GHEORGHE CALCIU ÎN DOCUMENTELE C.N.S.A.S. (I)

Pe 21 noiembrie şi 3 decembrie s-au împlinit 3 ani de la moartea şi respectiv înmormîntarea părintelui Gh. Calciu, deţinut politic sub comunişti timp de 21 de ani (1948-1964; 1979-1984). Deşi este în principiu recunoscut ca una dintre figurile mari ale rezistenţei anti-comuniste, mai circulă cu privire la biografia sa şi unele neadevăruri sau exagerări tendenţioase, pe care astăzi cercetarea documentară e chemată să le lămurească punctual. Textul de mai jos este parte dintr-o investigaţie amplă în arhivele C.N.S.A.S. (atîtea cîte sînt acum accesibile cercetării publice) şi cred că circumscriu corect una dintre etichetele colportate în mod curent pe seama părintelui Calciu, ca şi pe seama altor figuri eroice ale rezistenţei anticomuniste din generaţia sa. Cu îngăduinţa autorului (jurist şi teolog), voi posta aici, pe măsura definitivării lor, şi alte fragmente din biografia demistificatoare pe care o pregăteşte (şi care va fi publicată integral la Editura Christiana din Bucureşti, în colecţia “Ortodoxia luptătoare”). (R. C.)

“LEGIONARUL” GHEORGHE CALCIU
ÎN DOCUMENTELE C.N.S.A.S.

Cu lejeritate, cu dispreţ ori, mai rar, cu asumare, se afirmă despre părintele Calciu că a fost legionar. Studiul de faţă este o parte a unei mai largi cercetări a vieţii părintelui Gheorghe Calciu, pe urmele căruia se ajunge şi la acuzaţia de legionarism.
Părintele Gheorghe Calciu a fost condamnat penal de trei ori: în 1949, în 1957 şi în 1979. Dintre aceste trei condamnări, primele două sînt legate de legionarism, dar, în mod cert, numai în cazul celei dintîi se poate discuta despre activitatea sa legionară, căci a doua condamnare a fost urmarea evenimentelor din închisoarea Piteşti, iar varianta autorităţilor, cum că deţinuţii legionari s-ar fi torturat unii pe alţii în mod bestial şi inimaginabil cu singura intenţie de a discredita regimul comunist, este complet absurdă.
Documentele pe care cercetătorul le are la dispoziţie sînt cele aflate în arhiva C.N.S.A.S., în dosarele sale penale, informative şi de reţea. Este adevărat că lipsesc multe piese despre care rezultă contextual că au existat cîndva şi este de înţeles că situaţiile defavorabile Securităţii erau trecute sub tăcere, aşa cum se poate vedea din reflectarea în documentele Securităţii a episodului din decembrie 1984, care s-ar putea numi “evadarea de sub escortă” a părintelui Gheorghe Calciu. Dar este dincolo de orice îndoială că Siguranţa, Securitatea şi S.R.I.-ul[1] nu aveau nici un interes să facă pierdute probe esenţiale ale acuzării lui Gheorghe Calciu. Mai este adevărat şi că o parte dintre arhive mai sînt încă inaccesibile, fiind socotite de “siguranţă naţională”, dar nu este rezonabil să credem că cele referitoare la activitatea tînărului Gheorghe Calciu mai pot fi catalogate astfel.
Între actele întocmite sau culese de serviciile secrete antonesciene, comuniste şi post-comuniste, în afară de propriile declaraţii ale lui Gheorghe Calciu, nu există nici o probă, directă sau indirectă, din care să rezulte că, înainte de a fi arestat la 22 mai 1948 din căminul studenţesc din strada Matei Voievod, elevul şi apoi studentul Calciu “a făcut ceva” în calitate de legionar, şi nu există nici o probă din care să rezulte că ar fi făcut ceva care să fi semănat chiar şi de departe a infracţiune.
Sublinem că nu rezultă în nici un fel săvîrşirea vreunei fapte care să fi constituit o infracţiune, ci rezultă doar că Gheorghe Calciu a fost condamnat, prin sentinţa penală nr.148/1.02.1949 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 8 ani de temniţă grea, pentru activitate subversivă legionară. Mai este de observat că, deşi în arhiva C.N.S.A.S. se află nenumărate declaraţii (de martori şi de inculpaţi) din procesul din 1956, totuşi nu se află nici o declaraţie din procesul din 1949. Concluzia rezonabilă este că singurul motiv pentru care în 1949 Gheorghe Calciu fusese condamnat ca legionar a fost acela că în mai 1948 fusese arestat ca “legionar”.
Faptul este perfect veridic întrucît, atît în regimul Antonescu, cît şi în regimul comunist, eticheta de “legionar” era suficientă pentru a condamna pe cineva. Fiind creştin practicant şi om de bună-credinţă, era imposibil să nu faci ceva care să devină temei de condamnare penală, în măsura în care erai – sau, mai exact, fusesei – legionar[2]. În plus, se ştie că în mai 1948 comuniştii au arestat marea majoritate a legionarilor. Astfel, pe lîngă cei care subminaseră cumva securitatea statului, ceea ce se încadra în prevederile dispoziţiilor articolului 209 din Codul penal, au fost arestaţi şi mulţi alţii, cărora nu li se putea imputa decît că fuseseră legionari.
Întrucît, aşa cum am arătat, nu există alte probe, singurele date referitoare la această chestiune pot fi extrase din autobiografia lui Gheorghe Calciu, dată la 16.11.1952 în stare de detenţie, în cursul executării primei condamnări[3], şi din interogatoriul din 28.05.1955[4], luat în cursul procesului care a dus la condamnarea din 1956.
În decembrie 1940, elevul de liceu Gheorghe Calciu a intrat în organizaţia “frăţiorilor”. Fraţii de cruce erau elevi de liceu ai cursului superior, iar frăţiorii erau cei din primele clase de liceu. Oricum ar fi făcut-o, acest “frăţior de cruce” a activat numai cîteva săptămîni, căci în urma îndepărtării legionarilor de la guvernare şi punerii lor în ilegalitate, în ianuarie 1941, Frăţiile de Cruce şi-au încetat activitatea curentă.
În ianuarie 1942, în ciuda restricţiilor, elevul de 17 ani reia activitatea, însă pentru doar două luni, căci o parte dintre camarazii săi sînt arestaţi şi condamnaţi.
El însuşi este implicat cu acea ocazie în procesul penal: “În 1942 am fost anchetat şi judecat de Curtea Marţială în Constanţa pentru activitate legionară, dar am fost achitat”[5].
Două sînt lucrurile care trebuie remarcate din această situaţie.
Mai întîi faptul că deşi, după cum se ştie, regimul Antonescu a fost extrem de dur cu elevii de liceu implicaţi în orice fel în “activitate legionară”, fiind suficient orice pretext pentru condamnarea lor în condiţiile unor legi speciale, totuşi tînărul Calciu a fost achitat. Nu există temeiuri pentru a construi alte explicaţii decît că activitatea “legionară” pentru care a fost judecat la Constanţa nu a fost suficient de “legionară”, în sensul legii penale, nici măcar pentru a servi drept pretext. Bineînţeles, aceasta a fost cu putinţă într-o “justiţie burgheză” care încă mai avea de-a face cu statul de drept, lucru ce avea să se schimbe în doar cîţiva ani.
Al doilea aspect de reţinut este consecinţa juridică a acelui proces: toate faptele pentru care fusese achitat atunci ar fi trebuit să stea sub ceea ce în drept se numeşte “autoritatea de lucru judecat”, adică acele fapte să nu mai poată face obiectul vreunui alt proces judiciar şi nici să fie considerate, în orice fel de context, “activitate legionară”. Mefienţa cititorului de azi, a cărui perspectivă asupra justiţiei este influenţată de starea comunistă şi post-comunistă a acesteia, îl poate ispiti să relativizeze însemnătatea acestui fapt. Dar, oricît de searbădă, inadecvată şi eventual inutilă ar părea justiţia contemporană, cel care, în pofida argumentelor istorice şi de logică simplă, face abstracţie de hotărîrea Curţii Marţiale de la Constanţa, se plasează pe poziţia brutalităţii iraţionale a înşişi comuniştilor[6].
În toamna lui 1945, la începutul anului şcolar, reintră în organizaţia legionară a Frăţiei de Cruce “la propunerea lui Neculae Manolache pentru a lupta împotriva comuniştilor care caută să distrugă familia, biserica şi neamul”[7]. Este de reţinut registrul acestei afirmaţii făcute în stare de detenţie în 1952, după calvarul Piteştiului, în care se pot discerne două tonuri suprapuse: cel de recunoaştere generală a acuzaţiei de legionarism şi de “luptă împotriva comuniştilor” (care nu trebuie interpretată nici în perspectiva inutilă a actualităţii noastre, nici în perspectiva comună a anilor ’50, ci trebuie considerată în situaţia specială a celor trecuţi prin experimentul Piteşti) şi cel de afirmare, indiferent de riscuri, a adevăratului scop al comunismului: “să distrugă familia, biserica şi neamul”. Iar adevărul, în această situaţie, nu era întrebuinţat pentru improbabila valoare juridică de justificare, ci pentru o abia nădăjduită acţiune mistică de exorcizare post-piteşteană.
Fraţii de cruce participau la şedinţe, adunau ajutoare şi plăteau cotizaţii. Oricare dintre aceste fapte constituiau infracţiuni de vreme ce erau legionare, iar orice manifestare legionară era definitiv interzisă începînd cu ianuarie 1941. Însă ce însemnau, în fond, şedinţele, ajutoarele şi cotizaţiile legionare ale unor elevi de liceu? Ele erau în primul rînd expresia unei impresionante şi imbatabile sincerităţi juvenile. Căci toate aceste gesturi, care erau esenţial creştine şi comunitare, nu erau impuse de nimeni şi nu aveau nici un motiv pentru a fi mimate. Apoi, aceste acte indicau seriozitatea omului matur. Căci trebuia să crezi în mod profund că faci un lucru bun şi necesar pentru ca, expunîndu-te arestării şi judecăţii penale sumare, după procedura special prevăzută pentru legionari, să continui să faci ceva ce nu mai avea doar farmecul aventurii mai mult sau mai puţin gratuite: să te rogi împreună cu camarazii tăi, să ajuţi oameni în nevoie, să cedezi benevol din banii propriei sărăcii. Este total ilicit să presupunem, în lipsa oricăror alte indicii, că activitatea fratelui de cruce Gheorghe Calciu era altceva decît aceasta.
Finalizarea studiilor liceale de la Tulcea în 1946 i-a întrerupt activitatea de acest tip, căci, în condiţiile interdicţiei, au trebuit să treacă cîteva luni după începerea cursurilor universitare la Bucureşti pentru a putea stabili noi legături, astfel că în organizaţia studenţească intră abia în martie-aprilie 1947. În plus faţă de şedinţe, cotizaţii şi ajutoare, la care ia parte în continuare, Gheorghe Calciu a mai inclus în legionarismul lui şi participarea în iulie 1947 la o tabără pe Muntele Retezat şi lectura unor “materiale legionare”.
În iulie 1947 nici o acţiune legionară în genul fostelor tabere de muncă, oricît de benignă, nu mai putea avea loc pe Muntele Retezat. De fapt, nu se înţelege deloc în ce a constat caracterul legionar al taberei. Este adevărat, Corneliu Zelea Codreanu spusese cîndva, în perspectiva unui tot mai probabil eşec politic, că atunci cînd se va retrage din viaţa publică, se va duce în pustietatea Rarăului, să păstorească o turmă de oi, iar studenţii legionari puteau percepe înălţimea muntelui ca pe o deschidere către transcendenţa biruinţei tragice a păstorului şi eroului lor, dar aceasta este o speculaţie anti-legionară în sensul cel mai prost al cuvîntului. Aşa că, de vreme ce Securitatea n-a reuşit să obţină ceva consistent în legătură cu acel eveniment, este de crezut că tabăra respectivă nici nu ar putea fi caracterizată drept legionară.
În ce priveşte pericolul lecturii, comuniştii au înţeles întotdeauna adevărata lui dimensiune, mai ales cînd era vorba de “materiale legionare” (de unde, poate, şi aversiunea comuniştilor faţă de lectură), dar, iarăşi din fericire, legionarul Calciu nu fusese prins asupra faptului.
Chestiunea de fapt, actul material, pentru care studentul medicinist Gheorghe Calciu a fost arestat şi condamnat, a fost împrejurarea că în primavara lui 1948 l-a găzduit pe un prieten al său de la Tulcea. Este adevărat că acela era legionar, că era şeful Frăţiilor de Cruce din judeţul Tulcea, că era perioada arestărilor (cînd dintre şefii legionari n-a rămas nici unul liber) şi că, aşa cum s-a văzut din tot contextul anterior, Gheorghe Calciu a avut, începînd cu 1940, o activitate legionară pe care el însuşi a recunoscut-o[8]. Una peste alta, a fost suficient pentru condamnarea la 8 ani de închisoare!
După pronunţarea sentinţei, la 1 februarie 1949, a fost deţinut în continuare în Penitenciarul Jilava pînă pe 4 februarie, iar apoi transferat la închisoarea Piteşti.
Ceea ce s-a întîmplat în închisoarea aceea este complicat, profund şi grav în cel mai înalt grad. Însă înainte de a începe şirul acelor evenimente, deţinuţii duceau o existenţă normală. Marea majoritate erau obişnuiţi cu lipsurile, marea majoritate erau studenţi sau licenţiaţi, marea majoritate erau creştini practicanţi. Numai că faptul de a da în 1949 în penitenciarul Piteşti alimente din pachetul tău celor care nu primeau pachet a fost considerat în 1955[9] drept “ajutor legionar”. Şi rugăciunea comună din noaptea Paştilor anului 1949 a fost socotită în 1955 o “manifestaţie legionară”. Iar rînduiala ortodoxă a zilelor de post din 1949 a fost numită în 1955 “posturi legionare”.
Cam pe aceeaşi cale, “Legionar” a devenit pentru Gheorghe Calciu un al doilea prenume. Trebuie ştiut că declaraţiile din dosarele penale nu sînt scrise de cel ce le dă, ci sînt doar semnate de declarant, fiind consemnate de anchetator ori de un grefier. Începînd cu 1955 şi pînă la eliberarea sa din 1963, în covîrşitoarea majoritate a actelor procesuale numele lui este scris în dreptul rubricii corespunzătoare sub forma “Calciu Gheorghe – legionar”, deşi formularul tipizat conţine şi rubrica “apartenenţă politică”, de parcă prenumele său ar fi fost “Gheorghe-Legionar”!
Rezultă din arhiva CNSAS[10] că, în perioada detenţiei părintelui Calciu din 1979-1984, Securitatea, pentru a submina acţiunea diverselor persoane juridice şi fizice din Occident care interveneau pentru eliberarea sa, a răspîndit prin diverse mijloace, în principal prin agenţii şi colaboratorii săi, informaţia că părintele Calciu a avut o activitate fascistă şi că este antisemit (se avea în vedere şi că Nöel Bernard, directorul postului de radio Europa Liberă, era evreu). S-a pretins la un moment dat că ar fi participat la “crimele de la Abator”... Aceste dezinformări nu au funcţionat, rezultînd explicit din corespondenţa interceptată de Securitate că aceste lucruri erau fără îndoială scoase din ecuaţie de occidentali.
Una dintre cele mai clare dovezi că occidentalii cunoşteau perfect situaţia “fascismului” părintelui Gheorghe Calciu[11] este “nota”[12] întocmită de “tov. Tudor Postelnicu şi tov. Iulian Vlad” la 24 ianuarie 1984, o informare detaliată, pregătită, după toate probabilităţile, pentru Nicolae Ceauşescu. Redăm în continuare cîteva fragmente ale notei respective:
Drake Zimmerman procuror in orasul Bloomington-Normal[13], membru al organizaţiei Amnesty International, s-a adresat telefonic în ziua de 17 ianuarie a. c. ambasadei S.U.A. la Bucureşti, solicitînd o serie de date despre Calciu Gheorghe[14]. În cadrul discuţiei purtate cu Marc Desjardines, ataşat cu probleme politice în cadrul ambasadei, Drake Zimmerman s-a interesat despre locul unde este deţinut Calciu Gheorghe, pe motiv că doreşte să-i trimită un pachet; situaţia acestuia; în ce mod ar putea fi ajutat cel în cauză; situaţia soţiei acestuia; ce şanse ar avea să intre în contact cu el o echipă a Crucii Roşii Internaţionale, pe care organizaţia ce o reprezintă intenţionează să o trimită în România, şi cum ar fi primiţi membrii echipei de către autorităţi; în ce măsură cazul Calciu este cunoscut de Departamentul de Stat. El a relatat că Amnesty International ar fi făcut presiuni asupra Congresului S.U.A. cu prilejul acordării clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România în 1983 şi preconizează să acţioneze la fel şi în 1984. [...]
Marc Desjardines şi-a exprimat opinia potrivit căreia “Calciu nu poate fi ajutat în mod direct, ci singurul lucru care se poate face este publicitatea cazului, în sensul efectuării de presiuni pe diverse căi”. [...]
Răspunzînd întrebării privind activitatea trecută a lui Calciu Gheorghe, diplomatul american a pretins că “acesta a fost condamnat pentru acţiuni cu caracter fascist, deşi nu au fost probe în acest sens...”
Pe de altă parte, el nu a negat niciodată faptul de a fi fost “frate de cruce”, dar, deşi este important, nu vom aborda chestiunea în sine a legionarismului şi a frăţiilor de cruce[15], căci un asemenea subiect reclamă alte spaţii şi alte disponibilităţi. Ci susţinem, cu dovezile şi argumentele de mai sus, că legionarismul tînărului Gheorghe Calciu, precum, probabil, al majorităţii prietenilor şi camarazilor săi, a constat exclusiv din ceea ce se vede în studiul de faţă. Şi orice altă extrapolare contextuală a conotaţiei de “legionarism”, oricît de obişnuită ar fi devenit în ultimii 60-70 de ani, este net ilicită.
Părintele Calciu era un om pe care etichetele nu îl afectau. Nu avea în nici un caz obsesii disperate ori trufaşe legate de “ce zice lumea” ori ce ştie Securitatea. Cu o sforţare spirituală colosală, în 1957 a vădit de minciună autorităţile comuniste care, vrînd să se dezvinovăţească de crimele pe care le puseseră la punct în cele mai mici detalii în experimentul Piteşti, a montat procesul lotului cunoscut sub numele de “Vică Negulescu”. Vom reda aici un fragment din declaraţia de recurs a lui Gheorghe Calciu împotriva sentinţei penale de condamnare cu care s-a încheiat acel proces, pentru a se vedea poziţia acestui om care, la 31 de ani, după desfigurări înfiorătoare, şi-a întors în mod definitiv – şi definitoriu – chipul şi inima spre Dumnezeu şi oameni:
Protestez împotriva denumirii de ajutor legionar şi activitate legionară a actelor profund umane care m-au împins fie să dau o bucăţică de pîine celor care mureau literalmente de foame la Piteşti (act sîngeros sprijinit de atunci de administraţie) sau încercarea de a salva viaţa lui Sîrbu Ioniţă, victimă ca şi mine al acelui odios Piteşti, sau a lui Lăptucă Stan, care a şi sucombat. Nu l-am putut salva. Am fost student la medicină. Scopul meu era uşurarea suferinţei umane. Dacă de o mie de ori aş fi pus în situaţii similare, aş repeta gestul chiar dacă la finele fiecărui act m-ar aştepta un nou Piteşti sau o nouă anchetă înscenatoare.
Mă simt fără apărare [...]. Fără motiv legal mi s-a luat dreptul ultimului cuvînt numai pentru că aduceam dovada inexistenţei fondului acestui proces.
Domnule Preşedinte, cer casarea cu trimitere a acestei sentinţe pentru a se stabili adevărul în spiritul adevăratei justiţii a acestei ţări, pentru ca nu victimele, ci autorii crimelor să răspundă pentru faptele lor. Sînt nevinovat. Îmi cer dreptul la viaţă, la libertate, la îngrijirea, sănătăţii distruse la Piteşti şi în ancheta înscenatoare din 1955 –1956. Nu recunosc această sentinţă conştient injustă, protestez împotriva ei, o contest şi cer casarea. Cetăţean Gh. Calciu – 13.07.1957[16].

Lucian D. POPESCU

[1] S.R.I.-ul nu poate fi sustras acestei enumerări din mai multe motive, însă cel mai important pentru studiul de faţă rezultă din următorul fapt, pe care îl menţionăm cu titlu de exemplu: ultima lucrare informativă din dosarul lui Petre Ţuţea datează din mai 1990 şi consemnează discuţiile duşmănoase pe care urmăritul le purta pe marginea alegerilor care tocmai avuseseră loc în România!
[2] Situaţia este aproximativ aceeaşi şi în prezent, cînd faptul de a fi fost legionar şi chiar incerta asociere cu legionarismul (ca fenomen istoric ori ca ideologie) sînt suficiente pentru a submina imaginea publică a cuiva, viu sau mort.
[3] Arhiva C.N.S.A.S., dosar nr. R 271861, p. 6.
[4] Arhiva C.N.S.A.S., dosar nr. P 1137, vol. 2, p. 149.

[5] Arhiva C.N.S.A.S., dosar nr. P 000766, vol.1, p. 61.
[6] Din nefericire, la 20 de ani după desfiinţarea formală a statului comunist, indivizi publici ori anonimi, altminteri subţiri şi bine mobilaţi cultural, au, în anumite judecăţi pe tărîm politico-istoric, blocaje de tipul lui “Las’ că ştim noi...!”.
[7] Arhiva C.N.S.A.S., dosar nr. R 271861, p. 6.
[8] Poate cu o nuanţă uşor burgheză în exprimare, “organele” ordinii comuniste socoteau recunoaşterea drept “regina probelor”.
[9] Arhiva C.N.S.A.S., dosar nr. P 1137, vol. 2, pp. 149-155.
[10] Arhiva C.N.S.A.S., dosar nr. I 155109, vols. 6-8 şi 11-12.
[11] Dincolo de atitudinile politice sau diplomatice, se ştie că cel puţin în ultima jumătate de secol specialiştii occidentali sînt perfect informaţi în legătură cu chestiuni româneşti în care românii sînt în majoritatea lor prost informaţi sau dezinformaţi de-a dreptul.
[12] Arhiva C.N.S.A.S., dosar nr. I 155109, vol. 11, p. 186.
[13] Este vorba de dubla municipalitate Bloomington-Normal, din statul Illinois, S.U.A.
[14] Nu este important aici că Securitatea intercepta anumite telefoane din ambasada S.U.A. la Bucureşti, ci este interesant că americanii întrebuinţau un astfel de telefon tocmai pentru a transmite “urechii române” un anume mesaj.
[15] Recomandăm, pentru o inedită apropiere academică de legionarism, cartea Noica şi mişcarea legionară de Sorin Lavric (Ed. Humanitas, Buc., 2007).
[16] Arhiva C.N.S.A.S., dosar nr. P 1137, vol. 5, p. 425.