MARGINALII POSTELECTORALE

Aşadar, Sfîntul Nicolae nu se dezminte ca ocrotitor al marinarilor. După primele estimări (care au produs jubilaţia prematură a struţocămilei comunisto-liberale), situaţia s-a răsturnat în favoarea preşedintelui Băsescu, ce şi-a adjudecat un nou mandat (cu 50,33 % din voturile exprimate). În aparenţă, diferenţa este foarte mică (mai puţin de un procent, însemnînd cam între 70 şi 80 de mii de voturi), dar în realitate este aproape fabuloasă, dacă se ţine seama ce uriaşă mobilizare de forţe s-a făcut împotriva unui singur om (care, pe deasupra, îşi mai poartă şi partidul în spinare). A fost, fără nici o îndoială, cea mai murdară – şi probabil şi cea mai costisitoare – campanie electorală din 1990 încoace, mobilizînd nu numai politicianismul deşănţat (ajuns la paroxismul abjecţiei vindicative), dar şi mafiile financiare (ieşite pentru prima oară la rampă, cu un fel de indecenţă a disperării) sau trusturile mediatice (cu batalioane întregi de năimiţi ai microfonului sau ai condeiului).
Iată însă că, în ciuda acestei „monstruoase coaliţii”, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Sfântului Nicolae şi al românilor din străinătate, Traian Băsescu, dincolo de succesul său personal, ne-a scăpat de perspectiva de a aniversa 20 de ani de la „Revoluţia furată” cu Ion Iliescu şi ai lui reveniţi la putere, pe mîna josniciei (şi impotenţei) liberale.
Unii sînt de părere că victoria lui Traian Băsescu ar fi una de rău augur pentru ţară, a cărei scenă politică va rămîne pe mai departe divizată şi învrăjbită tocmai în plină criză generală. Ar fi însă de ajuns ca liberalii să renunţe la ideea fixă că Traian Băsescu reprezintă răul absolut şi să se angajeze alături de PDL în formarea unui guvern „de dreapta” (măcar vorbă să fie!) ce ar putea guverna nestînjenit vreme de 3 ani, lăsînd complet pe dinafară PSD-ul şi aşchiile lui fetide. După ce s-au făcut de rîs într-un asemenea hal, liberalii nu mai sînt în situaţia de a pune condiţii, ci ar trebui să renunţe şi la pretenţia de a da un premier, mulţumindu-se doar cu negocierea posturilor ministeriale. Atrăgînd de partea ei şi U.D.M.R. (care atît aşteaptă, după ce în ultima vreme nu i-a ieşit mai nimic), noua alianţă şi-ar asigura şi o confortabilă majoritate parlamentară, iar viaţa politică românească ar putea intra într-o perioadă de stabilitate şi colaborare constructivă, care ar redresa şi imaginea externă a ţării. Preşedintele Băsescu s-a declarat dispus, în mare, la această soluţie, iar dacă ea nu se va realiza, atunci de vină vor fi mai ales păguboasele orgolii liberale, care au stat şi acum 4-5 ani la originea reprobabilului război româno-român la care am fost nevoiţi să asistăm atîta amar de vreme. Pretinsele forţe democratice „de dreapta” ar avea datoria de a dovedi împreună că România poate fi guvernată eficient şi fără Partidul Comunist deghizat în Partid Social-Democrat, dar şi fără imixtiunile politice ale clientelismului de tip mafiot.
E mai puţin esenţial pentru ţară dacă perdanţii penibili ai alegerilor din 6 decembrie vor fi debarcaţi sau nu din fruntea partidelor lor. Decenţa ar cere ca ei să se retragă singuri din funcţiile pe care nu le-au onorat şi eventual să iasă la schi cu Klaus Johannis pe pîrtia de la Păltiniş. Sasul va povesti cum sibienii nu l-au votat pe Geoană ca să nu-şi piardă primarul, Geoană va povesti cum e cu experienţa care te face să ştii cînd ai cîştigat şi cînd ai pierdut („Culmea somnului? Să te culci preşedinte şi să te scoli prostănac!”), iar Crin va povesti cum e să cîştigi mai multe procente decît propriul partid şi totuşi să nu-ţi folosească la nimic, ba chiar să te expună unui ridicol fără precedent.
Pe lîngă „mogulii” ulceraţi, marele perdant rămîne – deşi nu-l plînge nimeni – Ion Iliescu, care a pierdut ultima şansă de a mai juca vreun rol (fie şi de culise) pe scena politică a ţării. „Jucător” redutabil se dovedeşte încă o dată Traian Băsescu, care în lunga campanie a ambelor tururi a punctat aproape fără greş, inclusiv pe serviciul adversarului, arătînd că ştie să fie nu numai „lup de mare”, ci şi „vulpoi bătrîn”. Nenorocirea ar fi ca temperamentul sau năravurile să-l facă să chivernisească prost ceea ce a cîştigat, căci atunci răul de pe urmă ar fi mai mare decît cel dintîi. Rămîne de sperat că Dumnezeu le va da tuturor buna „minte a românului de pe urmă”, iar democraţia românească va face, după 20 de ani, pasul decisiv de la „originalitate” la un bun europenism.
Cît despre o adevărată dreaptă românească, ea rămîne în continuare o năzuinţă neîmplinită, căci PNL şi PDL nu reprezintă, orice s-ar spune, decît un fel de „dreaptă a stîngii”, cu care te poţi cîrpi conjunctural, dar care pe termen lung nu poate salva o Românie bolnavă în fibra şi-n spiritul ei.

Răzvan CODRESCU