ANUL ARSENIE BOCA (I)

Dacă anul trecut s-au împlinit 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Arsenie Boca, „Sfîntul Ardealului”, anul acesta, pe 29 septembrie, se va celebra centenarul naşterii sale. În conştiinţa ortodoxă românească, s-ar cuveni deci ca anul 2010 să fie socotit ANUL ARSENIE BOCA. În întîmpinarea lui postez aici materialul de mai jos, alcătuit de juristul şi teologul Lucian D. Popescu şi dedicat unui nepreţuit prieten comun, profesorul Grigore Moga, originar din părţile Făgăraşului şi legat, prin destinul întregii sale familii, de Părintele Arsenie şi de Sîmbăta de Sus.
Oricît de drag mi-ar fi Părintele Arsenie (despre care am şi scris în mai multe rînduri, socotindu-l neîndoielnic cea mai de seamă figură duhovnicească din România secolului XX), nu pot să nu fac totuşi aici precizarea că din acest frumos portret biografic, ca şi din întreaga sa personalitate şi lucrare, pentru mine singura „piatră de poticnire” rămîne pictura de la Drăgănescu (asupra căreia recunosc că n-am totuşi destulă cădere să mă pronunţ). Am însă încredinţarea că şi de n-ar fi pictat nimic, Părintele Arsenie n-ar fi fost mai puţin un reper harismatic de sfinţenie şi vrednicie ortodoxă românească.

CU PĂRINTELE ARSENIE,
PE CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI

Profesorului Grigore Moga,
în a cărui grădină rodeşte
sămînţa Sabatului de Sus.

Cel care priveşte astăzi peisajul duhovniciei româneşti din secolul al XX-lea, distinge fără dificultate statura părintelui Arsenie Boca, a cărei proeminenţă apare în trei coordonate: cea mistic-ascetică, cea a duhovnicului şi cea a artistului plastic. Dimensiuni ale unui spaţiu metafizic şi nu numai, aceste coordonate ale spiritului arsenian sînt mult mai puţin separate între ele decît cele ale spaţiului fizic: ele nu constrîng, dar nici nu cuprind totul. Totuşi aici se găseşte părintele Arsenie, iar ceea ce astăzi ne poate părea ciudat, nepotrivit ori neveridic în ceea ce descoperim despre el, trebuie cercetat cu atenţie şi în nici un caz respins de pe poziţiile unei suficienţe de tip post-modern, care ne poate ispiti pe oricare. Una dintre explicaţiile surprinderilor legate de părintele Arsenie Boca este că un duh puternic şi un spirit rafinat ca ale lui nu se supun şabloanelor şi resping formalismele, iar în cazul său, cu siguranţă, asta nu are nimic de-a face cu orgoliul. Căci părintele Arsenie nu căuta nici “originalitatea”, nici “arta pentru artă”. O altă explicaţie este că, avînd o largă perspectivă a cunoaşterii, părintele Arsenie avea înţelegerea unei armonii care, sondată de la altitudini reduse, scapă spiritului critic comun, cît şi celui mimetic.
S-a născut în 1910, în satul Vaţa de Sus din comuna Vaţa de Jos, acum în judeţul Hunedoara. Nu ştim ce va fi însemnat sau de la ce va fi venit cuvîntul “Vaţa” pe cînd românii au întemeiat (cu mult înainte de prima atestare din 1439) aceste sate “de Jos” şi “de Sus”, dar ne îngăduim speculaţia ca părintele Boca a venit pe lume întru Viaţa de Sus din Viaţa de Jos, căci, după cuvîntul său, nimeni nu va intra “după moarte” în Împărăţia în care n-a trăit de pe pămînt.
Satul este aşezat pe valea Crişului Alb, într-o zonă rămasă exclusiv românească şi ortodoxă în mediul rural părăsit la 1918 de ultimii membri ai micii nobilimi maghiare. Se află la o mică distanţă în nordul oraşului Brad şi al comunei Ţebea. Aici e zona de unde a izbucnit răscoala de la 1784 şi unde ceva mai tîrziu va fi fost hălăduind Avram Iancu. Oamenii locului sînt mai degrabă aşpri, de obicei nu prea vorbăreţi, cu chipurile supte de griji. Tipul fizionomic al părintelui, aşa cum îl ştim din pozele de la 30-40 ani, se recunoaşte şi astăzi pe valea Crişului Alb. Mediul în care s-a născut este unul al contrastelor, avînd, spre pildă, bogăţii subterane inestimabile, dar cu locuitori trăind la suprafaţă, încă şi astăzi, un trai modest, înlesnit în cea mai mare parte de păşunile dealurilor înalte şi abundenţa încă nu de tot învinsă a codrilor.
A fost botezat cu numele de Zian. Singura explicaţie etimologică dată acestui nume, extrem de rar, este aceea că vine de la Sînzian, regionalism laic pentru ziua naşterii Sfîntului Ioan Botezătorul, rînduită la 24 iunie.
Părintele Arsenie a părut să nu aibă nostalgia locurilor natale, dar într-o bună perioadă a vieţii nici nu a fost foarte departe de acestea, în special în perioada Mînăstirii Prislop, care este la vreo 100 de km de satul său.
Deşi născut într-o familie cu posibilităţi modeste, după terminarea şcolii primare este dat la liceu. Liceul “Avram Iancu” din Brad avea condiţia tuturor liceelor de provincie din epocă. Acestea erau puţine, dar cu nimic mai prejos decît cele din capitală. Cu puţine excepţii, profesorii aveau doctoratul şi nu puţini aveau studii la Paris, Berlin, Viena ori măcar la imperiala Budapestă. Toţi ştiau nemţeşte şi franţuzeşte. Clădirea însăşi a liceului din Brad este impunătoare, cu spaţii arhisuficiente, şi era pe atunci modern dotată, totul fiind făcut prin grija unor români cu dare de mînă, proveniţi din împrejurimi, care cunoscuseră vitregiile imperiului şi virtuţile academismului.
Liceanul Zian Boca era unul dintre cei care astăzi se numesc “supradotaţi”, cultivîndu-şi aplecările atît spre disciplinele ştiinţifice, cît şi spre cele umaniste. Un coleg spunea că numai de limbile străine nu era foarte pasionat, dar că, totuşi, ştia perfect franceza. Colegii şi dascălii înşişi îl preţuiau, iar la absolvirea liceului, nu pentru simplul fapt al şefiei de promoţie, ci în mod special pentru figura cu totul deosebită pe care o făcuse, i-au încredinţat cinstea de a planta un gorun (o specie de stejar răspîndită local) în curtea liceului. Iar astăzi, cînd de mai puţin de un an gorunul lui Horea de la biserica din Ţebea s-a uscat, gorunul părintelui Arsenie din curtea liceului de la Brad i-a preluat rostul simbolic.
Zian Boca s-a extras din adolescenţă echilibrat sufleteşte într-un astfel de chip încît, fără urmă de ironie, colegii de facultate l-au poreclit “Sfîntul”. În vremea liceului, părinţii săi divorţaseră, lucru nu prea des întîlnit în epocă, şi mai ales la ţară. Copilul a fost încredinţat tatălui şi mama s-a recăsătorit într-o comună învecinată.
Tatăl a murit prin 1925, deci cînd Zian era elev de liceu în clasele de mijloc. Iosif Boca fusese un om mobil, care muncise o perioadă în America şi revenise apoi în patrie. Despre acesta, părintele Arsenie menţionează în autobiogafia din 1945 că “m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă”. Admirabilă dragoste filială, care are ţinere de minte doar pentru cele bune şi folositoare! Despre mama sa, părintele Arsenie dă de înţeles că avea o afecţiune maternă poate puţin prea sensibilizată de timpuriul exerciţiu al despărţirilor, astfel că Zian, zelosul student şi misticul care ştia deja că va muri lumii întru călugărie, încerca să o pregătească pentru ce va avea să urmeze: “Deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit” (autobiografia din 1945).
Pe mamă o chema Cristina, nume care pe acele meleaguri se rostea “Creştina”. În ce priveşte consistenţa relaţiei cu mama sa, există o relatare cu totul specială din vremea cînd părintele Arsenie Boca era deţinut în lagărul de muncă de la Canal. Avînd o forţă fizică deosebită şi poate şi pentru că nu stătuse în detenţie atît de mult timp încît să se vlăguiască, de multe ori izbutea să-şi isprăvească norma de muncă înainte de sfîrşitul zilei, astfel că în timpul rămas îi ajuta la lucru pe unii mai slăbiţi. Într-o zi, terminîndu-şi norma, a cerut învoială paznicului să se odihnească pe undeva prin împrejurime, iar acela i-a îngăduit. Ceva mai tîrziu, gardianul l-a căutat şi, negăsindu-l, s-a alarmat. Însă după cîtăva vreme, înainte de momentul numărării deţinuţilor, părintele Arsenie s-a apropiat de gardian, iar cînd acesta l-a întrebat unde dispăruse, el a replicat că i s-a încuviinţat să se retragă pentru odihnă. Gardianul a insistat să afle unde a fost, iar părintele i-a spus că a fost la... înmormîntarea mamei sale. Evident, sînt posibile mai multe soiuri de înţelegere a acestui episod. Unii cred că părintele a fost prezent fizic la groapa mamei lui, unii cred că părintele a fost prezent în duh la înmormîntare, iar alţii nu cred o iotă din toate acestea. Însă cei care au citit şi au ascultat istorisirile deţinuţilor politici – între care au fost de la ţărani dintr-o bucată pînă la fini intelectuali şi de la anonimi mireni pînă la duhovnicii cei mai cunoscuţi –, aceia ştiu că se întîmpla uneori ca întemniţaţilor, izolaţi la mare distanţă de apropiaţii sufletului lor, să li se vestească în duh moartea acestora din urmă.
În autobiografia din 1945, părintele Arsenie spune că la finalul liceului era mai aplecat spre “ştiinţele pozitive”, iar, dacă lipsa banilor nu l-ar fi împiedicat, ar fi urmat şcoala de aviaţie de la Cotroceni.
Aşadar şi-a urmat înclinaţia contemplativă, a studiat teologia la Sibiu începînd cu 1929, banii pe care i-a avut fiindu-i oarecum suficienţi, întrucît Mitropolia Ardealului îi sprijinea pe cei care aveau tragere de inimă spre preoţie. Totuşi, la un moment dat, Zian Boca a trebuit să vîndă casa părintească pentru a-şi termina studiile.
La terminarea studiilor, în 1933, mitropolitul Nicolae Bălan, care remarcase talentul său artistic, l-a trimis şi l-a stipendiat să studieze la Bucureşti artele plastice. Zian Boca a audiat şi cursuri de teologie – la Bucureşti erau profesori părintele Stăniloae, Crainic, Savin şi alţii asemenea –, dar şi de medicină.
În această perioadă debutează colaborarea sa cu părintele Stăniloae, pe care l-a sprijinit consistent la opera de traducere a Filocaliei. Primele volume sînt împodobite cu priceperea artistică a părintelui Arsenie. În partea de sus, coperta îl are în centru pe Hristos sub forma monogramei Sale conţinînd şi literele greceşti alfa şi omega, monograma fiind încrisă într-un cerc pe care se circumscrie rugăciunea isihastă: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. De la stînga la dreapta scrie “Rugaţi-vă neîncetat!”, iar în partea de jos: “Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvîrşirii”. În afară de aceasta, a contribuit substanţial la tipărirea primelor patru volume, întrucît, imediat după începerea activităţii la Mînăstirea Sîmbăta, cuvîntul său a devenit foarte ascultat, astfel că mulţi au ajutat cu bani, după puteri, la acea apariţie editorială.

Sîmbăta de Sus

În 1935 a fost hirotonit diacon celib, iar în 1939 a isprăvit studiile de artă şi imediat după aceea a ucenicit la Athos. S-a întors curînd, pentru a intra în obştea Mînăstirii Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus. De altfel, acesta şi fusese gîndul sprijinitorului său, mitropolitul Nicolae Bălan, care lucra la refacerea vieţii monahale transilvane pustiite, începînd cu secolul al XVIII-lea, de o violentă adversitate confesională, în care se amestecaseră interese imperiale.
Aici, încă foarte tînăr, însă perfect “echipat” teologic, cultural şi duhovniceşte, părintele Arsenie a condus o mişcare de renaştere spirituală de o anvergură nemaiîntîlnită în România. Se povestesc multe despre înzdrăvenirea pe care o radia mînăstirea şi cu siguranţă că s-au întîmplat foarte multe lucruri extraordinare. Personalităţi ca Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae, cu o extraordinară competenţă teologică, au înţeles profunzimea lucrării părintelui Arsenie Boca.
Orientat în mod special către oamenii de rînd, întrucît aceştia alcătuiau, ca şi astăzi, majoritatea celor din Biserică, cuvîntul părintelui Arsenie a ajuns pînă la urechile şi inimile cele mai aristocrate. Departe de a putea fi socotit un capriciu regal, a fost invitat de principesa Ileana să conferenţieze anturajului său regal. Şi nu ar fi de mirare dacă amintirea spuselor părintelui Arsenie va să fi lucrat mai tîrziu la devenirea principesei Ileana întru maica Alexandra.
Mulţi erau atraşi de darul său, despre care se povestesc multe, de a cunoaşte din tainele viitorului şi ale trecutului. Se spune că însuşi Mareşalul Ion Antonescu a vizitat mînăstirea în 1944 şi l-a întrebat pe părintele Arsenie ce socoteşte că s-ar putea face pentru cîştigarea războiului. Răspunsul a fost: “Tîrziu, Ioane, tîrziu...”[1].

Chilia din munte

Pe de altă parte, există şi denaturări, şi pioase neînţelegeri în cele ce se spun despre părintele Arsenie Boca. El însuşi ştia acest lucru[2]. Este simptomatic că, dintre martorii unor întîmplări extraordinare, nu toţi percep proporţia ori însemnătatea întîmplării. Aşa s-a întîmplat şi cu Hristos, aşa şi cu sfinţii, aşa şi cu părintele Arsenie Boca, însă nepriceperea, fie prin exagerare, fie prin ignorare, nu are cum să dilueze consistenţa lucrării duhului părintelui Arsenie, care a lucrat şi încă lucrează în lumea lui Dumnezeu.
După modelul lui Hristos, părintele Arsenie căuta să determine mai ales însănătoşirea sufletului omului, cunoscînd că suferinţa duhovnicească pricinuieşte şi vătămări trupeşti.
Totodată, combinaţia dintre cele dobîndite pe cale raţională, prin teologie şi medicină, cu cele dobîndite spiritual, prin experienţă mistică, l-au făcut ca, în sfaturile sale, să insiste şi asupra regimului de viaţă trupească. El ştia că viaţa trupească se armonizează cu cea spirituală şi că vătămările trupeşti, decurgînd mai cu seamă din abuzuri vicioase, pot deveni ireversibile şi atrag suferinţe ori chiar incapacităţi spirituale. Părintele Arsenie a luminat ceva din interdeterminarea sufletului şi trupului, ceva ce nu va fi niciodată explicat pe deplin, căci, pe calea ştiinţifică acest demers suferă de o inadecvare instrumentală, iar din punct de vedere teologic descrierea funcţională a acestei relaţii este inutilă.
În afară de revirimentul esenţialmente religios pe care părintele l-a provocat, s-a remarcat şi se mai poate încă remarca, din puţinul pozelor ce au rămas, decorul vechi al mînăstirii şi se poate decela un ataşament special al părintelui pentru frumuseţea lumii lui Dumnezeu. Iar părintele sublinia frumuseţea aceasta cu multă îndemînare, făcînd-o din raţiuni estetice, dar şi didactice, într-o rînduială aparte a curţii şi împrejurimilor mînăstirii: bolovani şi lespezi cu forme speciale aşezate în diverse locuri, plante şi copaci sădiţi anume sau lăsaţi să crească pe unde apucaseră, ba chiar un fir de apă, ansamblul făcîndu-te să-ţi aminteşti de grădina Raiului. Într-una dintre poze se vede pe o masă de piatră, un fel de mică amforă din metal cu deschidere foarte largă, cu patru picioare şi frumos lucrată, indicînd gustul părintelui pentru un anumit tip de frumos cultivat academic. Aceleaşi lucruri se pot identifica şi în aşezarea Mînăstirii Prislop.
A fost suspectat atît de Siguranţa lui Antonescu, cît şi de Securitatea comunistă că a avut legături cu legionarii, dintre care unii, aflaţi în prigoană, îşi aflau scăparea şi prin Munţii Făgăraşului. El însuşi a declarat că pe unii i-a spovedit, iar pe alţii i-a şi împărtăşit. Însă mai mult de atît nu s-a putut dovedi şi aşa a evitat o arestare care, dacă s-ar fi întemeiat pe o astfel de acuzaţie, ar fi durat foarte mult timp. Ion Gavrilă Ogoranu povesteşte că uneori părintele făcea Sfînta Liturghie în afara bisericii, pentru ca şi ei, veritabilii luptători întru libertate, apropiindu-se prin codri, să participe la slujbă.

Părintele Arsenie Boca a aparţinut generaţiei celor care, la deplină maturitate, au avut de-a face cu instaurarea comunismului. Cei ce cred că, experimentînd ieşirea din comunism, au cunoscut reversul intrării în comunism, se înşeală. Post-comunismul nu are nimic de-a face cu ce a fost înainte de comunism, iar oamenii de azi, forjaţi de comunism şi post-comunism, sînt extrem de diferiţi, ca educaţie, formaţie spirituală şi experienţă de trăire, faţă de cei de dinaintea comunismului. Prin acţiuni care au avut variate intensităţi în diversele sale perioade, comunismul a reuşit performanţa de a deforma sau de a înlătura atît indivizii anonimi, cît şi marile personalităţi care îl perturbau ori l-ar fi putut perturba. Inevitabil, comuniştii au descoperit că rezistenţa întîmpinată era, în cele mai multe cazuri, de extracţie creştină, căci aşa cum civilizaţia Europei se întemeiază pe creştinism, esenţa românismului are de-a face cu Hristos, oricît de greu a devenit astăzi de recunoscut acest adevăr. Comuniştii au urmărit în mod programatic să submineze educaţia şi viaţa creştină, astfel că oamenii Bisericii au devenit “obiective” ale Securităţii în măsura în care ei erau incomozi.

Prislop

Părintele Arsenie Boca a fost incomod pentru comunişti într-un mod special. Fără a fi fost un “reacţionar” în sensul acelor vremi şi fără a fi fost subversiv, dar şi fără a renunţa cu vreo iotă la cele ale lui Hristos, părintele a fost anchetat, arestat, mutat, şicanat şi, în cele din urmă, exclus din monahism şi de la slujirea preoţească. Pînă la sfîrşitul vieţii a fost urmărit de Securitate, din documentele C.N.S.A.S reieşind că pînă şi la Sinaia, în casa unde maicile Prislopului îşi reorganizaseră existenţa monahală ca o “călugărie albă”, şi unde părintele şi-a trăit ultimii ani, se afla o informatoare de a cărei slăbiciune profita Securitatea. Redăm cronologic cîteva date relevante:
1945-1948: Este anchetat de mai multe ori de Securitate la Rîmnicu Vîlcea, Braşov şi Făgăraş.
1948: Este mutat de la Mînăstirea Sîmbăta la Mînăstirea Prislop, dar tot ca stareţ.
1950: Sub pretextul transformării Prislopului în mînăstire de maici, este înlăturat din stăreţie, dar el rămîne la Prislop ca duhovnic.
1951-1952: În noaptea de 15 ianuarie 1951 este arestat de la Prislop şi dus la Canal, fiind eliberat în anul următor, cînd se întoarce la Prislop.
1955: Este anchetat de Securitate, la Timişoara, şi stă 6 luni în detenţie.
1959: Este îndepărtat din mînăstire împreună cu maicile şi stareţa Zamfira Constantinescu. Nu e caterisit, dar i se interzice să slujească. Este angajat la Biserica “Sfîntul Elefterie” din Bucureşti, ca pictor secund pe lîngă pictorul Vasile Rudeanu.
1961: Este angajat în Bucureşti, la Atelierul de Pictură al Patriarhiei, de la Schitul Maicilor.
1968: Iese la pensie şi începe pictura bisericii parohiale de la Drăgănescu.
1968-1983: Pictează la Drăgănescu şi în răstimpuri locuieşte la Sinaia.
1983-1989: Locuieşte la Sinaia. Face unele scurte şi discrete deplasări în ţară. În aprilie 1989, fiind imobilizat de boală la pat, este vizitat ultima dată de securişti, iar la 28 noiembrie trece în Biserica biruitoare.

Drăgănescu

E de trebuinţă multă smerenie şi îndătinare a ascultării ca să accepţi astfel de porunci: ieşirea din monahism, interzicerea slujirii şi funcţiunea civilă, fie ea şi pe lîngă Patriarhie. Pînă la pensionare a locuit în Bucureşti, pe str. Litovoi Voievod, unde a locuit o perioadă şi maica Zamfira Constantinescu. Au fost urmăriţi îndeaproape şi cu insistenţă de Securitate, dar din documentele acesteia nu rezultă nici măcar ca vagă bănuială că cei doi ar fi avut altă relaţie decît cea de duhovnicie[3]. Şi este limpede că dacă s-ar fi putut proba sau chiar înscena ceva compromiţător, Securitatea ar fi avut tot interesul să o facă.
Se pare că Securitatea a reuşit întreruperea legăturilor acestui mare duhovnic cu poporul lui Dumnezeu sau, în orice caz, legătura liturgică. De pe la sfîrşitul anilor ’60 nu a mai fost urmărit pas cu pas, aşa cum fusese spionat literalmente îndată după venirea în Bucureşti, şi oamenii au reînceput să-l caute. Nu încuraja aceste legături, dar nici nu le cerea oamenilor să nu vină. La Sinaia era extrem de greu de găsit altminteri decît întîmplător pe străzile şi potecile din zona Tirul cu Porumbei, pe unde se plimba uneori. Dar cei care îl aflau, rareori plecau fără folos. Odată părintele le-a spus unora care încă îl mai cercetau: “Când îmi daţi telefon să stăruiţi, că vin telefoane din mai multe părţi şi nu ştiu de unde vine telefonul”... De felul acesta era legătura mistică pe care părintele o păstra cu apropiaţii îndepărtaţi.

Deşi sînt multe mărturisiri demne de toată încrederea (între care şi cele ale părintelui Teofil Părăian) referitoare la darul cel mai impresionant al părintelui Arsenie, darul înainte-vederii, nu ne vom opri asupra acestora, căci s-ar cuveni o cercetare temeinică, reclamînd rigori pe care nu le putem împlini aici. Remarcăm doar că din aproape toate relatările se observă atitudinea severă pînă la o duritate şocantă a părintelui, care era departe de a fi încîntat de faptul, altminteri extraordinar, că îi era dat să vadă şi să livreze ori să întrebuinţeze informaţii inaccesibile în ordinea comună. Mai degrabă se poate spune că, văzînd ce se întîmplase ori ce avea să se întîmple, el decela şi cauza acelei petreceri, cauză care era de obicei foarte întristătoare. Multe mărturii arată că la slujirea Sfintei Liturghii părintele Arsenie Boca plîngea şi uda cu lacrimile Sfînta Masă. Un scriitor, fost deţinut politic pentru foarte mulţi ani, care l-a cunoscut la Drăgănescu în anii ’70 şi căruia i s-a cerut să-l descrie, s-a rezumat la atît: “A fost un om cu o mare putere de iubire”. Şi poate că acesta este secretul părintelui: pentru marea lui iubire de Dumnezeu şi de oameni a primit harul Duhului Sfînt.
În legătură cu acest dar al înainte-vederii părintelui, vom arunca totuşi o privire la “dovada pictată” de la Drăgănescu.

Trebuie spus că, în ciuda unor păreri, planul iconografic respectă în mare măsură tradiţia ortodoxă. Fără a relativiza lucrurile, adevărul este că erminia ortodoxă este destul de elastică spre a permite aşezarea scenelor în felul în care a fost făcută la Drăgănescu. De altfel, atît înainte, cît şi după cristalizarea tradiţiei şi după fixarea ei ermineutică de către Dionisie din Furna (în secolul al XVIII-lea), s-au întîlnit compoziţii şi poziţionări uşor excentrice, dar imposibil de catalogat drept “necorespunzătoare”.
În acest registru al neobişnuitului perfect acceptabil, la Drăgănescu e pictată pe absida altarului, chiar la nivelul celui ce priveşte, deci într-o poziţie care îi subliniază însemnătatea, mucenicia Cuviosului Ştefan cel Nou, trăitor în Bizanţul secolului al VIII-lea. Acest sfînt a trecut la Domnul pe 28 noiembrie, adică exact la data la care avea să se săvîrşească şi părintele pictor Arsenie Boca. Împăratul iconoclast Constantin Copronimul, care îl întemniţase pe sfînt, a aflat ce făcea el în închisoare şi a ordonat uciderea lui pentru că “Ştefan mi-a făcut temniţa mînăstire!”. Iar aceste cuvinte sînt consemnate pe zidul altarului de la Drăgănescu explicîndu-l nu doar pe Cuviosul Ştefan cel Nou, ci şi pe părintele Arsenie.

Pe peretele de sud al pronaosului este Înălţarea Domnului, iar în dreapta străjuieşte Arhanghelul Mihail privind spre pămîntul de dedesubt. Acolo un înger îl invită în Împărăţia lui Dumnezeu pe omul modern, care îi răspunde: “M-am însurat. Mi-am rotunjit ţarina. Mi-am cumpărat cinci milioane de cai putere. Caut locuinţă pe altă planetă. Aşa că... rogu-te să mă ierţi – nu pot veni. Nu mai avem această preocupare”. Personajele, adică îngerul, bărbatul şi femeia lui, sînt pictate în stilul arsenian cunoscut. Scena mai cuprinde şi alte cîteva elemente, între care o navetă spaţială, nişte gigantice antene pentru sateliţi, conturul unui planiglob şi un video-telefon. În afara video-telefonului, al cărui receptor este ţinut de bărbat, aceste piese, şi mai ales nava cosmică[4] încremenită de părintele Arsenie în zbor vertical, sînt ilustrate cu acurateţea unor desene tehnice. Compoziţia descrie o descompunere post-modernă, prosperă şi generalizată – sau, cu vorbele curente, globalizată. În imagine putem identifica astăzi fără dificultate multe actualităţi, dintre care unele de o notorietate care le face comune. Însă ceea ce e vădit acum pentru foarte mulţi, a fost descris de părintele Arsenie Boca cu 30 de ani înainte – şi nu simbolic, nu ca o ficţiune, cum se putea crede pe atunci, ci cu precizie şi luciditate.
O scenă mult mai complexă se află pe peretele de nord al pronaosului, iar tema este enunţată cu textul din Înţelepciunea lui Sirah 15, 17, înscris deasupra: “Pus-am înaintea voastră calea vieţii şi calea morţii; spre care vă veţi tinde mîna, pe aceea veţi avea-o”, text lămurit în formula scrisă mai jos: “Biserica şi lumea”. În albumul de artă Biserica de la Drăgănescu[5] este publicat un text în care părintele Arsenie Boca dă anumite explicaţii în legătură cu această scenă, dar se limitează la indicarea reprezentărilor întrepătrunse ale unor teze teologice cunoscute.
Despre partea lumii, despre calea morţii, el spune acestea[6]:
Biserica e în lume, dar lumea nu e în biserică – “lumea” pentru care nu S-a rugat Domnul Hristos. Aceasta e lumea patimilor, care nu e creaţia lui Dumnezeu, ci creaţia şi stăpînirea celui rebel, Satana [...]. Acest înger, căzut din rînduiala şi locul său, provoacă multe încurcături încă de la începutul omului pe pămînt. Aşa încît în orice explicaţie a omului, mai ales teologică, trebuie presupusă şi existenţa personală a răului, lucrarea “celui rău”. În explicarea omului, a faptelor lui rele – cu ajutorul omului chiar – trebuie considerată şi această războire a lui Satan cu Dumnezeu, care se dă pe tărîmul inimii şi minţii omului.
În viziunea plastică a părintelui Boca, lumea harului pierdut, pe care omul este chemat să-l recîştige, este o lume lesne şi din plin accesibilă diavolului. Izbînzile demonice sînt zugrăvite începînd cu Cain, cel care a provocat prima moarte din Univers – de unde se vede că decrepitudinea sufletească a devansat-o de la începutul istoriei pe cea trupească – şi sfîrşind cu o serie de capcane ultra-moderne, adică datînd din modernitate şi excedîndu-i. Pe acestea părintele Arsenie le-a făcut ca pe nişte “gogoşi ale diavolului”, cum spunea cineva, nişte bule capabile să zboare pe te-miri-unde, mai ales prin capul şi, mai rău, prin sufletul oamenilor, cu următoarele texte:
1. Umblaţi cu minciuni că noi sîntem cei răi. Dar aţi auzit vreodată ca noi, dracii, să ne vindem unii pe alţii?
2. Nu vă mai trebuie minte. Vă teleghidăm noi la toate nebuniile.
3. De fricoşi ce sînteţi vă rugaţi şi lui Dumnezeu. Dar ştiţi că şi-n inima smeritului şade dracu greceşte. Aşa că nu vă stricaţi nici cu noi.
4. Cultul lui Satan. Eu sînt Wotan, Mamona şi Priap. Iar cei ce mă urmaţi sînteţi fiii mei.
5. Vindem yoga, teosofie, spiritism, magie.
6. Veniţi la noi! Vă dăm aşa o libertate încît să vă puteţi şi... sinucide, dacă vreţi...
7. Teologia Dumnezeului mort. Întuneric peste tot pămîntul... Eclipse...
8. (Cuvinte încrucişate): Eul e Dumnezeu-l omu-lui. Numai lui să i te închini.
9. Aici pe pămînt e raiul şi iadul. Drogul vă deschide uşile raiului şi porţile balamucului.
10. Adevărul? Stafia filosofilor. In vino veritas.
11. Ştiinţa are ultimul cuvînt.
12. Cine ne va tăgădui pe noi, fiul nostru îl vom face. Iar cine ne va pomeni în toată ziua, împărăţia noastră o vom împărţi cu el şi-i vom fi de faţă la ceasul morţii.
13. Cetiţi Biblia cum vă taie capul, că şi noi o ştim pe dinafară şi sfinţi în fantezie vă vom face.
134. Totul e minciună. Şi minciuna... asta-i Adevărul...!
15. Si vis pace para bellum şi pămîntul va fi stea.
16. Urîţi-vă unii pe alţii! Homo homini lupus.
17. Onirismul.
18. Artele absurdului.
19. Cu frumuseţea luaţi-o după noi... urîtelor...Amestecătura aceasta de tentaţii eficiente şi nebunii de succes a fost departe de a fi integral actuală pe timpul părintelui Arsenie, cînd alta era harta traseelor demonice, dar o reflectă perfect pe cea a lumii de astăzi, şi ca varietate, şi ca pondere a răului.
Şi o ultimă observaţie în legătură cu lucrarea de la Drăgănescu. Părintele a zugrăvit existenţa unui om de ştiinţă deturnat de diavol, care, cu un nimb fals la fel cu al dracului care îl conduce, declară că “Totul e biochimie. Nu este suflet.”. Pe lîngă el, două personaje semănînd izbitor cu Ernest Renan şi Nietzsche, dar care, dacă n-ar fi fost textele de lîngă ei, ar putea fi luaţi şi drept Churchill şi Stalin, schimbă lozici de secol 19: “Oamenii l-au creat pe Dumnezeu” şi “Eu l-am omorît pe Dumnezeu”. Dar, în pofida potrivniciei explicite a acestui gen de imagini şi texte faţă de “materialismul dialectic şi istoric”, părintele Arsenie Boca şi-a putut termina cu bine în regimul comunist pictura de la Drăgănescu, pe care el a numit-o “o smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic”[7]. Nu e de mirare, pentru că unora ca el Hristos le-a spus: “La voi însă şi perii capului, toţi sînt număraţi” (Matei 10, 30).

Rînduit mistic, adică întru Hristos Cel cu trupul deplin pneumatizat şi în comuniunea Bisericii Sale, părintele Arsenie Boca, ascetul, duhovnicul şi zugravul bisericesc, cu certitudine că a fost deasupra vremurilor, iar nu sub vremi, ducîndu-se pe sine – şi ducînd şi pe alţii – pe Cărarea Împărăţiei.
Iar din unghiul nostru există faţă de el, ca şi faţă de alţi drepţi trăitori din vremea prigonirilor comuniste, cel puţin o datorie neîmplnită: cea a unei cercetări care cu siguranţă va scoate de sub obroc o frumoasă şi neobişnuită lumină pe aceeaşi Cărare a Împărăţiei.

Lucian D. POPESCU

[1] Relatarea profesorului Grigore Moga, ai cărui părinţi au fost ucenicii marelui duhovnic.[2] Un informator al Securităţii declara despre părintele Boca: “Ori de cîte ori am vorbit cu el, mi-a spus că lumea i-a făcut o falsă reclamă, a exagerat anumite lucruri...” (C.N.S.A.S. dosar informativ 2637/1, p. 144, citat în Părintele Arsenie Boca, obiectivul Bratu, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009).[3] Situaţia e certificată de documentele C.N.S.A.S. citate în Părintele Arsenie Boca, obiectivul Bratu.[4] Modelul este al navetelor spaţiale precum Columbia, Discovery, Challanger, model care a început să fie folosit în 1981.[5] S.C. Charisma Advertising S.R.L., Deva, 2005, pp. 177-180.[6] Ibidem, p. 177.[7] Pisania Bisericii Drăgănescu, reprodusă în Biserica de la Drăgănescu, ed. cit., p. 22.