BOIERIA PE DE "ROST"

În pragul Crăciunului şi cu o săptămînă înainte de onomastica fostului deţinut politic Jacques-Vasile Iamandi (căruia îi este dedicat) a apărut numărul pe decembrie 2009 al revistei Rost, în care este inclus şi micul portret de suflet pe care-l reproduc mai jos.

LA MULŢI ANI "nemuritorului Jacques" şi revistei Rost (care a împlinit 7 ani de apariţie neîntreruptă - şi care nu se pregăteşte pentru cel de-al 8-lea, ci pentru încă 7)!

UN SENIOR PENTRU NELINIŞTEA NOASTRĂ

Dacă ar avea, pe lîngă atîtea numeroase calităţi, şi darul sau răbdarea scrisului, d-l J. V. Iamandi ar putea face un best-seller din romanul vieţii sale. O viaţă de peregrinări şi aventuri trăite nu o dată la limita riscului suprem, dar care n-a eşuat nici o clipă în simplu experimentalism, ci a fost constant străluminată de principii şi idealuri: de la prima tinereţe legionară, marcată de entuziasmul jertfelnic al unei întregi generaţii, trecînd prin clandestinitatea vieţii de fugar din anii stalinismului, prin experienţa exotică a Legiunii Străine franceze (de unde s-a întors străbătînd China pe jos), prin teroarea temniţelor şi lagărelor comuniste, prin lunga odisee a exilului, pînă la deziluziile unei repatrieri tîrzii într-o Românie postcomunistă care este încă departe de a-şi fi regăsit reperele.
Traseul său existenţial seamănă într-o oarecare măsură cu cel al unui alt personaj aristocratic cu structură de Don Quijote: mai vîrstnicul şi regretatul prinţ Ilie-Vlad Sturdza (trecut la rîndul său prin Legiunea de acasă, prin Legiunea franceză, prin dramele exilului), care a apucat să pună pe hîrtie cîte ceva, dar mult prea puţin în raport cu cele trăite de-a lungul şi de-a latul lumii, sub fatalitatea istorică a unui „secol nebun”. O nebunie destructivă căreia anumite firi alese au înţeles că nu i se poate răspunde onorant decît printr-o altă nebunie – una nobilă şi mărturisitoare, în sens paulinic şi donquijotesc.
Practicant redutabil în tinereţe al mai multor sporturi (box, rugby etc.), luptător şi conspirator necuminţit de vremuri, visător generos al unei ordini mai bune, amestec rar şi indefinit de vitalism şi idealism seniorial, „nemuritorul Jacques” (cum inspirat l-a numit mai demult prietenul Claudiu Târziu), deşi cu inima obosită de truda anilor, păstrează şi astăzi, octogenar, o seducătoare tinereţe interioară, care dă pe din afară prin ochii albaştri şi pe chipul deopotrivă distins şi destins, gata parcă mereu de o nouă aventură primenitoare, de reacţia vie şi trează la toate strîmbătăţile sau micimile veacului.
„Reacţionarul” acesta incorigibil nu vorbeşte peste măsură de mult, dar ştie să se aprindă vorbind, iar în clipele de graţie se lasă înduplecat să povestească, plin de un haz poznaş, din preaplinul unei vieţi care se refuză şi nostalgiei posomorîte, şi îngrădirilor senectuţii. E în verbul lui un fel de vervă miezoasă, de o înţelepciune vioaie şi neostentativă, greu de reprodus sau de imitat. Face de regulă figura unui conviv generos, capabil să însufleţească şi să se însufleţească, să dăruiască şi să se dăruiască, boiereşte, mai cu seamă cui simte că înţelege şi că merită.
Tăiat din stofa de cel mai bun preţ a boierimii de altădată, cavaler nedezminţit în toate înţelesurile cuvîntului, „nemuritorul Jacques” este poate o ipostază pe cale de dispariţie a umanităţii, dar şi o dovadă vie a potenţialităţilor ei fascinante, pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o la îndemînă în acest tîrziu al istoriei, ca să nu ne uităm pînă la capăt şansa de a fi mai mult decît sîntem.
Cred, de aceea, că prezentul număr din revista Rost, dedicat d-lui J. V. Iamandi, este nu doar o reverenţă faţă de trecut, ci şi o nădejde în încă posibila în-dreptare a viitorului după o altă măsură umană: cea a nobleţii care onorează şi obligă deopotrivă.
Dacă „nemuritorul Jacques” n-ar fi existat, m-aş fi străduit să-l inventez. Pentru că însă există, m-am străduit doar să-i schiţez portretul, nemîngîiat de a nu fi un zugrav mai priceput, dar încrezător că puterea modelului va lucra dincolo de neputerile mele, spre folosul unui secol care va fi unul al regăsirii rectitudinii pierdute... sau nu va mai fi - în sens tare - deloc.

Răzvan CODRESCU