PROFIL PAIDEIC: DIMITRIE CANTEMIR

SUMARUL BLOGULUI

S-ar putea spune că Dimitrie Cantemir reprezintă primul nostru certificat de europenitate, în sensul modern al cuvîntului. În 2003, pe 21 august, s-au împlinit 280 de ani de la moartea principelui-cărturar, iar pe 26 octombrie – la marele praznic al Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de mir – 330 de ani de la naşterea sa. Dar “Anul Dimitrie Cantemir” a trecut, din păcate, fără prea multă strălucire.

Darul care ni s-a făcut odinioară prin Dimitrie Cantemir (cel ce avea să deschidă marea serie a personalităţilor enciclopedice româneşti, ilustrată îndeosebi de B. P. Hasdeu, N. Iorga şi M. Eliade) continuă să rămînă departe de a fi onorat cum se cuvine de conştiinţa publică de azi. În timp ce Republica Moldova îşi dispută pătimaş cu Ucraina vecină paternitatea uriaşei lui personalităţi, România tace într-o expectativă obosită, atît la nivel politic, cît şi la nivel academic, mirîndu-se altminteri că imaginea ei în lume vrea să se cîrpească şi mai rău se rupe.

Din fericire, nepăsarea crasă a oficialităţilor laice a fost parţial răscumpărată atunci, în 2003, ca şi în atîtea alte împrejurări privitoare la tradiţia şi conştiinţa noastră naţională, de Biserica neamului, care, cinstind nu “moldovenitatea”, ci românitatea etern mărturisitoare a lui Dimitrie Cantemir, voievod şi gînditor creştin-ortodox de talie europeană, a legat aniversarea naşterii sale de aducerea în ţară, de la Thessalonik, a moaştelor Sfântului Dimitrie cel vechi (“Sînmedru”, în tradiţia populară românească), ce au zăbovit la Iaşi în ultima săptămînă a lunii octombrie 2003, alături de osemintele voievodului care i-a purtat numele (reînhumate la Sf. Trei Ierarhi în 1935, după ce mai bine de două secole odihniseră la Moscova, în bisericuţa Sf. Constantin şi Elena, ctitorită acolo chiar de marele exilat). Iniţiativa binecuvîntată a Bisericii strămoşeşti a întins astfel noi punţi de lumină între istorie, cultură şi spiritualitate, aducîndu-ne aminte, în răspărul indiferentismului contemporan, că toate îşi află plinătatea în Dumnezeu, Care este dragoste neuitătoare.

Postez mai jos o scurtă prezentare a personalităţii şi operei lui Dimitrie Cantemir, cu nădejdea de a trezi măcar într-o oarecare măsură interesul generaţiilor mai noi, precum şi cu aceea a unei Românii de mîine mai sensibile şi mai demne faţă de valorile exemplare şi legitimante ale trecutului ei. (R. C.)

GÎLCEAVA TRADIŢIEI CU MODERNITATEA

Cantemireştii – realitate şi legendă

Că neamul Cantemireştilor s-ar trage din Hanul (Can) Timur (Temir) Lenk este o fantezie genealogică scornită de Dimitrie Cantemir şi colportată mai tîrziu şi de fiul său Antioh (el însuşi literat [1] şi ambasador al Rusiei la Londra şi Paris), căruia Voltaire îi scria cu îndreptăţită ironie: “Aş fi bănuit mai degrabă că sînteţi din neamul lui Pericle decît al lui Tamerlan”. Deficitului de “sînge albastru” Cantemir îi prefera o origine păgînă, fie ea şi tătărească, la fel de greu de verificat ca şi de crezut. Astfel de genealogii fanteziste îşi vor inventa mai tîrziu şi un B. P. Hasdeu sau un Mateiu I. Caragiale, “evghenia” fiind şi un mod de a depăşi complexul marginalităţii româneşti, dar şi un reflex al mentalităţii medievale, perpetuat în sînul elitelor europene pînă în plin secol XX.

În realitate, Constantin Cantemir, tatăl, născut pe la 1612 şi mort la 1693, se ridicase, prin merite militare, din condiţia de răzeş, fiind, ne asigură Neculce, “om prost, mai de gios, că nici carte nu ştia”, iar boierimea mai întemeiată (un Radu Greceanu, bunăoară) îl ţinea de “herghelegiu” (crescător de cai), căftănit abia după 1660 şi urcat în scaun cu ajutorul lui Şerban Cantacuzino, influentul domn al Ţării Româneşti. Ştia să-şi urmărească interesele, iar dacă era nevoie, nu se dădea înapoi de la abuzuri şi cruzimi, el fiind cel care, printre altele, credincios Porţii şi pornit să anihileze partida polonofilă, a tăiat capul lui Miron Costin (1691), cronicarul cel atît de preţuit mai tîrziu de Dimitrie Cantemir (care într-o vreme intenţionase să traducă în latineşte De neamul moldovenilor) [2]. Desigur, portretul pe care fiul îl face tatălui în Vita Constantini Cantemyrii… (redactată, după toate semnele, între 1714 şi 1716) este unul idealizat, urmînd, în mare măsură, modelul clasic al biografiilor plutarhiene.

Mama, Ana Bantăş, se trăgea la rîndul ei dintr-o familie de boiernaşi proveniţi din negustori, dar era înrudită, după mamă, cu nevasta Ducăi-Vodă (Anastasia). Chiar dacă fecior de domn şi domn el însuşi pentru scurtă vreme, se vede că Dimitrie Cantemir a fost mai degrabă un aristocrat al spiritului decît unul de sînge (în această privinţă, fiul său Antioh, părintele român al poeziei ruse, cel atît de mîndru de originea sa ilustră, a avut, prin mamă, avantajul eredităţii cantacuzineşti – Casandra, cu care Dimitrie Cantemir se căsătorise în 1699, era fiica lui Şerban Cantacuzino).

Viaţa între două imperii

Născut la 26 octombrie 1673, Dimitrie a primit o educaţie aleasă, avîndu-l ca dascăl în ţară pe grecul (cretanul) Ieremia Cacavelas, “iatrofilosoful”, teolog cu deschideri umaniste. Cerut ostatic de turci (ca o garanţie pentru fidelitatea tatălui), a stat la Constantinopol între 1688 şi 1691, studiind la Academia Patriarhiei ortodoxe. Pe lîngă greacă, latină şi slavonă, limbi ştiute încă din ţară, învaţă turca, persana şi araba (se zice că, la maturitate, ar fi stăpînit 12 limbi). Tînărul prinţ e om de lume, cîntă la tambură (mai tîrziu va scrie un tratat de muzică turcească [3], inventînd un sistem de notaţie muzicală bazat pe semnele alfabetului arab!) şi nu dispreţuieşte petrecerile rafinate. La Constantinopol îşi face, de altfel, numeroase relaţii, atît în lumea culturală, cît şi în cea diplomatică, iar mai tîrziu tot acolo trebuie să fi deprins franţuzeşte şi italieneşte. Vine pentru scurtă vreme în ţară, cu perspectiva domniei, dar, “lucrat” la Poartă de Constantin Brâncoveanu (neîmpăcatul rival ilustru al Cantemireştilor), nu este confirmat pe tron. Întors la Constantinopol, îşi continuă studiile şi, pentru o vreme, îndeplineşte oficiul de “capuchehaie” (ambasador).

După două domnii ale fratelui său Antioh (cel “greu de cap şi molîu”, cu care se avea destul de rău [4]), Dimitrie ajunge şi el pe tron (1710-1711), primind din partea vizirului, la plecarea sa din Ţarigrad, şi următoarea recomandare (căreia n-a avut vreme să-i dea curs, de va fi luat-o cumva în serios): “Să-mi prinzi pe Brâncoveanu-vodă munteanul, să mi-l trimiţi aicea viu, şi de la împărăţie vei avea mare dar şi cinste, şi în locul lui tu vei rămînea acolo domn neschimbat” (după Neculce – cronicar nu prea iubitor de Cantemireşti, deşi l-a urmat pe Dimitrie în aventura sa antiotomană şi, o vreme, chiar în refugiul din Rusia, mai mult ca să-şi scape pielea decît ca să-şi probeze fidelitatea).

Visînd la eliberarea creştinătăţii de sub păgîni, face alianţă cu ţarul Petru cel Mare (Luţk, 13 aprilie 1711). “Iată, s-a ivit Petru Alexeevici, ţarul Rusiei, care – cu arma de neînvins a crucii – vine să dezrobească popoarele creştine din robia păgînilor. Este nevoie ca noi să ne unim în alianţă armată cu dînsul şi să pornim din toată inima şi legîndu-ne cu toată soarta noastră”, sună proclamaţia către norodul moldav, semnată de domn şi de floarea boierimii. Ţarul vizitează Moldova, lăsînd localnicilor o amintire de neşters: cu statura lui de uriaş, merge pe jos şi fără alai prin Iaşi, admiră complezent turnul Goliei, îi place vinul cu pelin şi toarnă cu mîna lui mesenilor (inclusiv femeilor), dar mai ales are drag de Cantemir, pe care-l pupă în văzul tuturor, zice Neculce, “pe faţă, pe cap şi pe ochi, ca un părinte pre un fiiu al său”. După ce planurile li se prăbuşesc prin înfrîngerea de la Stănileşti (iulie 1711), Cantemir trece în Rusia (iniţial ascuns în caleaşca împărătesei), cu familia şi credincioşii săi. Ţarul refuză să-l extrădeze turcilor (“Le-aş putea da toată ţara, pînă la Kursk, căci îmi rămîne nădejdea de a o recuceri, dar mi-e cu neputinţă să-mi calc credinţa şi să las în mîinile lor un principe care şi-a pierdut domnia pentru mine, căci onoarea, o dată pierdută, n-o mai poţi redobîndi”), îi dă titlul de principe serenissim al Rusiei, pensie de 6000 de ruble anual, locuinţă la Moscova şi moşii bunicele în ţinutul Harkovului (Dimitrievka – astăzi Dmitrovsk-Orlovski).

În 1712 (după alte surse: 1713) îşi pierde soţia (Casandra Cantacuzino, care-i născuse 10 copii, dintre care au trăit 6), iar în 1720 se recăsătoreşte cu cneaghina Anastasia Trubeţkoi (18 ani), fiind năşit chiar de ţar. Rămîne sfetnic intim al acestuia şi membru al senatului, chemat în cele din urmă la Sankt Petersburg, unde se ţese şi relaţia dintre fiica lui, Maria, şi Petru cel Mare (căruia aceasta îi va naşte un fiu mort, se pare prin grija ţarinei lezate, care-l plătise în ascuns – zic gurile rele – pe doctorul grec ce veghease naşterea). Pîinea exilului nu-i tocmai amară: dincolo de imensa trecere la curte şi de faima sa de erudit, de-acum europeană, Cantemir îşi sporeşte averea, se desfată cu lulele şi vinuri de soi, tulburîndu-l doar gelozia pe tînăra lui soţie [5] şi – tot mai dese – crizele de diabet.

Întors şubrezit de la Astrahan, după ce-l însoţise pe ţar în campania antiotomană din Caucaz, moare în reşedinţa sa din Ucraina, în prag de toamnă, la numai 50 de ani neîmpliniţi. Secretarul său, Ilinski, notează data exactă: 21 august 1723.

Arme şi litere

După faimoasele dispute medievale între “arme” (cariera militară) şi “litere” (cariera intelectuală), idealul uman al Renaşterii a visat să le reunească, iar Dimitrie Cantemir a fost o întruchipare tîrzie a acestuia. Chiar dacă celebru l-a făcut pana, iar nu spada, el era un bun strateg şi mînuitor al armelor, iar cu un an înaintea morţii, în contextul unor mari serbări imperiale, mai era în măsură să ofere un număr de virtuozitate: costumat în mare vizir, făcu o frumoasă demonstraţie de călărie turcească, întorcîndu-se brusc din galop şi atacînd cu lancea, în aplauzele nobilimii şi ale corpului diplomatic.

Din păcate, ca om politic, a fost victima propriului idealism utopic (simptom destul de răspîndit în epoca barocă, mare urzitoare de planuri niciodată puse în practică, sau jalnic eşuate, atît în Apus, cît şi în Răsărit) [6], dar şi a iluziilor de dominaţie mesianică şi de occidentalizare forţată ale lui Petru cel Mare (care pînă la urmă n-a reuşit decît să radă bărbile ruşilor şi să lase un testament politic devenit obsesie imperialistă sub toate regimurile, inclusiv sub cel bolşevic). Aventura de cruciat tîrziu a lui Dimitrie Cantemir (ca şi uneltirile de altă natură ale Brâncoveanului, mai apropiat de austrieci decît de ruşi) explică reacţia turcească de instituire a fanariotismului, sub care ţările române vor rămîne mai bine de un secol, cu urmări sociale şi sufleteşti fatale “fibrei” naţionale.

Ca scriitor, savant şi gînditor, Dimitrie Cantemir a deschis însă calea modernităţii în cultura română şi ne-a dat primul certificat de europenitate majoră, la răscrucea dintre Orient şi Occident, fiind din 1714, la propunerea filosofului Leibniz, membru al Academiei din Berlin, iar o parte din opera sa circulînd în toată Europa (fie în latină, fie tradusă în limbile moderne de mare prestigiu cultural: germană, engleză, franceză, italiană), ba chiar şi dincolo de ocean (unde, nu demult, academicianul Virgil Cândea a descoperit originalul latinesc integral din Istoria Imperiului Otoman, pe care l-a şi editat în 1999 şi 2002).

Ce aude unicornul?

Aşa îşi intitula Blaga una dintre poeziile de maturitate, poate nu fără un gînd conectat la alegoria cantemiriană... Unicornul sau inorogul este un animal fabulos, calul cu un corn în frunte, simbol al puterii, dar şi al purităţii, cu acces la tainele mai presus de fire. În romanul său de tip fabulă, Istoria ieroglifică (“încifrată”, am zice noi astăzi), în care se confruntă hain Împărăţia Leului (a animalelor, respectiv Moldova) cu cea a Vulturului (a păsărilor, respectiv Muntenia), multe personaje reale, contemporane autorului, se ascund sumar sub măştile fabulei: Corbul (Constantin Brâncoveanu), Şoimul (Toma Cantacuzino), Struţocămila (Mihail Racoviţă), Filul (fratele Antioh) etc. Printre toate aceste măşti, Inorogul îl înfăţişează pe Dimitrie Cantemir însuşi, victimă a uneltirilor numeroşilor săi duşmani de acasă, care-l dau Crocodililor (bostangiilor) din Împărăţia Peştilor (Imperiul otoman) [7]. Alegîndu-şi pentru sine masca unui animal fabulos atît de nobil (conform bestiariilor), autorul sugerează, fără falsă modestie, condiţia sa de excepţie: el e un ales, un iniţiat, un organ al spiritului, creator în ordinea eternă, dar neînţeles şi trădat de mai toţi în ordinea vremelnică.

Rodul geniului său e opera ştiinţifică, filosofică şi literară pe care ne-a lăsat-o, de o întindere şi o varietate care uimesc pînă azi. Prima sa scriere, Divanul sau Gîlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul s-a publicat în româneşte, la Iaşi, în 1698 (fiind apoi tradusă în greceşte de Ieremia Cacavelas). Cum partea a treia reprezintă, în mare, doar o simplă traducere din scrierea postumă (Amsterdam, 1682) Stimuli virtutum, fraena peccatorum… a umanistului unitarian de origine lituaniană Andreas Wissowatius, interesul cade pe primele două părţi, ce întrunesc nu doar calităţi filosofice, ci şi literare. În dialogul cînd grav, cînd persiflant dintre Înţelept şi Lume se regăseşte, printre altele, topos-ul enumerativ al gloriilor apuse (Ubi sunt qui ante nos?), pe care-l exersase şi Miron Costin în Viiaţa lumii, dar care la Cantemir capătă un plus de patos şi de cadenţă solemnă, răzbătînd chiar dincolo de greoaia topică latinizantă: “Ce s-au făcut împăraţii perşilor cei mari, minunaţi şi vestiţi? Unde este Kyros şi Crisos? Unde este Xerxis şi Artaxerxis, carii în loc de Dumnedzău să socotea şi mai puternici decît toţi oamenii lumii să ţinea…? Unde este Alexandru Marele, Machidonianul, carele nu pentru mărimea statului [staturii sale], ce pentru mari şi minunate războaie şi a multe ţări biruinţă Marele se numeşte? Şi să nu te mai pentru alţii vechi şi minunaţi ai grecilor împăraţi întreb, ci pentru aceşti mai de curînd: unde este Constantin Marele, ziditoriul Ţarigradului [Constantinopolului]? Unde este Justinian, cel ce-au acea minunată şi de toată lumea lăudată şi în toate unghiurile a rătunzelii pămîntului [globului pămîntesc] vestită zidit beserică, care Svînta Sofia să chiamă?…” ş.a.m.d. Virtuţile sale literare se vor consolida în Istoria ieroglifică (terminată în 1705), primul roman românesc (din păcate, fără impact asupra istoriei literare, fiind editat numai mult mai tîrziu, spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, ca şi Ţiganiada lui Ioan Budai-Deleanu, cu care are în comun aceeaşi diviziune epopeică în 12 părţi şi aceeaşi plăcere pură a plăsmuirii), plin de fantezie şi savant elaborat, dar deconcertant la lectură, nu atît din pricina limbii arhaice sau a obscurităţii alegorice (autorul dă la sfîrşit o “scară” care decodează toate “ieroglifele”), cît a topicii latinizante şi a excesului “ritoricesc” în genere. Tot în româneşte va redacta Cantemir, mai spre sfîrşitul vieţii, Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor (rămas neterminat, dar deschizînd calea istoriografiei noastre moderne, laolaltă cu Istoria Ţărîi Româneşti a stolnicului Constantin Cantacuzino, şi ea neterminată...).

Grosul operei l-a scris în latineşte: de la Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Ştiinţa sacră cea de nezugrăvit), numită şi Metafizica sa (eseu filosofic neterminat – cu sursa cea mai transparentă în J. B. Van Helmont, discipolul lui Paracelsus: Causae et initia naturalis, Archeus faber, dar mai ales De tempore şi Formarum Ortus –, rămas pînă azi în româneşte doar în traducerea parţială a lui N. Locusteanu din 1928), pînă la monumentala sinteză Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (Creşterea şi descreşterea Imperiului otoman), tipărită mai întîi în traducere engleză (The History of the Growth and Decay of the Othman Empire, Londra, 1734-35), apoi în franceză (Histoire de l’Empire Ottoman, où se voyent les causes de son agrandissment et de sa décadence, Paris, 1743) şi germană (Geschichte des Osmanischen Reiches nach seinem Anwachsen und Abnehmen, Hamburg, 1745), iar numai în 1876 şi în româneşte (Istoria curţii aliotmăneşti, în ediţia Operele principelui Demetriu Cantemir a Academiei Române, vols. III-IV, în traducerea nu tocmai grozavă a lui Iosif Hodoş). Un loc aparte îl ocupă Descriptio Moldaviae, lucrare comandată de Academia din Berlin şi care conţine – pe lîngă nepreţuite informaţii istorice şi etnografice [8] – prima hartă a Moldovei, realizată chiar de autor [9].

Sistemul religiei mahomedane, lucrare apărută iniţial în rusă (Sankt Petersburg, 1722), consultabilă şi astăzi cu folos, este prima monografie a unei religii realizată de un român. Se cuvine poate menţionat că, deşi a cochetat cu filosofiile vremii şi a alunecat uneori spre metafizica raţionalistă sau spre morala stoică, Dimitrie Cantemir a păstrat o principială perspectivă teologică asupra lumii şi a rămas mereu atent la puritatea învăţăturii ortodoxe [10], spre bătrîneţe criticînd cu promptitudine, în latină (Loca obscura in Catechisi…), un catehism slavonesc de epocă (Theofan Prokopovici, Învăţătura dintîi a copiilor, 1720) viciat de alunecări spre protestantismul luteran [11].

Cele mai bune ediţii de pînă azi ale scrierilor sale sînt cele din seria de Opere complete inaugurată în 1973 şi coordonată de regretatul academician Virgil Cândea (cel mai de seamă cantemirolog al nostru din ultima jumătate de secol) [12], iar ultima mare ispravă în domeniu i-a aparţinut regretatului profesor universitar Dan Sluşanschi (ediţia critică Descriptio Antiqui Et Hodierni Status Moldaviae/ Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2006), provocînd astfel nevrednicia prezentului la redescoperirea resurselor de vrednicie ale unui trecut pe care ar cam fi vremea să-l binemerităm din nou.

Răzvan CODRESCU

[1] De la Antioh Cantemir, care n-a apucat să împlinească 36 de ani (n. Istanbul, 10.09.1708 - m. Paris, 11.04.1744), au rămas Simfonia la Psaltire, mai multe satire, fabule, ode şi epigrame, o epopee neterminată (Petreida - închinată, desigur, ţarului protector), precum şi o seamă de traduceri (mai ales din franceză în rusă), toate publicate postum (o primă ediţie în româneşte a apărut la Iaşi în 1844, la centenarul morţii sale, prin strădania lui Al. Donici şi C. Negruzzi: Satire şi alte poetice compuneri; cf. şi Antioh Cantemir, Stihuri, trad. Virgil Teodorescu, Bucureşti, 1966). O bună monografie a apărut la Craiova în 1984: Cornelia Cârstea, Antioh Cantemir.
[2] Indirect şi cu mijloace superioare, Dimitrie Cantemir l-a continuat pe Miron Costin, atît în Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, cît şi în Vita Constantini Cantemyrii cognomeno senis, Moldaviae principis (ce înregistrează succint evenimentele istoriei moldoveneşti de la 1661 pînă spre sfîrşitul secolului al XVII-lea). Proza rimată din Istoria ieroglifică vine şi ea în continuitatea strădaniilor de versificare românească inaugurate, la nivel cărturăresc, de acelaşi Miron Costin, cam deodată cu Dosoftei mitropolitul.
[3] Tarifu ilmil musiki ala vegni maksus (Scurtă lămurire teoretică asupra muzicii). Cf. şi T. T. Burada, Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1911.

[4] Cînd Brâncoveanu, prin relaţiile la Poartă ale vărului său Toma Cantacuzino, face ca Dimitrie Cantemir să fie aruncat vremelnic în închisoare (de unde s-a răscumpărat pe bani grei), Antioh Cantemir, aflat în a doua domnie, îşi reneagă fratele mai mic, refuzînd să-i plătească răscumpărarea, “chiar de ar sta acolo o mie de ani”.

[5] „Femeie pricepută în urzeli, cu mult tupeu şi cam nărăvaşă din fire”, notează un contemporan (prinţul Dolgorukov). Va avea cu ea o fiică, Smaragda (o Smaragdă, moartă de timpuriu, avusese şi cu prima soţie)..

[6] Poate că la aceasta se va fi referit Eminescu în enigmaticele versuri din Epigonii: “Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară…”

[7] Jelania Inorogului cu acest prilej, antrenînd, in crescendo, toate elementele firii, de la chtonic la uranic, ca într-o vedenie apocaliptică ritmată şi rimată la modul popular (poate prima dezvoltare estetică a bocetului tradiţional în literatura noastră cultă), constituie culminaţia lirică a artei literare cantemiriene (unora amintindu-le de tînguirea lui Ghilgameş la moartea prietenului său Enkidu): „Plecatu-s-au cornul Inorogului, împiedicatu-s-au paşii celui iute, închisu-s-au cărările cele neîmblate, aflatu-s-au locurile cele necălcate... Toate puterile i s-au curmat, toţi prietenii l-au lăsat... Iară de acum în ceriu să zboare, n-a scăpa; o mie de capete de ar avea, iarbă n-a mai mînca... Munţi, crăpaţi! Copaci, vă despicaţi! Pietri, vă fărîmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut – plîngă piatra cu izvoară, munţii puhoaie pogoară, lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinele, cernească-să, pălească-să, veştedzească-să, nu mai înverdzească, nici să odrăslească, ci pre domnul lor cu jele, pre stăpînul lor negrele, suspinînd, tînguind, neîncetat să pomenească! Ochiuri de cocoară, voi, limpedzi izvoară, a izvorî vă părăsiţi şi-n amar vă primeniţi!... Mute-să Arcticul, strămute-să Andarticul, osia sferească în două să frîngă, toată iuşorimea în chentru să-mpingă, stihiile toate tocmirea să-şi piardză, orînduiala bună în veci să nu mai vadză, toate îndărăpt şi-n stînga să să-nvîrtejască, de jale să să uluiască, de ciudă să să amurţască şi dreptatea Inorogului în veci să povestească!”.
[8] Legat de Rusalii, este descris în premieră, bunăoară, faimosul joc al căluşarilor (executat de cete de flăcăi constituite anume cu acest prilej), dans ritual de origine străveche şi neclară, cu funcţie magică, pe de o parte patronat de iele, pe de altă parte capabil să vindece relele aduse de acestea. În finalul capitolului XVII (“Despre năravurile moldovenilor”) din partea a doua, Dimitrie Cantemir notează, ca un veritabil folclorist: “Mulţimea superstiţioasă crede că ei [căluşarii] au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşternut la pămînt, aceia încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cîntecului, calcă, unul după altul, de la cap pînă la picioare, pe cel culcat; în sfîrşit, îi suflă la ureche cîteva cuvinte anume ticluite şi poruncesc bolii să iasă...” (Superstitiosa plebs illis morborum chronicorum expellendorum potestatem adscribit. Fit autem sanatio hoc modo: Prostrato in terram aegroto, illi suos saltus incipiunt, et notato cantilenae loco iacentem a capite usque ad calcem par seriem calcant, tandem verba aliqua studio concepta eius auribus insusurrant, morbumque exire iubent). Informaţiile sînt în genere preţioase, dar supoziţiile adeseori fanteziste; despre doină, de pildă, Cantemir credea că ar perpetua numele... zeului dacic al războiului (Martis vel Bellonae Dacis usitatum nomen fuisse videtur, praeponitur enim cunctis, quae fortiter in bello [gesta] referunt, canticis, ac praeludiis, quibus gens moldava ante cantum modulari consuevit, textum largitur – cap. I din partea a treia)! Cf. şi Ovidiu Bîrlea, Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, 1974, pp. 23-27.
[9] Cf., între altele, G. Vâlsan, Opera geografică a principelui Dimitrie Cantemir, Cluj, 1926.
[10] A se vedea şi partea a treia din Descrierea Moldovei, unde se referă inclusiv la Filioque, susţinînd cu discreţie poziţia Ortodoxiei (Symbolum fidei, uti a patribus Nicenae Synodi conceptum est, simpliciter in sacris recitant, et papisticam additionem et a filio reiiciunt. De Spiritus S. processione eadem sentiunt, quae Christi verbis S. Iohannes evangelista pronunciat. Uti autem praeter S. Scripturae verba processionem a filio admittere nolunt, ita nec introductam a Palama formulam a solo Patre – cap. I). 

[11] Pentru dimensiunea teologică a operei cantemiriene, cf., între altele, Dimitrie Cantemir, Loca obscura, traducere şi comentarii de T. Bodogae, în Biserica Ortodoxă Română, anul XCI (1973), nr. 9-10; Vasile Mihoc, “Sfînta Scriptură în opera lui Dimitrie Cantemir”, în Studii teologice, anul XXV (1973), nr. 5-6; Nicolae Chiţescu, “Ortodoxia în opera lui Cantemir”, în Glasul Bisericii, anul XXXII (1973), nr. 9-10; Antonie Plămădeală, “Dimitrie Cantemir, teologul”, în vol. Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1981. Pentru dimensiunea filosofică, cele mai bune contribuţii rămîn: Dan Bădărău, Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1964; Virgil Cândea, Filosofia lui Dimitrie Cantemir (teză de doctorat, 1970), dar şi Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj, 1979; Petru Vaida, Dimitrie Cantemir şi umanismul, Bucureşti, 1972. Pentru dimensiunea filologică şi literar-artistică, cf. mai ales Emil Petrovici, “Limba lui Dimitrie Cantemir”, în Gazeta literară din 10 septembrie 1964; Manuela Tănăsescu, Despre Istoria ieroglifică, Bucureşti, 1970; Ştefan Giosu, Dimitrie Cantemir. Studiu lingvistic, Bucureşti, 1973; Elvira Sorohan, Cantemir în Cartea ieroglifelor, Bucureşti, 1978; Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, Bucureşti, 1990, p. 73 şi urm. (abordare strict estetică); Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir, un prinţ al literelor, Bucureşti, 2001. Dintre numeroasele monografii sau prezentări generale, cf., de pildă, P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958, Paul Simionescu, Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1972, I. D. Lăudat, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Iaşi, 1973, sau sinteza lui Al. Piru din Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830, Bucureşti, 1977, pp. 268-311. Pentru contextul cultural al epocii, cf. îndeosebi – pe lîngă studiile citate ale lui Petru Vaida şi Virgil Cândea – Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1968; Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească, Bucureşti, 1975; Mircea Anghelescu, Literatura română şi Orientul, Bucureşti, 1975; Mircea Muthu, Literatura română şi spiritul sud-est european, Bucureşti, 1976; Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1976, şi Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, 1984; Edgar Papu, Barocul ca mod de existenţă (2 vols.), Bucureşti, 1977; Ion Istrate, Barocul literar românesc, Bucureşti, 1982; Dragoş Moldovanu, Dimitrie Cantemir între Orient şi Occident, Bucureşti, 1997, şi Dimitrie Cantemir între umanism şi baroc, Iaşi, 2002. Se mai poate consulta cu folos şi volumul antologic Dimitrie Cantemir interpretat de... (ed. Suzana-Carmen Dumitrescu), Bucureşti, 1977. Cei mai mulţi analişti iluştri de dinainte de 1945 (N. Iorga, S. Puşcariu, G. Pascu, N. Cartojan, G. Călinescu, N. Bagdasar etc.) sînt astăzi depăşiţi. Unele contribuţii la studiul personalităţii şi operei cantemiriene vin şi de dincolo de Prut, în română, rusă sau ucrainiană, de la Dimitrie Cantemir în Rusia de Ştefan Ciobanu (Bucureşti, 1925; reed. 2000; cf. şi Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1989) pînă la V. N. Ermuratscii, Dmitrii Kantemir, Chişinău, 1983, sau A. I. Babii, Dmitrii Kantemir, Moskva, 1984 (cu menţiunea că autorii ruşi şi ucrainieni trebuie consideraţi cu prudenţă, avînd tendinţa de a-l asimila pe D. Cantemir culturilor şi literaturilor respective).
[12] Pentru scrierile cantemiriene în limba română, cf. şi Opere, vol. I: Divanul. Istoria ieroglifică. Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor, Bucureşti, 2003 (ediţie realizată de Virgil Cândea, Stela Toma şi Nicolae Stoicescu).  

DEDICAŢIE MARIANICĂ

SUMARUL BLOGULUI

Prodromiţa

FILĂ DE ACATIST

Părintelui Galeriu

Galileanco, laudă ţie,
osie sfîntă a lumii, Marie!

Coptu-s-a-n taină sămînţa cea rară
ce Tatăl o pune şi Duhul o ară,
viaţa la Viaţă prin tine să vină,
înaltă de slavă şi grea de lumină.

Galileanco, laudă ţie,
osie sfîntă a lumii, Marie!

Din dalbă smerire de pururifecioară
pîinea şi vinul amin se pogoară,
creşte Cuvîntul tăcut în potire –
veciei Mireasă şi veacului Mire.

Galileanco, laudă ţie,
osie sfîntă a lumii, Marie!

Milelor tale umilă povară,
lacrima rugilor noastre de sară
poala ţi-o udă, heruvii ţi-i moaie,
şi cerul într-însa întreg se-ncovoaie...

Galileanco, laudă ţie,
osie sfîntă a lumii, Marie!

Răzvan CODRESCU

«... Aceasta se mută astăzi de pe pămînt la cer: lasă întristarea şi se duce la bucurie; le lasă pe cele de jos şi le primeşte pe cele de sus; le lasă pe cele stricăcioase şi le cîştigă pe cele nestricăcioase şi veşnice. Astăzi îşi dă preasfîntul suflet în mîinile Fiului ei şi cu cîntări îngereşti şi apostoleşti este petrecut cinstitul ei trup în Ghetsimani, spre îngropare. Astăzi cerul întinde sînurile sale, primind-o pe Născătoarea Celui pe Care zidirea toată nu poate să-L încapă. [...] Deschideţi porţile voastre – zic una către alta cetele cele îngereşti – şi cu cîntări de laudă primiţi-o pe împărăteasa cerului şi a pămîntului, care vine să locuiască de-a dreapta împăratului Dumnezeu, [...] că aceasta este cea care a împăcat cerul cu pămîntul şi pe Dumnezeu cu omul! Aceasta este bucuria celor drepţi şi nădejdea celor păcătoşi...» (Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul, Cuvînt la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu)

Cîteva precizări necesare

(în răspărul unor analogii sau năravuri populare greşite

şi al delirului festivist din presa noastră semidoctă şi secularizată)

1) După vechea rînduială şi cuviinţă, cele/cei ce poartă numele de botez Maria (sau nume derivate – adeseori prin diminutivare – din acesta: Marian, Mariana, Marica, Maricica, Mariţa, Măriuţa, Măriuca, Măriuţ, Mărieş etc.) îşi sărbătoresc ziua onomastică nu pe 15 august (de Adormirea Maicii Domnului – pop. “Sf. Maria Mare”), ci pe 8 septembrie (de Naşterea Maicii Domnului – pop. “Sf. Maria Mică”).

2) În pofida încredinţării sau doar impresiei curente (explicabile prin ceea ce se numeşte “etimologie populară”), nume ca Marin, Marina, Marinela, Marius ş. a. au în realitate alte etimoane (latineşti) decît numele biblic (ebr. Miryam, aram. Maryam). Purtătorii lor nu trebuie să se îngrijoreze că ar rămîne, la rigoare, fără “zi onomastică”: în sinaxare figurează, bunăoară, Sf. Mare Mc. Marina (17 iulie) şi mai mulţi Sfinţi Marini, ca de pildă Sf. Mc. Marin (17 martie) sau Sf. Mc. Marin cel Bătrîn (18 octombie).

3) Conform statisticilor oficiale, de Sf. Maria şi-ar sărbători numele aproape 2.300.000 de români şi românce (Maria este cel mai răspîndit nume feminin de botez), adică aprox. 10% din populaţia României, dar “statisticienii” noştri (şi colportorii semianalfabeţi din mass-media) au eludat criteriile etimologice şi au raportat la numele Maicii Fecioare tot ce li s-a părut lor proxim “după ureche”...

4) Sigur că dacă cineva (un Marius sau un Marin, o Marină sau o Marinelă) “aşa a apucat” (la români – şi nu numai – “apucătura” e adeseori mai puternică şi decît bunul simţ, şi decît Tradiţia adevărată!), atunci nu-i vreun mare păcat să-şi sărbătorească onomastica de Sf. Maria (dar măcar să aibă decenţa de “a pune de chef” pe 8 septembrie, nu pe 15 august – cînd e mai de folos să se ducă numai la Biserică, micşorîndu-se pe sine şi mărind-o pe Născătoarea Celui ce ne rabdă să facem umbră pămîntului, cu numele noastre cu tot). (R. C.)

Pelerini la Nicula

ŞANSĂ ISTORICĂ SAU ROMANTISM UNIONIST?

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe...

INTEGRAREA PRIN UNIRE

Integrarea prin unire – mult mai rapidă

şi mai sigură decît unirea prin integrare

La dezbaterea de joi (12 august a. c.) de la Universitatea de Vară de la Izvorul Mureşului, privind situaţia politică din Republica Moldova, s-a ajuns la concluzia că unirea Basarabiei cu România este o cale mai rapidă de integrare în Uniunea Europeană. Perfect de acord!

Dar cunoscutul ziarist Valeriu Saharneanu, director al postului de radio “Vocea Basarabiei” de la Chişinău, crede că faptul că România face parte deja din Uniunea Europeană este o piedică, fiindcă unirea va trebui recunoscută de toate statele care fac parte din UE.

Ei bine, nu este chiar aşa! Deşi pare incredibil, Bruxelles-ul nu ar putea face nimic împotrivă! Chiar dacă nu recunoaşte formal şi imediat unirea, România tot va trebui să fie recunoscută, pentru că este membră a ONU, NATO, OSCE, UE etc. Şi dacă Bruxelles-ul ar continua să recunoască România, dar fără o parte a teritoriului ei, ce consecinţe concrete vor fi? Cetăţenii români vor avea toţi aceleaşi paşapoarte româneşti, adică europene, indiferent că trăiesc pe malul drept sau stîng al Prutului, pe malul drept sau stîng al Nistrului... De aceea şi este atîta agitaţie pe această temă, pentru că se ştie foarte clar că mare lucru nu se poate face împotriva unirii, din punctul de vedere al legislaţiei UE. Într-o asemenea situaţie, singura reacţie a UE va fi una de genul: “România iar a făcut o şotie! Dar nu avem ce face, decît s-o ajutăm, că e în curtea noastră!”. (De fapt, aceasta şi este “filozofia” de bază a membrilor UE: Ne ajutăm colegii, pentru că astfel ne ajutăm pe noi. Vezi nu mai departe decît cazul Greciei!)

Argumente pentru unire

Pentru românii din România:

- Vom fi mai mulţi, mai puternici, mai respectaţi. Punctum.

- Un spor de 4 milioane de oameni înseamnă o creştere importantă a vitalităţii naţionale şi o speranţă mai mare de dăinuire a limbii.

- O mare mobilizare a energiilor creatoare, ca în perioada interbelică; o trezire a spiritului creator naţional, încă adormit după lunga noapte comunistă.

- Vom veni în contact direct cu români adevăraţi, pentru că basarabenii şi-au plătit românitatea cu munca lor, cu suferinţa, cu averea şi chiar cu viaţa. Nu ca noi, care sîntem români “pe gratis”.

- Un spor de teritoriu înseamnă un spor de surse de venituri şi un cîştig geopolitic şi strategic: după unirea Moldovei cu România, NATO va controla în totalitate partea de sud-est a Europei, iar România devine de facto unul dintre liderii regionali.

- Un impuls pentru creşterea economică.

- Înlesnirea contactelor României cu românii din regiunile ucrainiene Cernăuţi, Transcarpatia, Odessa şi Viniţa, cu care basarabenii au relaţii vechi şi foarte strînse.

- Conectarea României la spaţiul ex-sovietic, adică la o piaţă uriaşă şi cu resurse imense: vom primi deodată o reţea de relaţii economice pe care o ţară o construieşte într-un secol.

- Mandate în plus în Parlamentul European.

- Un bun precedent pentru recuperarea celorlalţi români şi a celorlalte teritorii înstrăinate.

Pentru românii basarabeni:

- Vor fi cu mult mai mulţi, cu mult mai puternici, cu mult mai respectaţi. Punctum.

- Ar beneficia imediat de avantajele cetăţenilor europeni: libertatea legală de a munci oriunde, de a învăţa oriunde, cu diplome valabile oriunde, de a locui oriunde, de a cumpăra oriunde, de a vinde oriunde. Oriunde în Uniunea Europeană: vor avea la dispoziţie o piaţă de 500 de milioane de cumpărători civilizaţi şi cu bani!

- Avand în spate un popor de peste 26 de milioane de conaţionali, şi o comunitate de peste 500 de milioane de concetăţeni, basarabenii vor avea alt curaj să facă afaceri în teritoriile fostei URSS (şi oriunde altundeva), beneficiind şi de puterea cu mult mai mare a firmelor şi băncilor româneşti şi europene.

- Ar ieşi imediat din zona gri, extrem de expusă pericolelor: în interiorul UE şi al NATO, sub protecţia “partenerului strategic” SUA, ameninţarea Rusiei ar deveni repede un vis urît şi îndepărtat.

- Ar vorbi româneşte oriunde, oricînd, fără frică!

Pentru minoritarii din Basarabia:

- Ar beneficia imediat de toate drepturile oferite de legislaţia UE, cea mai avansată din lume şi bine reprezentată în România.

- Plus, bineînţeles, de toate celelalte avantaje ale cetăţenilor europeni şi ale civilizaţiei europene. Ar ieşi din zona eurasiatică şi ar intra în circuitul lumii civilizate!

Pentru UE:

- O piaţă de desfacere şi investiţii aproape virgină.

- Expertiza adevărată, de la sursa, pentru spaţiul ex-sovietic.

- Conectarea directă a UE la spaţiul ex-sovietic, adică la o piaţă uriaşă şi cu resurse imense, prin reţeaua de relaţii economice pe care o au oamenii de afaceri basarabeni.

- Un mare cîştig de imagine, în ordinea politică, diplomatică, strategică, în faţa lumii şi a Rusiei.

- Un excepţional precedent pentru celelalte membre ale Parteneriatului Estic: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia şi Ucraina.

Dacă politicienii români şi basarabeni renunţă la comoditate, unirea se poate face imediat, prin simpla hotărîre a celor două Parlamente naţionale: fără referendum, fără sondaje, fără manipulări mediatice, fără scandal.

S-ar rezolva concomitent şi problema Transnistriei, pentru că nu văd cum ar putea Rusia să mai menţină trupe militare pe teritoriul UE şi al NATO!

Cît se ţine Rusia de băţoasă şi cît de războinică este în declaraţii, dacă este deconectată de la UE, moare prin “înfometare”. România încă nu a făcut uz în relaţia ei cu Rusia de excepţionala poziţie de forţă pe care i-o dă calitatea de membru al UE şi de membru al NATO. Încă.

Oricum, în cîţiva ani Bucureştiul va avea mult mai multe resurse şi aliaţi pentru a îndeplini obiectivele naţionale româneşti decît va avea Moscova pentru a le distruge.

Margaret Thatcher, în dialogul pe care l-a avut cu Gorbaciov, care voia să menţină URSS, dar să-i dea altă coloratură politico-economică, a spus foarte clar că Ţările Baltice şi Moldova n-au fost niciodată parte a imperiului rus.

La 28 iunie 1991, senatorii republicani Jesse Helms (Carolina de Nord) şi Larry Pressler (Dakota de Sud), membri ai Comitetului de Politica Externă al Senatului american, au prezentat Senatului un proiect de rezoluţie în favoarea autodeterminării şi reunificării Basarabiei şi nordului Bucovinei cu România. Rezoluţia a fost adoptată şi recomanda unificarea, în conformitate cu dreptul istoric.

Nişte jurnalişti de la Cotidianul au calculat în 2007 şi cît ne-ar costa unirea cu Basarabia: cam 25 de miliarde de euro!

Întrebat ce părere are despre costurile unirii cu Basarabia, Varujan Vosganian (economist versat şi unionist împătimit) a răspuns: “Nu contează. Fiecare palmă de pămînt în plus înseamnă putere. Fiecare om în plus înseamnă putere!”.

La aceeaşi întrebare, Andrei Vartic a răspuns: “Românii din Basarabia îşi vor plăti singurei re-unificarea. Doar să se scoată hotarele de pe Prut! Germania a numărat nemţii, nu banii din buzunarele lor”.

Virgiliu CULICEANU

14.08.2010

 

Cu viaţa pe moarte călcînd...

7 ANI DE LA SĂVÎRŞIREA PĂRINTELUI GALERIU (II)

SUMARUL BLOGULUI

PĂRINTELE GALERIU

DE LA TINEREŢEA FĂRĂ BĂTRÎNEŢE

LA VIAŢA FĂRĂ DE MOARTE

Preoţii trec, bisericile rămîn… La “Sf. Silvestru”, biserica pe care Părintele Galeriu a prefăcut-o în frunte a parohiilor bucureştene din ultimul sfert de veac, evlavia îşi înalţă mai departe cîntările, iar bucuria praznicelor străluminează sufletele şi chipurile credincioşilor. Au însă mulţi dintre ei o strîngere de inimă, căci gîndul alunecă mereu, înfiorat, spre cel ce s-a mutat de la noi, dar al cărui duh continuă parcă să dea tîrcoale zidurilor ce au reverberat de atîtea ori la glasul lui ca un tunet suav. Iar afară, peste mormîntul cu flori întotdeauna proaspete, lumina îngenunchează ca spre o tainiţă a ei…

De un leat cu România împlinită între hotarele ei fireşti, Părintele Galeriu (21 noiembrie 1918 – 10 august 2003) a fost trimis s-o cheme, cu glas mare, din pustia acestui veac, la cealaltă împlinire, mai presus de hotarele Firii: împlinirea în Duh.

Dumnezeu n-a căutat la puţinătatea noastră şi ni l-a dăruit la vreme de cumpănă, ca să străbatem, agăţaţi de sutana lui de lumină, prin bezna de iad a comunismului. Chitul roşu a căutat să-l înghită în pîntecul lui cu zăbrele, dar Dumnezeu a vrut să fie vărsat afară, ca să strige prooroceşte, ca-ntr-o altă Ninive, dreptatea Celui Preaînalt.

La Biserica “Sf. Silvestru”, pe care a prefăcut-o în Templu suprem al Cetăţii, Părintele Galeriu s-a făcut pe sine cuvînt crucificat păstorilor şi turmei, răscumpărînd vremurile, cu smerită măreţie. Jertfa, ca temei de înviere, cum însuşi a spus-o, a fost pasiunea lui de o viaţă. Ca preot, ca duhovnic, ca profesor, ca orator public, pe Părintele Galeriu toată lumea îl asalta şi pentru toţi găsea o fărîmă de timp şi de tărie. În vremea din urmă părea obosit, dar se aprindea vorbind şi parcă o putere de sus pogora mereu asupra lui, însufleţindu-l. Zăbovea în el, atotprimenitoare, tinereţea fără bătrîneţe a harului…

Şi iarăşi, Dumnezeu n-a căutat la puţinătatea noastră şi a făcut să rămînă stîlp viu de lumină în urma Părintelui Dumitru Stăniloae, Bogoslovul neamului românesc. La răscruce de veacuri şi de milenii, Părintele Galeriu a fost – dincolo de toate cîrtirile, de care la noi nu scapă nici sfinţii! – figura tutelară a gîndirii teologice româneşti de după prăbuşirea comunismului, iar Ortodoxia a respirat prin plămînii lui ca prin puterea unei stihii însufleţite...

La 10 august 2003, în Secţia de Anestezie şi Terapie a Spitalului Clinic Universitar din Bucureşti, la ceasul cînd se îngînă lumina cu întunericul, n-a dispărut un om, ci o instituţie. În contextul cel mai ingrat al istoriei noastre, Părintele Galeriu, înţelept ca şarpele şi curat ca porumbelul, găsise calea mărturisitoare spre lamura neamului, aducînd la asumarea credinţei şi a vieţii creştine o adevărată oştire de tineri intelectuali, care au albit cu vrednicie sub călăuzirea lui duhovnicească…

Cînd ne este greu fără Părintele Galeriu, mîngîiere să ne fie încredinţarea nestrămutată că ne veghează nevăzut din ceruri, iar în cuvîntul lui, fie şi citit dintr-o pagină de carte sau de internet, învie răbdător pentru fiecare dintre noi, în acel “acum” inepuizabil despre care îi plăcea să vorbească adesea – şi de unde nici o moarte nu-l mai poate răpi.

Acum, la 7 ani de la trecerea Părintelui la cele veşnice, în chiar ziua coborîrii sale în mormîntul care încă n-a ajuns să-l încapă, reproduc aici, spre şi mai multă neuitare, două texte ce-i poartă semnătura – în literă şi în duh: un scurt cuvînt rostit în urmă cu exact 20 de ani, la Sala Palatului, cu ocazia înfiinţării Forumului Oamenilor Liberi de Cultură şi Artă – abrev. FOLCART (cf. site-ul www.ucenic.go.ro/art15.htm), şi unul dintre ultimele sale texte publicate antum, inclus ulterior şi ca postfaţă la ediţia a doua a crestomaţiei Paulescu pe care am îngrijit-o (cf. vol. Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Editura Christiana, Bucureşti, 2009, pp. 282-291).

Răzvan CODRESCU

PĂRINTELE GALERIU:

UNIVERSITATEA: INSTRUCŢIE ŞI EDUCAŢIE

În Marea Sală a Palatului – de necrezut, dar adevărat! – se face rugăciune pentru studenţi şi deopotrivă pentru dascăli. [...] “Păzeşte-i să propăşească în ştiinţă, în adevăr şi în dragoste”... Particip cu întreaga mea fiinţă ca fiu al neamului şi al Bisericii, ca slujitor al credinţei într-o societate cu o economie liberă şi cu o inteligenţă liberă!

Timpurile trecute, cu darul lui Dumnezeu depăşite, au stat sub semnul unor erori fundamentale, care au putut aliena – şi chiar au mutilat în unele situaţii – sufletul omenesc.

Bătrînii spuneau: Mens agitat molem [Vergiliu, Eneida, VI, 727: “Mintea mişcă mulţimile”].

Aş numi:

- în locul lui Dumnezeu a fost situată natura;

- în locul spiritului de bază al existenţei, Spiritului Creator, a fost situată materia;

- în locul credinţei religioase revelate a fost instituită ideologia;

- în locul persoanei creatoare de valori a fost impusă masa;

- în locul libertăţii a fost aşezată dictatura, care adesea a strivit persoana;

- în locul iubirii şi unirii între cunoaştere şi iubire a fost pusă o ştiinţă fără Dumnezeu;

- în locul lui Dumnezeu s-a instituit omul, care se credea pe sine dumnezeu, dar fără de Dumnezeu.

Mulţumesc cu veneraţie acelora care m-au invitat, nu pentru persoana mea modestă, ci pentru acest act creator.

Îngăduiţi o legătură între Cult şi Cultură, întrucît cultul divin are trei obiective sau trei scopuri esenţiale: doxologic (adică de a preamări înţelepciunea, sophía divină); sfinţitor (adică de a sfinţi pe om prin revărsarea harului); didactic. Aceste obiective sau scopuri le poartă şi adevărata cultură (care, de altfel, din cult se trage – şi etimologic, şi funcţional).

Comunicarea cu Dumnezeu este un schimb de daruri: eu Îi ofer preamărirea, El îmi oferă darul Lui, sfinţirea Lui, Lumina Lui. Nu ne-a spus El: “Eu sînt Lumina lumii” (Ioan 8, 12)? Îmi vine şi îmi stăruie în minte imaginea unui Pedagog.

Instrucţia este o sumă de pietre într-un sac: oricît de mare este sacul, ele tot pietre rămîn.

Educaţia este o sămînţă într-un ghiveci: oricît de mică este sămînţa, ea va rodi, va creşte şi se va dezvolta.

Să fie acesta început al activităţii FOLCART – un for de instrucţie şi educaţie: tineretul care a deschis noul orizont să se dezvolte în plenitudinea persoanei. Şi deopotrivă ştiinţa, arta, iubirea, adevărul – în orizontul cinstirii şi înnoirii neamului.

Universitatea este şi va fi totdeodată şi Instrucţie, şi Educaţie. Pedagogia este ştiinţa şi arta educaţiei.

Toate dimensiunile umane se vor întruni astfel pentru a făuri personalitatea. Persoana este un mod unic, cu o manieră unică de a asuma totul după chipul lui Dumnezeu şi spre asemănarea cu El. Şi dacă Dumnezeu este Înţelepciune, Cunoaştere şi Iubire, spre aceasta trebuie să tindă şi omul.

Aşa să ne ajute Dumnezeu.

PĂRINTELE GALERIU:

DOCTORUL NICOLAE C. PAULESCU –

“CEL MAI MARE INTERPRET ŞTIINŢIFIC AL DIVINITĂŢII”

De ziua sărbătorii Naşterii Maicii Domnului, duhovniceşte sîntem îndemnaţi să aducem un omagiu lui Nicolae C. Paulescu – a cărui descoperire epocală în serviciul umanităţii din anul 1921 [pancreina: o primă formă de insulină] a fost prăznuită în zilele din urmă ale lui august 2001 [2001: Anul Paulescu]. Paulescu a trăit în lumina de taină a Preacuratei, menită a fi deopotrivă Fecioară şi Mamă; altfel spus, menită a uni, în simbioză de har, castitatea şi maternitatea. În castitatea pură a spiritului vezi adevărul şi în iubire maternă iubeşti lucrarea şi rodul adevărului, cum iubeşte mama, jertfelnic, pruncul. În acest sens, Revelaţia divină pune în lumină taina Preacuratei ca paradigmă în opera mîntuirii. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfînt, „Duhul Adevărului”, şi din Fecioară. Ea a fost pregătită ca „vas ales”. Patriarhul Filotei al Constantinopolului, tîlcuind cuvîntul Pildelor lui Solomon: „Înţelepciunea şi-a zidit casă…” (9, 1), o arată pe Maica Domnului drept „casă a Înţelepciunii lui Dumnezeu”, a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Biserica, în Acatistul dedicat dumnezeieştilor ei Părinţi, îl cinsteşte pe Sf. Ioachim rostind: „Bucură-te că tu pe toţi părinţii ai întrecut…/ te-ai învrednicit a fi părinte Maicii lui Dumnezeu”, iar pe Sf. Ana de asemenea: „Bucură-te că prin naşterea ta s-a stins datoria păcatului…/ s-a ţesut cortul Împăratului”. Şi, într-adevăr, Ioachim şi Ana şi-au primit darul Naşterii Preacuratei la bătrîneţile lor, întru care, după cuvîntul Sfîntului Maxim Mărturisitorul, firea „şi-a apropiat limpezimea cea dintru început”. Iar, după inspiratul cuget al lui Ion Heliade-Rădulescu, „Mesia, sau Logosul, prin natura Sa avea să fie rodul Sfîntului Duh, care, peste tot în Evanghelii, în Epistolele Apostolilor, în Cărţile Părinţilor Bisericii, e slăvit şi înţeles ca Duhul Adevărului… Deci raţiunea este rodul Duhului Adevărului. Dar unde e conceput Logosul de către Duhul Adevărului? – În sînul unei Fecioare” [1]. De aceea, în înţelesul adînc al descoperirii dumnezeieşti, nu te poţi realiza, împlini ca om de ştiinţă, ca filosof, deci iubitor de înţelepciune, ca artist şi în orice alt act creator, decât în duhul acesta al Preacuratei, hărăzită a fi, cum s-a rostit mai sus, deopotrivă Fecioară şi Maică.

Nicolae C. Paulescu nu numai că aduce, prin gândirea şi opera lui, un omagiu Maicii Domnului, ci însăşi viaţa lui, în întregul ei, a fost un omagiu adus Maicii Domnului, prin care se revelează, în simbioză pilduitoare, castitatea şi maternitatea. La moartea lui, Nicolae Iorga, pe atunci prim-ministru, scria: „Profesorul Paulescu… a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfînt”. Şi preciza: „Cine l-ar fi văzut, discret, rece, tăcut, nu şi-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credincioşi, pentru ca revelaţia să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui”. E mărturia unui savant cu operă uriaşă, la adresa altui savant de aceeaşi măreţie. Ceea ce, de sesizat, îl distingea sacru pe Paulescu, după mărturia lui Iorga, era harul, viaţa pînă la sfinţenie a acestui om. În acest sens i-am văzut viaţa ca un omagiu adus Maicii Domnului, Fecioară şi Mamă, ştiind că munca lui de savant era însoţită, susţinută, luminată de puritatea lui morală, de castitatea lui. Ar trebui ştiut, o dată mai mult, că în nici un domeniu al existenţei nu se poate realiza, împlini o operă autentică fără această simbioză între munca ştiinţifică pentru adevăr şi sfinţenia vieţii întru adevăr. Numai atunci, după cuvîntul Mîntuitorului, „Adevărul te face liber”.

Nicolae C. Paulescu face parte dintre acele spirite mari, dedicate întregului adevăr, văzut cu ochii omului de ştiinţă, cu ochii filosofului, cu ochii omului credincios. Gîndirea, opera lui reprezintă un crez, cunoscut, trăit, mărturisit, ca adevărul credinţei, ca Ortodoxia căreia i-a fost fiu fidel, cu devoţiune, pînă la consimţămîntul smerit al savantului de renume mondial de a fi, totodată, epitrop al bisericii lui parohiale.

Viziunea lui ştiinţifică, definită de ucenicul şi biograful lui, dr. docent V. Trifu, ca Fiziologie filosofică [2], este sintetizată în cele trei prelegeri publicate succesiv în anul 1905: Finalitatea în biologie (14 februarie), Materialismul (16 februarie), Suflet şi Dumnezeu (18 februarie). Aceste expuneri, numite de el, simplu, „lecţii”, constituie mesajul capital al gîndirii, al concepţiei lui despre existenţă şi viaţă, şi ni se revelează ca un catehism ştiinţific al oricărui intelectual autentic.

Tema fundamentală a gîndirii lui, ca profesor de fiziologie, a fost finalitatea, potrivit propriu-zis specialităţii pe care a îmbrăţişat-o: finalitatea în biologie. Ceea ce va preocupa permanent gîndirea secolului XX – spre pildă, pentru un Merleau-Ponty, omul este dedicat sensului, iar Jean Lacroix afirmă: „Dumnezeu este sensul lumii, iar lumea este limbajul” – Paulescu văzuse adînc, încă la începutul secolului şi în plin materialism, văzuse în sens statutul fundamental al existenţei, al creaţiei, respectiv al fiinţei vii. Orice existenţă, orice fiinţă vieţuitoare, în organizarea ei, de la celulă la ţesuturi, organe, aparate, ne dezvăluie deodată „un plan prestabilit”, căruia, cum observase Claude Bernard, fiinţa i se supune ca „unui ordin primit la origine, şi căruia i s-au supus, de asemenea, părinţii, moşii şi strămoşii ei, de cînd rasa şi specia ei există”. Întreg acest plan e dirijat către un scop, „prezintă un caracter evident de finalitate”. „Finalitatea morfologică şi fiziologică reprezintă, aşadar, pentru Paulescu, trăsătura distinctivă a fiinţelor vieţuitoare”. Finalitatea ni se dezvăluie atunci ca „un întreg fondator” al vieţii, care călăuzeşte tainic făptura şi care numai în om se conştientizează. Această realitate profundă a vieţii se manifestă prin instincte, individuale şi sociale, numite semnificativ de Paulescu „legi divine”. Şi de observat cît de clar distinge el între normalitate şi maladie. El vede firească relaţia dintre normalitate şi finalitate, în finalitate dezvăluindu-se sensul creator al existenţei, şi consemnează eroarea pe care o comit unii savanţi „care văd finalitate în maladii, cînd finalitatea nu există decît în fiziologie”; în timp ce maladia constă tocmai în distrugere, se arată ca o inversiune a finalităţii, a sensului creator al existenţei.

Privind materialismul, Paulescu a arătat că această doctrină „păcătuieşte grav în contra regulilor celor mai elementare ale logicii: – închide ochii în faţa caracterului de finalitate, caracter distinctiv al faptelor vitale; – identifică, printr-o confuzie, fiinţa vie cu cadavrul său, cu un corp brut; – e rezultatul unui raţionament fals, care presupune că în natură nu există nimic în afară de ceea ce cade direct sub simţurile noastre; or, se ştie că chiar materia, aşa cum o concep materialiştii, scapă acţiunii lor directe; – doctrina materialistă este incapabilă să explice faptele vitale, morfologice şi fiziologice; astfel, ea nu poate da seama nici de formarea, după un plan prestabilit chiar la începutul vieţii, a unor organe care nu vor funcţiona decît mai tîrziu; nici de evoluţia care se efectuează în vederea reproducţiei; nici de înlănţuirea sau coordonarea fenomenelor vitale în vederea unei serii de scopuri, al căror termen ultim este subzistenţa individului şi perpetuarea speciei”.

Privind doctrina „generaţiei spontanee”, potrivit căreia „fiinţele vieţuitoare derivă din substanţa brută în mod spontaneu, adică fără alte intervenţii decît aceea a energiei pe care o posedă materia acestei substanţe”, Paulescu aduce ca răspuns demonstraţia critică a lui Pasteur, care „a expulzat această teză pentru totdeauna din ştiinţă”. De altfel, savanţii, în consens, afirmă că „în condiţiile experimentale cele mai diverse pe care le putem imagina, ea [generaţia spontanee] nu se produce niciodată”, întrucît „fiinţa vieţuitoare nu se formează decît prin filiaţie, prin intervenţia unui organism viu, pre-existent”. Şi această a doua prelegere se încheie cu fraza: „Materialismul nu este decît un ţesut de erori, o doctrină răufăcătoare care împiedică progresul ştiinţei vieţii”.

În a treia prelegere, Suflet şi Dumnezeu, Paulescu se ocupă, mai întîi principial, de ipoteza darwinistă. El observă că „doctrina darwinistă (transformistă, evoluţionistă) pretinde că fiinţele vieţuitoare sînt supuse la un fel de alegere, de selecţie, care recunoaşte trei factori principali: variabilitatea, ereditatea şi lupta pentru existenţă”. Aceşti factori se manifestă astfel: variabilitatea produce modificări ale caracterele vieţuitoarelor, utile sau vătămătoare individului; ereditatea transmite modificările descendenţilor; lupta pentru existenţă are ca efect exterminarea fiinţelor care, prin variabilitate, au suferit modificări inutile sau vătămătoare ale caracterelor lor; ea nu lasă să subziste şi să se perpetueze decît acele fiinţe ale căror caractere s-au modificat în sens util. „Această ingenioasă ipoteză, capabilă să explice admirabila armonie ce domină lumea vieţuitoare, fără să recurgă la intervenţia cauzelor finale, a fost primită de materialişti cu un entuziasm indescriptibil, întrucât ea salva sistemul lor de falimentul ce-l ameninţa”, zice Paulescu. Dar, totodată, el dovedea: „Observaţia prelungită timp de mai multe mii de ani constată că omul rămîne om; cîinele, cîine; stejarul, stejar”. Şi Darwin „nu aduce nici un fapt care să demonstreze în mod evident transformarea măcar a unei specii actuale într-o altă specie actuală”. Astfel că motivele pe care se bazează Darwin „sînt iluzorii… în natură nu se produce nici o variabilitate nedeterminată şi nelimitată a oricărui caracter, nici transmisie ereditară definitivă a tuturor modificărilor dobîndite”.

În schimb, viziunea lui Paulescu va fi confirmată de profundele cercetări în biologie ce vor urma. Jacques Monod, laureat al Premiului Nobel pentru Biologie în 1965, într-un studiu elaborat ulterior, ca un corolar al operei lui, Le hazard et la nécessité, defineşte mesajul „esenţial al ştiinţei moderne privind ontologia viului prin aceste trei proprietăţi care conferă identitate acestei ordini a realului şi o deosebesc de restul universului: a) teleonomie (= fiinţele vii sînt înzestrate cu un proiect pe care îl reprezintă în structurile şi îl realizează prin performanţele lor); b) morfogeneză autonomă (= fiinţele vii sînt maşini chimice care se construiesc pe ele însele potrivit unui determinism autonom, riguros, implicînd o «libertate» cvasitotală faţă de agenţi sau condiţii exterioare); c) reproducere invariantă (= fiinţele vii sînt maşini care se reproduc în mod invariant)” [3].

Astfel, aşa cum spusese Paulescu, stejarul rămîne stejar, bobul de grîu rămîne bob de grîu, mieluşelul rămîne mieluşel. Încă şi mai profund, cum exclamase Psalmistul: „Hotar ai pus pe care nu-l vor trece…” (Psalm 103, 10).

Dar tot mai pregnant Paulescu stăruie dovedind că „finalitatea vitală nu este efectul întîmplării, ci… recunoaşte drept cauză un agent care a conceput scopul morfologic şi fiziologic al fiinţei vieţuitoare şi care coordonează mijloacele pentru atingerea acestui scop”.

Privind hazardul invocat adesea de unii oameni de ştiinţă, e nimerit să subliniem cuvîntul lui H. Poincaré că „hazardul nu e decît măsura ignoranţei noastre”, iar Ch. Péguy vedea în el „logica lui Dumnezeu”.

Dar ce reprezintă sufletul, în viziunea savantului român? Paulescu îl defineşte drept „agent al finalităţii vitale”. Agent sau subiect, am zice, prin care toate „actele vitale ale fiecărei fiinţe formează o grupare armonioasă, în care totul concordă şi nimic nu se contrazice!”.

Şi încă mai analitic, precizează: „Sufletul e agentul ce reglează divizia celulelor, diferenţierea lor, dispoziţia lor după un plan prestabilit în vederea formării unor organe cu funcţii speciale… Sufletul prezidă la evoluţia fiinţei şi realizează reproducţia ei. Absenţa lui constituie moartea”. Dar, o dată cu aceste însuşiri, sufletul „are ca atribut conştiinţa, e imaterial şi unic pentru fiecare fiinţă vieţuitoare”.

Şi aici Paulescu e confirmat de cercetările şi observaţiile altor mari savanţi ai secolului, între aceştia John C. Eccles (Premiul Nobel pentru Medicină în 1963), care afirmă: „Problemele legate de unicitatea resimţită de fiecare eu au fost neglijate de filosofia contemporană. Se poate presupune că aceasta e datorită materialismului ambiant, care nu vrea să vadă problemele fundamentale pe care le pune experienţa spirituală. [...] Eu mă voi concentra asupra evenimentului cel mai extraordinar în câmpul experienţei noastre, adică venirea la existenţă a fiecăruia dintre noi ca autoconştiinţă unică. E un miracol pentru totdeauna, dincolo de posibilităţile de explicare ale ştiinţei”. Şi adaugă: „Pentru că soluţiile materialiste sînt incapabile să explice experienţa unicităţii noastre, eu mă simt constrîns să atribui unicitatea eului (sau a sufletului) unei creaţii spirituale de ordin supranatural. Pentru a mă exprima în termeni teologici: fiecare suflet este o creaţie divină nouă, implantată în foetus la un moment cuprins între concepţie şi naştere. Este certitudinea existenţei unui nucleu interior de individualitate unică şi care face necesară ideea acestei creaţii divine” [4].

Potrivit viziunii şi credinţei lui Paulescu, „zămislirea se face în momentul întîlnirii celor două celule sexuale, a căror unire formează oul fecundat. În acel moment, Dumnezeu trimite Sufletul, adică artistul incomparabil care, supunîndu-se poruncii divine, se pune imediat pe lucru, ca să-şi construiască trupul în care va vieţui…” [5] şi să conducă făptura umană către scopul desăvîrşirii ei.

Iar în final, pe această cale ştiinţifică, Nicolae Paulescu ajunge la mărturia lui Dumnezeu. Definind încă de la prima prelegere „ştiinţa drept cunoştinţa prin cauze”, pe acest principiu al cauzalităţii – altfel zicând, „nimic nu se face fără cauză” – el arată cum „clinica, biologia şi fiziologia i-au revelat cu o splendidă claritate pe Creator – Cauza primară”. În acest sens, trăind viu, realist, finalitatea, el mărturiseşte: „Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii, nematerială, unică şi înţeleaptă, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu”, proclama Paulescu, în faţa studenţilor săi uimiţi şi fermecaţi [6].

Sufletul lui aspirînd la o tot mai deplină înţelegere şi mărturie a Adevărului, se simte convins să spună, într-o conştiinţă a plenitudinii: „Ştiinţa vieţii m-a condus să zic într-o lecţie precedentă: Cred în Dumnezeu! Aceeaşi ştiinţă mă face astăzi să adaug: Şi în Iisus Hristos!”.

Şi relevînd înţelegerea spirituală, duhovnicească, a Evangheliei, trăsătura distinctivă a Crezului creştin în „spiritul divin al Adevărului”, el îşi încheie a treia operă de Fiziologie filosofică zicînd: „Înaintea acestui spirit al Adevărului mă închin strigînd: Cred în Duhul Sfînt!”. Contemplă astfel unitatea revelaţiei Treimii în armonie divină, în care vede adînc taina Iubirii – har şi dar de care se împărtăşeşte toată făptura şi tot omul. Şi aşa, el nu vede decît „uriaşa simbioză, strînsa dependenţă reciprocă ce uneşte toate fiinţele vieţuitoare, şi admirabila armonie ce domină întreaga creaţie”, pe care o numeşte, plin de admiraţie, „Împărăţia lui Dumnezeu”. Şi adînceşte: „Prin urmare, legea supremă, care conduce societăţile naturale, la oameni şi la animale, este Iubirea” [7]. Cu certitudine, atunci, trebuie spus că în această viziune a iubirii, a înţelegerii vieţii, însăşi marea lui descoperire în slujirea cu iubire a omului – descoperirea insulinei – a fost rod al concepţiei şi muncii lui în universul Iubirii; întrucît acest hormon „reglează metabolismul glucidelor, ca şi al lipidelor, protidelor şi mineralelor din organism”, deci restaurează ordinea, armonia în structurile vieţii, astfel că în întregime existenţa noastră se conduce, din adânc, de lumina Iubirii. Şi, în acest sens, în viziunea fiziologiei lui medicale, Paulescu se arată, cum s-a zis, „cel mai mare interpret ştiinţific al Divinităţii”.

Interpretînd Cuvîntul divin al Evangheliei: „Iar cînd va veni Fiul Omului întru mărire… El va zice celor de-a dreapta Sa: Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia… Căci bolnav am fost şi M-aţi îngrijit… Amin zic vouă; de cîte ori aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut-o…”, Paulescu notează: „În spital veţi mai găsi şi oameni de alte naţii, ca unguri, greci, evrei, ori toţi aceşti oameni primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fiindcă Dumnezeu vrea ca iubirea ce-I datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci”.

Şi, de neomis, el trăia şi taina Bisericii, pe care o vedea drept aşezămîntul ideal, „stabilit de Însuşi Dumnezeu”. S-a arătat „întotdeauna credincios fiu al Bisericii strămoşeşti” şi recomanda numeroşilor săi ascultători „să cunoască şi să sprijine Biserica românească, întrucît aceasta, înţeleaptă şi cuminte, nu a luat parte la dezbinarea lumii creştine”. Înţelegea, autentic şi real, că Biserica Ortodoxă Română, într-o simbioză sacră, unea în Duhul dreptei credinţe sufletul românesc cu latinitatea limbii, în deschidere către întregul Occident, către tot omul din lume.

Note: 

[1] Souvenirs et impréssions d’un proscrit, Paris, 1850, p. 23.

[2] Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică, I, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1944.

[3] Cf. Vasile Tonoiu, „În căutarea unei «noi alianţe»”, în vol. Raţiune şi credinţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, pp. 34-35.

[4] John Eccless, Évolution du cerveau et création de la conscience, Flammarion, Paris, 1994, pp. 315-317.

[5] Cf. Dr. V. Trifu, op. cit., p. 34.

[6] Cf. Dr. V. Trifu, op. cit., p. 134, şi Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de „suflet” şi „Dumnezeu” în fiziologie, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 115.

[7] Cf. Dr. V. Trifu, op. cit., p. 32.

Părintele Cristian Galeriu, nepotul şi urmaşul întru preoţie

al Părintelui Constantin Galeriu

-------------------------------------

-------------------------------------

Mai puteţi citi pe acest blog:

Ortodoxie şi naţiune (O mărturie testamentară a Părintelui Galeriu)

Un cuvînt al Părintelui Galeriu

Ultima predică de Rusalii a Părintelui Galeriu

Părintele Galeriu despre Naşterea Domnului

Între religie şi ştiinţă (Savanţi şi mărturisitori în predania Părintelui Galeriu)

7 ani de la săvîrşirea Părintelui Galeriu (I)
 

7 ANI DE LA SĂVÎRŞIREA PĂRINTELUI GALERIU (I)

SUMARUL BLOGULUI

În urmă cu 7 ani, în ziua de 13 august 2003, piaţeta din faţa Bisericii „Sf. Silvestru“ din Bucureşti şi străzile din preajma ei erau înţesate de lume. Patriarh, mitropoliţi, episcopi, mulţi preoţi, intelectuali rafinaţi şi oameni simpli, studenţi teologi şi cerşetori, toţi îl petreceau pe ultimul drum pe cel care a fost Părintele lor duhovnicesc şi, putem spune fără ezitare, pe cel care a fost Părintele duhovnicesc al Bucureştiului mai bine de un sfert de secol. Slujba înmormîntării Părintelui Constantin Galeriu, prin amploarea sa, a fost asemenea unei ceremonii de canonizare. Astăzi, florile şi candelele ce străjuiesc mormîntul situat lângă biserică, pe latura de nord, mărturisesc evlavia şi dragostea oamenilor pentru cel care a fost una dintre cele mai vii conştiinţe creştine ale neamului românesc din secolul al XX-lea.

Pe 10 august 2010 s-au împlinitc 7 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. S-a născut la 21 noiembrie 1918, în comuna Răcătău-Răzeşi din judeţul Bacău. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti (avîndu-l ca îndrumător de licenţă pe marele profesor Nichifor Crainic). În anul 1973 a devenit doctor în Teologie. A fost preot paroh în mai multe sate, după care a devenit „spiritual“ la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1973-1974). Între anii 1974-1977 a fost lector, iar între anii 1977-1991 profesor titular la acelaşi institut. Din anul 1992 era profesor consultant şi conducător de doctorate la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost profesor la Universitatea din Tîrgovişte, unde a predat Teologie dogmatică, şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din Capitală, unde a predat Istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august şi 7 septembrie 1950, apoi între 16 august 1952 şi 26 octombrie 1953 a fost deţinut politic, pentru convingerile sale religioase şi umanitare. În contextul evenimentelor istorice din anii 1989-1990, în calitate de vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi de membru în Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Române. A fost preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Christiana“, preşedinte al Editurii „Harisma“, preşedinte al Asociaţiei „Sf. Stelian – copiii străzii“, preşedinte al Fundaţiei „Elena Doamna“, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria“, preşedinte executiv al Asociaţiei „Frăţia Ortodoxă Română“. A fost distins cu numeroase premii şi distincţii, fiind şi Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti. Este autor a numeroase lucrări teologice.

Tînărul Costachi Galeri, deşi absolvise studiile superioare ca şef de promoţie, a fost numit, în anul 1943, într-o parohie de ţară din judeţul Prahova, în comuna Poenarii Burchii. Acolo a stat pînă în 1947. „Eram foarte săraci – avea să-şi amintească mai tîrziu părintele. Erau anii de după război, cînd a început foametea. Doar cîte un credincios ne aducea un kilogram de lapte seara şi aşa am trăit“. În urma unei adunări preoţeşti la care Părintele a ţinut o conferinţă, a fost remarcat pentru cuvîntul său convingător şi episcopul de atunci i-a propus să slujească în oraşul Ploieşti, la parohia „Sf. Vasile“. Din anul 1973, a slujit în Bucureşti, la „Sf. Silvestru“, care, de atunci, a devenit una dintre cele mai căutate biserici din Bucureşti. Cei care i-au ascultat predicile îşi amintesc că Părintele Galeriu avea un incontestabilul dar oratoric, era fascinant şi unic. „Sfinţia sa dezvolta cuvintele, cuvintele-cheie. Rămînea pe ele, le punea în faţa ta cu toată tăria şi gravitatea lor, ţi le imprima în suflet. Chiar el o mărturisea: «Împreună cu colegul meu, părintele Ştefan, cercetam în texte, în original, ce înseamnă «odihnă». În limba greacă cuvîntul pausis înseamnă «odihnă», dar Scriptura foloseşte alt termen, anapausis, iar particula ana se traduce prin «în sus». Aşadar, ajung la odihnă atunci cînd mă ridic la înălţimea adevărului, adică la lumina care îmi dă pacea, împlinirea». Gestica sa şi inflexiunile glasului său erau dătătoare de sens şi de forţă dumnezeiască, de trăire sfîntă a ascultătorului. De aceea, prelucra permanent şi în continuu, divaga, era atent la public, comunica cu el, se lua de o idee care vedea că prinde, era acolo… Mulţumea cînd îi aduceai paharul de apă, te includea şi pe tine în predică, te punea în faţa lui foarte firesc şi făcea din tine, într-o clipă, un partener de discuţie“.

Jertfa, ca temei al învierii, cum el însuşi a spus-o, a fost pasiunea lui de o viaţă. Nu pregeta să rupă din timpul său, chiar la bătrîneţe, pentru a răspunde oricărei chemări, fie că era din partea unui om simplu, fie din partea unuia important. Modestia şi eleganţa prin care se distingea îl făceau inconfundabil. Ca preot, ca duhovnic, ca profesor sau ca orator, părintele Galeriu a înălţat o ştachetă greu de atins pentru preoţii din România.

Atunci cînd Petre Ţuţea a fost măgulit de unul dintre auditorii săi, care i-ar fi spus: „Vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu!“, primul a meditat cu mult umor: „Pe moment, eu, care mă cred genial, eram gata să mă supăr… Pe urmă, gîndindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!“. Această mărturie, care vine din partea unui geniu românesc al oralităţii, demonstrează, incontestabil, darul de înalt orator al Părintelui Galeriu.

Nu era niciodată egoist sau arogant, ci întotdeauna plin de generozitate şi mărinimie, uimitor prin discreţia lui, prin modul cald şi deschis cu care primea pe oricine avea un necaz sau o întrebare. Uita de el şi era al tău. Niciodată egoist, ci întotdeauna mult milostiv şi îndelung răbdător. Simţeai că Dumnezeu vorbeşte prin atitudinea şi verbul lui.

Cuvântul Părintelui Constantin Galeriu era normă şi reper. Raportarea lui la Tradiţia autentică a Bisericii era un lucru firesc şi bine articulat. Nu ignora şi nici nu dispreţuia media sau internetul, ci era de părere că dacă acestea ne folosesc, le putem uzita, dar cu grijă. Invitat în ţară şi străinătate pentru a conferenţia, prelegerile sale erau gustate şi apreciate de foarte mulţi şi diferiţi ascultători. Volumele de predici ale Părintelui stau acum să apară la Editura „Harisma”.

Se spune astăzi, şi poate pe bună dreptate, că teologia a devenit scolastică, academică. Părintele Galeriu poate constitui un model de teolog şi duhovnic care desfiinţa şi distrugea, prin naturaleţea sa, orice tipar, stereotipie sau clişeu. Lîngă el simţeai că trăieşti cu adevărat. Iradia blîndeţe, dragoste, înţelegere şi bucurie. Mulţi cunosc întîmplarea petrecută într-o seară cînd Părintele Galeriu, întorcîndu-se de la o slujbă făcută în parohie, a venit acasă desculţ. Doamna preoteasă Argentina, mirată, l-a întrebat: „Ce s-a întîmplat?!“. La care Părintele, retrăgîndu-se în casă, i-a spus: „Nimic, cineva mai sărac a avut nevoie de o pereche de pantofi“. Acesta era Părintele Galeriu!... Cel mai bine i se potrivesc cuvintele pe care o americancă, Ruth Stapleton, le punea în dreptul oricărui creştin autentic: Born to serve, born to love („Născut pentru a sluji, născut pentru a iubi”).

13 august 2003: înmormîntarea Părintelui Galeriu

Înainte de a pleca la spital pentru ultima oară, l-am vizitat acasă. Cu chipul lui senin, m-a salutat. Era asemenea unui copil. Lîngă patul în care stătea, cineva citea cu glas lin psalmii lui David. Cuvintele lui au fost puţine atunci. Mi-a spus: „Să nu uiţi: Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, este taina tainelor – Acest Iisus Hristos…“

Aceştia sînt părinţii noştri. Cu toate că ne-au părăsit, din punct de vedere fizic, ei rămîn în sufletele noastre şi ne veghează în chip nevăzut. Nu trebuie să-i uităm. Pentru că ne-am uita rădăcinile. Iar cine nu are rădăcini, poate fi smuls la prima adiere de vînt.

Ucenic al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Constantin Galeriu avea preocuparea constantă pentru dialogul ştiinţă – religie sau teologie – ştiinţă. Această preocupare a sporit în intensitate în ultimii ani ai vieţii sale, sub influenţa afirmării preocupărilor lumii ştiinţifice pentru dialogul ştiinţă-religie, reflecţia teologică a părintelui înglobînd ultimele descoperiri ale cunoaşterii umane. Iniţierea şi coordonarea, începînd cu anul 2001, a grupului de reflecţie duhovnicească „Conştiinţe în slujirea cu iubire a adevărului“, care aduna în Biserica „Sf. Silvestru“, în fiecare zi de joi seara, profesori universitari, cercetători recunoscuţi prin lucrări de anvergură în diverse domenii (de la economie la geografie, fizică, literatură, matematică, filosofie), poate fi înţelese, în primul rînd, ca un mod de încununare a maturizării gîndirii sale teologice, iar în al doilea rînd ca un mod de a-i învăţa pe ceilalţi să gîndească corect teologic, de a crea o şcoală. Erau întruniri deosebite, interesante şi îndrăzneţe prin abordare, la care putea asista oricine. După ce conferenţiarul îşi încheia prelegerea, urmau întrebările. Ultimul cuvînt îi aparţinea părintelui, care dădea o nouă configuraţie prelegerii ascultate la început, unde sublinia conexiunile teologice permise de subiectul dezbătut. Interesant este că părintele nu era niciodată prins pe picior greşit. Întotdeauna cuvîntul lui de încheiere reprezenta adevărata cheie prin care putea fi înţeleasă tema aleasă spre discuţie în ziua respectivă. Toţi aşteptau cu interes şi surprindere cuvîntul venerabilului duhovnic şi profesor, care uimea prin precizia şi profunzimea intuiţiilor sale.

Aceste întîlniri au fost cumva o copie a dialogurilor pe care Părintele Galeriu le avusese în timp cu intelectuali de marcă, cum ar fi Andrei Pleşu, Horia Bernea sau Sorin Dumitrescu, de la Fundaţia şi Editura „Anastasia”, la Schitul Darvari, unde se dezbăteau subiecte începînd cu crearea lumii şi continuînd cu sensul existenţei, pronia lui Dumnezeu sau suferinţa omului. Reluarea unei astfel de iniţiative ar fi necesară pentru crearea unei mai puternice conştiinţe eclesiale, a unui mod de gîndire sănătos, curat, ortodox. Părintele Galeriu venea cu o experienţă duhovnicească şi cu un bagaj cultural impresionant. De aceea, cuvîntul sfinţiei sale era unul de mare forţă, cu impact puternic asupra credincioşilor şi, în general, asupra oricărui ascultător. Garanţia propovăduirii unei învăţături fără fisură, ancorate în Sfînta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi (citate de Părintele adeseori din memorie, cu o uşurinţă demnă de invidiat), a fost unul dintre principalele motive pentru care lumea asalta literalmente, duminică de duminică, Biserica „Sf. Silvestru“ din Bucureşti.

Haloul apărut pe cer în jurul soarelui în ziua înmormîntării Părintelui Galeriu

Acum, la împlinirea a 7 ani de la petrecerea în lumea drepţilor a Părintelui Constantin Galeriu şi în încheierea acestui material comemorativ, vin să întreb, cu multă nădejde şi încredere în Providenţa Divină, ce va urma după toţi şi după toate acestea, care va fi mersul şi evoluţia Bisericii în viitor, deoarece, iată, ea se confruntă cu o mulţime de probleme şi de crize, parcă tot mai acute pe zi ce trece. Luciditatea, spiritul său de echipă, respectul faţă de ucenicii şi colaboratori săi, dreapta lui socotinţă, precum şi înţelepciunea ori diplomaţia sa ar fi fost de mare folos în continuare, dar am convingerea că felul său de a fi, şi mai ales de a vedea şi de a trata lucrurile, va fi moştenit de către mulţi dintre ucenicii şi colaboratorii săi, în frunte cu succesorul său, avîndu-l astfel între noi şi mai cu seamă întru noi, fapt pentru care mă rog ca Dumnezeu să-i răsplătească toată osteneala şi dăruirea de care a fost în stare. Părintele Constantin Galeriu este ca un far ce luminează şi va lumina foarte mult timp (şi) de acum încolo, deşi probabil sînt şi dintre aceia care ar dori să se stingă ori să fie stins...

Nădăjduiesc că vom şti pe mai departe să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine şi sînt încredinţat de faptul că ce este nobil rămîne, pe cînd ce este ieftin apune; iar „noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămînem”.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

Stelian GOMBOŞ

(Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte

din cadrul Guvernului României)

Biserica "Sf. Silvestru" din Bucureşti (în stînga: mormîntul Părintelui Galeriu)

UN NOU SITE ÎNCHINAT PĂRINTELUI GALERIU:

„ŞI EU AM FOST UCENICUL (UCENICA) PĂRINTELUI GALERIU”

La împlinirea a 7 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Galeriu, încununînd un şir de strădanii mai vechi şi constante, cîţiva dintre numeroşii săi ucenicii îl omagiază inclusiv pe calea internetului, punîndu-l în atenţia şi la îndemîna generaţiilor mai noi, care n-au avut şansa şi bucuria să-l cunoască şi să-l asculte „pe viu”.

• Este o revistă virtuală, omagiu adus duhovnicului nostru, Părintele Galeriu, cel care prin viaţa sa exemplară ne-a învăţat slujirea, rugăciunea autentică şi intensă, şi mai ales iubirea neprecupeţită.

• Sînt pagini online care conţin o smerită dedicaţie celui care a ştiut şi a făcut să crească binele în fiecare dintre noi, descoperindu-ne Lumina.

• Paginile conţin tezaure de idei, mîngîieri şi aduceri aminte pentru ucenicii Părintelui Galeriu; să ascultăm şi să împărtăşim mărturii şi cuvinte de folos pentru mîntuirea noastră, a copiilor noştri, a neamului nostru românesc.

De ce pe Internet ? Pentru că Părintele, în modernitatea gîndirii sale, în temeiul lui „astăzi”, a înţeles că prin apariţia Internetului s-a făcut un salt uriaş în comunicare, că este o descoperire la fel de mare ca şi descoperirea tiparului sau a electricităţii. În înţelepciunea sa, Părintele a văzut atu-urile, dar şi reversul medaliei în utilizarea acestui mijloc de comunicare atît de controversat.

Părintele Galeriu a fost membru de onoare al Universităţii “Titu Maiorescu”. La fiecare început de an universitar, prin parabola seminţei şi pilda semănătorului, sădea şi resădea în inimile studenţilor şi profesorilor dragostea pentru lumină, adevăr şi bucuria “cunoştinţei” ca dar al Duhului Sfînt.

În 2005, sub oblăduirea părintelui paroh Nicolae Bordaşiu, în grădiniţa de lîngă Biserica “Sf. Silvestru”, cînd soarele de august s-a domolit, ucenicii Părintelui Galeriu şi-au adus obolul lor de cuvinte de mulţumire şi de duioasă amintire a celui care a fost duhovnicul şi învăţătorul lor inegalabil şi de neuitat. Şi tot atunci am lansat site-ul http://www.ucenic.go.ro/, omagiu adus de Universitatea “Titu Maiorescu”. Astăzi, la împlinirea a 7 ani de la mutarea Părintelui Galeriu la ceruri, lansăm site-ul http://www.parintelegaleriu.ro/ şi încercăm în plus, cu ajutorul bunului Dumnezeu, o replică offline a conţinutului celor două site-uri, pentru a bucura pe cei care nu au Internet, pentru o mai bună promovare a acestui site cu conţinut ştiinţific, moral şi religios, şi mai ales pentru ascultare. Pentru că fiecărui ucenic, după unicitatea lui, Părintele i-a dat o ascultare. A mea aceasta este: “Să nu uiţi niciodată: Informaţia supremă este Dumnezeu!”.

Argentina Grămadă Dragu

argentina.gramada@utm.ro

SCURT SECVENŢIAL BIOGRAFIC

• Părintele Constantin Galeriu (numele de buletin: Costachi Galeri) s-a născut la 21 noiembrie 1918, în satul Răzeşi, com. Răcătău, jud. Bacău.

• În 1938 a absolvit Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman, iar în 1942 Facultatea de Teologie din Bucureşti.

• A fost preot în satul Podul Văleni din com. Poenarii Burchii, jud. Prahova (1943-1947), apoi la Biserica „Sf. Vasile” din Ploieşti (1947-1973), iar în ultimii 30 de ani la Biserica „Sf. Silvestru” din Bucureşti.

• Incomod ideologic noului regim comunist, a fost deţinut politic între 16.08.1952 şi 26.10.1953.

• În 1973 a obţinut titlul de Doctor în Teologie, cu teza Jertfă şi răscumpărare.

• A fost mai întîi „preot spiritual” (1973-1974), apoi lector (1974-1977) şi profesor titular (1977-1991) la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti.

• La 1 ianuarie 1990 a fost numit de către P. F. Teoctist vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

• Volume publicate (selectiv): Jertfă şi răscumpărare (1973; reed. 1991), Meditaţii la „Tatăl Nostru” şi la „Fericiri” (1990; reed. 2002), Tîlcuiri la mari praznice de peste an: 22 de modele omiletice (2001), Între Geneză şi Apocalipsă. Convorbiri realizate de Dorin Popa (2002), Cartea celor nouă Fericiri (2004).

• A trecut la cele veşnice duminică 10 august, la ora 21, la Spitalul Clinic Universitar din Bucureşti.

• A fost înmormîntat miercuri 13 august, puţin după prînz, în coasta Bisericii „Sf. Silvestru”.

(R. C.)

----------------------------------------

----------------------------------------

Mai puteţi citi pe acest blog:

Ortodoxie şi naţiune (O mărturie testamentară a Părintelui Galeriu)

Un cuvînt al Părintelui Galeriu

Ultima predică de Rusalii a Părintelui Galeriu

Părintele Galeriu despre Naşterea Domnului

Între religie şi ştiinţă (Savanţi şi mărturisitori în predania Părintelui Galeriu)
7 ani de la săvîrşirea Părintelui Galeriu (II)