joi, martie 24, 2011

UN PUNCT DE VEDERE ÎNTRE ALTELE

SUMARUL BLOGULUI


Pentru că mai mulţi cititori ai blogului mi-au reproşat, direct sau mai discret, că în recenta polemică pe tema raportului dintre legionarism şi creştinism nu mi-am exprimat punctul de vedere decît în comentarii răzleţe (în subsolul diferitelor articole postate fie pe blogul meu, fie pe cel al d-lui Claudiu Târziu), la care cei eventual interesaţi mai anevoie ar putea ajunge şi le-ar putea „sintetiza”, m-am decis – neavînd nici timpul şi nici dispoziţia necesară de a le retopi eu însumi într-un singur text mai amplu şi de-sine-stătător – să le adun aici înşirate în ordine cronologică, însoţite de cîteva note lămuritoare. Discuţia demarase deja dinainte de episodul Petru-Vodă (cu privire la care am reprodus şi articolul meu „Ortodoxia în cumpănă”, apărut în revista Lumea credinţei, dar avînd la bază tot un comentariu de pe blog), care a amplificat-o – şi nu-i de mirare – mult peste cadrul iniţial. Nu ştiu dacă reunirea acestor texte chiar va fi de folos cuiva (preopinenţilor mei e aproape sigur că nu); oricum, punctul de vedere reprezentat de ansamblul lor nu este decît unul între altele şi nu are pretenţia de a fi lămurit pe deplin problema, nici de a se impune altora ca atare. (R. C.)


Biserica românească din Viena:
mărturisitori ai lui Hristos din vremea comunismului


PRELIMINARII ON-LINE

GATA!
Mi-e martor Dumnezeu că am încercat să fiu cît se poate de răbdător cu d-l Racu, amăgindu-mă că s-ar putea duce cu dumnealui o discuţie. Dar cu d-l Racu nu se (mai) poate discuta, aşa cum nu se poate discuta cu un posedat, pentru că în posedat nu mai vorbeşte omul, ci dracul din el. Iar cu dracul nu stai de polemici, ci îi spui scurt: Retro, Satana (sau, mai pe româneşte: “Piei, drace!”).
Intrat la o idee fixă, d-l Racu nu mai poate pricepe – şi nici nu mai vrea să priceapă – că, măcar cîteodată, nu e vorba de legionari: aşa cum alţii văd roşu, dumnealui vede numai verde în faţa ochilor, indiferent despre ce ar veni vorba. Cu deosebirea că aceia văd roşu numai din cînd în cînd, în timp ce dumnealui vede verde peste tot şi întotdeauna. Acest gen de furie curentă şi înveninată, tradusă în ocoşă logoree intelectuală, a devenit pentru “al nostru tînăr” conţinut, stil şi pariu de viaţă. S-ar putea ca de aici să i se tragă şi unele lucruri bune (ca să nu zic profituri sau avantaje), dar nu văd de ce am fi noi obligaţi, moral sau intelectual, să-i găzduim şi să-i răbdăm insolenţele monomaniacale, şi mai ales să ne pierdem timpul cu cineva evident încremenit în proiectul unei idiosincrazii patologice, radicalizate de antipatica dogmă a excelenţei de sine. D-l Racu nu numai că se crede foc de deştept, dar se crede şi un om informat, care nu rabdă la alţii să nu-i indice “surse” la fiecare frază sau chiar propoziţie, dar “sursele” dumnealui, pe care-şi întemeiază “excelenţa” polemică, pot fi Wikipedia şi Zigu Ornea (căruia şi mort îi spune “domnul”!). Păi dacă “domnul Zigu Ornea” a zis, atunci chiar nu mai încape discuţie, îţi aduni zdrobit rămăşiţele tale verzi, de legionar fanatic, şi îi ceri iertare d-lui Racu că exişti, cu gaura ta virtuală cu tot! Deci cum noi nu avem nici o şansă de a ne mai desverzi (măcar de ochii lumii), iar d-l Racu nici o şansă de a înverzi vreodată (măcar de hatîrul lui Hristos), ar fi redundant să mai forţăm un dialog iluzoriu şi să tulburăm degeaba şi viii, şi morţii.
Îmi cer scuze faţă de ceilalţi comentatori şi de cititorii blogului în general că nu mi-am ţinut, probabil dintr-un prost idealism, făgăduinţa profilactică de a nu mai posta tiradele monocorde ale d-lui Racu. De acum înainte chiar nu voi mai recidiva în această nesăbuinţă. Desigur, dacă alţii vor mai avea ceva de adăugat pe tema în discuţie (şi ar fi destule), nu le voi tăia posibilitatea de a finaliza o polemică oţioasă. Cu sau fără d-l Racu în cîrcă, lumea merge înainte, albă, neagră, roşie, portocalie, verde sau albastră cum o fi ea, iar Dumnezeu ţine socoata a toate şi lasă să plouă sau să răsară soarele peste toţi, fără să se uite, încruntat, la culoare. Mare este grădina lui Dumnezeu, dar şi mai mare este boieria Lui!
Să fiţi sănătos, domnule Racu, că mai bună urare de adio eu unul n-aş şti să vă fac! [19/2/11 8:41 AM]

Dragă Big Ben, nu dezacordul principial sau repulsia d-lui Racu faţă de legionari şi legionarism reprezintă motivul măsurii pe care m-am hotărît cu neplăcere să o iau, ci psihoza în care pare a se fi instalat d-l Racu, care şi-a făcut din discursul antilegionar o grilă universală, prin care judecă abrupt tot ce a mişcat sau mişcă în trecutul sau prezentul lumii româneşti. D-lui Racu i se potriveşte ideal vorba pe care o invocaţi: “Unde dai şi unde crapă!”.
Altminteri puteţi cu uşurinţă constata că sînt pe acest blog sute de comentarii antilegionare (inclusiv ale d-lui Racu) pe care nici vorbă să le fi cenzurat. Nici eu şi nici d-l Târziu nu ne-am propus să impunem cu orice preţ vreo dogmă a excelenţei legionare. Dacă fixaţia maniacală a d-lui Racu n-ar fi fost în legătură cu legionarii, ci cu orice altceva, măsura ar fi fost aceeaşi.
În plus, mi se pare cel puţin o impoliteţe să insinuezi în permanenţă că partenerii de dialog (de pe un blog unde nu te-a obligat nimeni să prestezi, ci ai venit de bună voia ta, fiind primit cu toată simpatia) n-ar fi decît nişte legionari insidioşi şi incurabili, în frunte chiar cu gazda. E ca şi cînd ai veni în casa cuiva, te-ai instala confortabil în fotoliu, ai asculta plictisit o conversaţie deja începută despre vreme sau despre e-urile alimentare, şi deodată i-ai spune gazdei, tare şi răspicat, ca să audă bine toţi musafirii: “Şi ce zici că mai faci, bă, legionar împuţit ce eşti? Vrăjeşti lumea, ai? Bă, să ştii că eu nu-s prost ca ăştialalţi, să mă vrăjeşti tu, aici în casa ta de rahat!”.
Sigur că şi gazda şi musafirii rămîn sideraţi (cu excepţia lui Big Ben, care tocmai se dusese pînă la baie). [20/2/11 8:49 AM]


PRETEXTUL PETRU-VODĂ

Pe fondul recentului scandal mediatic declanşat pe seama Mănăstirii Petru-Vodă, cineva, de a cărui bună-credinţă nu mă puteam îndoi, m-a descumpănit deunăzi cu această întrebare, pusă cu cea mai sinceră nedumerire: “Cum mai poate fi apreciat şi respectat părintele Iustin?!”. I-am întors întrebarea la fel de sincer şi de şocat: “Cum se poate să nu apreciezi şi să nu respecţi un om al lui Dumnezeu care a făcut 17 de închisoare sub comunişti, a întemeiat mai multe mănăstiri şi aşezăminte şi a fost ani de-a rîndul cel mai căutat duhovnic din România?!”. Două întrebări adresate de fiecare nu atît celuilalt, cît propriei conştiinţe…
Mai întîi trebuie să mărturisesc, referindu-mă strict la împrejurarea care a declanşat scandalul, că nu mi se pare chiar atît de monstruos ca, într-un cadru aniversar “de familie”, o mînă de măicuţe mai tinere, naive şi sentimentale, să încerce să-i facă o bucurie unui nonagenar nostalgic, intonîndu-i de ziua lui un refren – fie şi prost văzut astăzi – al îndepărtatei sale tinereţi. Anormal şi amendabil este faptul de a posta pe internet filmul unui astfel de moment privat (şi va trebui să se vadă cine şi de ce a făcut-o). Şi cel puţin la fel de anormale şi de amendabile sînt complicităţile impure sau doar iresponsabile ale blogurilor ortodoxe care au înţeles să amplifice ostentativ indiscreţia, întărind impresia unei conspiraţii reacţionare.
Sigur că sînt stranii şi descumpănitoare anumite lucruri care se întîmplă de cîţiva ani încoace la Mănăstirea Petru-Vodă, în paralel cu tributul tot mai greu pe care părintele Iustin Pârvu îl plăteşte vîrstei sale înaintate.
De acum nu mai este însă vorba strict de părintele Iustin şi de Mănăstirea Petru-Vodă, ci de percepţia publică a Ortodoxiei, pe de o parte, şi de un anumit terorism ideologic, pe de altă parte.
Numai cine nu vrea nu vede că cele petrecute la Petru-Vodă sînt de fapt folosite generalizator ca pretext ideal pentru devalizarea sentimentului religios şi incriminarea sentimentului naţional. Altminteri, chiar credeţi că se poate teme cineva în mod serios de un bătrîn de 92 de ani, de cîţiva ucenici rudimentari şi de o mînă de măicuţe din creierii Munţilor Neamţului?!
Cei obişnuiţi să nu se lase luaţi pe negîndite de valul provocărilor mediatice au sesizat corect şi cu legitimă îngrijorare mai ales unul din aspecte: terorismul ideologic deghizat în panici exagerate şi în clişee de principialitate propagandistică.
Rămîne însă celălalt aspect, care mie mi se pare mult mai grav: compromiterea şi pervertirea Ortodoxiei chiar din interiorul acesteia, printr-o impardonabilă confuzie de planuri, pînă la identificarea ei filetistă* cu cauza naţională şi cu o anumită ideologie istorică, demult expirată. Naţionalul nu este incompatibil cu religiosul, dar nu se poate confunda cu acesta, nici nu i se poate supraordona. Problema este păstrarea dreptei măsuri, pe care unii dau impresia că ar fi pierdut-o.
Oamenii Bisericii, şi mai cu seamă monahii, pot privi mai favorabil sau mai defavorabil o doctrină sau o ideologie politică, dar de aici pînă la a şi-o asuma la paritate cu religia şi a deveni purtătorii ei de stindard e un salt deconcertant, vecin cu sminteala.
Oricîte părţi bune ar fi avut Mişcarea Legionară în contraponderea relelor prin care e judecată cu precădere, şi oricît s-ar fi prevalat ea însăşi, teoretic şi practic, de relaţia cu Biserica, legionarismul rămîne o afacere omenească şi conjuncturală, ba una care aparţine organic altui ceas istoric şi a stîrnit de-a lungul timpului nenumărate controverse. Ea poate constitui, ca orice lecţie a istoriei, cu bunele şi cu relele ei, o experienţă referenţială pentru o nouă dreaptă creştină românească, dar nu mai poate fi reiterată ca atare (căci istoria – ne place sau nu ne place – are o dinamică contextuală care nu îngăduie repetiţii şi “încremeniri în proiect”) şi cu atît mai mult nu poate să fie absolutizată religios, ca doctrină şi mijloc de mîntuire. Cînd o ortodoxie devine permeabilă la astfel de contaminări, oricîte bune intenţii s-ar putea invoca sau pune în joc, devine legitimă întrebarea dacă aceea mai este cu adevărat ortodoxie religioasă sau nu cumva a devenit, pe nesimţite, altceva.
E un moment delicat şi crucial al lămuririi noastre cu noi înşine în faţa lui Dumnezeu. S-ar părea însă că îi sesizăm prea puţin gravitatea şi că la noi totul se disipează de-acum în superficialitatea şi grobianismul zarvei mediatice. [“Ortodoxia în cumpănă”, în Lumea credinţei, an IX, nr. 3(92), martie 2011, pp. 42-43**]


CREŞTINISM ŞI LEGIONARISM

Prilejuit de recentul scandal mediatic orchestrat pe seama Mănăstirii Petru-Vodă, textul d-lui Caludiu Târziu – “Ortodoxie şi legionarism. De la stînga la dreapta” – îşi propune să reaşeze dezbaterea problemei – deviată spre partizanatul ideologic (fie el de stînga sau de dreapta) – pe făgaşul adevărului istoric (care, plăcut sau neplăcut, comod sau incomod, nu se lasă nici eludat şi nici mistificat din interese sau raţiuni conjuncturale). Autorul n-a ambiţionat să epuizeze problema sau să tragă concluzii definitive, ci doar să restabilească în mod corect nişte repere ale discuţiei, care probabil că se va duce încă multă vreme, din cele mai felurite unghiuri de vedere. Ideea nu este de a impune o anumită “viziune” asupra legionarismului, ci de a-l cerceta cît mai atent în el însuşi şi în oamenii care şi l-au asumat (anonimi sau iluştri, laici sau clerici, ortodocşi sau neortodocşi, plebei sau aristocraţi, intelectuali sau mai puţin intelectuali, tineri sau mai puţin tineri etc.), pentru a obţine o radiografie onestă şi cît mai obiectivă a unui fenomen istoric şi spiritual care a marcat adînc lumea românească a secolului XX şi încă se întîmplă să mai provoace, pur sau impur, şi lumea românească a secolului XXI. Cert este că o “mişcare” de asemenea amploare şi longevitate, care a electrizat cel puţin două generaţii succesive (cea a primului şi cea a celui de-al doilea război mondial), care şi-a trăit măreţia tragică între grotesc şi sublim şi care a fost “girată”, într-o măsură sau alta (şi uneori cu preţul vieţii), de unele dintre cele mai mari personalităţi (politice, culturale, duhovniceşti) pe care România le-a dat în ultima sută de ani, nu poate fi “expediată” de suficienţa nici unui discurs ideologic şi nici unui criticism resentimentar, ci reclamă un discernămînt (fatalmente creştin, dacă părţile sînt creştine) care depăşeşte cu mult mizele individuale, “urechismul” jurnalistic şi procustianismele de orice culoare. [9/3/2011 8:08 PM]

1) Dacă ar fi după deplinul “acord”, nu m-aş mai posta decît pe mine însumi (şi nici măcar pe mine însumi întotdeauna).
2) Dincolo de acord sau dezacord, unde e “mizeria”***?! În “scuipat”? Dar cine e de vină că d-l Platon “scuipă”? Aţi citit ultima dumnealui postare de pe blogul d-lui Fedorovici? Nu-i doar un scuipat, ci o flegmă voluptuoasă. Nici nu mai prezintă importanţă cîtă dreptate are (şi nu zic că nu are şi dreptate): dar aici e vorba de viaţa, de suferinţa, de tragedia a sute de mii de oameni care n-au fost toţi terorişti şi psihopaţi, iar unii dintre ei, nonagenari şi octogenari, se mai află încă în viaţă, şi sînt “pîinea lui Dumnezeu”, în frunte cu părintele Arsenie Papacioc.
Nu ştiu cine e numitul Iulian Popescu, dar ar putea fi chiar unul dintre aceştia – şi cine poate spune că n-ar avea dreptul să ridice glasul, nu ca să scuipe la rîndul său, ci doar ca să-şi exprime amar nedumerirea şi indignarea?
Poţi contesta principial legionarisnmul, îi poţi dezavua pe mulţi dintre reprezentanţii lui de ieri sau de azi, dar nu poţi să te dedai, dacă eşti om de onoare şi ai inimă de creştin, la asemenea incriminări şi batjocuri generalizatoare.
Cu atît mai mult cu cît, în lumea românească de azi, chiar dacă mai subzistă anumite nostalgii legionare, mai mult sau mai puţin răzleţe, nu mai există – şi nici nu mai poate exista – un real “pericol legionar”. “Umflînd” astfel lucrurile, d-l Platon nu face decît jocul celor care se folosesc de “sperietoarea” legionară în scopuri diversioniste şi care, în ultimă analiză, nu fac de fapt nici o deosebire între “România profundă” şi “România ca soarele sfînt de pe cer” (nu pentru că n-ar vedea-o, dar n-au interesul s-o facă, deoarece scopul lor este să denigreze tot ce este – sau are pretenţia de a fi – creştin şi naţional).
Dacă d-l Platon ar face tsunami din “flegma” dumnealui pentru tot ce este antecedent de dreapta în trecutul românesc, din prezent tot se va găsi cine să-i strige invariabil: “Legionarule!”. Ceea ce pare să nu înţeleagă d-l Platon (probabil dintr-un conflict intim între orgoliu şi deşteptăciune) este că nu merită chiar întotdeauna să ai dreptate CU ORICE PREŢ... [12/3/11 11:36 AM]

Oameni buni, uitaţi ce este: creadă fiecare ce-l taie capul şi ce-l lasă inima! Eu unul m-am săturat de acest dialog al surzilor. Ce am avut de spus pe această temă am spus, timp de 20 de ani, cît şi cum m-am priceput. Nu de dragul unor idei, ci de dragul unor oameni, morţi sau vii, care mi-au dat motive să-i admir şi faţă de care m-am crezut dator.
Altminteri, n-am crezut şi nu cred că problemele României – fie ele politice, culturale sau spirituale – se pot rezolva astăzi prin adularea sau prin ponegrirea Legiunii şi legionarilor, care sînt istorie şi istorie vor rămîne.
Incapabili de construcţia care uneşte, ne cheltuim steril (şi uneori penibil) în criticismul care dezbină. Confundăm adevărul cu pariurile şi mizele noastre personale şi substituim realitatea – care se duce de rîpă zi de zi – cu fel de fel de precipitate intelectuale. Vorbim enorm, plesnim de deşteptăciune şi dacă avem ceva sfînt, atunci acel ceva e dogma propriei excelenţe (individuale sau de grup “ales”). Dumnezeu intră şi El în reţeta excelenţei noastre, personalizat pînă la intranzitivitate.
Vremea faptelor, a creaţiei, e mereu amînată, pentru că mereu mai avem... ceva de spus (“Doar o vorbă să-ţi mai spun!”). Şi nici măcar nu ne mai dăm seama că nu mai vorbim aceeaşi limbă, ci că fiecare vorbeşte, cu jubilaţie, pe limba lui. De aceea vorbim mult şi ne înţelegem puţin (sau mai degrabă deloc), iar încetul cu încetul singurele soluţii rămîn fie închiderea în sine, fie dispersarea prin lumea largă (unde putem să profităm de normalitatea altora, jelind anormalitatea de acasă – de care toată lumea e vinovată, în afară de fiecare dintre noi). Nu cred că vreodată un neam a mai fost alcătuit din atîţia oameni singuri, nici din atîţia oameni deştepţi.
În aceste condiţii, eu unul simt nevoia ca măcar să mai tac puţin, obosit şi de mine, şi de alţii. Dacă din vorbă nu iese nimic, poate iese ceva din tăcere (după vechea înţelepciune a lui “tace şi face”). Aşa că aş prefera să nu mai particip deocamdată la comentarii şi polemici, ci să caut s-o dau mai pe rugăciunea Sfîntului Efrem Sirul (că tot sîntem în Sfîntul şi Marele Post – şi în criză acută de ortodoxie, cum ne tot aduce aminte d-l Fedorovici): DOAMNE ŞI STĂPÎNUL VIEŢIII MELE, DUHUL TRÎNDĂVIEI, AL GRIJII DE MULTE, AL IUBIRII DE STĂPÎNIRE ŞI AL GRĂIRII ÎN DEŞERT NU MI-L DA MIE. IAR DUHUL CURĂŢIEI, AL GÎNDULUI SMERIT, AL RĂBDĂRII ŞI AL DRAGOSTEI DĂRUIEŞTE-MI-L MIE, ROBULUI TĂU. AŞA, DOAMNE ÎMPĂRATE, DĂRUIEŞTE-MI SĂ-MI VĂD GREŞALELE MELE ŞI SĂ NU OSÎNDESC PE FRATELE MEU, CĂ BINECUVÎNTAT EŞTI TU ÎN VECII VECILOR. AMIN! [13/3/11 3:43 AM]

“Fenta” asta ieftină (dar cu efect garantat asupra sfertodocţilor cu complexe scolastice), a paradei de bibliografie şi a pozei erudite, denotă şi ea o anume lipsă de francheţe dialogală (de aceeaşi speţă cu “limba greacă” şi “izvoarele” d-lui Bădiliţă, pus la punct pe vremuri de d-l Platon), mai ales că bibliografia respectivă, oricît de respectabilă în sine, n-are nici o relevanţă în context, în chestiune fiind realităţi care scapă analistului occidental şi care sfidează circumscrierea strict livrescă. Cînd eşti stricat la minte şi/sau la inimă, ori cînd pierzi contactul cu realitatea de dragul ideilor, poţi să stai pe munţi de bibliografie şi-i tot degeaba. A suplini prin citate şi trimiteri lipsa gîndirii proprii şi vii este foarte pe înţelesul prostului care mai păstrează nostalgia deşteptăciunii. D-nii Platon şi Racu (care nu sînt proşti deloc, ci mai degrabă prea deştepţi) ştiu acest lucru şi îl exploatează, nu fără o certă abilitate polemică. Complexitatea şi obscuritatea temei (ce are multe puncte atacabile din perspectiva gîndirii şi sensibilităţii curente de azi) îi ajută ea însăşi, mai ales în ochii unui public superficial şi în mare măsură ignorant (sau înstrăinat) faţă de realităţile istorice ale “interbelicului” (cum ai zice “mezozoicului” sau “cretacicului”!). Problema nu-i de bibliografie, nici de coerenţă intelectuală, ci de – cu o sintagmă, vai, legionară! – CINSTE SUFLETEASCĂ. De prea mult credit acordat cărţilor, mai ales sub imperiul unei idei fixe sau al unei mîndrii frustrate, poţi să te şi sminteşti, ca don Quijote (se le han secado los sesos), pierzînd percepţia realităţii (nu vorbesc aici de nobleţea planului simbolic). Din punctul acesta de vedere, d-l Hurduzeu, bunăoară, este mult mai bine situat – şi tocmai de aceea n-a putut rămîne pînă la capăt “tovarăşul de drum” al Fedoplatonului. [14/3/11 6:05 PM]

Adevărata lămurire – şi singura care contează esenţial – este cea la care ai ajuns pe cont propriu: cred (şi ştiu) – credo ut intelligam – pentru că am cîntărit îndelung, cinstit şi atent lucrurile în conştiinţa mea, nu pentru că spun “autorităţile” (sau “specialiştii”, cum zicem astăzi).
Sigur că această lămurire/înţelegere este mai solicitantă, şi deci mai incomodă, dar este a omului, nu a “maimuţei” din om.
Autentica intelectualitate nu este, cum cred unii (şi cum, din păcate, “se poartă”), să însumezi şi să colportezi ce au spus alţii, ci să realizezi sinteza ta personală, cu mintea şi cu inima deopotrivă.
Aceasta nu înseamnă să nu pleci urechea şi spre alte puncte de vedere, scrise sau nescrise, ci doar să nu te mulţumeşti cu a-l adopta “cuminte” pe unul dintre ele. Propriul punct de vedere nu poate fi un simplu împrumut, ci este o construcţie interioară. În final, poţi ajunge la o construcţie similară cu a altuia/altora, poţi avea adică “acelaşi punct de vedere”, dar contează decisiv cum ai ajuns la el, cît îl reprezinţi şi cît te reprezintă. [15/3/11 4:36 AM]

“Paranoicul” Codreanu postea lunea, miercurea şi vinerea (o atestă, între alţii, Julius Evola însuşi, care a rămas puternic marcat de întîlnirea cu el la Bucureşti, relatată în mai multe rînduri), nu făcea nimic fără rugăciune şi, pe lîngă Arhanghelul Mihail, avea o evlavie aparte faţă de Sf. Anton de Padova. Nu i se cunosc nici un fel de patimi joase şi, parafrazîndu-l pe Iorga, s-ar putea spune şi despre el “că a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfînt”. Sînt multe consideraţii adînc creştine şi în Pentru legionari, dar testamentul său spiritual rămîn însemnările de la Jilava (de imediat de dinaintea morţii) – unul dintre cele mai interesante documente alte conştiinţei religioase din secolul XX.
Sigur că omul a avut şi limitele lui de gîndire, şi excesele lui de tinereţe, şi crucea grea a răspunderii pentru alţii, dar toate acestea nu-i anulează statura creştină, ci doar îl problematizează ca personaj istoric şi ne avertizează o dată în plus asupra imperfecţiunii umanului.
Dacă chiar studiezi mai îndeaproape cazul Codreanu (cum s-a apucat cîndva s-o facă un Ion Cristoiu, care numai de legionarism nu poate fi bănuit!), descoperi de la sine că personajul este de o complexitate şi de o prestanţă care nu-s la îndemîna oricui. Nu-i de mirare că un asemenea personaj a exercitat influenţa pe care a exercitat-o asupra tinerilor de atunci, inclusiv pe latura religioasă şi bisericească. Celor care habar n-au le e la îndemînă să-l judece după nişte citate decontextualizate şi după nişte şabloane curente, dar procedînd astfel, atitudinea lor este întîi de toate necreştinească.
Omul şi mişcarea pe care a generat-o, cu bunele şi cu relele lor, aparţin altui ceas istoric, altei aşezări a lumii, iar miza nu e de a da prin legionarism un răspuns problemelor şi provocărilor actualităţii, ci de a-l înţelege corect în sistemul lui de referinţă şi în coeficientul de general-uman pe care-l conţine orice lecţie a istoriei. [15/3/11 8:50 PM]

Foarte utilă şi pertinentă analiza d-lui Bogdan Munteanu: aşa ar trebui purtate aceste discuţii.
Cam la fel păţeşte în abordarea problemei [dacă legionarismul a fost sau nu o formă de fascism] şi Armin Heinen, care e mult mai informat decît Ernst Nolte asupra realităţilor româneşti: ţine morţiş să lărgească sfera noţiunii de fascism în aşa fel încît Mişcarea Legionară să încapă musai în ea, deşi tot timpul se loveşte – şi recunoaşte acest lucru – de fel de fel de note discordante, astfel că discursul devine unul al lui “deşi”, “cu toate că”, “totuşi”, “în ciuda” etc. Orice idee fixă poate fi pînă la urmă “dovedită” în felul acesta.
Bibliografia străină a legionarismului este enormă (a se vedea şi ultima secţiune a dosarului bibliografic postat mai demult pe blogul meu – şi care e departe de a fi exhaustiv), dar părem incapabili s-o acoperim. E cel puţin straniu că în recentele dueluri polemice nu se aduce vorba de autori importanţi (cel puţin pentru tema în discuţie): Mario Ambri (pe urmele lui Franco Cardini şi Renzo de Felice, care a şi prefaţat I falsi fascismi), Maurice Bardèche, Michele Rallo, Claudio Mutti, Ph. Baillet, ba chiar un adversar ireductibil ca Furio Jesi (unul dintre detractorii “italieni” ai lui Mircea Eliade). Nolte însuşi are opinii nuanţate de la o carte la alta.
De altfel, tocmai nota de “specificitate” a legionarismului în raport cu “fascismele” occidentale explică interesul cu care străinii s-au ocupat de “fenomen”, fie cu mijloace jurnalistice, fie cu mijloace ştiinţifice, atît în epocă (vezi cazul Evola), cît şi în posteritate (pînă la recenta încercare de sinteză din 2010 a lui Michel Bertrand).
Discuţia cu privire la “fascismul” ML este de fapt falsă şi oţioasă, întîi pentru că are în spate o judecată de valoare preconcepută (dacă a fost fascistă, atunci ML a fost neapărat rea; dacă n-a fost fascistă, atunci s-ar putea să fi fost bună), apoi pentru că legionarii au fost cum au fost – mai buni sau mai răi – indiferent ce etichetă li s-ar mai putea pune, şi mai ales pentru că legionarismul e un fenomen de o complexitate (ca etape evolutive, ca varietate umană, ca discurs şi receptare publică) greu de redus la un singur numitor.
Mai realist ar fi să se spună că ML a avut şi trăsături nefasciste (ţinînd de contextul autohton), şi trăsături fasciste (ţinînd de contextul european), dar nota esenţial diferenţiatoare o fac cele dintîi (adeseori obscure cercetătorului străin), inclusiv dimensiunea spiritual-religioasă.
Şi nu prea văd de ce l-am crede pe un Mircea Platon (că ML ar fi fost fascistă şi necreştină) mai degrabă ca pe Mircea Eliade, să zicem, care a arătat clar – şi în epocă (distincţiile celebre din Buna Vestire), şi mai tîrziu (în memorii, mai ales vol. II), că ML a fost nefascistă şi creştină, afirmaţiile sale întîlnindu-se în această privinţă cu multe declaraţii repetate ale lui Codreanu, Moţa, Nae Ionescu etc. Chiar nu contează deloc ce au susţinut şi mărturisit legionarii şi simpatizanţii legionari ei înşişi, ci numai adversarii lor mai vechi sau mai noi, mai mult sau mai puţin conjuncturali?!
Mutatis mutandis, e ca în discuţia despre “creştinisnmul” eminescian. Omul spune: “Eu nu cred nici în Iehova, nici în Buddha-Sakyamuni... Eu rămîn ce-am fost: romantic”, dar vin nişte trepăduşi de secol XXI şi spun fără nici o urmă de îndoială: “Las’ că ştim noi mai bine ca el ce a fost! Ce ne trebuie nouă un romantic, ce să facem cu el?! Nouă ne trebuie un creştin, să-l punem în sinaxar!”. Pentru că nu mai contează adevărul, ci… valoarea de întrebuinţare! În privinţa aceasta, regret că trebuie s-o spun, d-nii Platon, Fedorovici şi Racu sînt la nivelul lui... Roncea şi Palas (dar fără circumstanţa atenuantă a semidoctismului). [19/3/2011, 10:37 AM]

D-l Fedorovici n-are decît “să atace” cît pofteşte. Probabil că în urmă cu 10-15 ani m-aş fi angajat într-o lungă polemică şi aş fi scris poate “Legenda micului inchizitor”. Azi nu mai am nici timp şi nici entuziasm pentru astfel de lucruri: găsesc mai cu cale să-l las în plata Domnului, nu fără o creştinească înfiorare, căci rareori mi-a fost dat să văd un om mai încuiat şi mai uscat sufleteşte, dar în acelaşi timp mai încredinţat de sine însuşi că ar reprezenta o instanţă a Ortodoxiei şi un misionar providenţial al mesianismului “conservator”. Proverbul zice: “Aş plînge, dar nu pot de rîs”. Mie îmi vine mai degrabă să zic: aş rîde, dar nu pot de plîns. Pentru că bietul om nu-i lipsit totuşi de însuşiri şi ar fi putut ajunge mai mult decît bodyguard-ul “ortho-maniac” al d-lui Platon şi abstracţionistul de serviciu al mitului virtual al “României profunde”.
În ce priveşte ML, sigur că prudenţa în abordarea “fenomenului” rămîne recomandabilă, dincolo de dreptatea sau nedreptatea cuiva. Aceasta orice om cu mintea întreagă o ştia şi înainte ca d-l Fedorovici (sau alţi fluturaşi justiţiari) să iasă din crisalidă. Este însă o mare deosebire între prudenţă şi psihoza contestatară. Oricum, nici toţi platonii, fedorovicii şi racii de pe lume nu pot face ML mai problematică decît au făcut-o chiar unii dintre adepţii ei (şi la vremea respectivă, şi în posteritate). Iar despre restul ei de nobleţe se poate spune acelaşi lucru. Pînă una-alta, de “A Treia Forţă” nu atîrnă nimic, decît vociferanta ei precaritate. “Zgomot mult şi păr puţin!”, a zis dracul cînd a tuns pisica… [20/3/2011 3:21 PM]

Se vorbeşte adesea de politică creştină şi de cultură creştină. Se uită însă (şi acesta este mai ales cazul unui Gheorghe Fedorovici) că în ordinea politică şi în ordinea culturală creştinismul are alte forme de manifestare şi alte obiective decît în ordinea strict bisericească. Un partid politic creştin nu este vreo bisericuţă care să funcţioneze la paritate cu Biserica mare, iar o operă de cultură creştină nu-i menită să concureze scrierile teologico-duhovniceşti sau arta bisericească.
Omul politic creştin – ca să rămînem la cadrul discuţiei noastre – nu e chemat să păzească puritatea dogmatică a învăţăturii bisericeşti, ci să fie – cu mijloacele specifice activismului public secular – un gospodar cinstit, harnic şi priceput al cetăţii, avînd grijă ca legile acesteia să nu intre în contradicţie flagrantă cu legile Bisericii, nici să nu stăvilească acţiunea acesteia în societate. Omul politic creştin nu e sfînt, nu e ascet, nu e neapărat teolog, nu-şi propune să mîntuiască oamenii, ci doar să-i ajute să trăiască în mod liber şi cît mai firesc laolaltă în cadrele curente şi funcţionale ale vieţii istorice. Să judeci un om politic creştin cu tratatul de teologie dogmatică sau morală în mînă, ciocănindu-i fiecare cuvînt sau gest după exigenţele absolute ale sfinţeniei sau ale teologiei academice, înseamnă să pierzi măsura realităţii. Planul secular poate fi respectuos şi receptiv faţă de planul spiritual (şi aceasta şi este de dorit, dintr-o coerentă perspectivă politică de dreapta, într-o ţară cu veche tradiţie creştină), dar cele două planuri nu se pot substitui sau confunda, cu atît mai mult cu cît societăţile contemporane nu mai sînt alcătuite uniform din cetăţeni de o singură religie sau de o singură confesiune, iar statul trebuie să-i aibă în vedere pe toţi cetăţenii săi, străduindu-se, atît cît se poate, să păstreze un echilibru în co-existenţa dintre majoritate şi minorităţi.
Cînd cineva amestecă planurile şi trage nişte concluzii rigoriste de tip inchizitorial, ba mai se şi erijează în instanţă supremă a ortodoxiei vieţii creştine, tratînd de sus pînă şi Biserica însăşi, şi ignorînd atît complexitatea persoanei umane, cît şi a corpului social, atunci devine legitimă întrebarea dacă omul acela legionar sau nelegionar mai este în toate minţile şi mai poate fi luat în serios. [21/3/2011 12:12 PM]

În ordinea politică, şi la dreapta, şi la stînga, idealismul duce inevitabil, mai devreme sau mai tîrziu, la abuzuri de tip totalitar, pentru că realitatea nu intră – nu poate intra – niciodată pînă la capăt pe patul procustian al grilelor ideologice (ideologia poate fi definită ca treapta cea mai de jos a idealismului – acest cancer al gîndirii moderne). În mod tradiţional, dreapta era mai înclinată spre realism (întîlnindu-se şi cu realismul spiritual al creştinismului), iar stînga mai înclinată spre idealism (voind să reformeze lumea lui Dumnezeu după diferite ficţiuni ideale ale minţii omeneşti). Astăzi, din păcate, această diferenţiere tinde să se şteargă tot mai mult, idealismul prost făcînd ravagii şi la stînga, şi la dreapta (este şi unul dintre motivele pentru care distincţia dintre Dreapta şi Stînga este tot mai anevoie de făcut).
Legionarismul avusese deja, dincolo de multe intuiţii juste, marja lui de idealism prost, care l-a dus la excese şi pe care a plătit-o din greu. Curios este că, în imaturitatea lor intempestivă, cei trei profeţi ridicol mesianizanţi ai noului idealism conservator nu realizează că, deşi tună şi fulgeră împotriva legionarilor, comit – poate că tot cu bune intenţii, nu zic nu – aceeaşi greşeală care acelora le-a fost pînă la urmă fatală. Cît despre eventualele “bune intenţii”, se verifică iarăşi şi iarăşi aserţiunea că şi iadul este pavat cu ele...
După părerea mea, cei trei nu sînt nici proşti, nici inculţi, nici rău-intenţionaţi, nici vînduţi cuiva, ci pur şi simplu imaturi şi orgolioşi. Iar combinaţia aceasta de imaturitate şi orgoliu, prin care mai toţi trecem la o anumită vîrstă (dar din care unii riscă să nu-şi mai revină), îi predispune la un soi pervers şi poate neconştientizat de “necinste sufletească” (orgoliul şi imaturitatea fiind amîndouă circumstanţe ale “orbirii”).
Cum am mai spus-o şi altădată, pe d-l Hurduzeu, bunăoară, tocmai plusul de maturitate (şi de realism) l-a făcut să nu poată rămîne pînă la capăt în această aventură “(fedo)platonică” şi, în general, să păstreze o măsură rezonabilă în toate, chiar şi acolo unde s-ar putea admite că se va fi înşelat.
De aceea, eu unul aş fi foarte interesat de punctul de vedere al d-lui Hurduzeu în această împrejurare, chiar şi dacă nu mi-ar conveni. Chiar în eventuală adversitate de idei, d-l Hurduzeu este genul de preopinent cu care se poate discuta civilizat şi cu care dezacordul poate fi rodnic, spre deosebire de trio-ul Platon-Fedorovici-Racu, cu care dialogul este steril (şi deci inutil) din pricinile arătate mai sus. [22/3/2011 9:33 AM]

“Mirciada” aceasta**** trasă de păr nu ţine seama de faptul că poziţia principial nelegionară a lui Mircea Vulcănescu nu l-a împiedicat pe acesta să fie discipol şi prim “monograf” al lui Nae Ionescu (notoriu susţinător al legionarilor, internat cu Mircea Eliade în lagărul de la Ciuc), prieten cu o mulţime de legionari (inclusiv cu Mircea Eliade însuşi) şi solidar în temniţa Aidului (unde a murit muceniceşte) cu suferinţa postbelică a legionarilor (majoritari acolo) şi “fraţilor de cruce” (ispăşitori de păcate ce nu putuseră fi ale lor). Şi nici măcar un om atît de deştept ca d-l Mircea Platon nu poate şti care a fost poziţia finală a lui Mircea Vulcănescu faţă cu destinul tragic al generaţiei sale (acel “Să nu ne răzbunaţi!” se regăseşte şi în duhul – dacă nu în litera – mesajelor testamentare ale unor legionari ca Valeriu Gafencu sau Maica Mihaela, dovadă că evoluţia tuturor, sub presiunea istoriei care “a făcut pipi” pe toţi deopotrivă, a fost una spre convergenţă, nu spre divergenţă spirituală).
Ce face d-l Platon? Se prevalează pro domo de două texte ale lui Mircea Vulcănescu scrise la distanţă de un deceniu: unul confuz şi discutabil (în care se amestecă – din perspectiva insuficientă a momentului 1934 – nume de membri ai Legiunii, de simpli simpatizanţi ai ei, de nelegionari şi chiar de adversari constanţi şi categorici ai legionarismului), iar altul mult mai clar şi aproape indiscutabil, înlesnit de consumarea anumitor evenimente şi răspunzînd altui moment istoric. Critica lucidă şi creştineşte îndreptăţită la adresa anumitor aspecte sau laturi ale legionarismului rămîne cît se poate de valabilă pînă astăzi şi subscriu eu însumi la ea (a se vedea, între altele, şi textul “Ortodoxia în cumpănă”, reprodus mai sus). Am spus-o dintotdeauna: legionarismul a avut şi părţi bune, şi părţi rele, iar noi avem de învăţat deopotrivă şi din unele, şi din celelalte. Mircea Vulcănescu are meritul de a fi văzut poate mai limpede şi mai devreme decît mulţi alţii erorile care în cele din urmă au fost atît de greu plătite de legionari (şi, indirect, de ansamblul lumii româneşti).
Dar chiar admiţînd că eu aş fi într-un dezacord obstinat cu Mircea Vulcănescu în problema legionară, aceasta n-ar însemna cîtuşi de puţin că l-aş desconsidera: nu putem gîndi toţi uniform în toate privinţele, şi pot preţui foarte bine şi oameni cu care am puncte de divergenţă. Dacă nu sînt de acord cu Eminescu cînd critică pictura bizantină, aceasta nu înseamnă că-l desconsider pe Eminescu sau că-l iubesc mai puţin. Ba chiar pe d-l Platon însuşi, cu care am tot mai multe puncte de divergenţă, continui să-l preţuiesc în multe privinţe şi să-l citesc cu proaspăt interes, recunoscînd că nu avem multe condeie ca ale dumnealui.
Prin urmare, textul respectiv al d-lui Platon n-aduce nimic nou (mai ales pentru mine sau – ca să-l irit pe d-l Platon – pentru un Doru Baconsky, care i-am editat pe vremuri la Anastasia cărţile lui Mircea Vulcănescu îngrijite de d-na Dora Mezdrea, pe cînd d-l Platon abia ieşise din pubertate), nici nu dovedeşte nimic altceva decît că Mircea Vulcănescu n-a aderat efectiv la legionarism (ceea ce era însă îndeobşte ştiut şi spus desluşit chiar pe acest blog, de mine sau de alţii, în cele mai diferite contexte).
Una este însă să fii critic la adresa Legiunii şi alta este să scurmi cu rîtul în ţărîna morţilor, contestînd global creştinătatea unei generaţii care s-a raportat toată, perfect sau imperfect, la Crucea lui Hristos, pentru care destui au şi murit cu cea mai pură moarte martirică, chiar dacă nu vor fi fost în restul vieţii lor nişte sfinţi fără de greşeală, nici atît de deştepţi ca d-nii Platon, Fedorovici şi Racu.
Nu antilegionarismul în sine este amendabil în discursul celor trei, ci psihoza antilegionară împinsă pînă la grobianism, cu insinuări indigne şi generalizări abrupte, care, înainte de a fi amendate de Codrescu sau Târziu (îndrăciţii legionari fără Legiune ai secolului XXI !!!), sînt contrazise flagrant de înseşi realităţile istorice cele mai evidente şi de minimele scrupule ale unei conştiinţe creştine netîrîte în concurenţa falimentară a orgoliilor intelectuale exhibate pe bloguri – şi, în orice caz, demne de o cauză mai bună. [22/3/11 6:07 PM]

Pentru conformitate,
Răzvan CODRESCU

Note:

* Condamnat oficial ca erezie în secolul 19 (secolul naţionalităţilor), filetismul constă în punerea valorilor etno-politice mai presus sau pe acelaşi plan cu valorile religioase. Filetismul s-a ivit mai ales pe fondul exacerbării romantice a naţionalismelor moderne, împinse pînă la ceea ce s-a numit “mistica naţională”.
** Articolul acesta din Lumea credinţei a avut la origine următorul comentariu postat de mine pe blogul d-lui Claudiu Târziu:
Sigur că sînt stranii şi descumpănitoare anumite lucruri care se întîmplă de cîţiva ani încoace la Mănăstirea Petru-Vodă, în paralel cu tributul tot mai greu pe care părintele Iustin îl plăteşte vîrstei sale înaintate.
De acum nu mai este însă vorba strict de părintele Iustin şi de Mănăstirea Petru-Vodă, ci de percepţia publică a Ortodoxiei, pe de o parte, şi de un anumit terorism ideologic, pe de altă parte.
Numai ageamii nu văd că cele petrecute la Petru-Vodă sînt de fapt folosite generalizator ca pretext ideal pentru devalidarea sentimentului religios şi incriminarea sentimentului naţional. Altminteri, chiar credeţi că se poate teme cineva în mod serios de un bătrîn de 92 de ani, de cîţiva ucenici rudimentari şi de o mînă de măicuţe din creierii Munţilor Neamţului?!
Autorul pamfletului [era vorba de textul semnat Spartakus şi intitulat  «O aniversare cu cîntec», postat pe Reporter Virtual] a sesizat bine şi a amendat cu umor caustic, printr-o alegorie ingenioasă, unul din aspecte: terorismul ideologic deghizat în panici hiperbolice şi în puseuri de principialitate propagandistică.
Rămîne însă celălalt aspect, care mie mi se pare mult mai grav: compromiterea şi pervertirea Ortodoxiei chiar din interiorul acesteia, printr-o impardonabilă confuzie de planuri, pînă la identificarea ei filetistă cu cauza naţională şi cu o anumită ideologie istorică.
Oamenii Bisericii, şi mai ales monahii, pot privi mai favorabil sau mai defavorabil o doctrină sau o ideologie politică, dar de aici pînă la a şi-o asuma la paritate cu religia şi a deveni purtătorii ei de stindard e un salt deconcertant, de o sminteală vecină cu erezia.
Oricîte părţi bune ar fi avut Mişcarea Legionară în contraponderea relelor prin care e judecată cu precădere, şi oricît s-ar fi prevalat ea însăşi, teoretic şi practic, de relaţia cu Biserica, legionarismul rămîne o afacere omenească şi conjuncturală, ba una care aparţine organic altui ceas istoric. Ea poate constitui, ca orice lecţie a istoriei, cu bunele şi cu relele ei, o experienţă referenţială pentru o nouă dreaptă creştină românească, dar nu mai poate fi reiterată ca atare (căci istoria – ne place sau nu ne place – are o dinamică contextuală care nu îngăduie repetiţii şi «încremeniri în proiect») şi cu atît mai mult nu poate să fie absolutizată religios, ca doctrină şi mijloc de mîntuire. Cînd o ortodoxie devine permeabilă la astfel de contaminări, oricîte bune intenţii s-ar putea invoca sau pune în joc, devine legitimă întrebarea dacă aceea mai este cu adevărat ortodoxie religioasă sau nu cumva a devenit, pe nesimţite, altceva.
E un moment delicat şi crucial al lămuririi noastre cu noi înşine în faţa lui Dumnezeu. S-ar părea însă că îi sesizăm prea puţin gravitatea şi că la noi totul se disipează de-acum în grobianismul zarvei mediatice”. [21/2/2011 11:49 PM]
*** Răspunsul este la următorul comentariu (în care sînt tutuit cu ranchiună): “D-le Codrescu, înţeleg că eşti de acord cu Iulian Popescu din moment ce i-ai postat mizeria de comentariu” [Big Ben, 12/3/11 7:19 AM], care se referea la un alt comentariu anterior: “Dar cine este, domnilor, acest Feodorovici [sic] care judecă el pe toată lumea care este şi care nu este creştin ortodox? Iar acest Platon cum îşi permite el să scuipe din America pe idealul şi pe mormintele unei întregi generaţii care a suferit şi s-a jerfit cu miile şi cu zecile de mii? Fac oameni şi greşeli, au oamenii şi păcate, dar cine pe cine judecă?” [Iulian Popescu, 11/3/11 5:29 PM].
**** Răspuns la semnalarea, de către un comentator anonim, a unui articol al d-lui Platon publicat pe blogul d-lui Fedorovici, în care îşi închipuie că se poate folosi de Mircea Vulcănescu spre a ne “pune la punct” pe mine şi pe d-l Claudiu Târziu (care, în imaginarul celor trei, bîntuim lumea ca legionari înverşunaţi şi punem beţe în roatele “conservatorismului creştin” al celei de A Treia Forţe). Semnalarea anonimă, nu lipsită de umor, suna aşa: “Pe blogul lui Feodorovici [sic], Mircea Platon îl invocă pe Mircea Vulcănescu în contra lui Mircea Eliade, pe care dumneavoastră aţi îndrăznit «în lipsă de argumente» să-l creditaţi mai mult decît pe Mircea Platon, şi zice că dumneavoastră îl desconsideraţi pe Mircea Vulcănescu ca să loviţi în... Mircea Platon – şi să apăraţi cu desperare cauza legionară... a lui Mircea Eliade! Totul e de la Mircea la Mircea, după cum se vede... Probabil că trebuie să te cheme Mircea ca să înţelegi ceva...”

14 comentarii:

La 24/3/11 9:52 a.m. , Blogger Claudiu Târziu a spus...

Aceasta recapitulare e buna, nu numai pentru ca reda intr-un singur loc comentariile dvs, care exprima o pozitie, ci si pentru ca reaminteste originile disputei si miza ei. Sper sa fie de folos celor care sint interesati de adevar.

 
La 24/3/11 10:13 a.m. , Anonymous Vlad a spus...

Referitor la ultimul comentariu, precum si la un articol publicat de Claudiu Tarziu despre raportul dintre Mircea Vulcanescu si legionari, mi-as permite sa adaug si aici cateva observatii facute pe blogul lui Claudiu:

1. Mircea Vulcanescu nu se autocenzura intr-un document scris oricum intr-o nota de confidenta si de tainica gandire. Chiar trebuie creditat in ce scrie in Nae Ionescu asa cum l-am cunoscut.

2. Motivele distantarii fata de Miscarea Legionara nu au fost doar crimele faptuite de unii dintre ei. O spune el insusi: faptul ca a refuzat inregimentarea si faptul ca tinea la libertatea de gandire. A fi parte a Miscarii Legionare presupunea o incadrare, totusi...

3. Analiza facuta ML este mai extinsa si ea cuprinde inclusiv cateva observatii psihologice despre Codreanu si Mota, valabile, dupa mine.

4. Nu este prea fericita suprapunerea dintre respectul fata de Nae Ionescu si rolul pe care l-a avut acesta in re-descoperirea ortodoxiei patristice si apropierea profesorului de legionari:
a) curentul de re-descoperire a ortodoxiei chiar era unul diferit fata de cel al nationalismului integral;
b) Nae Ionescu, si de altfel si Nichifor Crainic, s-au apropiat intr-o faza ulterioara de Miscarea Legionara. Intr-o prima faza inclusiv Nae Ionescu scrie acid fata de miscarea studenteasca radicala...
c) Mircea Vulcanescu isi pune intrebari serioase privitor la discrepanta dintre conceptia teologica a lui Nae Ionescu privind imposibilitatea mantuirii in veac si apropierea acestuia de Miscarea Legionara. Gaseste un raspuns - ar fi fost bine de reamintit care.

5. Ca tot a fost pomenit Mircea Nicolau. Acesta marturisea intr-un foarte recent interviu ca banuieste ca in spatele ne-alinierii lui Mircea Vulcanescu la Miscarea Legionara se afla religiozitatea sa profunda si principiul iertarii extins pana si la nelegiuirile faptuite asupra colectivitatii. Este prea mult spus ca Mircea Nicolau a fost ucenicul lui Vulcanescu - nu a pretins asa ceva, a avut cateva contacte sporadice mai degraba, nu o relatie de formare, asa cum presupune o ucenicie.

6. Si totusi...
Mircea Vulcanescu nu a dorit niciodata sa se lepedede tineretul radicalizat sau de legionari. ba chiar i-a luat apararea cand era blamat sau prigonit. Asa cum o arata articolul despre momrmantul eroului necunoscut si asa cum o atesta un episod mai putin cunoscut, legat de ASCR, Vulcanescu, fara sa se alature acestui curent radical, pe care il subsuma unei spiritualitati ce doreste mantuirea in veac, nici nu vrea sa il desfiinteze polemic. Se apleaca cu intelegere, cu compatimire, cu nuanta celui care isi intelege fratele si zbuciumul prin care trece. Lucru care lipseste complet dlor Platon et comp. Si care ii face sa il citeze pe Mircea Vulcanescu in completa contradictie cu duhul acestuia. Adica cu duhul crestin, sau cu duhul intelectualului crestin.

- va urma -

 
La 24/3/11 10:15 a.m. , Anonymous Vlad a spus...

- continuare -

E limpede ca in acea carte (Nae Ionescu asa cum l-am cunoscut), din respect fata de memoria profesorului, Vulcanescu ii albeste pur si simplu biografia; insa atunci cand se raporteaza la Miscarea Legionara o face intr-un mod obiectiv, nuantat, pe alocuri sociologic, in coerenta cu atitudinile sale anterioare. Nu se autocenzureaza si nici nu este mai acid decat ar trebui, din vreo temere fata de cine stie ochi supraveghetor al Sigurantei.

Mi se pare insa prea mult sa consideram ca Nae Ionescu a mers mai departe decat legionarii cu mantuirea prin politica si logica colectivelor. Un singur reper nu e suficient pentru a sustine fundamentat un asemenea punct de vedere.

Trebuie sa recunoastem ca multe din observatiile facute de dnii Platon-Fedorovici sunt valabile. Fiind insa facute in spirit de rafuiala, ele sunt la fel de valide in sine asa cum sunt cioburile unei oglinzi. Cioburile sunt consistente si valide in sine, insa ele nu reflecta realitatea decat ciuntit si te ranesc. Lipsa cumpatarii, a obiectivitatii (apropo de Mircea Vulcanescu), a nuantei, lipsa detasarii, zadarnicesc parca totul...

Mai este insa ceva. Atat dvs cat si dnii Platon-Fedorovoci va cantonati in text. Strict in text. Dar acest lucru nici macar istoria mentalitatilor nu poate fi numit, deoarece analiza e prea stramta, devine, practic, analiza de text ceva mai pretentios facuta. Dar daca pretindem sa facem istorie cu adevarat, atunci ar trebui sa extindem aria de cuprindere, chiar sa mergem si la hulitul context, si sa intelegem istoria ”de la firul ierbii”. De acolo lucrurile arata de foarte multe ori cu totul altfel decat in infierarile pe care cu atata usurinta le practicam asupra textelor doctrinare. Daca nu procedam astfel, nu vom intelege niciodata cum o miscare legionara sau, ma rog, cum fratiile de cruce de care usor ne putem bate joc pe baza de carticica sefului de cuib, a putut da un Valeriu Gafencu, un Ioan Ianolide, un Virgil Maxim. Totusi, de ce atatia tineri idealisti, care nu voiau nicidecum sa ucida sau sa instituie cine stie ce dictatura groaznica, au fost atrasi de acest curent?

Pana la urma, este o lipsa de respect fata de om, agentul istoriei. Mai ales daca pretindem ca suntem intelectuali crestini, atunci ar trebui sa intelegem ca nu doar ideile sau ideologiile, nu doar structurile economice, nu doar evenimentele sau personalitatile mari exista in istorie, ci si... omul. Adica istoria se joaca in inima omului, acel teren unde se da lupta dintre bine si rau, dupa cum spunea Alexandr Soljenitin. Daca am porni de aceasta perspectiva, cred ca nu ne-am grabi sa aruncam la cosul de istorie miscari intregi. Pentru ca ne-am da seama ca odata cu ele am arunca si oamenii ce le-au constituit.

Nu ar fi mai simplu, oare, sa ii ascultam pe cei mai buni dintre ei (Valeriu Gafencu, de exemplu), inclusiv in modul in care au analizat fenomenul legionar?

 
La 25/3/11 2:31 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

D-le Codrescu,

Cand speram ca totusi apele sa se linisteasca pe aceasta tema si o fosta colaboratoare (EC) cu care ati facut lucruri bune si frumoase sa va fie "aliata" (chiar si fara voi ei)in acest caz, "super-crestinul" intervine "triumfator".
Eu, in locul dvs., sau al d-lui Tarziu, as ignora definitiv ceea ce mai face sau scrie "tripleta".
Daca polemizand cu oameni educati (ca MP,GF si AR) se ajunge la efecte atat de dezastruoase in plan crestin, atunci sa nu ne mai miram ca "super-crestinul" are atata succes, inclusiv la Petru Voda !

G'Cousin
P.S. A mai infrint un "anti-crestin", pe Pr. Bastovoi !

 
La 25/3/11 3:08 p.m. , Anonymous Catavencu a spus...

Domnii Racu, Platon si Fedorovici comit o flotarea logica demna de analele Academiei Catavencu. Deci, in opinia dumnealor, avem o Miscarea Legionara interbelica fascista si necrestina, care totusi si-a selectionat oameni foarte buni, "pe spranceana" (intelectuali straluciti, crestini autentici care mai tarziu au umplut inchisorile comuniste si unii dintre ei s-au sfintit, oameni crescuti in duhul patriarhal al familiei, dupa cum ne asigura dl Platon), care insa nu erau chiar atat de destepti, patrioti si crestini daca s-au lasat prostiti de Codreanu si Sima sa intre in acea miscarea, care era o coloana a cincea germana si cam pagana. Realizati absurdul? O miscare necrestina da martiri si sfinti, care totusi au trecut prin scoala "deformatoare" a acelei miscari? O miscare fascista, deci cu un duh strain si oricum supusa unui imperiu, Reich-ul sau poate republica lui Mussolini, capaciteaza aproape toate energiile nationaliste ale vremii? O miscare de mediocri si prosti, caci daca n-ar fi fost asa ar fi ras si ei cu superioritate de Carticica Sefului de Cuib, precum dl Platon si ceilalti "conservatori", si l-ar fi trimis la plimbare pe Codreanu, deci o astfel de miscare de trogloditi inregimenteaza aproape cea mai mare parte a elitei intelectuale interbelice?
Domnilor Fedoplatoni, toate articolele "teoretice" pe care le-ati scris pe aceasta teza defecta da capo al fine si toate comentariile care le-au urmat nu pot schimba realitatea. V-ati facut de ras destul. Opriti-va! Daca nu de teama ridicolului, macar de frica lui Dumnezeu, ca acum, in Postul Mare, ati vorbit de rau si ati nedreptatit o multime de sfinti, martiri si eroi.

 
La 25/3/11 3:44 p.m. , Anonymous Bloggoslovul a spus...

Nu se vor opri, pentru că orgoliul nu are măsură şi se răzbună prin logoree. Adevărul poate să umble cu capul spart: treaba noastră este să forţăm impresia că avem dreptate...

PS Doar n-o să ne sinchisim acum si de doamna Corbu?!

 
La 25/3/11 3:53 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Poate că ar fi cazul să ne oprim măcar noi, căci s-a cam spus ce era de spus.

 
La 25/3/11 6:02 p.m. , Anonymous Vlad a spus...

Considerand si eu ca s-a spus ce era de spus in materie de contre, imi permit sa adaug niste consideratii marginale fata de polemica dar cu legatura la fondul problemei.

Atractia pe care Miscarea Legionara o exercita asupra tinerilor idealisti nu poate fi explicata doar prin elementele sale de foclor sau decor traditional. Cauzele sunt mult mai profunde, si daca s-ar merge intr-acolo atunci doza de infierare cu care se condamna fenomenul ML ar scadea considerabil.

Principala explicatie, dupa mine, sta in criza profunda care scutura Romania Mare dupa primul razboi mondial. Criza care producea un fel de sciziune grava intre fagaduinta uriasa a noii Romanii, a unui viitor promitator pentru copiii acesteia, si realitatea mizera care spargea acest vis in mii de cioburi. Se mai adauga, pe langa acest divort radical intre promisiune si realitate, viteza cu care se dizolvau reperele vechii lumi traditionale, patriarhale, si instaurarea unei noi lumi. Cel mai important aspect, in aceasta privinta, il reprezinta criza Bisericii, acuta din cauza regimului de marginalizare la care a fost supusa aceasta de la pasopt incoace. Cu alte cuvinte, Romania Mare era o structura bizara, in care rostul comunitar fusese lovit in chiar radacina sa, in care legaturile si ceea ce se numeste drept capital social era in eroziune maxima, in care Biserica fusese exilata la coltul de rusine, ingenuncheata pe cojile de nuca ale ambitiei progresist franc-masonice (apartenenta la francmasonerie a elitelor vremii nu era ceva tenebros in epoca, ci mai degraba ceva curent).

In aceasta lume in plina dizolvare dar cu uriase fagaduinte neimplinite, este aruncat tanarul student roman, de cele mai multe ori trimis la facultate cu mari sacrificii financiare de mica familie de tarani. Contactul cu lumea orasului (lumea babilonica descrisa in contrast cu lumea satului de Mircea Vulcanescu) este cu certitudine traumatica. Acolo descopera ca a fost pur si simplu inselat. Discursurile politicienilor despre ”elita romaneasca”, elita tinerilor, sunt vorbe goale ce nu tin de foame si nici nu asigura vreun viitor oarecare in cadrul acestei Romanii Mari in plina constructie. Ba chiar descopera, acest tanar, nu doar ca este lasat de izbeliste, dar chiar nu e loc pentru el in aceasta Mare Romanie. Trauma poate fi adanca si il poate duce chiar ”pe culmile disperarii”. Nu e de mirare ca acest tanar se radicalizeaza, ca isi revendica locul prin sloganuri de tipul ”Romania romanilor”, ca studentimea, pe scurt, devine studentime revolutionara. Revolutionara de dreapta. Este o razvratire fata de elita corupta, venala, atee sau, oricum, secularizata, a epocii. Este o incercare disperata de a isi pastra vechile repere, de a se arunca intr-un crez absolut, tocmai pentru ca lumea cu repere absolute a copilariei le-a fost distrusa iremediabil. Multi dintre ei simt ca nu fac parte din lumea cea noua care rasarise dupa razboi, insa mai au mult de invatat pana vor ajunge sa realizeze ca acea lume dupa care tanjeau nu poate fi realizata aici, si mai ales nu prin lupta politica, ci poate fi traita spiritual, in Biserica. Dar e si absurd sa ii acuzam (in loc de a descrie obiectiv ce s-a intamplat cu ei) cand nici macar Biserica nu le-a spus in mod clar aceasta. Multi ierarhi ai Bisericii au incurajat aceasta tinerime radicala, deoarece nici pentru oamenii Bisericii lucrurile pe atunci nu erau clare. Si nu stiu daca vreunul din noi, desteptii de astazi, am fi inteles mai mult decat cei de atunci. Macar sa intelegem acum cate ceva... si tot ar fi bine.

- va urma -

 
La 25/3/11 6:04 p.m. , Anonymous Vlad a spus...

- continuare -

Asadar, un context specific a generat o reactie specifica, romaneasca cu si fara ghilimele, pentru ca, desi pot fi gasite multe elemente de asemanare cu reactiile miscarile fasciste si naziste, totusi ele nu se suprapun in ce are istoria romaneasca mai propriu - aceasta trauma a copilului smuls din bratele parintesti ale lumii patriarhale si aruncat in lumea babilonului. Nici nazistii si nici fascistii nu aveau nostalgia vreunei lumi patriarhale pentru ca nu o mai aveau, decat foarte fragmentar. De altfel, chiar daca la suprafata s-au imprumutat multe simboluri, totusi tinerimea revolutionara de la noi nu s-a perceput niciodata ca o miscare care copiaza tendinte manifestate in tari straine. Ascensiunea fascismului si nazismului era perceputa, pe atunci, ca o confirmare suplimentara a faptului ca istoria le dadea dreptate (nu intru aici in discutii referitoare la (in)justetea unei astfel de gandiri).

Tragedia vremilor de acum este ca in mediile noastre academice o abordare nuantata a trecutului interbelic este cvasi-imposibila, desi e atat de necesara. E pur si simplu deprimant sa vezi cum sunt infierati drept fascisti pana si sociologi ca Mircea Vulcanescu sau Anton Golopentia, ce sa mai zici de intelectualii legionari. Gandirea categoriala si inchizitoriala – discurs prin excelenta de putere – este lege. Si mai este ceva ciudat – de multe ori vehementa anti-legionara (vehementa care in sine nu e proprie istoricului) si anti-fascista vine tocmai de la unii care altadata erau la extrema cealalta...

 
La 25/3/11 9:28 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Este bine sa ne oprim, pentru ca ceea ce a inceput continua oricum.
http://www.hotnews.ro/stiri-film-8440149-interviu-florin-iepan-spui-despre-documentar-facut-sute-sau-mii-oameni-telefoanele-mobile-din-dotare-aflati-cautarea-adevarului-despre-odessa.htm

 
La 25/3/11 11:09 p.m. , Anonymous Bogdan Munteanu a spus...

@Vlad

o analiza excelenta a contextului interbelic, mult mai detaliata si mai fina decat a mea, care n-am avut acest ragaz, dat fiind ... contextul polemic in care am fost silit sa scriu si alte idei pe care le aveam de transmis intr-un spatiu fatalmente limitat.

Dar cred ca textul tau completeaza de minune ceea ce am publicat la
http://c-tarziu.blogspot.com/
sau la
http://www.fgmanu.ro

Eu personal ma voi opri aici. Am scris deja trei articole despre raporturile ML cu: 1. Adevarul crestin, 2. Fascismul si 3. "Romania profunda". Toate pot fi citite la cele doua adrese de mai sus. Mai mult de atat nu cred ca pot lamuri.

Incat: ajunge! Alte articole cu siguranta nu voi mai scrie. (Daca va mai fi cazul, pe ici-colo cate un comentariu, desi in general nu prea ma dau in vant dupa asta).

Dar marturisesc ca am apreciat comentariile tale la articolul (care initial nici nu s-a dorit a fi asa ceva, ci doar tot un ... comentariu) despre Vulcanescu. Gasesc remarcabil si faptul ca esti la curent cu parerea d-lui Mircea Nicolau despre Mircea ... Vulcanescu - na, ca iarasi apare aceasta "mirciada" de care nu mai scapam :-)

Doamne ajuta!

 
La 26/3/11 1:47 a.m. , Blogger Iulian Capsali a spus...

Vlad & Bogdan Munteanu

Va felicit, la randul meu, pentru interventii. Au adus acel plus de disciplina, dar si de echilibru, in sens vulcanescian.
Sincer, daca la cecitatea lumii academice de astazi ma astept, pentru ca nu poti avansa decat facand propaganda, la virulenta cu care se face rechizitoriul unei miscari de tineret cu o rezonanta indiscutabila in acel timp, circumscriind fragmente din textele epocii, puse in paralel cu textele sfinte ca sa orientezi ideile in directia dorita, eludand complet epoca si oamenii(unii dintre ei inca in viata), aceasta fortare a unei premise doar din fronda fata de "inamici", mi se pare descalificanta pentru Mircea Platon si comp. Reductionismul inchizitorial de pe pozitii asumate ca ortodoxe este foarte greu de explicat altfel decat ca rod al ostilitatii cu orice pret. Ciudate sunt mecanismele psihologice ale omului! Duhul ortodoxiei, dar si rigoarea academica, sunt date la o parte doar pentru a forta o concluzie prefabricata.
"Bene diagnoscitur, bene curatur" este expresia care vi se potriveste amandurora. Sa dea Domnul ca interventiile voastre sa aiba rolul curativ atat de necesar intr-o atmosfera suprasaturata de zadarnicii mai mici sau mai mari.

 
La 28/3/11 1:49 a.m. , Anonymous Mircea Puscasu a spus...

Ipostasuri ale Împărăţiei Creştine


Asediul Constantinopolului – Icoană arhietipală a Împărăţiei Creştine . Evanghelie şi împărăţie. Ortodoxia intra-múros
Spre o viziune integrală. Curajul ortodox uitat şi laşitatea călâie ca blândeţe închipuită. Duhul Sfinţilor Părinţi şi lupta fermă de apărare. Mişcarea Legionară – icoană a unui arhietip veşnic. Datoria luptei în perpetuul asediu şi nădejdea biruinţei

http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2011/03/24/ipostasuri-ale-imparatiei-crestine/

 
La 29/3/11 4:53 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Pentru Daniel:

Nu v-am postat ultimul comentariu pentru că nu faceţi dec]t să gravitaţi cu graţie în jurul unei idei fixe, deja expuse în comentariile anterioare de pe blogul d-lui Târziu. Încercaţi totuşi să vă lărgiţi puţin orizontul prin cîteva lecturi şi veţi constata că problemele sînt mult mai complexe şi au deja o bibliografie care nu poate fi eludată. Nu poţi avea pretenţia să regîndeşti tu totul şi să tragi concluzii definitive pînă nu vezi şi ce au scris pe această temă şi atîţia alţii înaintea ta, fie în epoca respectivă, fie mai tîrziu.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire