APROPO DE „CUMINȚENIA PĂMÎNTULUI”

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

Muzeul Băncii Naționale a României invită publicul (vezi bnr.ro) să admire sculptura lui Constantin Brâncuși „Cumințenia Pămîntului”, ce va fi expusă pînă pe 31 octombrie 2016 în Sala de Marmură a Palatului Vechi al Băncii Naționale a României (Lipscani 25), accesul fiind liber și gratuit, de luni pînă vineri, între orele 10.00 – 18.00 (ultima intrare în muzeu: ora 17.30), cu excepția sărbătorilor legale. 

E limpede că motivația nu-i una de gratuitate culturală, ci face parte din campania atragerii de donații pentru achiziționarea de către stat a statuii de la proprietarii de drept (obiectiv care necesită 11 milioane de euro, din care Ministerul Culturii nu-i dispus sau – vezi Doamne! – „nu poate” să  acopere nici jumătate). Statul postcomunist vrea să achiziționeze opera pe seama „contribuabililor”, pe care-i spoliază cu nerușinare de 26 de ani încoace (ce mai contează un supliment, mai ales ambalat în poleiala unei cauze atît de nobile?), ca să poată profita „aleșii” și găștile lor patibulare. Doar n-o să cheltuiască ei fără măsură, din fondul de furat, pentru nu știu ce obligații morale de ordin statal! Din agonisita lor, ei abia au bani să-și plătească, sărmanii, cauțiuni de cîte 5 milioane de euro, cînd Justiția se apucă să-și arate mușchii! Pentru „interesul național” las’ să plătească proștii „luați la sentiment”!

De ce nu achiziționează statuia, din „aurul” statului, ca piesă de tezaur, chiar cei care o expun acum într-o incintă a cărei refacere a costat de cîteva ori mai mult? 

De ce nu găsește o soluție guvernul de „tehnocrați”, dacă nu de la buget, măcar din anumite fonduri europene ce rămîn nevalorificate (din lipsă de inițiativă sau de „cadru legal”)? 

De ce nu se mobilizează să doneze, asumîndu-și în mod excepțional o lecție de civism, tîrla celor peste trei sute de parlamentari, atît de preocupați să-și voteze pensii și salarii nesimțite (și care, la adăpostul unei elecțiuni de carnaval, învîrt afaceri față de care suma necesară cumpărării „Cumințeniei Pămîntului” este mai degrabă una „de încălzire”)? 

Trăim în plină inflație a cinismului și a nesimțirii. Pe acest fond, din cheta publică abia s-au adunat cîteva sute de mii de euro. Nu atît din pricina sărăciei sau a zgîrceniei, cît a neîncrederii și a lehamitei față de niște oficialități care au întrecut limitele oricărei decențe – și cărora butaforia „cauzelor nobile” le vine ca tocurile-cui unor țoape de mahala.  

Neșansa lui Brâncuși a fost să se nască român. O neșansă mai mare decît posteritatea lui.

Răzvan CODRESCU

   

Excurs despre 

„Cuminţenia Pămîntului”

  

Îmi voi îngădui să prezint des­criptiv, cu ample citate, o exegeză de excepţie a lucră­rii lui Brâncuşi „Cuminţenia Pămîntului”. Exegetul nu e nimeni altul decît Constantin Noica (1909-1987), cel atît de superficial expediat astăzi, din perspectiva vulgatei autoh­­­tone a „politicii corecte”, în „lagărul” ideologic re­zer­vat autorilor „protocronişti”. Urmez aci textul din Sim­­ple introduceri… (ed. Marin Diaconu şi Gabriel Lii­cea­nu, pp. 21-27) [1]. Las la o parte, ca neinteresînd în con­textul de faţă, scenariul retoric în care Noica înţelesese să-şi pla­seze exegeza (pornind de la vechea observaţie a lui Paul Morand – ce ar fi fost frumos să se adeverească măcar în parte – că în preajma anului 2000 „operele lui Brâncuşi vor împodobi pieţele lumii întregi”, dar şi de la sim­patica su­po­ziţie „de lucru” că la un moment dat „vreun inten­dent cosmic” ar veni „în inspecţie pe Pămînt”, cercetîndu-l cît e de... „cuminte”). 

Filosoful observa, din capul locului, că interpretarea „Cu­­minţeniei Pămîntului” pare a se mişca între două ca­rac­terizări radicale: „Un poet român, nu mai neînsemnat decît Arghezi, a îndrăznit s-o compare cu Sfinxul, decla­rînd că «nu e întrecută decît în proporţii şi durată de por­tretul fratelui mai bătrîn». Dar un medic, tot român, a de­cretat că este vorba de «o idioată mongo­­loi­dă» – în ironie denumită de către sculptor «Cuminţenia Pă­mîn­tului» –, afirmaţie pe care omul de ştiinţă a încer­cat onest să o do­vedească, fotografiind o debilă senilă din re­giu­nea de obîr­şie a sculptorului, în exact poziţia femeii din statuie”. 

Pe Noica nu-l deranjează deloc să-şi pornească analiza chiar de la „idioata mongoloidă”. Numai că ceea ce medi­cul respectiv şi chiar unii critici de artă n-au observat este că „femeia reprezentată în statuie este idioată doar pe jumătate, respectiv în jumătatea stîngă. În partea dreaptă, ea prezintă cîteva sigure indicii de redresare din idioţie, chiar de rafinare”. Astfel, acel „ceva enigmatic care stă­ruie în ea” pare să ţină mai cu seamă de această „subtilă disi­metrie”, ale cărei elemente constitutive sînt inven­ta­riate mai departe: femeia este, aşa zicînd, „într-o ureche” (pre­­zentă în partea stîngă, urechea lipseşte în cea dreap­tă); părul este evidenţiat în partea stîngă, dar abia sugerat în cea dreaptă; „sînul drept nu mai e lăsat să cadă, cu ani­malitatea lui laxă, ci este reţinut cu mîna stîngă, de parcă aci, în partea dreaptă, maternitatea femelei ar sta să se curme”; capul este uşor înclinat spre dreapta; guşa („efec­tiv semnul clinic al idioţiei”) e mai vizibilă în stîn­ga; „fa­ţă de nara dreaptă, care e mai marcată în jos, nara stîngă e puţin mai ridicată, ca şi cum ar aparţine unei feţe mai te­şite, mai primitive”; la o privire foarte atentă, „pupila o­chiului drept este imperceptibil mai mică decît a celui stîng, dar mai plină, ochiul dînd impresia unei vederi mai pătrunzătoare decît a celuilalt”; în fine, pe frunte, în zona ochiului stîng, este ceva ce seamănă cu o urmă de lovi­tură, „de parcă efectiv am avea în faţă o fiinţă a na­­turii, cu păţaniile ei”. 

Concluzia analistului e tranşantă: „diferenţele sînt ab­so­lut toate de natură să înnobileze jumătatea dreaptă faţă de cea stîngă” [2]. Şi interogaţia se naşte inevitabil: „Să nu fie un sens aici? […] Nu s-ar putea oare deosebi, în chi­pul aparent unitar al statuii lui Brâncuşi, o jumătate a na­turii şi una a reflexiunii, a umanului, a culturii?”. 

Nucleul in­terpretativ e acesta (conţinînd însăşi esenţa simbolică a dihotomiei dreapta-stînga): „Totul, aşadar, în partea stîn­­gă ar putea fi natură brută şi primitivism; totul, în schimb, se civilizează şi umanizează în partea dreaptă. Părul este, în stînga, cel al unei fiinţe dintr-un trib african, în dreapta cel al unei pariziene; ochiul stîng, cu petele lui de pe pu­pilă, abia întrezăreşte, exact cît trebuie brutei, pe cînd ce­lă­lalt e perfect uman; absenţa urechii pe partea dreaptă desprinde parcă de zvonurile lumii şi sugerează un sens de interioritate al fiinţei aceleia, guşa se corectează în dreap­ta, şi dacă femeia îşi reţine cu mîna stîngă sînul drept, este, poate, că vrea să şi-l ascundă. Fruntea are, în partea stîngă, urma unei lovituri cu piatra; sau poate mica idioată s-a ciocnit în stînga cu capul de o stîncă… Este o stranie devenire în fiinţa aceasta, dacă te uiţi mai bine la ea, o devenire pe care artistul a înscris-o acolo subtil, fără să aducă nici o deformaţie şi nici un dezechilibru în iden­titatea ei umană. Nu numai că denivelarea dintre părţi, aproape contrastul lor, nu aduce fisuri în identitatea fiinţei sculptate, dar identitatea ei este atît de bine asigurată, în­cît de la ea se pot revendica o sumedenie de tipuri umane şi idoli, ca de la o făptură arhetipală [3] […]. Şi totuşi, în ciu­da identităţii ei sigure, este imaginea unei deveniri. Ce­va se ridică aici spre omenesc; ceva se deplasează din stupiditatea animală spre cuminţenia umană [4]. […] Sculp­tura lui Brâncuşi poate apărea astăzi drept expresie a înţe­lep­ciunii cel puţin în sensul avertismentului pe care-l dă ea omului sophiei, omului iscusinţei, care a convertit totul în abilitate tehnică. Dar de la început întruchiparea sculp­torului exprima un fel de înţelepciune, dacă ne gîndim că printre sensurile pe care le dă tînărul Charmides pentru în­­ţe­lep­ciune este şi cel de a fi o «anumită formă de liniş­te», ceea ce nu poate fi refuzat Cuminţeniei Pămîntului. Este şi ea sophron, în felul ei”. 

Enigmatică, dar neechivocă, „ea este cuminte şi chiar în­ţeleaptă, pentru că nu are nimic diabolic în ea”, întru­chipînd puritatea nediscursivă, sfinţenia primordială a fi­rii, dinaintea căreia diavolul însuşi rămîne dezarmat. Or, „fuga de dracul, acesta este începutul înţelepciunii, s-ar pu­tea spune”. Şi, pe acest temei aproape mistic [5], con­cluzia: netrădînd nici un stigmat al răului, fiind mai degrabă „ca un prunc ce n-are încă un chip şi un nume”, înseamnă că „ceva ar putea atunci să se nască din plodul acesta al pămîntului. Şi parcă efectiv stă să apară sau să reapară ceva. Făptura e adunată asupra ei înseşi, dar nu şi încovoiată. Linia spa­telui ei este perfect dreaptă. În animalitatea fiinţei, rectitu­dinea vine să aducă o formă de trezie, aproape de inteli­genţă viitoare; trunchiul perfect vertical dă parcă fiinţei o putinţă de frumuseţe, oricît ar lipsi orice aluzie la ea; iar întrucît făptura e strînsă, dar nu şi încovoiată, o vagă po­si­bilitate de faptă este totuşi prezentă în ea. Aici e o fiinţă vie, nu o renunţare”. Dreptatea/rectitudinea din ea o poa­te salva de puţinătate, strămutînd „devenirea întru devenire” în „devenire întru fiinţă”. 

„De aceea ar fi bine – încheie filosoful – ca în toate pie­ţele lumii să figureze «Cuminţenia Pămîntului»”... Va fi, poate, în „bunătatea” altui timp... 

Răzvan CODRESCU

[1] În româneşte, eseul a apărut iniţial în revista Steaua (anul XXVI, nr. 12/1975), apoi în volumele Trei introduceri la Devenirea întru fi­­in­ţă (Editura Univers, Bucureşti, 1984) şi Simple introduceri la bună­tatea timpului nostru (Editura Humanitas, Bucureşti, 1992), iar în fran­ceză, sub titlul „Essai sur la Sagesse de la Terre”, în I. Jia­nou, C. Noica, Introduction à la sculpture de Brancusi (Arted, Paris, 1976).  

[2] În treacăt, Noica face şi o trimitere pozitivistă: „Există, pare-se, fi­zi­o­nomişti care cred că pot citi caracterul omului din disimetria feţei. Ei susţin că orice chip uman are efectiv o disimetrie; că jumătatea stîn­­gă a chipului exprimă partea feminină, cea dreaptă masculinul, şi că ele reprezintă o bogăţie de nuanţe, îngăduind caracterizarea omu­lui respectiv”. Trebuie menţionat, tot în treacăt, că fizionomia era în vogă pe vremea tinereţii lui Brâncuşi, mai ales în Franţa. 

[3] Aici, printre alte exemple, este evocat şi „Gînditorul” de la Ha­mangia. 

[4] Pornind de la intraductibilitatea cuvîntului românesc „cuminţenie” (la care se referise şi Ionel Jianu în monografia dedicată lui Brâncuşi în 1963), Noica glosează el însuşi: „… cuvîntul românesc corespunde mai mult lui sophrosyne (temperanţă, prudenţă) din limba greacă, de­cît lui sophia (înţelepciune, iscusinţă). Ca adjectiv, are exact forma latină cum mente, cu minte. Atîta tot spune cuminţenia: a fi cu minte, cu stăpînire de sine, cu bună aşezare. Dar, ca şi sculptura însăşi, cu­vîn­­tul folosit drept titlu nu exclude gîndul unei anumite înţelepciuni, ba chiar des­chide către el, pînă şi etimologic, cu acea rădăcină men-, de la mens…” etc. 

[5] Sophrosyne se întîlneşte discret cu hesychia…