EMINESCU: 160 DE ANI DE LA NAŞTERE

Textul postat în continuare a apărut într-o primă formă în revista Puncte cardinale (anul XIII, nr. 6/150, iunie 2003, p. 9). Nu a fost inclus în recentul meu volum În jurul lui Eminescu (Editura Christiana, Bucureşti, 2009), îngrijitoarea ediţiei considerînd desigur că el reia în multe privinţe cele expuse mai pe larg în “Eminescu şi creştinismul”. Nu-i neadevărat, dar mi se pare că totuşi cele două texte se complinesc: apar aici şi elemente noi (atît ca informaţie, cît şi ca interpretare), în măsură să aducă un spor de lămurire a temei abordate.
Ştiu că în felul acesta risc din nou neînţelegerea şi antipatia spiritelor şablonarde, incapabile de discernămînt cultural, care nu pot realiza faptul elementar că, chiar dacă nu au avut o întîlnire mai fericită, nici Eminescu nu-i mai puţin Eminescu, nici ortodoxia românească nu-i mai puţin ortodoxie, ci doar noi avem o temă în plus de reflecţie paideică. Nu văd însă la ce mi-ar folosi – neavînd ambiţii de popularitate ieftină sau de ascensiune în vreun top – eventualul efort de a menaja susceptibilităţile şi de a cîştiga bunăvoinţa unora ca aceştia. Mutatis mutandis, vorba mereu actualului Eminescu: “Dacă port cu uşurinţă şi cu zîmbet a lor ură,/ Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură”.

Cristelniţa în care a fost botezat Eminescu

EMINESCU ŞI CREDINŢA

Mic tablou de familie

Dacă, din cîte ştim despre el, căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, era om respectuos de cele sfinte, dar nu tocmai bisericos, în schimb fiica stolnicului Vasile Juraşcu, Raluca, mama poetului, pare să fi fost mult mai evlavioasă, cum erau îndeobşte femeile în mediul tradiţional (literatura ne-a familiarizat, în acest sens, mai ales cu imaginea mai plebee a mamei lui Ion Creangă, aşa cum se desprinde ea din Amintiri), şi a ţinut cu tot dinadinsul să aibă, pe moşia de la Ipoteşti, lăcaş propriu de închinăciune, cumpărîndu-se în acest scop, de la fostul proprietar al Ipoteştilor (Teodor Murguleţ), o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn, ce mai poate fi văzută şi astăzi, dichisită după tipic, în cadrul muzeal al locului.

Mica biserică a familiei

Raluca avea doi fraţi (Calinic şi Iachint sau Iachift), trei surori (Olimpiada, Fevronia, Sofia) şi o nepoată de soră (Xenia) la călugărie, în vestitele mănăstiri ale “dulcii Bucovine” (Olimpiada a fost chiar stareţă a Mănăstirii Agafton, nu departe de Botoşani). Este interesant că în poezia şi în proza lui Eminescu există multe figuri de “sihaştri”, iar el însuşi şi-ar fi exprimat în treacăt – dar mai ales după 1883 – dorinţa de a se călugări. “Sihăstria” eminesciană arată însă mai degrabă ca o formă de autarhie şi în-singurare romantică, fără limpezi temeiuri mistice sau dogmatice. Altminteri, Eminescu pare să fi avut ideea elementară că schimnicia, îndeosebi la tinereţe, reprimă în mod vinovat exerciţiul liber şi natural al instinctelor (vezi nuvela Cezara sau poezia Făt-Frumos din tei). În sensul acesta e şi sfatul dat de bătrînul Euthanasius tînărului Ieronim (care se şi grăbeşte să-l urmeze): “Eu, mulţămită naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei. Ştiu că tu eşti pîn-acum frate laic. Nu te călugări, copilul meu... nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce eşti, un băiet cuminte. Am fost săhastru, nu călugăr...” (Cezara).
Mai degrabă din moliciunea firii decît dintr-o discreţie superioară, Raluca nu pare să fi exercitat asupra propriilor odrasle vreo influenţă semnificativă de ordin religios (cum exercitase, în simplitatea ei, mult mai energica Smaranda Creangă, chiar dacă – pe termen lung – rezultatele nu s-au dovedit tocmai cele scontate, “Nică” tratînd preoţia persiflant şi arivist, şi sfîrşind “răspopit” şi dedat la impietăţi de pomină, pe care şi Eminescu zice-se că le savura). În ciuda antecedentelor familiale şi a vecinătăţii cadrului bucovinean înţesat de vetre monahale, nici unul dintre cei opt copii ce au atins maturitatea (alţi trei muriseră prematur), deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism: unul a fost medic, altul jurist (mort “prin împuşcare de sine însuşi”), doi ofiţeri (dintre care unul şi cu studii inginereşti); un altul ar fi urmat şi el cariera medicală, de n-ar fi murit de tifos la numai 16 ani. E poate semnificativ că Aglae, una dintre surorile poetului (cealaltă, nefericita Harieta, a rămas fată bătrînă), căsătorită de foarte tînără şi văduvă puţin după aceea, s-a recăsătorit cu un ofiţer austriac şi n-a ezitat să treacă la catolicism.
Eminovicii aveau, cel puţin în faza adolescenţei, reputaţie de “cai breji”. Cînd, în toamna lui 1860, Mihai a venit elev la Cernăuţi, directorul gimnaziului, Ştefan Wolff, ştiutor de isprăvile fraţilor mai mari (Şerban, Nicolae, Gheorghe/Iorgu şi Ilie), ar fi exclamat copleşit: “Şi acesta e tot un Eminovici!”. Cecitatea belferească n-a putut vedea în el mai mult nici după aceea. Mihai n-a ţinut să contravină aşteptărilor, cel puţin sub aspect comportamental. Călinescu menţionează, între altele: “Nici religia nu era pe placul micului Mihai”, care “n-avea nici o tragere de inimă pentru «exortele» popii şi lipsea de la ele des, ori se făcea nevăzut cînd erau mînaţi spre biserică, drept care sfinţia-sa îl «pîrli», însemnîndu-l la conduită cu vorbele: Tadelnswerth wegen Versäumniss der Exorten, adică, mai pe româneşte: «Ticălos, fuge de la predică»”.
Şcolaritatea lui Eminescu a fost, de la un capăt la altul, la Cernăuţi sau la Blaj, una atipică şi problematică, atestînd o dată în plus că ordinea şcolară e mereu nepregătită să lucreze cu naturi geniale. S-ar zice că dascălii săi, cu doar cîteva excepţii (cum va fi fost şi bietul Arune Pumnul), n-au putut să-l vadă pe Eminescu din pricina Eminovicilor, cam în felul în care cineva nu poate vedea pădurea din pricina copacilor...

Clopotniţa de lemn

“Cred, Doamne; ajută necredinţei mele!”

Tînărul Eminescu (mai ales cel din epoca vieneză), pătruns pînă-n măduva oaselor de duhul crepuscular al roman­tis­mului, însuşit mai ales pe calea nebulos metafizicizantă a paradigmei nemţeşti, pare să se simtă bine în pielea “geniului pustiu”, cochetînd cu indianismul via Schopenhauer, exaltînd suferinţa şi aventura cu titlu experimental, savurînd tentaţia luciferică şi împingînd scepticismul pînă la accente de ateism (vezi Mortua est, Împărat şi proletar etc.). De pe atunci datează şi dezabuzata definiţie lirică a teologiei: “Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită/ Unor lucruri nexistente, carte tristă şi-ncîlcită,/ Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra”. Cu toate acestea, nici ateismul, nici demonismul romantic n-au ajuns niciodată la el atitudini asumate interior, rămînînd doar simple reflexe ale unei mode literare şi ale unor conjuncturi sufleteşti în dinamica sinuoasă a vieţii. Ba mai mult, cum a observat şi Nichifor Crainic, poetul (identificîndu-se în Epigonii chiar cu întreaga lui generaţie) resimte de timpuriu lipsa credinţei ca pe o infirmitate. “Ar fi interesant – scrie mentorul gândirist – să cunoaştem toate cauzele pierderilor spirituale ale lui Eminescu, dar mai interesant mi se pare să accentuăm că regretul după un lucru e totuna cu dorinţa de a-l avea. Cine tînjeşte după credinţa şi după speranţa pierdută e în situaţia de a spune, ca în Evanghelie: Cred, Doamne; ajută necredinţei mele! Şi aceasta mi se pare că e starea spirituală a lui Eminescu”.
Maturitatea a estompat fronda cu Dumnezeu şi cu religia instituţionalizată, iar dacă în creaţia lirică lui Eminescu îi mai scapă cîte un accent de revoltă sau de contestaţie, se vede, în schimb, că el are mare grijă de a menaja în articolele politice sensibilitatea religioasă şi tradiţia bisericească, conştient de răspunderea rolului de “pedagog naţional”, pe care a ştiut să-l joace fără emfază. Nichifor Crainic avea dreptate să observe în altă parte, cu privire la “naţionalismul ge­nia­lului Eminescu”, că “latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concep­ţiei conservatoare”. E totuşi dezamăgitor să constaţi cîtă neînţelegere manifestă cîteodată poetul faţă de moştenirea bizantină (încondeiată în spiritul dispreţului occidental) şi mai ales faţă de iconografia răsăriteană (“… icoanele orientale rămîn reproducerea unor mumii şi schelete, cari au mai multă asemănare cu chipurile ţepene şi convenţionale din zugrăviturile străvechi ale egiptenilor”). Şi totuşi tot el scria altădată, cu intuiţie profundă şi cu nostalgică admiraţie: “Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici…” (Melancolie)...
S-ar zice că, pentru Eminescu, religia ortodoxă, deşi necesară în ordinea morală şi în iconomia vieţii naţionale, contravine exigenţelor estetice ale modernităţii şi incomodează libertatea creatoare a geniului romantic, cu precădere muşcat – vorba lui Nae Ionescu – de “şarpele demiurgiei”. Dionis, Ieronim, Toma Nour – alter ego-urile sale din proza literară – stau în mărturisită divergenţă cu formele şi învăţăturile religiei instituţionalizate şi se hrănesc spiritual cu fascinaţii mito-poetice de un sincretism deconcertant. Dar “vina” o poartă mai degrabă epoca decît oamenii*.
În ciuda declaraţiei din poezia Eu nu cred nici în Iehova, Eminescu, fără să îmbrăţişeze o credinţă determinată şi fără să aibă o fire evlavioasă, purta totuşi un mare respect tradiţiei religioase în genere, iar Bisericii Ortodoxe îi recunoştea statutul de “Maică spirituală a poporului român”. Una dintre pasiunile lui era aceea de a strînge manuscrise vechi, care aveau mai toate, se înţelege, un conţinut religios, dar care pe Eminescu îl atrăgeau mai mult pentru farmecele limbii din bătrîni (a cărei genială sinteză creatoare ne dă pînă la urmă adevărata şi inegalabila lui măsură). Deşi ortodox, el aprecia mult şi catolicismul, mai ales pentru performanţele culturale ale acestuia. Era însă critic la adresa protestantismului, care i se părea a fi fost “o iudaizare a creştinismului” (caracterizare neargumentată punctual, preluată desigur de pe aiurea).
Pe vremea cînd plănuia să se cunune cu Veronica Micle (care avea să moară în acelaşi an cu el, fiind înmormîntată la Mănăstirea Văratec, spre scandalizarea unora), se gîndiseră amîndoi, mai în glumă, mai în serios, să se convertească la catolicism, unde divorţul nu este lesne admis. Ştim că lucrul nu s-a întîmplat, dar episodul rămîne grăitor pentru lipsa patimii sau scrupulelor confesionale.
Încă din tinereţe, cînd ambiţionase să înveţe sanscrita (îşi procurase gramatica mică a lui Bopp, pe care s-a pus s-o şi traducă), fusese atras şi de religiile indiene (inclusiv de “religia fără Dumnezeu” a lui Buddha, pe care-l găsim amestecat mai tîrziu chiar şi în variantele de lucru ale Luceafărului), iar pe marginea unui caiet îşi notase cîndva, cu evidentă exagerare teribilistă: “Eu sînt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10-a”. În necrologul pe care i l-a făcut în vara lui 1889, Caragiale găsea de cuviinţă să-i bifeze “trecerea în Nirvana”, după care îl auzise suspinînd în nenumărate rînduri.
Eminescu era sensibil şi la vechile credinţe ale geto-dacilor (vezi, de pildă, Rugăciunea unui dac sau poemul Strigoii), referindu-se nu o dată la Zalmoxis şi la înţelepciunea “preoţilor păgîni”, în care el nu vedea însă atît nişte adversari, cît nişte precursori ai creştinismului. “Protocronist” avant la lettre, a avut însă bunul instinct sau superioara cumpănire de a se păstra în spaţiul legitim al creaţiei literare. Protocroniştii de azi nici nu-l înţeleg, nici nu-l merită.
În general, îl atrăgeau exotismele şi misterele, în tradiţia şi spiritul evaziunilor romantice. Cum s-a spus şi despre Goethe, Eminescu avea mai degrabă un fel de “religiozitate fără religie”, în care precumpănea nu dogma, ci mitul, sau, altfel spus, nu revelaţia asumată prin credinţă, ci sacrul reflectat în fantezia plăs­mui­toare. Absolutul lui (despre care Rosa del Conte a lăsat o carte esenţială) pendulează ideatic între filosofia religioasă şi mitosofia folclorică, iar conceptul lui de perfecţiune este inseparabil, în ultimă analiză, de formele transfigurării artistice (“Şi eu, eu sînt copilul nefericitei secte” ce are “adînca sete a formelor perfecte”).
În scrierile sale postume se găsesc însă şi destule compoziţii cu caracter religios creştin, închinate fie Sfintei Treimi (cîteva Terţine pe calapod dantesc), fie Mîntuitorului Iisus Hristos (Christ, Înviere), fie Maicii Domnului (Rugăciune, Răsai asupra mea…). Cea mai frumoasă expresie religioasă a liricii eminesciene rămîne, desigur, poezia Rugăciune (chiar dacă e plauzibilă prezumţia călinesciană a unor simple exerciţii de virtuozitate formală, în imediata vecinătate a unor rugăciuni catolice copiate în caiete, printre care şi Ave Maria):

Crăiasă alegîndu-te,
Îngenunchem rugîndu-te,
Înalţă-ne, ne mîntuie
Din valul ce ne bîntuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mîntuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică preacurată
Şi pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfîntului
Umbră facem pămîntului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plîngeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică preacurată
Şi pururea fecioară,
Marie!

Este oarecum curios că poetul n-a găsit altceva mai bun de făcut cu această splendidă poezie (nepublicată ca atare şi prin urmare nereţinută nici de ediţia Maiorescu din 1883/84) decît s-o introducă în corpul unui poem mai amplu, intitulat exotic Ta twam asi (corect: Tat twam asi, în traducere: “Tu eşti aceasta”, formulă sanscrită exprimînd principiul neo-buddhist al identităţii formelor dincolo de pluralitatea manifestărilor) şi lipsit de vreo simpatie desluşită pentru “paginile unse a sfintelor scripturi”! Însă poate că, pentru astfel de versuri, Dumnezeu îi va fi iertat lui Eminescu mai mult decît va fi putut el păcătui cu bună ştiinţă...
Nedogmatic şi nebisericos, crescut, ca şi Blaga mai tîrziu, în zariştea “eresului” popular, iar în urmă format intelectual în spiritul heterodox al romantismului german, Eminescu a fost totuşi creştin ortodox în adîncurile subconştiente ale personalităţii lui, sensibil la cosmic şi la organic, la taină şi la tradiţie, arzînd ca o flacără vie pe altarul românismului creator, călăuzit de o înaltă conştiinţă morală şi de un mare patos vizionar. Împărat al cuvintelor, el a stat şi rămîne în bătaia de duh a Cuvîntului, dincolo de măsurile veacului, la marea “cină de taină” a veşniciei româneşti, unde credinţa nu mai e aspiraţie, ci evidenţă biruitoare.

Răzvan CODRESCU

* Va trebui să se facă odată (cum s-a făcut pentru alte arii culturale) o analiză necomplezentă a proastei aşezări spirituale a secolului al XIX-lea românesc şi a cauzelor atîtor „pierderi spirituale”, care n-au fost numai ale lui Eminescu, ci ale „elitelor” mai multor generaţii succesive, de la bonjurişti şi paşoptişti pînă la junimişti şi sămănătorişti. Cu atît mai miraculoasă şi mai fascinantă ne apare aventura spirituală a secolului XX (perioada interbelică), esenţial conformată de duhul Ortodoxiei, de la gândirişti pînă la aprofundarea mistică a Rugului Aprins. Comunismul a frînt această resurecţie spirituală, iar astăzi, încă nereaşezaţi, pendulăm între paradigma culturală dezbisericită a secolului al XIX-lea şi paradigma culturală reîmbisericită a primei jumătăţi a secolului XX. Din păcate, „pendularea” noastră are un aer epigonic, părînd lipsită de elan şi de vocaţie creatoare.

Casa de la Ipoteşti