luni, decembrie 14, 2009

NICHIFOR CRAINIC – 120 DE ANI DE LA NAŞTERE



NICHIFOR CRAINIC
(schiţă de portret)



Personalitate controversată, amestec de serafic şi de teluric, teolog şi om politic, poet şi publicist, Nichifor Crainic este un caz pe cît de complex, pe atît de reprezentativ pentru o întreagă categorie de cărturari români ieşiţi din orizontul satului tradiţional. Ei rămîn fundamental “ţărani”, “oameni ai pămîntului”, respectuoşi faţă de tradiţie, temeinici în gîndire şi în faptă, nu lipsiţi de mîndria de a fi depăşit pe cont propriu anonimatul istoric al speţei, oarecum “neşlefuiţi” comportamental, de o vitalitate uneori exacerbată, surprinzători atît în patimi cît şi în virtuţi. În această bună primitivitate se întîmplă să zacă mari resurse creatoare, apte de a se desăvîrşi prin instrucţie şi de a trece în opere culturale de o firească originalitate, în care tradiţia se primeneşte fără extravaganţă, în chip realist şi organic. Un Ion Creangă, un Nichifor Crainic, un Marin Preda au încarnat în măsura cea mai înaltă acest “model” intelectual şi creator în cultura românească.
Nichifor Crainic a fost, fără îndoială, un ins paradoxal şi pe seama lui se colportează destule poveşti picante[1], mai mult sau mai puţin adevărate – în speţă, eflorescenţe ale bîrfei balcanice, de care la noi nu scapă decît sfinţii. Or, hotărît lucru, Nichifor Crainic n-a fost tocmai un sfînt...
Omul avea conştiinţa nedesăvîrşirilor sale (cîţi o mai au astăzi?) şi, la terminarea studiilor teologice, a refuzat să se preoţească. A devenit, însă, unul dintre marii profesori de teologie ortodoxă ai vremii, iar un Dumitru Stăniloae era îndreptăţit să scrie despre el (Gândirea, an XIX, nr. 4, apr. 1940): “Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt şi ocolit al specialiştilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelectuale. [...] Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu cîteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrşind astfel “o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox”.
Scriitor prolific şi foarte stăpîn pe mijloacele sale[2], profesor universitar la Chişinău (1926-1931) şi Bucureşti (1932-1944), director al revistei Gândirea (1926-1944) şi al ziarului Calendarul (1932-1933), ministru în guvernele Gigurtu şi Antonescu (1940 şi 1941), laureat al Premiului Naţional de Poezie (1930), Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (1940) şi membru titular al Academiei Române (1941), primenitor al învăţămîntului teologic românesc şi mentor al “ortodoxismului” cultural, teoretician al “statului etnocratic”, dar şi al “patriei ecumenice” ortodoxe (probabil cel mai ambiţios plan modern de reorganizare supranaţională a lumii răsăritene, despre care conferenţiase la Sofia, în 1941, primind de la Regele Boris “Ordinul Sfîntului Alexandru cu cordon roşu”), Nichifor Crainic a fost, dincolo de toate avatarurile receptării sale publice, una dintre personalităţile cele mai împlinite ale epocii interbelice, animat de o vie conştiinţă misionară, pe linia deschisă de Heliade, Kogălniceanu şi Bălcescu, continuată de Hasdeu, Eminescu sau Iorga şi ajungînd, mai aproape de noi, pînă la Eliade, Noica sau Ţuţea.
Numele pe care şi l-a impus încă din anii primului război mondial şi sub care îl cunoaşte posteritatea, acela de Nichifor Crainic, este de fapt un splendid pseudonim[3], nu doar prin rezonanţa sa tradiţional-românească şi ortodox-răsăriteană, ci mai cu seamă prin nobilele semnificaţii pe care le poartă în chip neostentativ (gr. nike-phoros, “purtător-de-victorie”, şi crainic, “vestitor”, derivat probabil din crai, vocabulă de nobleţe arhaică, dar şi de încărcătură religioasă, evocîndu-i pe “regii magi” – “craii de la Răsărit”): “cel ce aduce vestea izbînzii”.
Adevăratul său nume era Ion Dobre; se născuse la Bulbucata (Vlaşca), pe malurile Neajlovului, la 22 decembrie 1889, într-o familie destul de umilă. După copilăria petrecută pe Şesurile natale (aşa îşi va intitula primul volum de versuri, apărut în 1916), va pleca la Bucureşti, ca elev bursier al Seminarului Central; de pe acum, mai exact din 1907, îşi începe vasta activitate publicistică, în periodice ortodoxe şi sămănătoriste (ceva mai tîrziu, căutînd să definească sensul “gândirismului”, scria: “Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pămîntului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii sale. [...] Peste pămîntul românesc, pe care din Sămănătorul am învăţat ca să-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe”). Între 1912 şi 1916 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. În anii războiului de întregire (1916-1918) va fi redactor permanent la Neamul românesc al lui N. Iorga, pe atunci mare cruciat al românismului integral (“România a Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor”). Marele istoric cu aură de apostol pare să fi fost principalul far al tinereţii lui Crainic şi omul pe care acesta l-a respectat cel mai mult de-a lungul vieţii lui, chiar şi atunci cînd era evident că poziţiile lor spirituale şi ideologice ajunseseră tot mai divergente (mai ales de prin 1930). După război (1920-1921), îşi va desăvîrşi studiile la Viena, unde va avea, ca şi Eminescu odinioară, o rodnică întîlnire cu cultura şi literatura germană (erau anii de glorie ai expresionismului), fără a sacrifica nimic din orientarea sa ortodoxă (o altă confirmare a observaţiei lui Blaga cum că influenţa germană, spre deosebire de cea franceză, “catalizează” fără a confisca). A fost o conştiinţă mai europeană decît cred unii, iar formula pe care colportat-o (într-un aspru rechizitoriu al rasismului nazist, “Rasă şi religiune”) – “Pacea Europei înseamnă: pămînt naţional şi cer comun” – rămîne singura definiţie valabilă a unei Europe creştine.




Încă din 1921 îşi începe colaborarea la Gândirea, pe atunci în faza ei clujeană, cu Cezar Petrescu la conducere. Desfăşoară o vreme, în paralel cu gazetăria, activitate de consilier cultural şi editor, iar în 1926 va fi numit secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor (sub ministeriatul lui Vasile Goldiş). A ţinut o vreme pagina religioasă duminicală a ziarului Cuvântul (căruia mai tîrziu îi va da faimă Nae Ionescu) şi a fost colaborator apropiat al lui Pamfil Şeicaru (de care se va îndepărta nu după multă vreme, numindu-l depreciativ “Ziarilă”) la un alt faimos ziar de dreapta: Curentul. Din 1926, cînd Cezar Petrescu abandonează Gândirea (deşi numele îi va figura pe copertă pînă în 1928), conducerea ei este preluată de Crainic, care-i va imprima destul de repede, o dată strămutată la Bucureşti, direcţia ortodoxistă (ceea ce nu va împiedica gruparea în jurul revistei a unei elite literare şi culturale altminteri greu reductibile la acelaşi numitor: Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Dan Botta, Al. Busuioceanu, Mateiu I. Caragiale, Oscar Walter Cisek, D. Ciurezu, Aron Cotruş, N. Crevedia, Tase Demian - ilustratorul în notă neobizantină, Radu Gyr, N. I. Herescu, Vintilă Horia, Ion Jalea, Adrian Maniu, Al. Marcu, Gib. Mihăescu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Ion Petrovici, Ion Pillat, Victor Ion Popa, Dragoş Protopopescu, Nicolae Roşu, Ion Marin Sadoveanu, Dumitru Stăniloae, Paul Sterian, Francisc Şirato, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Sandu Tudor, Tudor Vianu, Pan M. Vizirescu, Vasile Voiculescu, G. M. Zamfirescu şi mulţi alţii, dintre care unii, ce-i drept, numai pentru scurtă vreme, ca Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Călinescu, Şerban Cioculescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Petre Pandrea etc.). Tot în 1926 îşi începe cariera universitară (unele dintre cursurile sale strălucite cunoscînd, din păcate, vreme de mai bine de o jumătate de secol, doar o circulaţie restrînsă, în formă litografiată).
Anul 1930 deschide deceniul cel mai bogat al scrisului său. În aceşti ani apar (sau sînt elaborate), printre altele, Ţara de peste veac (versuri – 1931), Cursul de teologie mistică (1935-1936), Puncte cardinale în haos (1936), Ortodoxie şi etnocraţie (1937), Nostalgia paradisului (1940). La capătul acestui deceniu de efervescenţă creatoare şi misionară, devine (la propunerea filosofului Ion Petrovici) membru titular al Academiei Române, pe locul rămas vacant prin dispariţia prematură a lui Octavian Goga, pe care-l va elogia în discursul de recepţie (22 mai 1941; îi răspunde Lucian Blaga, vechi prieten şi colaborator, de care se va despărţi totuşi în anii următori, mai mult din motive contextuale decît strict personale). Din scrisul lui Crainic se încheagă treptat atît o concepţie generală asupra culturii (culminînd în Nostalgia paradisului, fără îndoială cea mai densă şi mai bine articulată dintre cărţile sale), cît şi o adevărată doctrină politică de dreapta, “naţionalismul constructiv” (sintagmă de mare succes în epocă)[4], concentrată în Programul statului etnocratic (publicat iniţial în Sfarmă-Piatră, apoi inclus, ca anexă, şi în volumul de eseuri Ortodoxie şi etnocraţie), ambele altoite pe trunchiul Ortodoxiei, cu un dar deosebit de a realiza osmoza între valorile tradiţiei şi problemele actualităţii, pe de o parte, între valorile naţionale şi cele universale, pe de alta (principiul fundamental fiind: “Ceea ce e divin nu e nici vechi, nici modern, ci actual. [...] Cînd zic că revelaţia e modernă, adică actuală, nu înţeleg că ea se modifică după spiritul timpului, ci că ea modifică noile generaţii în sensul idealului creştin, adică ea modifică spiritul timpului, acordîndu-l cu spiritul lui Hristos”). În ciuda tonului partizan şi uşor exaltat, un Pan M. Vizirescu avea dreptate să scrie: “Sistemul d-lui N. Crainic a cuprins de la început toate resorturile vieţii naţionale, punîndu-ne în faţă viziunea totalitară [totalizatoare] a realităţii româneşti. E o doctrină care nu lasă nimic nerezolvat...” (“N. Crainic, creatorul gîndirii noastre”, în Sfarmă-Piatră, 16 iunie 1938). Iar Blaga (pe urmele lui D. Stăniloae, citat mai sus) afirma categoric, chiar în forul academic (v. “Răspunsul” integral în Academia Română, Discursuri de recepţiune, LXXIX, Monitorul Oficial, 1941, sau în Gândirea, iunie 1941): “Invazia teologică în cultura română postbelică [de după primul război mondial – n. n.], înţeleg penetraţia ei masivă şi profundă, va rămîne pentru totdeauna legată de numele lui Nichifor Crainic. [...] Teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti de astăzi datorită precumpănitor activităţii sale literare. [...] Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămîne fără pereche în analele vieţii noastre culturale. Este aici şi o patetică activitate de animator [...], dar este aici şi o operă de gînditor ortodox”.
După 1940-41, apele se vor tulbura; amestecat în politica vremii, în divergenţă cu mai toată lumea (dar mai ales cu umbra lui Nae Ionescu şi cu legionarii, de care cîndva fusese destul de apropiat[5]), duce o viaţă agitată, scrie mult mai puţin, vînează onoruri cu un orgoliu cam exacerbat, care transpare mai tîrziu şi din memoriile sale, şi sfîrşeşte prin a fi hăituit de comunişti, de care se ascunde prin mai multe sate transilvănene, vreme de trei ani (1944-1947). Ajuns pe mîinile acestora, intră în perioada cea mai cumplită a vieţii sale, la polul gloriei pe care o cunoscuse din plin; sînt ani lungi de suferinţă, de umilinţe şi compromisuri[6]. El, care-l judecase aspru odinioară pe “bătrînul Miron Costin”, socotind că omul nu este “sub vremi”, ci că, dimpotrivă, “voinţa omului bărbat este capabilă să frîngă grumazul monstrului”, a trebuit să experimenteze pe propria-i piele (şi conştiinţă) limitele umanului...
Este deţinut vreme de 15 ani (la Văcăreşti şi la Aiud), fără sentinţă judecătorească, fiind eliberat în primăvara lui 1962 – abia o umbră a cărturarului şi luptătorului de altădată. Acceptă compromisul de a deveni redactor la Glasul Patriei, de unde se va pensiona în 1968 (an în care tînărul Nicolae Manolescu îl introduce curajos, cu 5 poezii şi o notă bio-bibliografică, în volumul întîi din Poezia română modernă). Îşi definitivează memoriile şi alte manuscrise, visează să se reimpună măcar ca poet (aşa s-a născut antologia conjuncturală pe care un Nedic Lemnaru a înţeles să o publice ca atare în 1990[7]), dar a murit marginalizat, la 20 august 1972[8], încondeiat de comunişti ca unul dintre cei mai “reacţionari” gînditori din România “burghezo-moşierească” (numai Codreanu, Nae Ionescu şi Horia Sima au mai fost prezentaţi în culori atît de sumbre). Pentru el va fi fost poate marea eliberare, “dezmărginirea” a cărei grandioasă viziune lirică o avusese cîndva: “Şi de pe vîrf de munte mă voi sui pe-un nor; / Zi grea, cutremurată va fi – o zi de-adio – / Cînd inima-mi de tine făşii voi dezlipi-o, / Amară frumuseţe, pămînt rătăcitor”... Pe urma sa rămînea, în aşteptarea unor vremuri mai bune, dincolo de contradicţiile omului şi de calomniile epocii, o operă teologică, literară şi publicistică de un considerabil interes.
Prăbuşirea regimului comunist (petrecută chiar în ziua cînd se împlineau o sută de ani de la naşterea lui Crainic!) a creat contextul revenirii sale treptate în circuitul public românesc. În 1990, la Editura Roza Vînturilor, a apărut ediţia de poezii (în două volume) “îngrijită” de Nedic Lemnaru, incluzînd (deşi mult deformate) şi versurile “create mental” în temniţa Aiudului, care fac din autorul lor, alături de Radu Gyr (1905-1975), cel mai de seamă poet al închisorilor comuniste din România. În 1991 i s-a publicat şi prima parte a Memoriilor (Zile albe, zile negre), la Casa Editorială “Gândirea”, de către acelaşi N. Lemnaru. Această primă parte dă seama de răstimpul dintre 1889 şi 1944, fiind redactată iniţial pe vremea pribegiilor postbelice. Partea a doua (încheiată spre sfîrşitul anilor '60), îngrijită şi prefaţată de regretatul Alexandru Condeescu şi apărută (1996) la Editura Muzeului Literaturii Române (“Orfeu”), acoperă perioada 1944-1962 (textul propriu-zis – Pribeag în ţara mea. Memorii din închisoare – este urmat de Memoriu. Răspuns la actul meu de acuzare, document recuperat din arhivele Securităţii în 1993). Dincolo de accesele de megalomanie şi de unele jenante “piruete” ideologice (semne ale unei senectuţi chinuite), Crainic se înscrie, prin arta evocării, în galeria celor mai străluciţi autori de proză memorialistică din literatura română a secolului XX (L. Blaga, M. Eliade, N. Steinhardt, M. Preda, V. Anania etc.).
În anii din urmă, i s-au editat ori reeditat numeroase volume: Cursul de teologie mistică (1993, sub titlul editorial Sfinţenia – împlinirea umanului)[9], Nostalgia paradisului (1994)[10], Puncte cardinale în haos (1996)[11], Ortodoxie şi etnocraţie (1997)[12], Ţara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944 (1997)[13], Dostoievski şi creştinismul rus (1998)[14], Spiritualitatea poeziei româneşti (1998)[15]. Se lasă aşteptat în continuare, dintre lucrările mai importante, Cursul de mistică germană[16].
E regretabil că personalitatea lui Crainic, în care lumina covîrşeşte totuşi umbrele de care n-a fost lipsită, întîrzie, în ciuda valului de (re)editări şi a discretei sale reconfirmări ca membru titular al Academiei Române (22 noiembrie 1994), să fie tratată aşa cum s-ar cuveni într-un peisaj cultural cu pretenţii de normalitate. Acum, la 120 de ani de la naşterea sa, ar fi poate vremea să se iasă din cele două fundături simetrice ale abordării sale actuale: cea pios-ditirambică (din unele restrînse cercuri ortodoxizante) şi cea impios-anecdotică (slujind unor tendinţe de frondă antitradiţională). Avem multe de învăţat de la alţii, dar nimic nu ne îndreptăţeşte să refuzăm de a învăţa cîte ceva şi din propria noastră zestre culturală, pe care de multe ori n-am făcut nici un efort onest de a o cerceta şi înţelege, mulţumindu-ne să perpetuăm “verdictele” ideologice ale unei jumătăţi de veac de înstrăinare de noi înşine. Rămînem datori trecutului, chiar dacă n-am avea de învăţat din el, vorba lui Noica, decît dezvăţul...

Răzvan CODRESCU


[1] A se vedea, de pildă, pamfletul arghezian “Ortodoxie cu ţuică”, insinuările lui Marin Preda din Viaţa ca o pradă sau des colportata poveste a apostaziei conjuncturale din închisoare (după unii, Crainic, pentru “un blid de terci”, ar fi acceptat să spună: “Nu există Dumnezeu”; după alţii, el ar fi spus de fapt: “Nu, există Dumnezeu”, gardianul neputînd sesiza rolul semantic al virgulei).
[2] “Nichifor Crainic este un scriitor la care pasiunea nu respinge claritatea şi ordinea ideilor, grupate în succesiunea strînsă a argumentării, în luminoase şi temeinice structuri. Oricine străbate unul din eseurile lui Crainic, trăieşte, la sfîrşitul lui, impresia unui lucru bine articulat în toate încheieturile, limpede determinat în spaţiu, un adevărat organism autonom, din care este greu să clinteşti vreunul din elementele alcătuitoare. [...] În importanta mişcare a eseului contemporan, Nichifor Crainic aduce simţul construcţiilor solide, un patos extras din contemplarea marilor simboluri ale culturii, căldura expunerii ideologice. Multe din eseurile scrise în ultimele două decenii s-au orientat după modelul lui”, scria Tudor Vianu în Arta prozatorilor români.
[3] Legalizat în 1926. De menţionat că, pînă să se stabilească definititiv la cel de Nichifor Crainic, Ion Dobre a mai folosit şi alte pseudonime: Victor Raţiu, D. Crainic, I. D. Crainic etc.
[4] Cf. şi vol. „Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (unde N. Crainic este antologat cu patru texte esenţiale: „Sensul tradiţiei”, „Rasă şi religiune”, „Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin” şi „Naţionalismul sub aspect creştin”). Textul său despre doctorul Paulescu se regăseşte şi în vol. Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002 (reed. 2009). N. Crainic era de părere, la data respectivă (1937), că „... naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvîntului, are [la noi] un sigur mare poet: pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu, în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare. Vasile Conta e un mare antisemit, dar e materialist şi ateu. Naţionalismul d-lui A. C. Cuza, întemeiat ştiinţific în economia politică, se mişcă pe temelia arianismului nordic, cu ştiuta-i consecinţă în domeniul religios. Naţionalismul d-lui N. Iorga e eminescian, cu aprecierea Ortodoxiei ca forţă culturală istorică şi cu negarea vitalităţii ei actuale. Nicolae Paulescu e un naţionalist autentic, precum toţi ceilalţi, dar e în plus şi creştin autentic”.
[5] Pînă spre 1935, cînd virase temporar spre cuzişti (a jucat un rol de seamă în realizarea fuziunii politice Goga-Cuza – Partidul Naţional-Creştin). Dacă în 1938 avusese rectitudinea de a nu marşa la înscenarea judiciară împotriva lui Codreanu (v. Memorii, vol. I, p. 298), la bătrîneţe se va preta să redacteze o lucrare antilegionară la comanda Securităţii comuniste (Cuibarul ucigaşilor). Şi totuşi odinioară scrisese: “Tineretul, care poartă în suflet răzbunarea misterioasă a morţilor din război, reacţionează. El e în stare de revoltă morală. Se nasc conspiraţii de exterminare a marilor tîlhari politici. Conspiraţiile sînt descoperite. Capii mişcărilor studenţeşti sînt arestaţi. Se iscă procese care zguduie ţara întreagă. Cu acest prilej, tinerii, care voiau purificarea morală a vieţii publice prin mijloace violente, dau dovadă în faţa autorităţilor de o tărie de caracter uluitoare. [...] Aruncaţi rînd pe rînd în închisori, capii mişcărilor au răgazul să-şi analizeze mai adînc sufletul. Unii fac greva foamei, alţii îşi notează zi cu zi mişcările gîndului şi ale inimii. in post şi, adunîndu-se în grup, încep să se roage lui Dumnezeu. Tinereţea lor prigonită pentru dreptate şi comprimată între pereţii închisorii nu află alt sprijin decît în Cel-de-Sus. Ea se sublimează în adorarea cerului. [...] Li se pare că Arhanghelul Mihail însuşi, comandantul cu spadă de foc al legiunilor cereşti, li se arată şi-i ia sub ocrotitoarea-i aripă de azur. Din acel moment, misticismul religios va coborî în sufletul zbuciumat al acestui tineret, iar unii dintre aceşti tineri îşi vor pune organizaţiile de luptă sub hramul arhanghelului şi icoana lui, vegheată de candele aprinse, va patrona casele lor de întruniri. Fireşte, uşuratica zeflemea de presă şi de cafenea nu va cruţa acest fenomen cu totul neaşteptat pentru sceptica noastră lume intelectuală. Dar nu e mai puţin adevărat că misticismul religios devine de acum încolo un element component al naţionalismului şi că acest naţionalism nou, care pînă ieri se tîra pe pămînt, îşi scaldă avînturile în lumea nevăzută a îngerilor” (“Tineretul şi creştinismul”, articol aşezat chiar în fruntea Punctelor cardinale în haos).
[6] Cf., de pildă, Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, mai ales pp. 60-64.
[7] La acest nefericit demers editorial m-am referit pe larg în articolul “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (Puncte cardinale, anul II, nr. 12/24, decembrie 1992, p. 5).
[8] A închis ochii la Casa Scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia şi a fost înmormîntat la Cimitirul “Sf. Vineri” din Bucureşti. “Pe crucea mormîntului lui [...] a dorit să se scrie numai numele său, fără nici o altă dată, căci spunea: «Acei care vor să ştie cine am fost, să mă caute în scrierile mele, în revista Gândirea, al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia Română, printre membrii căreia m-am numărat. Acolo sînt eu; sub cruce e un pumn de ţărînă»”, îşi amintea ginerele său, Alexandru Cojan (v. Nichifor Crainic, Memorii, vol. II, p. 10).
[9] Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi (în îngrijirea ierodiaconului Teodosie Paraschiv). S-ar impune o nouă ediţie, realizată mai profesional şi sub egida unei edituri mai prestigioase, mai ales că este vorba de una dintre cele mai meritorii lucrări teologice ale autorului, de o importanţă încă insuficient reliefată pentru evoluţia ulterioară a teologiei ortodoxe româneşti.
[10] Ed. Moldova, Iaşi (ediţie îngrijită de Magda şi Petru Ursachi).
[11] Aceasta, din păcate, o grosolană contrafacere editorială (Magda şi Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi), văduvită fără nici o raţiune de cinci eseuri de bază din ediţia princeps (“Titanii ateismului”, “Rasă şi religiune” etc.), nemaivorbind de structurarea arbitrară a materiei, complet străină de spiritul şi intenţiile autorului! (E regretabil – dar simptomatic pentru starea actuală a culturii noastre – că multe dintre ediţiile apărute după 1989 au fost slabe şi rău mediatizate, deservind penibil imaginea postumă a lui Crainic, şi aşa destul de controversată).
[12] Ed. Albatros (Col. “Ethnos”), Bucureşti (ediţie îngrijită de Constantin Schifirneţ, care semnează şi un amplu studiu introductiv: “O concepţie teologică despre etnic şi naţiune”).
[13] Ed. Eminescu (Col. “Poeţi români contemporani”), Bucureşti (ediţie îngrijită cu profesionalism de Ioana Cracă, ridiculizînd tacit aventurile editoriale ale lui Nedic Lemnaru). Despre poezia sa, o remarcabilă contribuţie mai recentă este Laura Bădescu, Retorica poeziei religioase a lui Nichifor Crainic, Ed. Minerva, Bucureşti, 1998.
[14] Co-editare Arhidiecezana – Cluj/ Anastasia – Bucureşti (tipărită cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania şi avînd ca postfaţă o variantă mai concentrată a textului de faţă - care a mai apărut, într-o variantă intermediară, şi în cartea mea De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000). Este prima ediţie tipărită a acestui curs (comparabil cu lucrările închinate lui Dostoievski de un N. Berdiaev sau un P. Evdokimov), ţinut de Crainic în cadrul disciplinei Istoria Literaturii Bisericeşti şi Religioase Moderne, începînd din 1926, întîi la Chişinău, apoi la Bucureşti.
[15] Lucrare inedită, editată, ca şi volumul II al Memoriilor, de Muzeul Literaturii Române, prin grija aceluiaşi regretat Alexandru Condeescu şi cu o postfaţă de Paul Dugneanu. Studiul nu este complet (sînt supuşi analizei 12 poeţi, de la Grigore Alexandrescu la Lucian Blaga), iar manuscrisul, păstrat în mod aventuros, este deteriorat pe alocuri (a se vedea precizările de la p. 10 a ediţiei respective). Postfaţatorul are dreptate să conchidă: “Nichifor Crainic realizează prin Spiritualitatea poeziei româneşti un demers singular în materie [mai există totuşi o lucrare asemănătoare, deşi mai plată, a teologului Ilarion V. Felea, Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană, datînd din 1937, pe care N. Crainic însuşi o recenzase în Gândirea – n. n.], remarcabil prin armonizarea, în diferite grade, a perspectivei teologului cu aceea a criticului literar, cu menţiunea că primul este superior celui de-al doilea” (p. 252).
[16] S-a încercat la Sibiu (iniţial mai ales prin strădaniile Maicii Zamfira Constantinescu de la Prislop, ale decanului de vîrstă al scriitorilor români, Pan M. Vizirescu, şi ale tînărului teolog Mihai Marinica) şi o resurecţie a revistei Gândirea, dar această “serie nouă”, dincolo de reproducerea unor texte interbelice îndeobşte uitate (multe chiar ale lui Nichifor Crainic) şi de contribuţiile interesante ale neobositului Pan M. Vizirescu (ultimul vechi “gândirist” în viaţă, între timp răposat şi el), s-a împotmolit în puţinătatea culturală a lumii româneşti de azi. Se mai cade menţionat, în fine, că numărul special Manuscriptum – 100, din 1995, i-a fost dedicat lui Nichifor Crainic (aducînd mult material documentar inedit, precum şi pagini manuscrise recuperate de la fosta Securitate).

(Text apărut şi în revista clujeană Tabor, anul III, nr. 10, pp. 81-86)

UPDATE: OCTOMBRIE 2010

La Editura Deisis din Sibiu a apărut monumentalul volum (736 pagini) Nichifor Crainic, Cursurile de mistică: I. Teologie mistică, II. Mistica germană, studiu introductiv şi ediţie de diac. Ioan I. Ică jr, lansat la a XI-a ediţie a Tîrgului Naţional de Revistă şi Carte Religioasă "Scriptus" de la Sibiu şi marcînd poate începutul unei noi posterităţi pentru opera teologică a lui Nichifor Crainic. 

=====================================
=====================================


CEA MAI CUNOSCUTĂ 
POEZIE DIN ÎNCHISOARE
A LUI NICHIFOR CRAINIC:
UNDE SÎNT CEI CARE NU MAI SÎNT ?

Întrebat-am vîntul, călătorul,
bidiviu pe care-aleargă norul
către-albastre margini de pămînt:
"Unde sînt cei care nu mai sînt?".
"Unde sînt cei care nu mai sînt?!".
Zis-a vîntul: "Aripile lor
mă doboară nevăzute-n zbor".

Întrebat-am luminoasa ciocîrlie,
candelă ce leagănă-n tărie
untdelemnul cîntecului sfînt:
"Unde sînt cei care nu mai sînt?".
"Unde sînt cei care nu mai sînt?!".
Zis-a ciocîrlia: "S-au ascuns
în lumina Celui nepătruns".

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
oarba care vede-n întuneric
tainele neprinse de cuvînt:
"Unde sînt cei care nu mai sînt?".
"Unde sînt cei care nu mai sînt?!".
Zis-a bufniţa: "Cînd va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea".

O SCRISOARE A LUI NICHIFOR CRAINIC
CĂTRE PĂRINTELE ARSENIE BOCA (1971):
"DIN ZUGRAV DE SUFLETE... ZUGRAV DE BISERICI"

Iubite părinte Arsenie,
 

A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir! O fi fost aşa de la Dumnezeu ca toată acea bulboană spirituală uriaşă să se desumfle la comandă ca şi cum n-ar fi fost?
Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum, când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi, pentru a-i da pildă pe zidurile sacre.
Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.
E o pictură nouă ca şi predica de atunci.
Nimic întunecat în această primăvară care îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura Sfinţiei Tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.
Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradiziace, pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului. Ceea ce domină în ea până acum e imaginea Maicii Domnului. Cea care ocroteşte biserica din bolta altarului e pur şi simplu magnifică în milostivirea ei de mijlocitoare a lumii către dumnezeescul ei Fiu. Cea care pluteşte vizionar peste Sinodul de la Efes e făcută din atâtea nuanţe, şi numai din nuanţe, încât nici nu pare pictură, ci o apariţie vaporoasă şi diafană care, cu cerescul Prunc în braţe, apare să întărească pe sinodali că ea e într-adevăr Maica lui Dumnezeu – Theotokos.



Notă:
Această scrisoare a fost trimisă de Nichifor Crainic Părintelui Arsenia Boca după întîlnirea de cîteva ceasuri pe care au avut-o prin toamna anului 1971, în biserica din satul Drăgănescu de lîngă Bucureşti, a cărei pictură abia se începuse.
Cum anul acesta s-au împlinit şi 20 de ani de la moartea "Sfîntului Ardealului", şi 120 de ani de la naşterea mentorului gândirist, am găsit potrivit să readuc în atenţie acest important document epistolar. (R. C.)

8 comentarii:

La 14/12/09 3:29 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Cer scuze unei recente comentatoare al cărei nume n-am apucat să-l reţin: dintr-o manevră greşită, i-am şters intervenţia, care nu lăsa nici un motiv să fie respinsă.
Din păcate, despre Nichifor Crainic s-a scris puţin, iar ceea ce s-a scris în vremea comunismului (D. Micu, Ovid S. Crohmălniceanu, Z. Ornea, Gh. Cazan etc.) este aproape în totalitate viciat.
Din păcate, critica "oficială" a întreţinut acelaşi ton şi după 1990(şi referitor la Crainic, şi referitor la gândirism). O adevărată monografie încă lipseşte, dar am auzit că s-au scris totuşi cîteva teze de licenţă şi chiar de doctorat, încă neintrate în circuitul bibliografic. M-aş bucura să contribuiţi la umplerea golului.

 
La 15/12/09 1:24 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Buna Domnule Razvan Codrescu,

Zilele trecute am recitit pasaje din numarul 100 al revistei Manuscriptum, aparut in 1995, dedicat in exclusivitate lui Nichifor Crainic. Am ajuns si la fragmentul din textul scris la inceputul anilor '60 impotriva legionatilor. M-a intristat mult ca autorul care in anii 30 vorbea asa de inflacarat despre tineret,ortodoxie, suflet romanesc intr-un posibil regim al "dragostei pentru popor", a putut sa scrie acele randuri. Il iubesc totusi asa cum ii iubesc si am evlavie pentru toti cei din prima generatie de universitari fii de tarani, care au visat o "Romanie frumoasa ca Soarele Sfant de pe Cer", dar au indurat prigonirile comunismului. "Puncte cardinale in haos" si "Nostalgia paradisului" ne dau bogate motive sa-l iubim si sa-i cinstim memoria.

Valentin

 
La 17/12/09 2:19 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

PT Valentin:

Nu cunosc textul din anii '60 la care va referiti, insa Nichifor Crainic a avut o parere critica despre legionari si inainte de inchisoare. Adica a laudat ce era de laudat la ei, dar crimele si excesele de tot felul le-a criticat aspru.

Cosmin

 
La 18/12/09 7:04 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Pentru Cosmin:

Este foarte adevărat ce spuneţi, numai că atunci o făcea de bunăvoie, iar nu la comandă, ca la Aiud, pentru uzul călăilor.
Ce a făcut el (şi nu doar el) în închisoare numai "critică" nu se poate numi. Dar nu prin asta rămîne şi nu prin asta se defineşte. Aşa cum legionarismul nu "stă" sau "pică" din pricina lui, ci "stă" sau "pică" prin el însuşi (şi la judecata oamenilor, şi la Judecata lui Dumnezeu).

 
La 19/12/09 5:09 a.m. , Anonymous Daniela a spus...

Daca prin absurd ar dispare tot ce a scris si ar ramane numai poezia de aici, tot ar trebui pomenit si admirat!

 
La 19/12/09 9:56 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Buna tuturor,

Inainte de a posta o pozie la fel de tulburatoare ca si prima vreau sa-i spun lui Cosmin ca Parintelui Calciu i s-a pus urmatoarea intrebare:
"Credeti ca a fost o Miscare inspirata de Dumnezeu?
-Da. Eu sunt convins ca a fost de la Dumnezeu..." si urmeaza apoi o scurta argumentatie in sensul celor rostite (vezi Viata Parintelui Calciu - ed.Christiana 2007).
Si acum frumoasa poezie, Tu a lui Nichifor Crainic:
"Tu care Te ascunzi in eterna-Ti amiaza
Si lumea in haos o spanzuri de-o raza,
Metanie Tie si slava.
Izvor nevazut al vazutelor linii
Ma scalzi si pe mine in baia luminii
Un mugur de carne firava.

Sunt duh invelit in naluca de huma,
Sunt om odraslit dintr-un tata s- o muma,
Dar sunt neraspunsa-ntrebare.
Ce glas e destoinic sa-mi spuna-ncotro e
Oceanul de vis ce icnind fara voie
Zvarlitu-ma viu in miscare.

Nici maica nu stie ce tainica norma
Imi dete din carnea-i vremelnica forma:
Neant inflorit in minune.
Caci toate izvoarele tainelor noastre
Roiesc mai presus de arhangheli si astre,
Din vesnica Ta-ntelepciune.
Parinte, sunt aburi si aburi
S-asemenea apei ce-ngheata pe jgheaburi,
Prind scoarta de carne in spatiu.
Tu cugeti, se naste.Ingadui dureaza
Respiri, infloreste, iubesti si vibreaza
De-al dragostei lumii nesatiu.
De Tine mi-e foame, de Tine mi-e sete,
Fac dara de umbra acestei planete,
Cu spuma de soare pe creste.
In duhul credintei imi gust vesnicia,
Din pulberea lumii imi strig bucuria
Ca sunt intru Cel care este.
Puzderi de stele ascunse-n amiaza
Fapturile-n Tine de-apururi dureaza
Si-n lume vremelnic colinda.
A fi! Bucurie eterna si sfanta:
Caci dragostea-i toata lumina rasfranta
De-a gloriei Tale oglinda."

Valentin

 
La 28/12/09 12:22 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Exista o monografie alcatuita recent de Geta Marcela Parvanescu.

 
La 28/12/09 1:10 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Ştiu că există (rezumatul - promiţător - l-am citit pe internet), dar nu ştiu să fi fost şi editată. În sensul acesta scriam într-un comentariu anterior: "... s-au scris totuşi cîteva teze de licenţă şi chiar de doctorat, [dar] încă neintrate în circuitul bibliografic".
Nu ştiu cine-i autoarea, nici care-i situaţia cărţii, dar eu m-aş oferi cu dragă inimă, ca editor, s-o scot în cursul anului 2010.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire