RĂSPUNS UNUI ANONIM (PRIN CARE SE ÎNŢELEG ŞI ALŢII)

Cele de mai jos trebuiau să fie răspunsul către un “Anonim” în cadrul rubricii de comentarii la o postare recentă (“Marginalii post-electorale”), dar întrucît au mult peste 4000 de semne, m-am văzut nevoit să le postez aici. Citatele din comentariul anonim au rămas fără diacritice şi cu ortografia autorului lor. (R. C.)


“Domnule Codrescu, onest ar fi fost sa fi ramas neutru in aceasta lupta intre ei, nu sa-i sustineti pe «mogulii» buni (care-l sustin Basescu) in detrimentul «mogulilor» rai (care-l sustin pe Geoana)”.

Păreţi un om tînăr şi foarte sigur de sine. Dacă ocoşa dvs. deşteptăciune lasă loc de un sfat de la unul ceva mai vîrstnic şi mai hîrşit, atunci reţineţi că nu-i nici loial şi nici strategic să începi discuţia cu cineva acuzîndu-l aprioric de lipsă de onestitate. La ce să mai pierzi timpul cu un necinstit sufleteşte şi la ce să te mai aştepţi de la el?! Dacă sînteţi convins de lipsa mea de onestitate, atunci nu merit - şi nu merită - să mai staţi de vorbă cu mine.
Cît despre distincţia dintre “mogulii buni” şi “mogulii răi”, e ceva ce-mi atribuiţi insinuant fără să-mi aparţină, punînd din capul locului discuţia pe o pistă falsă (şi infantilă).


“Iar daca tot ati postat pe blog parerea politica a domnului Gabriel Constantinescu ca un exponent al fostilor detinuti politici, de ce nu ati facut la fel si cand fostii detinuti politici s-au coagulat inainte de alegeri in jurul lui Ion Coja, incropind si o anticamera de sustinere a lui? Acum sint realisti fostii detinuti, atunci nu erau?”.

Foştii deţinuţi politici nu reprezintă un monolit. Sînt oameni şi oameni, cazuri şi cazuri. Nu d-l Gabriel Constantinescu l-a susţinut pe Ion Coja: îi imputaţi, abrupt, părerile altora, la care nu subscriem nici eu, nici dumnealui. Ba mai mult: eludaţi faptul că eu chiar m-am delimitat strict şi de Ion Coja, şi de susţinătorii săi, inclusiv pe acest blog. Faptul de a fi fost deţinut politic nu-i titlu de infailibilitate nici măcar în percepţia unui partizan neonest şi neinteligent ca mine: cu unii pot cădea de acord, cu alţii nu. Sau, cu unul şi acelaşi om, pot să cad de acord într-o privinţă, dar să nu cad de acord în alta. Lumea e complexă şi nu putem gîndi cu toţii la fel, nici nu putem avea întotdeauna dreptate. Dar a te înşela într-o privinţă nu înseamnă a fi neonest, nici a fi onest nu înseamnă că ai automat şi dreptate.


“Daca ne uitam ce oameni au beneficiat dupa '90 de sustinerea fostilor detinuti politici ne apuca sminteala. Intr-o postare la acel comunicat dati un raspuns ca d-nul Constantinescu ajuns la 88 de ani nu prea mai aude si l-au cam lasat puterile. Pai in conditiile astea tocmai de aceea ar fi trebuit luate cu precautie si mai mult cu ingaduinta de circumstanta parerile politice ale directorului revistei Puncte Cardinale”.

Iarăşi generalizaţi abrupt şi ireverenţios, punînd în cîrca unora păcatele altora.
Cît despre faptul de a te lăsa auzul şi puterile, el nu înseamnă că eşti automat iresponsabil (ca să nu zic ramolit, cum se deduce din diatriba dvs.). În treacăt fie spus, cei mai mari iresponsabili pe care i-am cunoscut, şi înainte, şi după 1989, au fost, cu rare excepţii, oameni care vedeau şi auzeau foarte bine, ba chiar stăteau să plesnească de sănătate.
De altfel, ştiţi şi dvs. că bunul-simţ tradiţional echivalează bătrîneţea cu înţelepciunea, nu cu ramolismentul (“Cine n-are un bătrîn, să şi-l cumpere!”, sau: “Dacă tinerii ar şti, dacă bătrînii ar putea...”). O lume care nu mai crede nici măcar acelor bătrîni ai ei care şi-au dat constant măsura onestităţii (şi d-l Gabriel Constantinescu e un astfel de caz) e o lume care are o problemă serioasă, de ordin mental şi sufletesc. Bădărănia impioasă şi suficientă a tinereţii riscă să fie şi o formă de handicap comunitar (perfect congeneră cu formele curente de ignorare sau persiflare a trecutului, a tradiţiei).


“PD-L a speculat de minune transformarea dezbaterii intre-o dihotomie comunisti vs anticomunisti. O dihotomie care nu exista. Si va dati seama ce s-ar fi intamplat daca ar fi castigat Geoana «comunistul». Ziua urmatoare ar fi nationalizat economia, tara ar fi fost reformata dupa princiile lui Marx si Engels, totul culminand cu o vanatoare a mosierilor. Evident, toate sub atenta veghere a Partidului Unic”.

Mai sus vorbeaţi de “laboratoarele de propaganda ale PD-L-ului”, iar în urmă reveniţi “exemplificator” asupra speculării unei false dihotomii comunişti versus anticomunişti.
Mai întîi v-aş întreba: care “laboratoare de propagandă”?! PD-L este un partid care trăieşte strict pe spinarea lui Traian Băsescu şi nu are nici pe departe resursele şi structurile centrale sau teritoriale ale PSD (urmaşul direct al PCR), căruia mult mai degrabă i se poate atribui o mare maşinărie de propagandă, sprijinită contextual în recenta campanie şi de cele mai “audiate” televiziuni. Forţa şi mijloacele de manipulare n-au fost deci la îndemîna prăpăditului PD-L, ci la îndemîna uriaşei coaliţii anti-Băsescu.
În ce priveşte “falsa dihotomie”, ea există şi nu este deloc falsă în realitate, ci e falsă numai în felul în care – cu o deconcertantă naivitate – o înţelegeţi dvs. (ca reiterare posibilă sau intenţională a vechilor forme de statalitate comunistă: Partid Unic, naţionalizări, teroare civilă şi concentraţionară etc., după pseudo-principiile stalinismului sau marxism-leninismului).
În formele şi metodele tradiţionale ale comunismului nu mai crede nici măcar Ion Iliescu şi de ele nu ne mai temem nici măcar un prost ca mine sau un ramolit ca d-l Gabriel Constantinescu. Aici e vorba de cu totul altceva: de perpetuarea mizeriei mentale şi morale pe care a generat-o comunismul şi pe care o întreţine stînga de extracţie comunistă. Cu o mentalitate vicioasă şi cu o moralitate putredă nici o societate nu se poate regenera, oricîte forme noi ar adopta în plan economic şi instituţional.
Nu de “comunistul” Geoană (în felul lui, poate mai european decît Băsescu) se teme cineva, ci de ce se ascunde în spatele lui, de sinistrul Ion Iliescu şi de un întreg front peceristo-securistic care trăieşte încă din osînza unui trecut criminal şi care acum se străduieşte, cu alte metode şi mijloace (“revoluţia furată”), să delapideze şi prezentul, prin fii şi prin nepoţi (dar şi cu cîrdăşia iresponsabilă a unor liberali lipsiţi de orice rectitudine, mereu impotenţi electoral – cu toate şorţuleţele lor masonice – şi mereu încurcaţi penibil într-un hăţiş pestriţ de orgolii şi interese, personale sau de grup).
Că Traian Băsescu e ieşit şi el din aceeaşi tîrlă, aceasta – fiţi pe pace! – n-o ignoră nimeni (iar eu am spus-o demult şi răspicat). Fapt este însă că el a arătat, măcar formal şi parţial, o tendinţă de desprindere haiducească (piraterească?) de vechiul comunism şi de nababii lui cosmetizaţi, iar dacă şi el are un “spate” impur (cine-i pur în politică, şi mai ales în culisele ei?), în orice caz nu se compară cu marii rechini ai fostei nomenklaturi şi ai fostei Securităţi, nici n-are mîinile murdare de sînge, ca Ion Iliescu şi gealaţii lui.
Pentru unul ca d-l Gabriel Constantinescu, care a trăit pe pielea sa întreaga istorie tragică a secolului XX (trădare monarhică, trădare politicianistă, război, prizonierat, închisoare politică, domiciliu obligatoriu, naţionalizare forţată, marginalizare socio-profesională, revoluţie furată ca-n codru, mineriade post-decembriste, “manelizare” mediatică, “democraţie originală”), iar acum constată că parte din actanţii ei cei mai siniştri umblă să tîlhărească, deghizaţi în democraţi de stînga, şi istoria încă puberă a secolului XXI, acestea toate sînt lucruri care contează, note care “fac diferenţa”. Iar în Traian Băsescu nu vede nicidecum vreun personaj mesianic, ci doar un rău mai mic în comparaţie cu alternativa pesedisto-mafiotă, care încă ameninţă România, după 20 de ani de iluzii înşelate şi de ratări succesive, nu cu întoarcerea la comunism, dar cu blocajul pe termen lung într-un stîngism larvar, într-un capitalism sălbatic şi într-o “democraţie originală” pe care e firesc ca un om coherent de dreapta să le reclame principial şi să le amendeze punctual, chiar dacă aude mai greu sau se mişcă mai încet...

Nota de insolenţă ireverenţioasă a intervenţiei dvs. ar trebuit, poate, să mă facă să nu vă răspund, ba chiar să nu vă postez comentariul. Am avut însă impresia că pot depista îndărătul rîndurilor dvs. o nemîngîiere sinceră, un sîmbure viu de dramatică umanitate. De aceea, am ales, în locul soluţiei comode de a vă ignora, un răspuns lung – mai lung decît se obişnuieşte în economia unui blog. Poate că a meritat, poate că nu... Am încercat să (mă) explic, nu neapărat cu iluzia de a vă convinge, dar cu modesta speranţă de a vă pune măcar puţintel pe gînduri. Dacă am reuşit, cîştigul nu-i al meu, ci ar putea fi mai degrabă al dvs. (care în mod sigur aveţi înainte mai mult viitor decît mine). Dacă nu, nu: astrele vor continua să se rotească, iar Dunărea nu se spurcă, vorba aceea, cu un găinaţ de vrabie...

Răzvan CODRESCU