luată. După un scurt timp petrecut la Mănăstirea Pasărea, pe 22 septembrie 1942 ea vine la Vladimireşti, pentru a nu mai pleca niciodată, părinţii trebuind să accepte decizia fetei lor [20].
După doi ani, intră în rândul rasoforelor (16 iulie 1944), iar în 22 septembrie 1946 este călugărită, primind numele de Mihaela [21]. Datorită pregătirii superioare, i s-a încredinţat funcţia de secretară. Stareţa Mănăstirii Vladimireşti, maica Veronica, mărturisea despre maica Mihaela: „Ca monahie, prin rugăciune şi nevoinţă, a dus o viaţă duhovnicească deosebită, fiind pildă şi exemplu de urmat pentru întregul sobor. Deşi îndeplinea funcţia de secretară a mănăstirii, maica Mihaela, cu smerenia ce se ridica deasupra tuturor celorlalte virtuţi ale sale, participa neobosit la toate ascultările din obşte. Maicile îşi aduc aminte cum într-o zi, mănăstirea fiind cotropită de soldaţi ai armatei ruse, aceştia au vrut să tragă cu arma în icoana Maicii Domnului din biserică. Fără nici o ezitare, gata de sacrificiu în orice clipă, curaj născut din profunda-i credinţă, maica Mihaela s-a aşezat în faţa icoanei, preferând să fie împuşcată ea decât să vadă chipul Maicii Domnului şi al Pruncului Iisus batjocorit” [22].

Arestată de Securitate


În anii care au urmat, prestigiul Mănăstirii Vladimireşti a crescut necontenit, mulţi considerând-o, datorită predicilor curajoase ale preotului Ioan Iovan, un centru al rezistenţei anticomuniste. Mulţi fugari au găsit ajutor aici. Din aceste motive puterea comunistă era hotărâtă să desfiinţeze mănăstirea, încercând să se folosească şi de unele neînţelegeri de natură dogmatică între cele predicate de părintele Iovan şi restul Bisericii. Patriarhul Justinian va încerca să rezolve situaţia creată printr-un compromis, care a eşuat. Securitatea intervine în forţă, printr-o amplă desfăşurare de forţe, în noaptea de 30 martie 1955, arestând mai multe persoane din mănăstire, cei vizaţi în primă instanţă fiind părintele Ioan Iovan şi maica Mihaela. Maica stareţă Veronica îşi aminteşte că „prima chilie unde s-au năpustit soldaţii înarmaţi, în număr mare, a fost chilia maicii Mihaela (ca secretară, făcând parte din comitet) şi căminul preoţesc, unde se afla părintele Ioan. Maica Mihaela era la chilie ca să se odihnească o oră, îşi scosese numai încălţămintea şi aşa îmbrăcată se culcase pe patul nepregătit, de-a curmezişul. Când auzi zgomotul, tropote în curte, se trezi iute şi, fiind şi îmbrăcată, fugi într-o clipă, desculţă, spre stăreţie. Militarii, negăsind-o în chilie, au făcut zarvă mare, ţipau ca ieşiţi din minţi, se repezeau la maicile din chilii. Au găsit-o la stăreţie; au vrut s-o lege de mâini, dânsa s-a luptat cu ei, i-a muşcat de mâini, dar ei au întors patul puştii şi au lovit-o peste gură. Se zice că ar fi pierdut chiar câţiva dinţi” [23].
Cei doi au fost arestaţi şi duşi la Penitenciarul Galaţi, fără mandat de arestare, care va fi eliberat în cazul maicii Mihaela abia pe 23 aprilie 1955 (pe motiv de agitaţie publică, art. 327 C.P.) [24]. Anchetatorii nu aveau nimic concret împotriva lor, sperând să se poată agăţa de ceva în cursul investigaţiilor. Au urmat un şir de interogatorii dure, în care maica Mihaela a fost chestionată despre toată viaţa ei, securiştii insistând în mod deosebit pe trecutul ei legionar şi pe eventuala continuare a acestei activităţi, pentru a putea găsi un motiv să o pună sub acuzaţie oficial şi să intre în legalitate. Maica Mihaela îşi recunoaşte deschis trecutul, afirmă limpede ce a înţeles ea prin legionarism, ce a sperat de la acesta, dezamăgirea faţă de unele aspecte ale acestuia şi apropierea de Dumnezeu prin Biserică. Afirmă hotărât că este împotriva ideologiei comuniste [25], că va lupta mereu împotriva ateismului, că a ascuns fugari în mănăstire şi că nu i-a denunţat [26] din spirit de solidaritate, şi că nu ar face niciodată altfel. În acelaşi timp, ea spune că foştii legionari care o mai vizitau uneori făceau acest lucru datorită prieteniei care-i lega, nu pentru a organiza conspiraţii, cum doreau să acrediteze anchetatorii. Din procesele verbale reiese că distanţele dintre vizite sunt mari, iar persoanele sunt altele. Maica Mihaela a ştiut să despartă lucrurile. Ea spune clar: „Nu s-au ţinut şedinţe legionare în mănăstire. Dacă aş fi ştiut, i-aş fi dat afară” [27]. Întrebată odată de un legionar (Aurel Tacu) ce ar trebui să facă în noul context politic, ea răspunde: „Rostul mişcării legionarilor este de a apăra şi sprijini Biserica, […] să propage în rândurile populaţiei virtuţile creştine şi a atrage populaţia alături de Biserică. Că legionarii vor trebui să dea ei înşişi exemplul lor personal că apără Biserica şi că sunt uniţi împotriva celor care sunt contra lui Dumnezeu” [28].
Ancheta bătea pasul pe loc, până în momentul când sunt arestaţi Ioan Lupeş, Petre Măzăreanu (care uciseseră mai mulţi miliţieni), Teodorescu Dumitru (Theovid, simpatizant legionar, admirator al Vladimireştilor, care a sprijinit acţiunile de aici) şi Păiş Ghiţă (din Tudor Vladimirescu, luptător împotriva colectivizării) [29]. Toţi avuseseră de-a face cu Vladimireştiul şi cu personalul de aici. Din acest moment, motivul pentru arestare se găseşte şi ancheta se concentrează pe legăturile maicii Mihaela, ale lui Ioan Iovan şi ale maicii Veronica (arestate la rândul ei) cu aceste persoane. Se creează un grup ad-hoc, judecat la Galaţi de Tribunalul Militar Bucureşti. În cadrul actului de acuzare, maicii Mihaela i se impută că a continuat sub haina călugărească activitatea legionară, încercând să le atragă şi pe alte monahii. Ar fi iniţiat o veritabilă şcoală a crimei, ar fi organizat tabere legionare, ar fi organizat exerciţii de tragere cu arma [30]. Faptele sunt prezentate în stilul caracteristic, mobilizator-apocaliptic, specific actelor de acuzare din perioada comunistă. Ridicolă este interpretarea dată adăpostirii unor soldaţi germani după 23 august 1944: a vrut să-i sustragă de la răspunderea pentru crimele lor [31]! Maica Mihaela a sprijinit într-adevăr cu bani şi alimente pe unii fugari, a dat buletine de identitate sau a falsificat acte pentru a-i face scăpaţi şi a trimis lui Theovid o maşină de scris, pentru ca acesta să multiplice broşurile cu vedeniile maicii Veronica [32]. Toate acestea erau motive suficiente pentru ca maica Mihaela să fie condamnată de justiţia comunistă, dar s-a dat un plus de patetism pentru ca sentinţa să fie şi mai mare şi să se justifice teoria conspiraţiei legionare de care puterea comunistă se va folosi mai târziu pentru a desfiinţa un număr important de mănăstiri [33].

Moartea în închisoare


Prin sentinţa 1655 din 7 decembrie 1955, Maria Iordache este condamnată la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale” p.p. de art. 209 p III C.P., şi la 5 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, pentru fals în acte publice. Urma să execute pedeapsa cea mai mare, conform art. 101 C.P. [34].  
De la Galaţi este trimisă în închisoarea de femei din Miercurea Ciuc. Pe 4 martie1960 este trimisă pentru munci la Penitenciarul Arad [35]. Pe 4 septembire 1960 este transferată la Jilava pentru cercetări [36], de unde pe 21 februarie 1961 revine la Miercurea Ciuc. Aici, pe data de 20 aprilie 1963 îşi găseşte obştescul sfârşit, în acelaşi loc unde, în urmă cu 24 de ani, fusese ucis şi fratele ei, „bădia” Iordache Nicoară. Pentru a se lămuri cauza morţii este utilă redarea în întregime a referatului medical întocmit de medicul închisorii, Alex. Lorenzovici, pe data de 23 aprilie 1963:
            „Deţinuta C.R. Iordache Maria, născută la data de 14.11.1914 a decedat la data de 20.04.1963 orele 20,00. Cauza morţii: insuficienţă cardiocirculatorie, cardioscleroză decompensată, reumatism anchilozant
            Datele importante ale fişei medicale:
-        data completării fişei: 1956.07.18 – sănătoasă
-        31.08.1956: Ptoză gastrică, gastro-enterocolită cronică, dizmenoree, polimenoree, debilitate fizică generală. Se pregăteşte ex. ginecologic, deţinuta refuză acest examen.
-        9.04.1957: Anemie sec. hipermenoree. Refuză examenul ginecologic
-        19.04.1957: idem (trat: Progesteron, Testosteron, Glanduitrină, Ergatină, Glucoză, Vit. C, Vit. B1, complex b şi Syr. Hemoglobină)
-        7.07.1957: idem
-        10.10.1957: idem
-        febr. 1959: refuză toate medicamentele prescrise
-        13.12.1960: MRF, ITH
-        3.03.1960: Apt pentru muncă (trimisă la Arad, n.n.)
-        11.04.1962: reumatism cronic (tratament vit. C, Aspirină)
-        17.01.1963: Distrofie, reumatism cu anchiloză incipientă (trat. Arenal, Algocalmin, Polivitamine, Glucofilin, regim alimentar)
-        01.02.1963: insuficienţă cardiacă, cardioscleroză, colită cronică (trat. Strofantină, Glucoză)
-        15.02.1963: idem (trat. Strofantină, Glucoză)
-        26.02.1963: idem (Vit. C fiole, Vit. K, Vit. B1 25 mg. fiole)
-        8.03.1963: Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole
-        28.03.1963: Status idem plus Enterocolită, bronşită, suspect de cancer esofagin
-     5.04.1963: Decompensaţie cardiacă (Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole)
-        15.04.1963: Status idem(Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole)
-        17.04.1963: Status idem (Cofein, pentazol, Vit. B1, Vit. C)
-        18.04.1963: idem (Vit. B1 100 mg. Strofantină, Glucoză, Pentazol).
În ultimul timp a dominat insuficienţa cardiacă, bolnava a devenit caşectizată gravă din cauza lipsei de poftă de mâncare, vărsăturilor şi disfuncţiei pronunţate (am şi pus diagnosticul: suspect cancer esofagian). În tratament am ţinut seama de caracterul bolii, anulând tratamentul reumatismului, medicamentele căruia fiind contraindicate.
La data de 19.02.1963 am cerut internarea în spitalul Văcăreşti, care a fost aprobată cu cursa din 23.04.1963.
Deţinuta a refuzat examenul ginecologic în repetate rânduri. În ultimul timp ea nu a mai acuzat simptomele unei boli ginecologice, însă pe baza datelor anterioare era posibil şi existenţa tumorii maligne a uterului, care ar explica simptomele abdominale subiective care s-au accentuat treptat (dureri abdominale, diaree, lipsa poftei de mâncare, caşexia gravă). În luna ianuarie 1963, cu sprijin, a mai putut să vină jos în cabinetul medical, dar din februarie nu a putut să se scoale singură din pat, a necesitat îngrijirea din partea altor persoane. Starea generală s-a agravat rapid, deşi am încercat şi am făcut tot ce am putut, şi la data de 20.04.1963, orele 20, în urma unei crize de sufocaţie, a decedat. Luni, 22.04.1963, am raportat cazul, conform ordinelor în vigoare. În condiţiile de faţă, neexistând medic legist sau medic expert cu delegaţie în Miercurea Ciuc, am raportat şi acest fapt către Procuratura Militară Tg. Mureş, care ne-a dat aprobarea telefonică pentru înmormântarea cadavrului fără autopsie.
Menţionez că bolnava nu a fost internată la noi în infirmerie, pentru faptul că nu avem infirmerie, de aceea nu putem să vă înaintăm copia foii de intrare în infirmerie. Miercurea Ciuc, 23.04.1963” [37].
Măsurile luate de medic au fost corecte, însă regimul de închisoare era distrugător. Faptul rezultă printre rânduri din raportul medicului, dar şi mai clar dintr-un act scris de maica Mihaela: „9 iunie 1959 – Miercurea Ciuc – Domnule Comandant, subsemnata deţinută Iordache Maria, condamnată 25 ani m.s., fiind suferindă de metropatie hemoragică şi propunându-mi-se un raclaj uterin, nu l-am putut accepta din motive personale. Declar prin prezenta că mi s-a propus deci tratamentul condiţionat de această operaţie pe care o refuz, fiind încredinţată că motivul hemoragiilor repetate este determinat de răceală şi de o stare de oboseală şi slăbiciune excesivă. Mai înainte de a se încerca deci o refacere fizică, determinată de condiţiile speciale ale vieţii din închisoare, nu pot accepta operaţia propusă, iar la acest regim desigur nu am nici o pretenţie, fiind deţinută şi nu om liber cu dreptul la viaţă. Cu respect, deţinuta Iordache Maria” [38]. Este o afirmare cât se poate de limpede a statutului pe care îl aveau deţinuţii politici. Prin urmare, intrată sănătoasă în închisoare, maica Mihaela se îmbolnăveşte grav în închisoarea de la Miercurea Ciuc. Refăcută parţial la un moment dat, a fost trimisă la muncă la Arad şi la Jilava, de unde s-a întors la Miercurea Ciuc reumatică şi cu probleme cardiace. Suferinţele descrise în raport sunt atroce. Ironie a sorţii: este înmormântată chiar în ziua când trebuia să plece la spitalul Văcăreşti. Din pricină că nu s-a făcut autopsia, nu se poate spune cu precizie care a fost cauza decesului. Toate mărturiile arată că a vieţuit în închisoare ca o adevărată mărturisitoare, îndurând cu răbdare toate chinurile.

George ENACHE

(Reprodus aici din revista Puncte cardinale, anul XX,
nr. 11-12/239-240, noiembrie-decembrie 2010, pp. 14-15;
textul a apărut iniţial în revista Rost; pentru o variantă extinsă,
cf. vol. colectiv Martiri pentru Hristos, din România, în perioada
regimului comunist, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, pp. 361-370)




[1] În galeria de personalităţi întocmită de Fundaţia „George Manu” sunt prezente şi câteva rânduri referitoare la biografia Mariei Iordache (pe Internet: http://www.fgmanu.net/personalitati). Un portret deosebit de interesant îi face Petre Pandrea în Călugărul alb, Ed. Vremea, Bucureşti, 2003, passim.
[2] Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 186.
[3] Ibidem, f. 191.
[4] Ibidem, f. 188.
[5] Codreanu afirmă într-una din scrierile sale: „Legiunea apără altarele Bisericii pe care duşmanii vor să ni le dărâme. Linia istorică este una: aceea pe care o trăim noi. Căci noi trăim în veac. Linia Bisericii este cu mult deasupra noastră. Către ea tindem, dar nu realizăm decât puţin. Pentru că trăim sub condamnare şi sub piatra de moară a păcatelor noastre, a lumii şi a moşi-strămoşilor noştri. Recunoaştem că suntem păcătoşi: aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică...” (Corneliu Zelea Codreanu, Doctrina Mişcării Legionare, Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pp. 100-101). Aspiraţia spre o comunitate creştină ideală manifestată în veac s-a conjugat cu un anume dezinteres în realizarea unui proiect pragmatic de organizare socială, Codreanu afirmând că este nevoie mai întâi de formarea de oameni de caracter care vor înfăptui o „revoluţie” a societăţii româneşti. Istoria însă a demonstrat că revoluţiile scapă cel mai adesea de sub control, iar diferenţele dintre o revoluţie socio-politică şi una spirituală sunt extrem de mari. În aceeaşi perioadă activează în Italia don Luigi Sturzo, care este întemeietorul creştin-democraţiei, arătând cum se poate valoriza credinţa creştină în condiţiile unei societăţi tot mai secularizate (Luigi Sturzo, Libertatea: prietenii şi duşmanii săi, trad. de Nicoleta Panait, Ed. Paidea, Bucureşti, 2001). Dacă una din doctrine este „revoluţionară”, cealaltă ar putea fi calificată drept „reformistă”, iar diferenţa dintre Codreanu şi Sturzo este cea dintre un profet mesianic şi un teolog scolastic. Eşecul guvernării legionare din 1940 va arăta limitele doctrinei şi va face pe mulţi adepţi cu credinţă în Dumnezeu să se apropie de Biserică, dându-şi seama că aici este adevărata mântuire. Securitatea va folosi acest lucru pentru a acuza Biserica de infiltrări legionare (vezi în acest sens George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, pp. 381-400, 451-497).
[6] Erau considerate păcate asumate cu bună ştiinţă (vezi Flor Strejnicu, Creştinismul Mişcării Legionare, Ed. Imago, Sibiu, 2000, passim).
[7] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 187.
[8] Ibidem, f. 192.
[9] Ibidem, 190-191.
[10] Cf. http://www.fgmanu.net/personalitati/personalitati1.htm.
[11] Ibidem, f. 191 (Întrebare: Ce activitate ai desfăşurat dumneata în cadrul acestui grup legionar?. Răspuns: În cadrul acestui grup am desfăşurat următoarea activitate: luam parte la şedinţele ce se ţineau săptămânal, plăteam cotizaţia, ajutam legionarii închişi precum şi familiile acestora materialiceşte, cântam cântece legionare şi mergeam la mormintele legionarilor, am lucrat voluntar la cantina şi restaurantul legionar din Str. Gutemberg, alături de casa lui Cantacuzino).
[12] Ibidem, f. 192.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem, f. 187.
[15] Ibidem, f. 196.
[16] Ibidem, f. 197-198.
[17] Ibidem, f. 189.
[18] Ibidem, f. 194, 199.
[19] Ibidem, f. 197-198.
[20] Ibidem, f. 200.
[21] Cf. mărturia maicii stareţe Veronica Gurău de la Mănăstirea Vladimireşti, dată în anul 2004, pentru martirologiul realizat de Fundaţia „Sf. Gerhard”.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem.
[24] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 179. Ancheta Maicii Mihaela în vol. 3, f. 179-355.
[25] Ibidem, f. 221.
[26] Ibidem, f. 216.
[27] Ibidem, f. 214.
[28] Ibidem, f. 204.
[29] Ibidem, vol. 6, f. 1-11.
[30] Ibidem, f. 162.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem, f. 179. Şi ea, şi Ioan Iovan au avut în celulă un informator (ibidem, vol. 11, f. 326-353). În destăinuirile făcute şi existente în dosar, maica Mihaela recunoaşte că a încercat să transmită monahiilor ceva din spiritul legionar, dar prin aceasta înţelege cinste şi fermitate.
[33] Vezi G. Enache, op. cit., pp. 148-150, 398-400).
[34] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 160, vol.6, f. 188.
[35] Ibidem, vol. 12, f. 96.
[36] Ibidem, f. 31,33.
[37] Ibidem, f. 9.

26 comentarii:

La 20/3/11 2:56 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Fedorovici atacă din nou - sâmbătă, 19 martie 2011:
Legionarism, societate civilă, creştinism, BOR: status quaestionis

Radu Greuceanu

 
La 20/3/11 3:21 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

N-are decît. Probabil că în urmă cu 10-15 ani m-aş fi angajat într-o lungă polemică şi aş fi scris poate „Legenda micului inchizitor”. Azi nu mai am nici timp şi nici entuziasm pentru astfel de lucruri: găsesc mai cu cale să-l las în plata Domnului, nu fără o creştinească înfiorare, căci rareori mi-a fost dat să văd un om mai încuiat şi mai uscat sufleteşte, dar în acelaşi timp mai încredinţat de sine însuşi că ar reprezenta o instanţă a Ortodoxiei şi un misionar providenţial al mesianismului „conservator”. Proverbul zice: „Aş plînge, dar nu pot de rîs”. Mie îmi vine mai degrabă să zic: aş rîde, dar nu pot de plîns. Pentru că bietul om nu-i lipsit totuşi de însuşiri şi ar fi putut fi mai mult decît bodyguardul „ortho-maniac” al d-lui Platon şi abstracţionistul de serviciu al mitului virtual al „României profunde”.
În ce priveşte ML, sigur că prudenţa în abordarea „fenomenului” rămîne recomandabilă, dincolo de dreptatea sau nedreptatea cuiva. Aceasta orice om cu mintea întreagă o ştia şi înainte ca d-l Fedorovici (sau alţi fluturaşi justiţiari) să iasă din crisalidă. Este însă o mare deosebire între prudenţă şi psihoza contestatară. Oricum, nici toţi platonii, fedorovicii şi racii de pe lume nu pot face ML mai problematică decît au făcut-o chiar unii dintre adepţii ei (şi la vremea respectivă, şi în posteritate). Iar despre restul ei de nobleţe se poate spune acelaşi lucru. Pînă una-alta, de „a treia forţă” nu atîrnă nimic, decît vociferanta ei precaritate. „Zgomot mult şi păr puţin!”, a zis dracul cînd a tuns pisica…

 
La 21/3/11 2:45 a.m. , Blogger Iulian Capsali a spus...

Inainte de a deveni o simpla excrescenta, un simplu prefix al numelui Platon, Fedo(rovici) scria in comentariile pricinuite de un articol in care il aparam pe Mircea P. de acuza de legionarism (!) facute de un impostor sublim, M. Neamtu:
"Le mulţumesc domnilor R. Codrescu şi C. Târziu pentru creditul pe care mi-l acordă. Sper că nu voi ajunge să-i dezamăgesc. Iar dacă lucrul acesta s-ar întîmpla vreodată (God forbid!), îi rog să-mi aplice un tratament mult mai sever decît cel acordat deja lui Neamţu. Vorbesc despre „tratament” în sens medical, mai precis în sensul terapiei spirituale din cartea lui Larchet."
http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/iulian-capsali-despre-mihail-neamu.html#c3300431620521205937

Nu stiu ce fel de terapie spirituala i se mai poate face unui om care este deja o constiinta ortodoxa, deci in care se regasesc toate virtutile si este expresia autentica a crestinismului pur. Citesc si ma minunez cum poate acest om sa bombane pe o singura coarda, si aceea destul de insensibila. Citatul din Mircea Platon este o bucurie pe care ne-o impartaseste in fiecare articol; extrag doar din ultimile doua cateva monstre: iata-l decis-"după cum sugestiv a descris-o Mircea Platon", hotarat si onctuos- "după cum notează Mircea Platon într-un text indispensabil oricărei culturi a normalităţii", incantat- "M. Platon a reuşit să explice...", si tovarasesc- "după cum bine a subliniat Mircea Platon...".
Am vazut la viata mea multe sinuozitati ale naturii umane, si de aceea nu ma mai mir ca Gheorghe F. a devenit un fel de Apologeticum mai citit si cu semn schimbat, pe langa faptul ca sta incolacit ca o liana pe imaginea idolului sau, M. Platon, asa cum Apologeticum il fagociteaza pe pr. Iustin. Dar sa crezi ca, in afara de grupusculul tau, nu exista expresie mai pura a gandirii ortodoxe, mi se pare ca este peste putinta lui Larchet de a trata. Gheorghe F. aproape ca face schema sufleteasca a intrarii intr-un rai extrem de selectiv, unde numai alesii (trei evident siguri) vor avea acces. Ei fac (doar) procesul de mediere. O certitudine a puritatii ortodoxe care ma dezechilibreaza. Oare noi, restul, mai avem o sansa?
Pana si sfintenia este un atribut la care singurii in masura sa dea raspuns sunt ei: <>
Pana acum nu am intrat in aceasta polemica inceputa -destul de neinspirat- in Saptamana Patimilor, de prietenul Claudiu Tarziu. Dupa aceea, imi ziceam, o sa se stinga ca o valvataie, ca o ispita a Postului Mare. Dar omul nu se lasa, vrea razbel: "Este păcat că tocmai cînd discuţiile despre relaţia dintre legionarism şi creştinism s-au extins(...)dl. Claudiu Târziu declară brusc că renunţă la polemică ...". Freamata. E in calduri. Simte miros de sange. Vrea scandal cu orice preț! Cu adevarat cred si eu ca aceste discutii abat de la „problemele adevarate din Biserica si din societatea romaneasca in general” cum declara Claudiu intr-o ultima declaratie pe tema. Polemica nu ajuta nimanui, nici macar comisiei de canonizare din BOR. Nu mai vorbesc de marele public. Nu poti sa cauti indreptar in "Carticica sefului de cuib" ca sa explici de ce un Sfant este Sfant. Un sfant ESTE, si atat. Chiar daca vrea sau nu vrea instanta constituita ad-hoc de preopinenti.

 
La 21/3/11 2:48 a.m. , Blogger Iulian Capsali a spus...

continuare

O sa-l puna in discutie, probabil, si pe Mircea Vulcanescu, lider in epoca al Asociatiei Studentilor Crestini, ce era tot atat de ortodoxa cat era YMCA, cei ce au coordonat-o initial.
Asta observ ca nu inteleg cei trei, nici picati cu ceara din policandru. Era o Romanie tulbure, abia intregita de cativa ani, in care ortodoxia incepea sa se regaseasca dupa loviturile de tarnacop si compas date de Cuza, Bisericii. Dupa o perioada in care intelectualitatea nu isi mai regasea axul in Hristos, ci in ratiune, anii de dupa Primul Razboi incep printr-o redescoperire a sinelui romanesc. Impiedicat, cu dificultati, dar exista acest demers curat. Nu existau carti (Filocalia tradusa de Pr. Prof. Staniloae apare tarziu, Patericul era o enigma iar Sfintii Parinti erau cititi din editia franceza, dupa cum spun marturiile despre Nae Ionescu), nu erau mari duhovnici care sa arate unde este binele. Petrache Lupu era cautionat de Biserica (inclusiv de pr. Staniloae), parintele (Sfantul!) Arsenie Boca citea, pe langa Filocalia dictata de Staniloae, Steiner (care isi lasa amprenta in anumite scene pictate in biserica de la Draganescu, mai ales aceea a Inaltarii). Miscarea Legionara are evidente contaminari catolice (calugarii soldati), protestante si gnostice, inclusiv din trecutul precrestin, acel aburos cult al spiritelor eroilor morti, o meta-istorie fabuloasa (ca tot este Gh.Fedorovici fascinat de "Stapanul inelelor").
Sunt mai putin (sfinti) Vulcanescu, Staniloae, Arsenie Boca, Valeriu Gafencu? Sunt mai putin sfinte moastele parintelui Ilie Lacatusu, pentru ca Fedorovici nu-i da certificatul de buna ortodoxie, pe motiv ca a trecut si el prin Legiune? Mi se pare o grozavie ce pretentii ridica acesti oameni! Iti trebuie un ego emfatic si corupt de propriile certitudini. Daca era asa, primul cetatean al Raiului nu ar fi fost niciodata talharul de pe cruce. Numai ca Dumnezeu, dragutul, are masuri care nu se supun nici unui canon.
Este natural ca Legiunea sa nu fie considerata normativa pentru ortodoxie, iar cine face asta (si sunt destui, mai ales in zona de influenta Petru Voda, care forteaza aceasta imbricare) consider ca nu fac decat tulburare, si atat. Pe de alta parte, a considera ca Legiunea este eretica, pentru ca asa spune o citire paralela intre cartea "Pentru Legionari" si Biblie, mi se pare, din consideratiunile aratate mai sus, doar un exercitiu intelectual. O imensa literatura ortodoxa ce a covarsit librariile in ultimii 20 de ani, este comparata cu literatura din perioada anilor '20-'40, aproape inexistenta sau citita tot din franceza, mai tarziu, o data cu ganditorii ortodocsi rusi refugiati la Paris. Este un demers profund necinstit, pe de o parte. Pe de alta, inseamna sa-l "condamni" pe Dumnezeu sa sfinteasca doar ceea ce se conformează masurii tale, cat de ortodoxa o fi aceasta. Prin aceasta abordare, se deseneaza un profil al fariseismului de o puritate diamantina.
Personal, prefer sa gresesc langa oameni, decat sa ma intovarasesc cu "Sfintii".

 
La 21/3/11 4:22 a.m. , Blogger Iulian Capsali a spus...

Pentru ca mi-a fost "mancat" citatul, il adaug acum:
Pana si sfintenia este un atribut la care singurii in masura sa dea raspuns sunt ei: „Este posibilă canonizarea vreunuia dintre legionarii ucişi de comunişti, fie chiar şi a unui Valeriu Gafencu, fără o cumpănire prealabilă a legionarismului? Poate fi canonizat cineva rămas „legionar pînă la moarte”?

 
La 21/3/11 12:01 p.m. , Blogger Claudiu Târziu a spus...

@ Iulian Capsali:

Sînt dator cu o precizare, nu pentru a mă scuza, ci pentru exactitate: n-am început nici o polemică, ci am încercat să restabilesc adevărul într-o problemă care interesa Biserica, după o serie de articole semnate de Racu, Fedorovici şi Platon. Dacă aş fi fost atacat eu, puteam trece lesne peste asta, fără să intru în vreo discuţie. Dar în situaţia dată, nu aveam voie să tac.

 
La 21/3/11 12:12 p.m. , Anonymous Bloggoslovul a spus...

Se vorbeste adesea de politica crestina si de cultura crestina. Se uita insa (si acesta este mai ales cazul unui Fedorovici) ca in ordinea politica si in ordinea culturala crestinismul are alte forme de manifestare si alte obiective decat in ordinea strict bisericeasca.
Omul politic crestin nu e menit sa pazeasca puritatea dogmatica a invataturii bisericesti, ci sa fie un gospodar cinstit, harnic si priceput al cetatii, avand grija ca legile acesteia sa nu intre in contradictie flagranta cu legile Bisericii, nici sa nu stavileasca actiunea acesteia in societate. Omul politic crestin nu e sfant, nu e ascet, nu e neaparat teolog, nu-si propune sa mantuiasca oamenii, ci doar sa-i ajute sa traiasca cat mai liber si mai firesc laolalta in cadrele curente si functionale ale vietii seculare. Sa judeci un om politic crestin in mana cu tratatul de teologie dogmatica sau morala, ciocanindu-i fiecare cuvant sau gest dupa exigentele absolute ale sfinteniei sau ale teologiei academice inseamna sa pierzi masura realitatii. Planul secular poate fi respectuos si receptiv fata de planul spiritual (si aceasta si este de dorit din perspectiva politica de dreapta intr-o tara cu veche traditie crestina), dar cele doua planuri nu se pot substitui si nici confunda, cu atat mai mult cu cat societatile contemporane nu mai sunt alcatuite uniform din cetateni de o singura religie sau de o singura confesiune, iar statul trebuie sa aiba in vedere pe toti cetateni sai.
Cand cineva amesteca planurile si trage concluzii rigoriste de tip inchizitorial, ba mai se si erijeaza in instanta suprema a ortodoxiei vietii crestine, tratand de sus pana si Biserica insasi, atunci devine legitima intrebarea daca omul acela mai este in toate mintile.

 
La 21/3/11 1:54 p.m. , Blogger Vestitor a spus...

Realitatea este ca "omul" nu este inteles. Tocmai ce a publicat un articol in care declara "singeros", ca "Vreau dreptate!". Si dupa cum aflam din alte articole scandalul si zarva este buna, daca se face pentru dreptate. Se poate sa aiba aici dreptate. Cind e vorba de greseala se pare ca altfel stau lucrurile. Daca un graunte de credinta poate muta muntii, dreptul Fedorovici, ne invata ca un graunte de necredinta sau greseala, te arata ca necrestin si eretic. Si din asta nu mai poti iesi. Decit dupa condamnare oficiala, cainta publica si lepadare. Hristos nu a osindit-o nici pe cea cu sapte demoni, insa Fedorovici, de teama pentru turma nevionovata a bisericii, trage cu tubul cinescopic, in lupul legionar.

Amuzant este ca tocmai ce il "acuzam" intr-un ultim comentariu pe blogul Dlui. Racu, de prea multa dreptate si prea putina mila. Chiar asa...mila. Inclusiv fata de sine.
Spuneam acolo de Sf. Issac Sirul care compara dreptatea lui Dumnezeu, in raport cu mila lui, cu un graunte de nisip, intr-o mare de apa.

 
La 21/3/11 1:54 p.m. , Blogger Vestitor a spus...

...continuare

"Omul" imi face senzatia ca a vizionat prea multe filme, fara a fi pregatit. Si in toate pare sa vada stafia legionara. De la violuri, rapiri, secte si mafie, toate acele filme, nu vorbesc decit spectrul apocaliptic si tot mai amenintator al Legiunii. Nu e exclus ca si in conflictele din Libia sa-si fi strecurat coada vreun legionar. Sau scurgerile de radiatii din Japonia, sa fie datorate unei scurgeri de propaganda legionara.
Iar neo-legionarii sint niste tribali cufundati in practici ezoteric-idolatre de... "mincatori de cadavre".
Serios vorbind, mi se pare ca cel care se afla in pericol e chiar Feodorovici. Doar Fedorovici.
Se pare ca cea mai practica metoda de a pune capat tulburarii si prevenirii unor atacuri si insinuari urite, la adresa unor persoane ca Maica Mihaela e sa lasam omul sa bata cimpii de unul singur. Si sa ceara dreptate.
Cred ca si proprii sustinatori i-ar da mai multa dreptate daca ar oficializa in vreun fel pretentia de condamnare sinodala a legionarismului.
In concluzie pina sa se sature dupa atita insetat de dreptate, se cam satura toata lumea de Feodorovici.

 
La 21/3/11 1:58 p.m. , Blogger Iulian Capsali a spus...

@Claudiu Târziu
E adevarat, tulburarea era dinainte, insa cred si acum ca articolul tau "Ortodoxie şi legionarism. De la stînga la dreapta", in care faceai trecerea in revista, un stop-cadru al momentului, putea sa mai astepte.
Dar, in fine, nu aceasta este chestiunea. Certificatele de bun ortodox pe care le dau amicii nostri nu numai celor prezenti, dar si celor trecuti, ma uluiesc. Ma frec la ochi cand citesc ca sfintenia este un atribut la care trebuie sa-si dea cu parerea Fedorovici. Simtul masurii este deja istorie.

Crestinismul ortodox este relatie cu celalalt, fie el strain, prieten sau casnic, cu icoana si, mai ales, cu Hristos. Din Hristos razbate toata aceasta tandrete cu care acopera sufletul umnan. Spiritul sectar, delimitarea, excluderea care a existat, incontestabil, si in cuiburile legionare, si care se observa limpede la neolegionarii "ortodocsi", le vad acum perfect intrupate in Fedolpaton. Cu alte premise, evident, cele ce tin de acuratetea, de puritatea dogmatica, de litera. Adica intocmai ca fariseii. Din Steinhardt, citat in motoul blogului Cumpana al lui Fedorovici, nu a inteles nimic. Sunt pasaje in Jurnalul Fericirii unde vorbeste de Miscarea Legionara si Codreanu, fara sa o condamne. Inchis in lotul Noica -Pillat (considerat "mistico-legionar"!), Nicolae Steinhardt are acea privire ortodoxa care-i poate ingloba pe toti cei curati cu inima, cu pacatele lor cu tot. Fedoplatonul, nu. El (ei) sta(u) cu Carticica in mana si o subliniaza. Defect profesional...

 
La 21/3/11 3:31 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Tulburatoarea poveste a Maicii Michaela e cel mai bun raspuns dat conservatoristilor made in America. Asa a fost mereu cu crestinismul in istorie: unii l-au trait pana la jertfa, altii l-au teoretizat pana la abstractizare. Nicioadata insa teoreticienii nu i-au ponegrit astfel pe jertfitori: aicea e noutatea pe care reusesc s-o aduca acesti trei insi care se cred atata de destepti incat se substituie si judecatii lui Dumnezeu.

 
La 21/3/11 11:09 p.m. , Anonymous Gabriela a spus...

Câtă dreptate are istoricul George Enache! Asta înseamnă să fii istoric: să-ţi cunoşti bine obiectul cercetării, cu documente şi fapte, nu să citezi bibliografii savante în limbi străine şi să faci pe nebunul cu idei rupte de realitate.
Iată cum numai în câteva fraze se poate caracteriza judicios "fenomenul legionar", prin care se înţelege întreg profilul unei generaţii eroice şi tragice în acelaşi timp, şi care, cu toate excesele ei, a fost mult mai creştină decât ar putea ajunge criticii ei actuali să fie vreodată, chiar şi fără nici un exces:
"Ca mulţi tineri din epocă, ea - Maria Iordache, viitoarea Maica Mihaela - vede în Corneliu Zelea Codreanu şi în Mişcarea Legionară o alternativă la partidele politice tradiţionale, considerate insuficient de dinamice pentru o generaţie care nu se mai mulţumea cu fapte mărunte, ci dorea o „Românie ca soarele sfânt de pe cer”. Distanţarea istorică ne permite să vedem azi erorile acestei mişcări care au condus la consecinţe tragice, dar, în acel moment, Mişcarea Legionară seducea o mare parte a tinerilor prin mesajul ei de demnitate naţională şi prin afirmarea constantă a ideii de credinţă în Dumnezeu, concepţie radical diferită de indiferentismul religios al celorlalte partide. Proveniţi în mare parte din copii de ţărani, din case în care religia juca un rol decisiv, aceşti tineri nu puteau concepe că ar putea să existe o morală care să fie ruptă de credinţă. Relaţia dintre Mişcarea Legionară şi Biserică este departe de a fi lămurită, dar asta nu neapărat din vina istoricilor. Chiar în interiorul mişcării au existat opinii diferite cu privire la acest subiect. Unii legionari înţelegeau prin Biserică o comunitate creştină ideală, de sfinţi, spre care oamenii (românii, în cazul de faţă) trebuiau să tindă. Legiunea era numai o manifestare datorată lumii decadente, care îşi asuma, asemenea oştilor îngereşti, lupta împotriva răului. E o imagine ce se apropie de Judecata de Apoi, când îngerii separă pe cei păcătoşi de sfinţi, instaurându-se împărăţia veşnică. Din aceste considerente unii legionari şi-au asumat înfăptuirea acelor asasinate, considerate acte de justiţie, care au devenit principale capete de acuzare la adresa Legiunii. Cazul Mişcării Legionare a dovedit, dacă mai era nevoie, dificultatea enormă de a armoniza politicul cu spiritualul".
Nu laude, nu contestaţii, ci o explicaţie la obiect, care ajută înţelegerea şi invită la discernământul necesar.

 
La 22/3/11 12:32 a.m. , Blogger Iulian Capsali a spus...

La strigatul mut: "Vreau dreptate", o sa-i raspund lui Gheorghe cu acest citat din Sf. Ioan Scararul:

"Ci lasă cuvântul şi se va face mare pace; că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea". (Sfântul Ioan Scărarul - Cuvânt despre mânie - Filocalia nr. 9).

Hristos insusi spune:
"Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.(Matei 5;9)"

 
La 22/3/11 6:24 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Inainte de toate vreau sa felicit pe Vestitor, UmbraSerii si Valerian, care au postat in nenumarate randuri, pe blogul nevertebratului(in sens strict zoologic), numeroase comentarii valoroase. Din pacate, desi previzibil, acestea au fost perle aruncate la ...
Dar de fapt, doream sa va spun un banc. Trecut neobservat, datorita debitului fluvial de prostii, in articolul Racului de la 1 martie, "Un articol al domnului Gheorghe Fedorovici",se afla urmatorul punct programatic al viitoarei guvernari Fedoplatonice :
" ..o societate ideala este aceea in care cele rele..INCEPAND CU MANIFESTARILE FASCISTE (subl.mea), continuand cu avortul si sfarsind cu manifestarile comuniste..vor fi INTERZISE." Aceasta precizare fiind facuta ca nu cumva Fedo sa-i ia in serios fariseica "aparare" a parintelui Iustin si a maicilor. Zice racul catre Fedo ca atata timp cat avort este, comunisti sunt, lasa-le si pe maicute sa cante. Mai tarziu, odata cu inaugurarea societatii ideale tricefale, schimbam macazul...INTERZICEREA si poate parnaiele.
Care este poanta? Acelasi nemernic, cu ceva vreme in urma, delira despre legionari ca fiind "dusmanii libertatii, alaturi de comunisti". Unde esti Caragiale?

p.s. sper ca ati observat ordinea nenorocirilor. Avortul si comunismul palind in fata legionarismului...!!!!

Radu Greuceanu

 
La 22/3/11 9:33 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

În ordinea politică, şi la dreapta, şi la stînga, idealismul duce inevitabil, mai devreme sau mai tîrziu, la abuzuri de tip totalitar, pentru că realitatea nu intră - nu poate intra - niciodată pînă la capăt pe patul procustian al grilelor ideologice (ideologia poate fi definită ca treapta cea mai de jos a idealismului - acest cancer al gîndirii moderne). În mod tradiţional, dreapta era mai înclinată spre realism (întîlnindu-se şi cu realismul spiritual al creştinismului), iar stînga mai înclinată spre idealism (voind să reformeze lumea lui Dumnezeu după diferite ficţiuni ideale ale minţii omeneşti). Astăzi, din păcate, această diferenţiere tinde să se şteargă tot mai mult, idealismul prost făcînd ravagii şi la stînga, şi la dreapta (este şi unul dintre motivele pentru care distincţia dintre dreapta şi stînga este tot mai anevoie de făcut).
Legionarismul avusese deja, dincolo de multe intuiţii juste, marja lui de idealism prost, care l-a dus la excese şi pe care a plătit-o din greu. Curios este că, în imaturitatea lor intempestivă, cei trei profeţi ridicol mesianizanţi ai noului idealism conservator nu realizează că, deşi tună şi fulgeră împotriva legionarilor, comit - poate că tot cu bune intenţii, nu zic nu - aceeaşi greşeală care acelora le-a fost pînă la urmă fatală. Cît despre eventualele "bune intenţii", se verifică iarăşi şi iarăşi aserţiunea că şi iadul este pavat cu ele...
După părerea mea, cei trei nu sînt nici proşti, nici inculţi, nici rău-intenţionaţi, nici vînduţi cuiva, ci pur şi simplu imaturi şi orgolioşi. Iar combinaţia aceasta de imaturitate şi orgoliu, prin care mai toţi trecem la o anumită vîrstă (dar din care unii riscă să nu-şi mai revină), îi predispune la un soi pervers şi poate neconştientizat de "necinste sufletească" (orgoliul şi imaturitatea fiind amîndouă circumstanţe ale "orbirii").
Cum am mai spus-o şi altădată, pe d-l Hurduzeu, bunăoară, tocmai plusul de maturitate (şi de realism) l-a făcut să nu poată rămîne pînă la capăt în această aventură "(fedo)platonică" şi, în general, să păstreze o măsură rezonabilă în toate, chiar şi acolo unde s-ar putea admite că se va fi înşelat.
De aceea, eu unul aş fi foarte interesat de punctul de vedere al d-lui Hurduzeu în această împrejurare, chiar şi dacă nu mi-ar conveni. Chiar în eventuală adversitate de idei, d-l Hurduzeu este genul de preopinent cu care se poate discuta civilizat şi cu care dezacordul poate fi rodnic, spre deosebire de trio-ul Platon-Fedorovici-Racu, cu care dialogul este steril (şi deci inutil) din pricinile arătate mai sus.

 
La 22/3/11 2:00 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

@Razvan Codrescu

Pe blogul lui Feodorovici, Mircea Platon il invoca pe Mircea Vulcanescu in contra lui Mircea Eliade, pe care dumneavoastra ati indraznit "in lipsa de argumente" sa-l creditati mai mult decat pe Mircea Platon, si zice ca dumneavoastra il desconsiderati pe Mircea Vulcanescu ca sa loviti in... Mircea Platon - si sa aparati cu desperare cauza legionara... a lui Mircea Eliade!
Totul e de la Mircea la Mircea, dupa cum se vede... Probabil ca trebuie sa te cheme Mircea ca sa intelegi ceva...

 
La 22/3/11 2:10 p.m. , Blogger Vestitor a spus...

@Anonim: Tu esti...Mircea?
:D :D

Chiar m-am amuzat. Cel mai bun si mai romanesc raspuns, la "controversa" recenta.

 
La 22/3/11 6:07 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

"Mirciada" aceasta trasă de păr nu ţine seama de faptul că poziţia principial nelegionară a lui Mircea Vulcănescu nu l-a împiedicat pe acesta să fie discipol şi monograf al lui Nae Ionescu (notoriu susţinător al legionarilor, internat cu Mircea Eliade în lagărul de la Ciuc), prieten cu o mulţime de legionari (inclusiv cu Mircea Eliade însuşi) şi solidar în temniţa Aidului (unde a murit muceniceşte) cu suferinţa legionarilor (majoritari acolo). Şi nici măcar un om atît de deştept ca d-l Mircea Platon nu poate şti care a fost poziţia finală a lui Mircea Vulcănescu faţă cu destinul tragic al generaţiei sale (acel "Să nu ne răzbunaţi!" se regăseşte şi în duhul - dacă nu în litera - mesajelor testamentare ale unor legionari ca Valeriu Gafencu sau Maica Mihaela, dovadă că evoluţia tuturor, sub presiunea istoriei care "a făcut pipi" pe toţi deopotrivă, a fost una spre convergenţă, nu spre divergenţă spirituală).
Ce face d-l Platon? Se prevalează pro domo de două texte ale lui Mircea Vulcănescu scrise la distanţă de un deceniu: unul confuz şi discutabil (în care se amestecă - din perspectiva insuficientă a momentului 1934 - nume de membri ai Legiunii, de simpli simpatizanţi ai ei, de nelegionari şi chiar de adversari constanţi şi categorici ai legionarismului), iar altul mult mai clar şi aproape indiscutabil, înlesnit de consumarea anumitor evenimente şi răspunzînd altui moment istoric. Critica lucidă şi creştineşte îndreptăţită la adresa anumitor aspecte sau laturi ale legionarismului rămîne cît se poate de valabilă pînă astăzi şi subscriu eu însumi la ea. Am spus-o dintotdeauna: legionarismul a avut şi părţi bune, şi părţi rele, iar noi avem de învăţat deopotrivă şi din unele, şi din celelalte. Mircea Vulcănescu are meritul de a fi văzut poate mai limpede şi mai devreme decît mulţi alţii erorile care în cele din urmă au fost atît de greu plătite de legionari (şi, indirect, de ansamblul lumii româneşti).
Dar chiar admiţînd că eu aş fi într-un dezacord obstinat cu Mircea Vulcănescu în problema legionară, aceasta n-ar însemna cîtuşi de puţin că eu l-aş desconsidera: nu putem gîndi toţi uniform în toate privinţele, şi pot preţui foarte bine şi oameni cu care am puncte de divergenţă. Dacă nu sînt de acord cu Eminescu cînd critică pictura bizantină, aceasta nu înseamnă că-l desconsider pe Eminescu sau că-l iubesc mai puţin. Ba chiar pe d-l Platon însuşi, cu care am tot mai multe puncte de divergenţă, continui să-l preţuiesc în multe privinţe şi să-l citesc cu proaspăt interes, recunoscînd că nu avem multe condeie ca ale dumnealui.
Prin urmare, textul respectiv al d-lui Platon n-aduce nimic nou (mai ales pentru mine sau - ca să-l irit pe d-l Platon - pentru un Doru Baconsky, care i-am editat pe vremuri la Anastasia cărţile lui Mircea Vulcănescu îngrijite de d-na Dora Mezdrea, pe cînd d-l Platon abia ieşise din pubertate), nici nu dovedeşte nimic altceva decît că Mircea Vulcănescu n-a aderat efectiv la legionarism (ceea ce era însă îndeobşte ştiut şi spus desluşit chiar pe acest blog, de mine sau de alţii, în cele mai diferite contexte).
Una este însă să fii critic la adresa Legiunii şi alta este să scurmi cu rîtul în ţărîna morţilor, contestînd global creştinătatea unei generaţii care s-a raportat toată, perfect sau imperfect, la Crucea lui Hristos, pentru care destui au şi murit cu cea mai pură moarte martirică, chiar dacă nu vor fi fost în restul vieţii lor nişte sfinţi fără de greşeală, nici atît de deştepţi ca d-nii Platon, Fedorovici şi Racu.
Nu antilegionarismul în sine este amendabil în discursul celor trei, ci psihoza antilegionară împinsă pînă la grobianism, cu insinuări indigne şi generalizări abrupte, care înainte de a fi amendate de Codrescu sau Târziu (îndrăciţii legionari fără Legiune ai secolului XXI !!!), sînt contrazise flagrant de înseşi realităţile istorice cele mai evidente şi de minimele scrupule ale unei conştiinţe creştine netîrîte în concurenţa falimentară a orgoliilor intelectuale exhibate pe bloguri - şi, în orice caz, demne de o cauză mai bună.

 
La 22/3/11 7:56 p.m. , Anonymous Bogdan Munteanu a spus...

Subscriu la observatiile lui Razvan Codrescu. Postez mai jos raspunsul la care am "trudit" pana acum, si care in mare parte e pe aceeasi lungime de unda - nu, nu ne-am "coordonat" in niciun fel. Pur si simplu e o similitudine in a vedea aceste probleme.

 
La 22/3/11 7:59 p.m. , Anonymous Bogdan Munteanu a spus...

Am recitit cartea lui Vulcanescu despre Nae Ionescu saptamana trecuta, gandindu-ma chiar sa prezint reflectiile sale despre fenomenul legionar - lucide si suficient de juste (cel putin raportate la o anumita faza a legionarismului)- drept modelul unei critici oneste, pentru a constitui o posibila baza de discutie.

N-am mai facut atunci referire la ea pentru ca dezbaterea luase deja o alta turnura, care facea imposibil orice fel de schimb de idei. Ma bucur ca ne-o reaminteste acum dl. Platon (extinzand paleta si cu un articol al lui Vulcanescu din 1934) si ca imi ofera astfel prilejul sa pun in evidenta distanta de la cer la pamant care ii separa pe preopinentii nostri de azi de cineva ca Vulcanescu, strain oricaror fobii, autoindreptatiri sau pretentii inchizitoriale la “osandirea” cuiva, fie si de catre Biserica. Ar fi bine daca acesti “conservatori” de astazi l-ar lua pe Vulcanescu drept model in toate si nu ar cadea in ispita instrumentalizarii sale in interes propriu.
As sugera sa ramanem la analiza mai ampla din volumul dedicat lui Nae Ionescu, caci articolul din 1934 se refera mai degraba la curentele din cultura romaneasca, iar un Noica sau Eliade in 1934 nu e chiar acelasi Noica si Eliade dintre anii 1937-40. O oarecare evolutie a celor doi nu poate fi tagaduita, apropierea celor doi de Legiune fiind un proces treptat, care la Eliade in 1934 era abia la inceputuri iar in cazul lui Noica nici nu era vizibil.

Da, in epoca interbelica Vulcanescu s-a manifestat drept un intelectual profund ortodox, incluzandu-se pe sine drept reprezentant al unui curent care ii mai cuprindea pe ... legionarii Nae Ionescu si Gh. Racoveanu, sau pe un Nichifor Crainic. Nu ma apuc sa citez acum din Crainic texte apologetice la adresa fascismului sau sa prezint "Programul statului etnocratic" pe care il preconiza el. Curiosii pot consulta volumul "Ortodoxie si etnocratie" sa vada acolo cat de "pura" era ortodoxia lui Crainic atunci cand o vedea pusa la baza politicii. Curat "rasism duhovnicesc"!

Pentru legionari, adevaratul reper l-a constituit insa Nae Ionescu. Insusi Vulcanescu ii datoreaza in cea mai mare masura formarea sa in spiritul unui crestinism ortodox autentic. Oare care ar fi fost devenirea ulterioara a lui Vulcanescu fara aportul lui Nae Ionescu? Cititi sau recititi cartea sa despre Nae Ionescu, caci merita. In orice caz, in carte Vulcanescu nu il acuza in niciun fel pe Nae Ionescu de “erezie” sau de faptul ca ar fi cautionat “erezia” altora.

In dezbaterea asupra problemei legionare ar fi insa interesant de stiut: care din cei doi are dreptate, studentul sau profesorul? Parerea mea este ca fiecare are o dreptate partiala, adevarul despre crestinismul legionar al anilor 30 (care nu avea de unde sa fie unul de rigoare dogmatica) fiind circumscris foarte pertinent de comentariile d-lui Capsali. In ce ma priveste, i-am transmis (in particular) d-lui Platon, cu ceva vreme inainte de a-si scrie pamfletul despre “gogosi”, niste observatii absolut similare. Cu adaugirea ca principalul "responsabil" pentru revirimentul unei ortodoxii pe baze patristice din Romania interbelica este ... Nae Ionescu, adica tocmai mentorul legionarilor, dar in acelasi timp si al unui Mircea Vulcanescu.

(va urma)

 
La 22/3/11 8:00 p.m. , Anonymous Bogdan Munteanu a spus...

Daca tot dezbatem tema raporturilor dintre Vulcanescu si legionari, amintesc articolul sau din 1933 "O cruce pe mormantul eroului necunoscut", in care el chiar simpatiza fatis cu dinamismul tineretului nationalist:

"Asadar, tineretul romanesc inscris in Garda de Fier a avut gandul sa puna o cruce la Mormantul Eroului Necunoscut si a fost impiedicat sa o faca. Stranie impiedicare ... Stranie, pentru ca tineretul Garzilor de Fier a avut gandul cel bun, gandul adevarat al oricarei CONSTIINTE CRESTINESTI (s.n.) in fata unui cult strain, adus din tari ce nu mai cred in Dumnezeu si care au simtit totusi, in primii ani dupa razboi, nevoia unui substitut, a unui simulacru de credinta. Caci fara cruce la mormant, cultul "eroului necunoscut" nu e un cult crestinesc! (...) Si iata ca tineretul acestei tari simte INSTINCTIV (s.n.) aceste lucruri. Preotii merg alaturea de el sa-nfiga o cruce la capataiul Eroului Necunoscut, spre a-l cuprinde si pe el in nadejdea mantuirii crestinesti universale, prefacand astfel in locas adevarat de rugaciune locul unde zace semnul viu al jertfei romanesti.(...) Oprirea asezarii crucii face parte din cortegiul nemarginit de jigniri la care e supusa constiinta crestineasca a acestei tari, din partea celor ce nu mai cred in nimic si care cred ca pot strica, pe nesimtite, sufletele celor slabi de suflet. (Cine se roaga astazi fara cruce face la fel maine, si-or fi zis!) Din fiecare, tineretul a-nteles lucrul pe care OFICIALITATEA BISERICEASCA AR FI TREBUIT SA-L INTELEAGA. (s.n.) E un semn bun. Ca lucrul nu poate fi facut, in chip deschis, printr-o procesiune a credinciosilor? Prea bine. Lucrul poate fi inceput din nou, pe furis. Si sa vedem cine va mai indrazni atunci sa smulga crucea care se va gasi infipta intr-o zi acolo, la Mormant. SA AVEM INCREDERE IN TINERET. (s.n.)"


Revin indata si la fragmentul lui Vulcanescu din cartea despre Nae Ionescu, in care autorul se distanteaza de legionari, cu siguranta datorita acelei spirale a violentei in care acestia s-au lasat din pacate atrasi (iar nu din cine stie ce motive de "erezie"). In 1933 insa, crestinismul lor era inca pentru Vulcanescu unul sincer si indubitabil, chiar daca nu cel mai riguros, el chiar sustinandu-i in fata pasivitatii oficialilor bisericesti (vezi majusculele de mai sus).

Intai: Sper ca e clar pentru toata lumea ca fraza

"...crescut fără şapte ani de acasă, smuls din mediul său familial şi ajuns să-şi dispreţuiască părinţii care s-au jertfit să-l facă om, adolescentul care nu are nimic sfânt, care nu mai crede-n nimic şi nu mai respectă pe nimeni şi, care, aruncat în calea tuturor ispitelor, fără putinţa de a şi le-mplini, crede că totul i se cuvine, şi e gata de orice!"

NU se refera la studentii legionari, ci la "studentii obisnuiti".

Mai incolo, Vulcanescu se refera la o anumita mistica a tineretului legionar, care imbina elemente nationale si crestine. Sigur ca nu era o mistica exclusiv contemplativa. Remarca "închipuindu-şi că postesc pentru idealul lor" contine si o doza de subiectivism. O fi si adevarata in unele cazuri (poate in multe cazuri), dar nu cred ca se poate generaliza cu atata usurinta.

Mistica legionara din interbelic era mai degraba una a "eroismului" (oare Biserica condamna "eroismul" drept erezie?), un eroism menit sa ... apere valorile Bisericii. Eroism pe alocuri "cugetat", pe alocuri "necugetat", ne spune Vulcanescu pe un ton echilibrat.

(Despre raporturile dintre teologie si "eroism" ar sti si dl. Platon sa ne povesteasca cate ceva :-) )

(va urma)

 
La 22/3/11 8:00 p.m. , Anonymous Bogdan Munteanu a spus...

Cand ma batea si pe mine gandul sa-l citez pe Vulcanescu, ma gandeam sa pun in evidenta critica sa lucida si nepatimasa, care lipseste cu desavarsire celor care acum vor nici mai mult nici mai putin aruncarea completa la lada de gunoi a istoriei a unui intreg fenomen, cu bunele si cu relele sale. Pentru ei, aceasta inseamna "dreptate" (Vulcanescu fiind insa departe de o asemenea conceptie justitiara). Doar “treimea” noastra vajnica se erijeaza intr-un fel de "congregatie pentru puritatea credintei", adica o denumire up-to-date a "inchizitiei".

Apropo: pe langa fostii detinuti politici legionari, conform recentului proiect de lege initiat de deputatul Raymond Luca nici unul ca Mircea Vulcanescu nu ar putea fi reabilitat, el fiind condamnat drept "criminal de razboi", drept “fascist”, de catre Tribunalul poporului. Iata ca, din acest punct de vedere, "la pachet", destinul unui Vulcanescu nu poate fi disociat de destinul unui … Radu Gyr.

Singurul lucru care il opripileaza pe Vulcanescu sunt intr-adevar crimele legionare, mai ales cea impotriva lui Stelescu (a se vedea insa aici ce "hram" purta acesta: http://www.george-damian.ro/panait-istrati-de-la-kominternist-la-cruciada-romanismului-963.html ) Dar tot el adauga observatia ca aceste crime "au dezlănţuit apoi, prin prostia conducătorilor politici ai ţării, neînţelegători cumpliţi ai cazului, represalii în acelaşi stil, represalii care n-au făcut decât să-nvenineze răul."
Realitatea este ca in acele vremuri tulburi, unii intelectuali de vaza s-au distantat de legionari datorita crimelor acestora (Vulcanescu) iar altii mai degraba s-au apropiat de ei, datorita crimelor (mult mai numeroase) impotriva lor (Noica). Nu putem noi acum sa judecam delicatele procese de constiinta care s-au petrecut in sufletul fiecaruia. Stim cu totii ca persoana este un intreg unic in felul ei, inzestrata mai ales cu liber arbitru si constiinta morala. Iar aceasta constiinta morala a putut actiona la unii intr-un fel, la altii in alt fel. La Noica de pilda, prin finalizarea unui proces mai lung de “convertire”, datorita solidarizarii cu martirii legionari. Pe Vulcanescu, care initial simpatiza cu legionarii, l-a facut sa ia distanta, dar cu siguranta nu datorita “solidarizarii” cu victimele legionarilor. O mica mare diferenta.
Concluzia lui Vulcanescu:

"Prin aceşti tineri, societatea românească ajunsese să fie abătută de la efortul ei constructiv, printr-o adevărată psihoză, ispititoare în începuturile ei idealiste, dar spăimântătoare în consecinţele ei ulterioare, tenebroase şi poliţieneşti."

Nu stiu care ar fi fost eforturile constructive ale epocii de la care s-ar fi abatut societatea romaneasca. Scrise sub regim antonescian, in randurile lui Vulcanescu (membru al guvernului) e posibil sa fi existat si o anumita autocenzura. Daca ne aplecam fara partinire, vom putea gasi si in legionarism destule eforturi constructive, care in buna masura au avut parte tot de … represalii. Cu adevarat tragica a fost insa acea spirala a violentei, care a pornit de la aceste represalii, a dus uneori la rapunsuri, care au provocat la randul lor alte represalii. Caci cam acesta a fost mecanismul.

Nu cred insa ca putem pune nici acest text al lui Vulcanescu sub semnul unei opinii definitive si irevocabile asupra fenomenului legionar. Cu siguranta ca spirala dialectica inceputa cu simpatia initiala si continuata cu distantarea (dar nu anatemizarea) ulterioara, si-a aflat rezolvarea in destinul comun al puscariei Aiudului. Probabil ca Vulcanescu si-a dus in mormant raspunsul sau final asupra problemei legionare, dar e imposibil ca intre acei detinuti care impartaseau destine similare sa nu se fi infiripat o solidaritate si o dragoste crestina reciproca. Ironia sortii face ca in ziua de azi si legionarii si Vulcanescu sa figureze deopotriva la categoria celor care nu pot fi "reabilitati" datorita orientarii lor politice. Iata cum ajung pana la urma si unii si altii sa impartaseasca aceeasi soarta!

(va urma)

 
La 22/3/11 11:33 p.m. , Anonymous Bogdan Munteanu a spus...

Sa concluzionez. Da, Vulcanescu are o doza de dreptate, insa analiza lui a "misticii legionare" nu se dorea una cu caracter de sentinta teologica iar el nu s-a erijat in "luptator pentru puritatea credintei" cum fac altii prin zilele noastre. (Un Nae Ionescu de pilda si-a pastrat in continuare acea "incredere" in tineret pe care o avea la un moment dat si Vulcanescu, el considerand ca impulsul lor sincer spre credinta poate fi educat, iar dinamismul lor, tributar in mare masura varstei, "strunit" si dirijat).

Iata cateva mostre despre cum stia Vulcanescu sa duca o polemica pe teren teologic, vai cat de departe de intransigenta si formalismul rigorist al "judecatorilor" actuali, care aduc mai mult ca stil cu adversarul sau, cu ... legionarul Gh. Racoveanu, si in care Vulcanescu lua apararea ... "necrestinului" ... Mircea Eliade!

"Las la o parte azi, problema libertatii Harului -discutata pe larg in articolele mai noi ale lui Gh. Racoveanu- si ma opresc exclusiv la parerile lui asupra "osandei de veci" pe care le da drept ale bisericii. Dupa ce lamureste, mai intai, ca “dl. Eliade nu e, nicidecum, lamurit asupra criteriului adevarului in Biserica”, Gh. Racoveanu are curajul sa scrie: “Vom aminti deci, d-lui Eliade ca Biserica (nu subsemnatul, sau dl. Nae Ionescu sau dl. Mircea Eliade) are o invatatura despre viata vesnica si osanda vesnica.” (parca ar fi un citat din Gheorghe ... Fedorovici! n.n.)
(...) Nu poate fi asadar vorba, asupra acestor materii, de o invatatura definitiva si fara gres a bisericii -cum pretinde dl. Racoveanu- intemeiata pe criteriul ecumenicitatii; ci numai de pareri teologice, mai mult sau mai putin impartasite, pentru care nu raspunde biserica, ci ... autorii lor. Cu ce autoritate vorbeste atunci Racoveanu, in numele bisericii? Si pe cine crede ca prosteste? (...) Sa fi voit sa infunde cu orice pret pe Mircea Eliade? S-ar putea. Dar cum ramane cu parerile lui Tudor Vladimirescu despre cinstea in polemica?"

Paralelele cu situatia actuala nu sunt deloc intamplatoare, fiind vorba in ambele situatii despre “osandirea” cuiva (a pacatosilor, respectiv a legionarilor). Las pe fiecare sa identifice "personajele" (continutul dezbaterii de atunci fiind fireste altul, paralela referindu-se mai degraba la stil, metoda si argumentatie). Iata mai departe fragmente din articolul urmator al lui Vulcanescu pe aceeasi tema:

"Racoveanu asta e, desigur, un baiat bun si inimos, de vreme ce-si pune adevarul in cap, numai ca sa apere pe Nae Ionescu de o erezie pe care acesta, mai subtil, nu a comis-o! (...) Alta e intrebarea litigioasa. Anume, daca Racoveanu a avut dreptate sa arunce fulgerele bisericii in cap lui Eliade, fiindca a nesocotit “invatatura acesteia”? (...) Nu, fireste. Racoveanu stie ca acest criteriu este insusi Duhul Sfant vadit in unitatea ecumenica a invataturii bisericesti. Si mai stie, deci, si ca acolo unde acest criteriu suprafiresc nu se manifesta, n-avem de-a face decat cu pareri omenesti, respectabile, fireste, in ceea ce afirma, pentru ca nu sunt vorbe de claca, ci rodul unei lungi trairi crestinesti, dar pentru care nu da seama biserica in intregul ei; ci fiecare din cei ce le sustin. Si asta, pentru bunul motiv ca fiecare vede numai O PARTE din adevar, in loc de Adevarul intreg; si, prin urmare, daca nu greseste, afirmand ca ceea ce spune este adevar, greseste afirmand ca acesta e tot adevarul!"

Mutatis mutandis, cuvinte valabile si in contextul de acum. Vulcanescu n-a osandit pe nimeni, niciodata.

In final nu pot decat sa le urez celor care-l arunca in focul acestei polemici pe Mircea Vulcanescu sa aiba parte de seninatatea si de luciditatea sa, lasandu-si la o parte resentimentele mai mult decat evidente si fervoarea lor iconoclasta.

Vor vedea atunci ca negatia radicala si totala a unui fenomen atat de complex nu poate echivala cu "Adevarul". Cel mult, poate tine loc de "adevar" in mintile unora.

 
La 23/3/11 2:29 a.m. , Blogger Iulian Capsali a spus...

Un comentariu la care subscriu, cu mici amendamente. Diferenta intre Vulcanescu si Noica a fost circumscrisa mai substantial de Mihai Gheorghiu, in articolul "Cele doua testamente", postat de R.C. Insa amendamentele mele nu pot sa umbreasca eleganța cu care a facut aceasta analiza a problematicii dezbatute.
Ii multumesc autorului pentru completare. Da, am omis din graba sa spun ceea ce putina lume stie, anume ca teologia patristica a fost repusa in drepturi de Nae Ionescu. Iar, in plus, legionarul(!) Papacioc, aflat la Antimul Rugului aprins si al lui Kulâghin (sfântul Ioan cel Strain care a readus, trimis de Domnul, focul Rugaciunii Inimii in monahismul romanesc) distribuia Sbornicul (adus tot de Kulaghin), care exista, dupa propriile marturisiri, doar in cateva exemplare in toata tara. Si asta prin 1946...

Oricum, felicitari Bogdan Munteanu! Gandul tau mi se pare un bun prilej de a ne raporta la spiritul echilibrat si cuprinzator (in sens crestin) al martirului Mircea Vulcanescu, in contrast cu teribilismul justitiar al amicilor nostri. Ai aplicat retorsiunea, ai intors argumentul si pe partea tinuta in umbra. Spiritul vulcanescian poate sa faca, prin aceasta completare, punte intre oameni care pot avea si pareri contrare, insa nu vor sa gasesca in acestea antagonismul care duce la sciziune. Aviz celor trei amici, fosti si viitori - dea Domnul! - prieteni.

 
La 23/3/11 9:46 a.m. , Anonymous Daniel a spus...

Cred ca poate fi canonizat Valeriu Gafencu,chiar daca a ramas "legionar pana la moarte".Insa aceasta sintagma este inexacta,pentru ca in scrierile lui din inchisoare si marturiile care ne-au ramas nu se mai face referire deloc la idealurile legionare,fapt care duce la concluzia ca Gafencu nu mai era legionar.Nu trebuie o dezicere publica pentru acest fapt,asa cum doreau comunistii,sau cum ar fi cazul daca ai fi fost la o secta.Dar vedem in comportamentul sau curatirea de politicianismul si nationalismul legionar,si faptul ca a ramas un pur crestin ortodox.
Din pacate,desi sunt fericit si mandru ca sunt roman,vad ca apropierea crestinismului de nationalism poate genera erori .Din ce am citit eu in cartile ortodoxe,nici o viata a unui sfant nu a fost legata asa de mult de nationalism,asa cum dorim noi acum sa intelegem crestinismul.Substituim trairii ortodoxe o traire nationalista ,si asta fara sa ne dam seama,se produce o imixtiune in sufletul nostru care ne orbeste.De aceasta orbire sufleteasca s-a vindecat Gafencu in inchisoare,si din acest motiv putem noi sa il canonizam.

 
La 23/3/11 3:36 p.m. , Blogger Vestitor a spus...

@Daniel
Aveti intru totul dreptate in cel priveste pe Gafencu. Insa in privinta nationalismului se strecoara o eroare in judecata dvs. Staniloae, chiar si Vulcanescu, lasind la o parte pe Ernest Bernea sau Vasile Bancila, ca sa risipim temerile de "contaminare" legionara, arata ca o buna asezare, a individului in cadrul neamului, inclusiv in inteles spiritual, potenteaza, in nici un caz nu amesteca si stinjeneste, urcusul duhovnicesc.
O buna cunoastere a traditiilor si atasamentul constient fata de ele, precum si sondarea virtualitatilor universale ale unei culturi si comunitati nationale, transfigurate intr-o perspectiva crestina, acordata si cu cea eshatologica a judecatii neamurilor, e mai degraba o cale spre echilibru. O cale de buna rinduire a identitatii istorice(sa zicem), intru cea spirituala, toate intrupate la nivelul persoanei, traind crestineste virtuos, in lume si pasind in spatiul liturgic, cu o identitate deplin asumata, inchinata si cu adevarat universalizata, in Hristos, in vesnicie. Nu exclusiv in spatiul culturii, in al politicii sau al individului.

Fireste nu este o cale usoara, ci un demers spiritual, inteles in primul rind ca Cruce, dificultatile si poticnirile inerente, inmultindu-se exponential, cind o comunitate lumeasca, politica, cum a fost si cea legionara, incearca sa puna in practica aceasta lucrare, mistica, la nivel de grup.
Mistica este rezervata exclusiv spatiului spiritual personal si nu paote fi experiata comunitar, decit in spatiul liturgic, prin prezenta vie a lui Hristos, in taine.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire