GLOSE LA UN MARTIROLOGIU CONTEMPORAN

SUMARUL BLOGULUI

Semnat de judecătorul şi teologul Lucian D. Popescu (care nu este nicidecum vreun propagandist legionar, ci doar un om care se străduieşte să înţeleagă anumite aspecte istorice şi spirituale din trecutul nostru recent), textul de mai jos, prilejuit de apariţia la E.I.B.M.B.O.R. a volumului colectiv intitulat Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, a fost publicat iniţial în revista Puncte cardinale (anul XVII, nr. 12/204, decembrie 2007, pp. 8-9). Îl reproduc aici, cu îngăduinţa autorului, ca pe încă un punct de vedere în recenta dezbatere on-line cu privire la raportul dintre legionarism şi creştinism. (R. C.)

LEGIONARI ÎN HAINA LUI HRISTOS

„… nu regret că am fost legionar

şi că am purtat haină legionară;

dar dacă voi regreta ceva,

va fi faptul de a nu fi purtat

de la începutul începuturilor

o singură haină: haina lui Hristos!”

(Valeriu Gafencu)

            În primăvara lui 2007, a fost publicat la noi primul martirologiu oficial [1]. Demersul este ştiinţific şi modern în tehnica abordării, lipsit de angoasele idiosincraziilor curente (multe dintre ele bariere reziduale ale istoriografiei comuniste, nutrite de convenţionalismele actuale). Ceea ce normalizează situaţia este fundamentarea teologică a lucrării.

Cercetători autentici, autorii biografiilor nu pretind rezolvarea exaustivă a chestiunii, ci anunţă că acesta este doar un prim pas în cercetarea suferinţelor martirilor credinţei din perioada comunistă. Strădania onestă ce transpare din fiecare pagină exclude reproşurile prezumţioase, care ar supune tema sau metoda discuţiei, în dauna teo-logiei, şi tot ceea ce rămîne de văzut este rezultatul: un excelent instrument cultural, de uz creştin, duhovnicesc, dar nu numai.

Alcătuirea unui martirologiu este dictată de o trebuinţă care se plasează între cinstirea eroilor şi comuniunea cu sfinţii.

Cinstirea eroilor este materialul de lucru al unei istorii educative, neîndoios rodnică. Valoarea ei se poate dilua, rău practicată, prin căderea într-o mîndrie pseudo-patriotică [2], dar se poate pierde, mai nou, pradă modei demitologizante. Chiar făcută cuviincios şi temeinic, cinstirea eroilor într-o lume desacralizată nu are mari şanse să se sustragă întrebuinţărilor propagandistice, iar asta dacă nu cumva se preface rapid în uitare.

Eroii – alţii decît martirii – nu sînt ignoraţi de comunitatea creştină căreia îi aparţin şi sînt pomeniţi la Sf. Liturghie, într-o ectenie specială, cu formula “cei căzuţi în luptă pentru apărarea ţării”.

Dar cu martirii este altceva, deşi uneori ei pot fi identificaţi la o primă vedere cu eroii. Martir vine din elineşte, unde însemna martor, iar în română a pătruns în unele cuvinte cu sensul direct (mărturie, martor), iar în altele a dobîndit o nuanţă jertfelnică specială (mărturisitor, martir). Caracteristicile martirajului avute în vedere de autori, din încuviinţarea Bisericii, sînt: moartea prin violenţă (martyrium materialiter), ura faţă de credinţa manifestată de prigonitori (martyrium formaliter ex parte tyranni) şi acceptarea conştientă a voii lui Dumnezeu [3] (evident în sensul acceptării martiriului, cum reiese explicit din formula latinească martyrium formaliter ex parte victimae).

Consecinţa imediată este că martirii ale căror biografii sînt consemnate aici ocupă de acum înainte în mod oficial în Istoria Bisericii Universale aceeaşi poziţie pe care o au, spre exemplu, martirii primelor veacuri. Pe lîngă recunoaşterea istorică bisericească, eventuala canonizare a unora dintre ei îi va plasa şi în sinaxar. Din acel moment, ei vor dobîndi nu calitatea de sfinţi, pe care vor fi avut-o demult în faţa lui Dumnezeu, ci recunoaşterea ca atare de către cei vii, care, prin rugăciuni particulare şi liturgice, vor intra în comuniune cu ei.

Rugăciunea adresată sfinţilor este una de intercesiune, de mijlocire către Dumnezeu, iar aceasta operează pe măsura legăturii rugătorului cu sfîntul, care este o legătură de iubire. Dragostea rîvnitoare a rugătorului este cu atît mai mare cu cît el înţelege şi crede, crede şi înţelege purtările sfinte ale celui căruia i se roagă. Or, această înţelegere credincioasă, prefăcută de rugăciune în apropiere mistică, precum şi ajutorul duhovnicesc dat de sfînt, pot fi înlesnite de apropierea în timp şi spaţiu, şi nu este nimic minimalizator utilitarist în asta, ci doar observarea răspunsului la o chemare spirituală. Iar cunoaşterea nemijlocită a unui sfînt îmbunătăţeşte în inima credinciosului apropierea de orice alt sfînt şi de Însuşi Dumnezeu. Cineva care a cunoscut pe unul dintre martiri, scria: “Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscîndu-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe pămînt a fost spulberată din sufletul meu” [4].

Într-o istorie profană, persoanele ale căror biografii sînt prezentate aici ar fi în mod net declarate învinse, eventual victime nevinovate ale unei ideologii aplicate, cu care au intrat într-un ireductibil conflict. Dar măsurat teologic, fiecare dintre aceşti mărturisitori este un cuceritor al Împărăţiei Cerurilor, căci, oricare ar fi aparenţele, nu e nimic inutil în jertfa creştinului, fie el solitar ori în ceata sa.

Ţărani ori intelectuali, luptători ori preoţi, legionari, ţărănişti ori liberali, mireni ori monahi – uneori categoriile intersectîndu-se –, creştinii aceştia s-au purtat aşa pentru că nu puteau altfel. Iar în ce fel s-au purtat, rămîne de văzut pentru fiecare în parte, însă numitorul comun al purtării lor este că determinantul comportamental era credinţa în Hristos, care îi punea vrînd-nevrînd într-o adversitate mortală cu statul comunist. Duicu Ion, ţăran din Domaşnea, judeţul Caraş-Severin, prefăcut în luptător împotriva trupelor de Securitate în Munţii Banatului, scria în jurnalul său: “... ne prindea mirarea şi ne întrebam noi, singuri, de ce comunismul nu mai lasă libertatea popoarelor şi ridică de la om credinţa în Dumnezeu şi-l face să nu mai creadă în Biserică şi în toate cele făcute de Dumnezeu, spunînd că toate sînt din natură. Cînd am auzit astfel de murdării, ne întăream şi mai tare în luptă şi eram hotărîţi că mai bine vom muri decît să ajungă timpul ca singuri să avem curajul de a zice că nu este şi nici nu a fost Dumnezeu...” [5] (subl. n.). Ceva de felul acesta – profetic şi înspăimîntător – întărea pe atunci inima fiecărui binecredincios pe care comunismul sistematic nu avusese încă timp să-l reeduce, să-l pervertească, să-l blocheze.

        Dintre cei 96 de creştini ortodocşi ale căror biografii sînt prezentate, 17 sînt în mod cert legionari, fiind foarte probabil că, în afară de aceştia, au mai fost legionari Spiru Blănaru şi părintele Dumitru Mihăilescu. Aparţinători ai altor partide sînt: 8 ţărănişti şi 4 liberali.

           Nu doar relaţia cantitativă este izbitoare, ci mai ales consistenţa creştină la aceşti legionari de la care, dînd credit istoriei lumeşti, ne-am aştepta la altceva. Dar, după cum am spus, aici nu cele ale lumii, ci cele ale lui Dumnezeu au a se arăta, şi tocmai pentru aceasta avem a ne raporta teologic şi spiritual la materialul documentar, refuzînd orice deturnări istoriciste sau, dacă prin absurd ar fi posibil, politicianiste. În ordine alfabetică, între ei au fost Valeriu Gafencu, numit încă din timpul vieţii “Sfîntul închisorilor”, maica Mihaela Iordache, Gheorghe Jimboiu şi Constantin Oprişan. În mod evident, aceştia, alături de generalul de divizie Ion Arbore (despre care se cunosc, din păcate, doar puţine lucruri), sînt, datorită trăirii şi faptelor lor, începînd cu arestarea şi pînă la moartea martirică, primii candidaţi la înscrierea în calendar.

            Maica Mihaela Iordache s-a dus la mînăstire în 1942 şi a fost arestată de comunişti în 1955 de la Mînăstirea Vladimireşti, o dată cu părintele Ioan Iovan, fără mandat, pe motiv de “agitaţie publică”, pretext abandonat ulterior în favoarea mai gravei acuzaţii de “uneltire contra ordinii sociale”. A declarat cu hotărîre, în interogatoriile luate de securişti, că va lupta întotdeauna împotriva ateismului, că a ascuns fugari la mînăstire şi că nu i-ar denunţa niciodată [6]. Şi-a recunoscut deschis trecutul legionar, iar în arhiva CNSAS se află o declaraţie care arată cum înţelegea ea datoria legionarului în regimul comunist: “Rostul mişcării legionarilor este de a apăra şi sprijini Biserica, să propage în rîndurile populaţiei virtuţi creştine şi a atrage populaţia alături de Biserică. Că legionarii vor trebui să dea ei înşişi exemplul lor personal că apără Biserica şi că sînt uniţi împotriva celor care sînt contra lui Dumnezeu”. A fost condamnată la 25 ani muncă silnică. A murit în 1963, în penitenciarul Miercurea-Ciuc.

Din declaraţia doamnei Maria Constantinescu [7], care a fost deţinută împreună cu maica Mihaela, rezultă că aceasta, deşi avînd o alimentaţie de detenţie mult inferioară celei minim admisibile, postea în mod obişnuit lunea, miercurea şi vinerea, fără să mănînce în timpul zilei, ci, numai după asfinţit, puţină pîine şi apă. Lucrul nu era o rigiditate formală, ci un exerciţiu duhovnicesc, căci le scria din închisoare călugăriţelor de la Vladimireşti: “... munciţi toate după putere, nu exageraţi cu postul decît în ispite mari” [8]. Declaraţia aceleiaşi camarade de celulă arată că avea un program special de rugăciune chiar în perioadele în care plecarea genunchilor era aprig prigonită, astfel că trebuiau să vegheze împreună în fiece noapte spre a putea găsi momentele potrivite.

Din cauza regimului penitenciar, a căpătat o serie de afecţiuni grave. Deşi bolnavă, a refuzat în special examenul ginecologic şi orice procedură invazivă. Explicaţia avea să o dea într-un înscris adresat comandantului penitenciarului: “Mai înainte de a se încerca deci o refacere fizică, determinată de condiţiile speciale ale vieţii din închisoare, nu pot accepta operaţia propusă, iar la acest regim, desigur, nu am nici o pretenţie, fiind deţinută şi nu om liber cu dreptul la viaţă” [9]. Prin urmare, monahia Mihaela nu refuza, din vreo concepţie absurdă, însuşi tratamentul medical, ci nu era dispusă a-şi pune trupul şi intimitatea la îndemîna experimentelor comuniştilor. După o refacere doar parţială, a fost trimisă la muncă şi s-a întors la Miercurea-Ciuc şi cu alte boli, în urma cărora a murit în chinuri atroce [10].

Există mai multe mărturii despre această mărturisitoare. În chipul ei s-a vădit asemănarea lui Dumnezeu, căci pentru El a luptat “lupta cea bună”, pentru dragostea lui Hristos a mers la închisoare şi cu ajutorul Duhului Sfînt a îndurat acolo cu resemnare orice chin [11].

Gheorghe Jimboiu a fost arestat de comunişti în 1949 pentru a fi încercat să organizeze, împreună cu studenţimea braşoveană pe care o conducea, rezistenţa anticomunistă. În ancheta care a durat un an, a fost torturat sălbatic, ruinîndu-i-se sănătatea, dar probabil că acest lucru a fost cel care l-a sustras “experimentului Piteşti”. A rămas în închisoare pînă în 1963, cînd, cu cîteva zile înainte de eliberare, a murit din cauza afecţiunilor medicale. Amintirile lui Ioan Ianolide [12], Liviu Brânzaş [13], Aristide Lefa [14] şi Dumitru Bordeianu [15] converg: un tînăr chinuit trupeşte, dar cu înfăţişarea coborîtă din iconografia bizantină, care îi binecuvînta pe prigonitori, care nu se plîngea niciodată, veşnic rugător lui Dumnezeu (inclusiv atunci cînd era torturat), feciorelnic, bun şi iubitor în mod necondiţionat, subtil cunoscător al poticnelilor sufleteşti şi îndrumător spiritual temeinic, următor al liniei “Sfîntului închisorilor”.

Semnul cu care viaţa unui drept se încununează este felul în care el moare sau, mai exact, trece prin moarte la viaţă. După 14 ani de închisoare, pe cînd deţinuţii politici începuseră să iasă din închisori, Gheorghe Jimboiu, tuberculos şi cirotic, stătea în deplinătatea duhovniciei sale în faţa morţii şi nu avea decît nădejdea mîntuirii: “Nici un semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi cu smerenie: la poarta Cerului spre care năzuieşte” [16].

            Despre Valeriu Gafencu, “Sfîntul închisorilor”, sînt o mulţime de mărturii. Cea mai cunoscută dintre faptele sale este salvarea pastorului protestant Richard Wurmbrand, cu preţul propriei vieţi, prin dăruirea unui antibiotic pe care Gafencu îl primise, tot în dar, de la un anume Victor Stratan, şi el bolnav de TBC, dar nu grav. Acesta, iubindu-l mult pe Gafencu, voia să-l vadă salvat, dar Gafencu voise şi el să salveze pe cineva şi izbutise. Altă dată, tot aşa, un cerc al raiului s-a închis între deţinuţi, înlesnit de Gafencu, cînd un obiect dăruit de el unui oarecare s-a plimbat, dar din dar, pe la mai mulţi, ajungînd din nou la cel de la care plecase, fără ca cel care i-l dăruise lui Gafencu să ştie că, de fapt, era al acestuia [17].

            “Du-te dracului!”, i-a spus un inspector al penitenciarelor lui Gafencu. “Vom avea grijă să mori încet, chinuit, pînă ce vei renunţa la Hristosul acela cu care vrei să ne sperii. Pe El şi pe tine, pe toţi vă urîm, bă, şi vă vom distruge! [...] Noi, bă, noi sîntem hristosul lumii acesteia!”. Gafencu i-a răspuns: “Dumnezeu să vă ierte, domnule, şi a plecat capul în rugăciune, aşteptînd porunca să fie zdrobit” [18]. Prigonitorul, după cum se vede, îl neagă pe Dumnezeu, dar nu şi pe diavol; îl urăşte pe “Sfîntul închisorilor” şi pe Hristos, dar, într-un fel, grăieşte adevărul, căci în vorbele lui şi în atitudinea “Sfîntului” se pot identifica toate datele martirajului: ură, ucidere şi acceptare.

            Există istorii uimitoare în legătură cu Valeriu Gafencu, între care unele certifică veritabile minuni [19], însă ceea ce nu poate fi pus la îndoială de absolut nimeni, sînt semnele adîncii păci duhovniceşti şi ale cunoaşterii mistice pe care el le-a dobîndit prin rugăciune, dragoste şi nădejde, de-a lungul grelei petreceri a vieţii sale în recluziune (din 1941 în 1952).

Murind în închisoare la vîrsta de 31 de ani, după grozave suferinţe fizice [20], şi cunoscîndu-şi mai dinainte sfîrşitul, el a lăsat cu limbă nu de moarte, ci de înviere: “... să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!” [21].

Constantin Oprişan este cazul cel mai complicat. Se pot reţine datele excelenţei intelectuale şi academice, complexitatea sa culturală, anecdotica incredibilă şi drăcească a reeducării prin tortură fizică şi pervertire sufletească al căror obiect a devenit şi el la Piteşti, dar acestea nu sînt îndeajuns.

“Fenomenul Piteşti” este desigur episodul esenţial al istoriei contemporane, dar istoriografia s-a încăpăţînat să rămînă nepregătită să îl primească. Teologic cercetat, Piteştiul exclude soluţia rudimentară de a-i pune faţă în faţă pe torţionari şi pe reeducaţi, de a stabili cronologii şi cauzalităţi.

Părintele Gheorghe Calciu, fostul student Calciu de atunci, spune despre Piteşti: “A fost  un război între bine şi rău. A fost o încercare. A fost un univers în care binele şi răul s-au luptat. Bătălia s-a dat în inima noastră. Dar inima noastră n-a fost un cîmp inert, ca un cîmp de bătălie geografic. Ci câmpul acesta din inima noastră trebuia să încline de o parte sau de alta, înspre biruinţa iadului, sau înspre biruinţa raiului. Cred că în multe împrejurări, din cauza teroarei şi a spaimei, inima noastră a dat diavolului câştig de cauză. Dar până la urmă Dumnezeu ne-a întors pe fiecare înapoi. Ne-a dat la fiecare şansa de a da ultima bătălie. Căci ultima bătălie n-a fost la Piteşti. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci când am scăpat din Piteşti. Şi pentru cei mai mulţi, în inima celor mai mulţi, ultima bătălie a fost câştigată de Dumnezeu” [22]. Iar în altă parte, poate şi mai lămurit, spune: „Ca să înţelegem ce a fost Piteştiul trebuie să ne ridicăm deasupra faptelor şi să ajungem la rădăcinile răului, la mecanismele interioare ale perversiunii şi la dimensiunea ei metafizică. [...] Acolo au fost luptele între bine şi rău în care călăii şi victimele n-au fost decît simple instrumente” [23].

De la un anumit grad de saturaţie, satanismul nu mai suportă masca şi se autodenunţă. Aici, a făcut-o prin glasul şefului chinuitorilor: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mîinile acestea, nu mai ajungea nici El pe cruce. N-ar fi înviat. [...] Eu sînt adevărata evanghelie. Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stîrvurile voastre” [24].

„Experimentul Piteşti” s-a sfîrşit cu un proces judiciar prin care Securitatea, adevăratul organizator al experimentului, intenţiona să arunce vina organizării pe înşişi deţinuţii prinşi în aceste întîmplări. Constantin Oprişan nu a fost inclus în lotul din proces, el nefiind socotit reeducat [25]. Planul Securităţii a fost eroic dat peste cap de Gheorghe Calciu, cel care pînă atunci fusese „îngerul căzut cu ochi albaştri”. „Fenomenul Piteşti” avea să se întregească, însă, prin evenimentele imediat următoare din penitenciarul Jilava. Acolo, prin vieţuirea pătimitoare a lui Constantin Oprişan, Hristos a biruit iadul reeducării.

„Casimca era o secţie specială a Jilavei [...] la şapte metri sub pămînt. [...] într-o hrubă în formă de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fără lumină naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care erau jos, la uşă. [...] A fost o secţie de exterminare, cu regim dur, bătaie, înfometare şi persecuţie specială! [...] Securitatea ne-a împărţit în aşa fel încît în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan care-şi scuipa plămînii – nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimneaţă scuipa cheaguri de sînge şi bucăţi de plămîni! [...] În celula cu cei doi nebuni au murit toţi! Noi am rezistat fiincă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprişan, care a fost un om deosebit, un adevărat sfînt! [...] Da, era şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Era un fel de inteligenţă genială. Omul acesta, tot ce făcea, făcea la perfecţie. Trecuse prin Piteşti. Fusese distrus fiziceşte. Probabil că şi sufleteşte, dar, în orice caz, se refăcuse. Avea o credinţă atît de adîncă şi o seninătate aşa de puternică, încît răspîndea lumină în jurul lui ca sfinţii! Era desprins de toate cele lumeşti şi trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă doar de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plîns pentru boala lui, niciodată nu a acuzat pe nimeni pentru ce i s-a făcut. Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea de iertare şi de dragoste. Mi-aduc aminte că acolo, la Casimcă, în timpul experimentului acestuia pe care îl făcea Securitatea cu noi, cu sufletele şi trupurile noastre, veneau din cînd în cînd, de la Securitate sau de la partid, nu ştiu de unde, oameni îmbrăcaţi civil, cu nişte figuri reci, care deschideau uşa şi se uitau la noi timp de zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră! Nu spuneau niciun cuvînt. [...] Lăsau în urmă un fel de groază şi simţeam ceva demonic în ei. Şi cînd noi, tulburaţi, începeam să vorbim despre asta, Costache Oprişan ne spunea: «Şi păcătoşii se mîntuiesc, şi criminalii se mîntuiesc! Lăsaţi-i în pace!». Şi atitudinea lui convertea cu adevărat sufletele noastre...” [26].

Scriitorul Marcel Petrişor, fostul student deţinut în aceeaşi celulă a Casimcii Jilavei cu Oprişan, Calciu şi Iosif V. Iosif, şi singurul nelegionar între aceştia, nu a fost martorul patimilor de la Piteşti. A fost însă martorul pieirii şi al izbăviirii din Jilava, despre care a scris în cartea sa Secretul Fortului 13 [27], şi socoteşte că Piteştiul a fost îngăduit de Dumnezeu pentru ca acela care vrea să-şi ducă întreg neamul la mîntuire să ştie că trebuie să înceapă exerciţiul cu el însuşi; şi să mai ştie că potrivnicia răului va fi pe măsura hotărîrii sale. Constantin Oprişan a murit martiric în Casimca Jilavei, iar grăuntele acesta, murind, a rodit, căci şi prin părintele Calciu, şi prin alţi înviaţi, Hristos avea să calce moartea Piteştiului.

Sîntem încredinţaţi că toţi aceşti martiri – cei ştiuţi, şi încă alţii, neştiuţi – sînt în veac fericiţi, întrucît cu adevărat au fost săraci întru duhul, au plîns, au fost blînzi, au flămînzit şi au însetat de dreptate, au fost milostivi, curaţi cu inima, făcători de pace, prigoniţi pentru dreptate, au fost ocărîţi şi prigoniţi şi s-a zis tot cuvîntul rău împotriva lor chiar pînă astăzi, minţindu-se din pricina lui Hristos. Şi au făcut lucruri de acestea în chipul cel mai propriu, spulberînd din noi gîndul viclean că Predica de pe munte n-ar putea fi trăită deplin, cu bărbăţie şi în toată vremea.

Aşadar ne vom ruga ca şi pe noi să ne învrednicească Dumnezeu să ne adăugam în pace şi cu pocăinţă acestui neam de creştini. Amin.

Lucian D. POPESCU

Note:

[1] Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007.

[2] La comunişti, de pildă, anamneza de acest tip era exclusiv propagandistică şi a atins cu cinism performanţa de a lăuda prestaţia comunistă a celui ucis pe ascuns chiar de "partid" (cazul unui Lucreţiu Pătrăşcanu), ori performanţa de a-l da pe un trădător drept unul care se jertfeşte conştient pentru "cauză" (cazul unui Vasile Roaită).

[3] Martiri pentru Hristos..., ed. cit., p. 11.

[4] Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, pp. 370-371.

[5] Martiri pentru Hristos...,  ed. cit., p. 420.

[6] Ibidem, p. 366.

[7] Declaraţie făcută la 4.11.2007, neconţinută în lucrarea ce face obiectul studiului de faţă.

[8] Martiri pentru Hristos..., ed. cit., p. 370.

[9] Ibidem, p. 369.

[10] Ibid., p. 370.

[11] Ibid.

[12] Întoarcerea la Hristos. Document pebtru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006.

[13] Raza din catacombă. Jurnal din închisoare, Bucureşti, Ed. Scara, 2001.

[14] Fericiţi cei ce plîng, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998.

[15] Op. cit..

[16] L. Brânzaş, op. cit, p. 225.

[17] I. Ianolide, op. cit., p. 136.

[18] Ibid., p. 146.

[19] Sfîntul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.

[20] Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu – Sfîntul închisorilor din România, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003, p. 118.

[21] I. Ianolide, op. cit., p. 190.

[22] Viaţa Părintelui Calciu, după mărturiile sale şi ale altora, ediţie îngrijită la Mînăstirea Diaconeşti, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007, p. 56.

[23] În Puncte cardinale, septembrie 2004, p. 5.

[24] Gh. Andreica, citat în Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu..., ed. cit., p. 112.

[25] I. Ianolide, op. cit., p. 16.

[26] Viaţa Părintelui Calciu..., ed. cit, p. 56.

[27] Ed. Timpul, Iaşi, 1994.

Mai puteţi citi pe acest blog, de acelaşi autor:

Georgia: Deşertul Pustnicilor
La Duminica Sfintei Maria Egipteanca
Legende vii ale luptei anticomuniste: Raul Volcinschi
Gheorghe Calciu în documentele C.N.S.A.S. (I)
Anul Arsenie Boca (I)
Marcel Petrişor la 80 de ani
Din ţara Sfîntului Gheorghe
Ultima cuvîntare publică a Părintelui Calciu