Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
(Fotografie împrumutată de pe blogul autorului)
2003
DIMENSIUNEA COSMICĂ
A DORULUI
Sinonimia iubire-dor
în contextul timpului social
Timpul social îşi are ca referent experienţa subiectivă
a dilatării sau a comprimării intervalului afectiv ivit în contextul
actualizării cuplului (potenţial nucleu social sub forma familiei) pe fondul
interacţiunii între feminin şi masculin: o dată canalizată de baraje
educaţionale, sau de altă natură, energia biologică se transformă în energie a timpului social. Lumea
începe din nou cu fiecare atracţie dintre masculin (sau ceea ce este) şi feminin (sau ceea
ce ar putea fi, infinitul): din amestecul lui ceea ce este cu ceea ce ar
putea fi – din amestecul realului
cu posibilul – ia naştere memoria, adică ceea ce a fost, dar şi aşa-zisul timp teleologic, mai popular numit speranţă. Între aceste dimensiuni psihologice identificăm prezentul
conştiinţei, pe care-l numim “acum” şi al cărui specific (anume dorinţa sau, în esenţă, dorul de pleroma firescului) rezultă
din opoziţia condiţiei actuale, istorice, a realului cu posibila plinire, a cărei realizare transcende
fiinţa noastră istorică. Cauza nucleului social (expresie a nostalgiei
ontologice, urmare a poruncii divine, mecanism hormonal, ordonator
fundamental al societăţii etc.) se cofundă cu misterul iubirii sau cu scopul său, latură magică a normalităţii
noastre.
Ce vrea să spună iubire? Dacă ar fi să înlocuim termenul
consacrat “a iubi, iubire”, am reuşi de minune cu “a dori, dorire” (sinonim
perfect în acest caz). Însă, se pare, tocmai transparenţa şi bogăţia semantică
a soluţiei româneşti ne face să preferăm (cel puţin ca preludiu al
sentimentelor noastre) taina intraductibilă a cuvîntului slav. În fond, cea mai
profundă taină nu se lasă mărturisită decît prin cel mai tainic verb, nu atît
pentru a se evita confuzia, cît pentru simplul motiv că, dorind să ne comunicăm
cît mai exact sentimentul, ne ferim instinctiv de orice cuvînt care ar limita –
şi astfel ar falsifica – înţelesul mesajului nostru. Şi cu atît mai mult cu cît
acest înţeles este intuiţie pură, nici un cuvînt care “păcătuieşte” printr-o
limitare semantică oarecare nu va putea exprima infinitul. Din păcate, “a
dori, dorire” s-a perpetuat mai ales prin conotaţiile sale de ordin material,
care ne fac insensibili la rezonanţa cosmică
a denotaţiei sale.
Rădăcina “dor” se traduce, în
funcţie de context, fie prin “nostalgie”, fie prin “melancolie”. Nostalgia ar fi dorul orientat către un
eveniment petrecut, pe care am dori să-l retrăim; melancolia, dimpotrivă, ar fi dorul orientat către viitor şi al
cărui obiect nedefinit este aşteptarea a ceva ce ne lipseşte fără să fim în
stare să-l numim. În schimb, “dorul” reuneşte în aria sa semantică nostalgia şi melancolia. Iată ce ne spune esteticianul Tudor Vianu despre
sensurile “dorului” (în germană de astă-dată): “... Wehmut este afectul complex în care durerea este sugerată de
pierderea unui lucru, sau a unei fiinţe iubite, pe cînd fericirea provine din
posesiunea lor în amintire. Sehnsucht
este însă durerea unei lipse pe care viaţa n-a împlinit-o, dar pe care o poate
împlini în viitor, ceea ce îndulceşte durerea iniţială şi îi creează fizionomia
complexă. [...] În româneşte, aceste nuanţe se regăsesc deopotrivă în dor, a cărui îndoită intenţie se
îndreaptă şi către trecut, şi către viitor; cineva poate resimţi dorul de cele
ce au fost şi de cele ce ar putea fi. Cuvîntul românesc a întrunit laolaltă
aceste două situaţii şi sfera sa este mai întinsă” [1]. Nostalgie şi melancolie, trecut şi viitor: “trecutul” ne este
amintire, involuntară cel mai adesea, iar “viitorul” speranţă, adică tot
amintire, dar o amintire selectivă, ca substanţă a proiectelor noastre
viitoare. Actualizarea (voluntară sau involuntară) a unui moment “trecut” este
o experienţă circumscrisă de toate caracteristicile “prezentului”, care devine
un prezent al memoriei atunci cînd
amintirea ne absoarbe cu totul, adică ne abstrage de la “realitatea cotidiană”
pentru a ne cufunda în “realitatea memoriei”. Ipoteză: dacă n-am avea memorie,
nu am avea nici experienţa timpului; ergo,
conceptul de “timp” se întemeiază fundamental pe conştiinţa că ceva s-a petrecut (ca probabilitate), ca şi
pe conştiinţa faptului că ceva se petrece
(ca o certitudine ce ţine de intuiţia sensibilă), sau pe speranţa oarbă că am mai avea “timp”, sau, mai exact spus,
pe dorinţa de a ne prelungi (iluzie pură!) experienţa dincolo de “prezent”.
Dar ce este memoria? În ceea ce are universal şi impersonal, observăm că memoria
nu se “acumulează” ca urmare a experienţei, ci, mai degrabă, este ceva la care
experienţa ne învaţă să avem acces.
Întreaga lume ne slujeşte drept “memorie” în măsura în care, împotrivindu-ne
procesului inerţial de a fi asimilaţi de lume,
sîntem în stare să o asimilăm cognitiv, în virtutea faptului că orice
cunoaştere porneşte de la o recunoaştere.
Verbul “a fi” ar trebui conjugat
astfel: sînt conştient că sînt, sînt conştient că am fost, sînt conştient că nu ştiu dacă voi mai fi,
sînt conştient că eşti etc. Viitorul – o ipoteză de lucru; trecutul – memorie; prezentul – experienţă. Conceptul de “timp” ar trebui să aibă doar
o valoare orientativă, stimulativă, strict convenţională. În schimb, această
găselniţă didactică s-a transformat într-o comodă – sau supărătoare – iluzie,
de care, în orice caz, ne eliberăm foarte greu. Dacă-mi idealizez conştiinţa de
“acum” şi o notez Y, iar oricare dintre “momentele” conştiinţei mele din “trecut”
cu X, tot nu pot să spun că între cele două s-a scurs un timp, o dată ce
conştiinţa mea, certificîndu-mi că sînt (nu că am fost, de pildă, ci doar că sînt
amintindu-mi, sau sperînd), este faptul că mă ştiu fiind, mereu identic cu mine
însumi sau, mai exact, conştient de conştiinţa mea. Ce rost are să-mi închipui
că ar fi trecut un “timp”? De ce ar fi nevoie să treacă un “timp”? Tot ce ştiu
este că mă ştiu ştiindu-mă; restul sînt teorii, iluzii cu scop pedagogic
(trecutul, viitorul), sau proaste deprinderi (“am făcut”, “voi face”).
Dar putem să ne cronometrăm, după o
măsură convenţională, evenimenţialul? Ideea de a cronometra nişte stări de
conştiinţă poate părea ciudată, dar, în fond, nu facem decît să comparăm mişcări obiective, dintre
care una are valoarea convenţională de unitate de măsură şi le face pe
celelalte să pară mai lente sau mai rapide – dar cum sînt aceste mişcări
raportate la absolutul conştiinţei noastre? Vedem mereu oameni murind, iar asta
ne face să presupunem – ba chiar să credem – că vom muri. Şi nu spunem oare că, poate, ne vom mîntui? Nu ne înşelăm pe noi înşine, o dată ce nu ne putem mîntui
decît acum şi orice strădanie spre mîntuire
nu are sens decît acum, pentru că şi
murim acum? Dacă ne-am propune să
observăm “ştiinţific” trecerea “timpului”, am avea nevoie de două borne
temporale: acum este una dintre ele,
cealaltă… acum zece, douăzeci de ani,
însă numai o amintire, a cărei prezenţă în memoria mea, ca materie a
conştiinţei mele, nu argumentează timpul, ci faptul că sînt. Evenimentele
aparţinînd fie memoriei, fie “consumate” dincolo de memorie, în lumea aşa-zis
reală, sînt materie a conştiinţei după următoarea schemă: orice A, B, C
evenimenţial se reflectă în conştiinţa mea ca A’B’C’; urmează că fiinţa mea n-o
pot gîndi în afara evenimentului; de pildă, pînă şi faptul ipotetic că nu mi
se întîmplă absolut nimic se reflectă în conştiinţă ca eveniment, lucru
afirmat implicit prin formula dublei negaţii, logic vorbind o afirmaţie cu
sensul ceva mi se întîmplă mereu.
Fiinţarea umană este reflectarea în conştiinţă a evenimentului, este conştiinţa
despre propria conştiinţă, trezire datorată Evenimentului absolut, Care face
din “nimic” (un cuvînt al cărui referent, deşi identificat de limbaj cu tot ce
este mai abstract, mai străin gîndirii, totuşi, conform tradiţiei apofatice, nu
îl identificăm şi Sinelui absolut, pentru simplul motiv că ar însemna să spunem
ceva despre Dumnezeu, să-L circumscriem limbajului şi astfel să-L micşorăm) materie
a creaţiei Sale.
Dorul ca pedagogie a
firescului
dincolo de iluzie
Tocmai natura iluzorie a timpului
este dezvăluită de cuvîntul “dor”, a cărui cercetare ne-a condus la ultimele
reflecţii. Într-adevăr, unde ar fi de găsit denotatul acestui cuvînt? În “viitor”? În “trecut”? În ceea ce numim “prezent”
cînd vrem să evidenţiem neîncetata curgere a “timpului”? În nici una dintre
dimensiunile ipotetice ale acestui veritabil program de lucru al “computerului
uman”. “Dorul”, sinonimul propus de noi pentru “iubire”, are efectul unui
virus, compromiţînd “programul timpului”. Iar cînd analiza computerizată a
lumii nu mai e posibilă, operatorul va înfrunta realitatea, evidenţa faptului
că viaţa este un izvor de evenimente conştientizate, nicidecum vreun fluviu cu
viitorul ca amonte şi trecutul ca aval, pe al cărui mal, numit “al
conştiinţei”, ar sta omul, pescuind evenimente. Iar “izvorul” nu se explică
prin subterane, tainice ape freatice, ci prin combinaţia de evenimente
prilejuită de Creatorul absolut.
Obiectul cuvîntului “dor” este
mai important decît tot ceea ce ţi se
pare că ai lăsat în urmă, mai important decît tot ce ţi se pare că ai putea
dobîndi: îndată ce îţi este dor, nu mai trăieşti decît acum. Nostalgic fiind, trăieşti într-un prezent al memoriei ca
între paginile unei cărţi, care, oricît le-ai răsfoi, rămîn mereu aceleaşi.
Melancolic fiind, laşi din mînă cartea, de parcă cele scrise, sau trăite, sau
mai degrabă cele nescrise acolo, ţi-ar fi deşteptat o nelămurită dorinţă, ţi-ar
fi relevat un neaşteptat gol fiinţial, ca o bruscă zonă de incertitudine pe o
hartă foarte bine întocmită, după care navighezi fără probleme, dar care, o
dată ajuns la capătul lumii, te trădează: capătul lumii nu există decît pe
hartă. Dincolo de ultimele orizonturi cunoscute te întîlneşti cu tot ce nu
cunoşti (în fond o recunoaştere), cu tot ce îţi lipseşte, aşa cum şi orbului
din naştere îi lipseşte lumina după ce i se vorbeşte despre ea, fără să ştie
totuşi ce este anume. Uneori, la capătul lumii se întîmplă să ai revelaţia
propriei tale neîmpliniri, revelaţia infinitului “în faţa” căruia te opreşti
neajutorat, fără să ştii cum să ţi-L apropii. Însă “dorul” împlineşte, şi,
împlinit fiind, nu-ţi mai încordezi privirea să străbaţi prin capacul ce nu s-a
deschis vreodată, al trecutului, nici să cauţi prin lada fără fund a
viitorului, căci totul este. Ţi-e dor nu de ceea ce a fost, nici de ceea ce va
fi, ci de ceea ce este. Nu mai trebuie să te sprijini ipotetic nici pe cunoştinţele
despre navigaţie, nici pe speranţa că vremea bună se va menţine, sau că va
reveni, pentru că mersul pe ape este firesc ca respiraţia ori eternitatea. Dar
Petru nu ştie că este etern, trebuie să-l înveţe Hristos: dacă ţi-e teamă
pentru viaţa ta, o vei pierde; dacă ţi-e teamă pentru viaţa trupului tău,
înseamnă că nu-ţi crezi sufletului şi, astfel, nu atît trupul se prăbuşeşte în
valuri, cît sufletul se prăbuşeşte în vîrtejul materiei şi al formelor. Dorul
este o stare de hiperconştiinţă, care te scuteşte de a-ţi mai clădi castele
viitoare din cărămizile trecutului doar spre a-ţi dovedi că exişti, că eşti
viu, sau dimpotrivă, spre a uita de întrebările esenţiale, simple şi... stupide
(întrucît nu au nimic de-a face cu gîndul la “ziua de mîine”, care rămîne cel
mai bun şi mai accesibil somnifer). Măsurînd ziua de mîine cu măsura zilei de
ieri, Petru rămîne acelaşi pescar. Păşind peste ape, el devine Apostolul, a
cărui măsură este eternitatea, infinitul, absolutul şi, mai presus de toate,
iubirea: “Mă doreşti tu mai mult decît aceştia? El I-a răspuns.
Da, Doamne, Tu ştii că Te doresc”
[2]. Ce este cu acest verb, a iubi? Nostalgiile şi melancoliile sînt
pentru pescari, dorul este pentru apostoli, pentru cel chemat, ca în poveste,
să-şi lase casă, împărăţie, părinţi, fraţi, şi să purceadă la drum, urmînd
dorului de viaţă. Şi, ca în poveste, obiectul doririi se găseşte unde altundeva
decît la capătul lumii şi al împărăţiei noastre, fiind infinitul, eternitatea,
absolutul, adică ce altceva decît firescul?
Firea omului este tensionată de ideea firescului, a desăvîrşirii, a sfinţeniei,
de amprenta Chipului. O forţă inerţială (care ţine oare de natura
adversarului?) pare că se împotriveşte acestei idei; nu un păcat anume, nici în
general păcatul, care supratensionează, peste limitele firii, pînă la frîngere.
Stă în firea lucrurilor... – spunem
noi cînd vrem să explicăm un fenomen nu prea lesne de explicat, dar totuşi atît
de familiar încît situaţia devine stînjenitoare mai ales pentru cei care,
obişnuiţi să explice, se văd siliţi să recunoască pur şi simplu, în ceea ce
observă, firescul.
Probabil că alcătuirile de orice
natură sînt memorie, structuri informaţionale variind în funcţie de dinamica
echilibrului cu restul universului şi, în ultimă instanţă, în funcţie de
erorile omului şi de voinţa Creatorului (exprimată fie suficient de subtil încît
să ne obişnuim cu schimbarea înainte de a ne da seama de ea, fie mult prea
violent ca să mai conteze). Posibilitatea erorii îl exceptează pe om de la o
contabilitate fără rest a firii, definindu-i astfel ca libertate situaţia
incomparabilă de a dispune de tezaurul informaţional numit Lume. Într-un
univers în care “evoluţie” înseamnă adaptare şi readaptare, miza omului istoric
este, pe de o parte, integrarea dimensiunii sale biologice naturii şi
concomitenta asimilare ideală a acesteia, adică “naşterea” unui trup cosmic
pentru o inteligenţă cosmică, iar, pe de altă parte, din perspectivă
duhovnicească, este recuperarea firescului. Din păcate, singurul martor al
acestui din urmă proces rămîne omul duhovnicesc, trădat mereu de cel “intelectual”,
sau avocatul nedeclarat al celui “biologic”. Dezechilibrul acestor forţe opuse
(biologică şi intelectuală), provocat de lipsa în punctul lor de sprijin a
forţei duhovniceşti unificatoare, determină fragmentarea omenescului şi a elanului
spre firesc. O dată ce “biologicul”
tinde să se integreze ritmurilor universale, iar forţa intelectuală tinde să
asimileze ideal memoria maşinăriei numite Natură, evoluţia întru Om este numai în funcţie de forţa duhovnicească şi are ca
finalitate refacerea unităţii dimensiunilor fundamentale ale omului, adică
redobîndirea perspectivei infinitei asemănări.
Răspunsul întrebărilor noastre se
află într-adevăr în firea lucrurilor, este memoria lucrurilor şi este pur şi
simplu dumnezeiesc de firesc. Dumnezeu este firescul.
El creează ceva (invenţia absolută) care, deşi altceva decît El Însuşi, să fie
după chipul Său şi (urmare logică) în
perspectiva infinitei Sale asemănări,
în perspectiva Zilei a Opta: o călătorie fără durată, într-un prezent al
memoriei fără limite, firescul memoriei. Chipul oricărei făpturi se datorează
oglindirii lui Dumnezeu în materia din care este făcută, astfel încît Adam nu
este uimit că se descoperă pe sine (conştiinţa de sine nu rezultă dintr-o “maimuţăreală”
mimetică), ci, văzînd pretutindeni imaginea lui Dumnezeu, este uimit de
frumuseţea negrăită a Celuilalt, de Care se îndrăgosteşte fulgerător. Dumnezeu
şi omul se preumblă prin Rai, stau de vorbă, îndrăgostiţi. Şi oare cine are
dreptul să ne poruncească, oare a cui poruncă am socoti-o “dulce”, supunîndu-ne
ei copleşiţi ca de “farmecul dureros” al sărutului iubit, dacă nu a Aceluia pe
care-L dorim?
Dorul de sine
Recunoaştem binele drept firesc
şi răul drept nefiresc. Dar care este măsura recunoaşterii noastre? Ce este firescul? Experienţa anterioară
momentului critic nu ne foloseşte pentru că ne-ar fi învăţat să recunoaştem
firescul, căci ar trebui iarăşi să ne
întrebăm despre criteriile acceptării de către noi a unei măsuri drept fireşti,
ci numai dacă o putem privi ca urcuş al adîncirii de sine. Ceva ne îndeamnă să
identificăm firescul frumosului, dar nu neapărat în sensul reflectărilor
materiale, ci în sensul găsirii izvorului firii, căci oamenii se scaldă acum
într-un alt torent, cel al ne-firii, al nefiinţei ce izvorăşte în urma
disoluţiei firii lor, a tulburării oaselor ce susţin pe omul cel dinlăuntru,
cum aflăm într-o rugăciune a Sfîntului Ioan Damaschin [3], adică: credinţa, înţelepciunea, nădejdea, dreptatea, înfrînarea,
evlavia, blîndeţea, smerita cugetare şi milostivirea. Ca un păstrăv împotriva
curentului trebuie să luptăm, din ce în ce mai repede, pînă ce vom reuşi să
schimbăm sensul apelor. Sufletul nostru să fie ca un păstrăv înotînd împotriva
apelor trupului, care, nezăgăzuite, răspund fără întîrziere chemărilor din
toate prăpastiile. Aşadar, frumos ar trebui să ne fie nu ceea ce ne cheamă
trupescul, sau ceea ce este recunoscut ca atare după măsuri relative, dictate
de o tradiţie culturală sau alta, ajungîndu-se astfel la concepţii despre frumos,
la crucificări interesante, plastice sau lingvistice, ale unor aspecte din
lumea reală, cu intenţia (sau pretenţia) relevării unui “ce” ascuns; ci vom
recunoaşte drept frumoase şi bune, fireşti, lucrurile care ne aduc
aminte de Dumnezeu.
Kant afirmă că spaţiul şi timpul sînt
cadre a priori ale percepţiei
noastre, condiţii subiective ale reprezentării individului despre lume, aşa cum
vedem numai acele culori la care simţul văzului este capabil să reacţioneze
(tot aşa în privinţa sunetelor şi a senzaţiilor tactile). Ca să reacţionăm
emoţional în faţa unui lucru, acesta trebuie să ne amintească de ceva, de un lucru sau de un eveniment
anterior. Să ne imaginăm experienţa
absurdă a unui om în pre-ziua Facerii:
în jur… “nimic”. Dumnezeu
Şi-a început creaţia cu omul, iar toate celelalte vor urma. Ce sens mai are în
această situaţie să se pretindă că, nici chiar în imaginaţie, nu se poate
suprima spaţiul sau timpul? Care “imaginaţie”? Deşi dotat cu nenumărate
simţuri, bunăoară cel al văzului, o dată ce nu este nimic de văzut, e rezonabil
să presupunem că omul nu-şi cunoaşte încă această capacitate; o va
conceptualiza şi teoretiza la nesfîrşit abia după ce va deveni conştient de ea,
după ce va vedea. La fel şi pentru
celelalte simţuri, încît trebuie să ne întrebăm: un asemenea om se ştie pe
sine? Numai dacă Însuşi Dumnezeu-Tatăl îi vine într-ajutor. Acum: există simţul
văzului, al auzului, olfactiv, tactil..., dar în ce ar consta simţul spaţiului
sau al timpului? Şi oare omul nostru ipotetic şi absurd, lipsit pînă şi de
ajutorul Creatorului său, şi-ar şti timpul, o dată ce nu se ştie nici măcar pe
sine? Dar, apărînd lumea în juru-i, şi conştiinţa de sine, şi spaţiul, şi
timpul, şi tot ce înseamnă cunoaştere, şi omul însuşi s-ar trezi cu adevărat la
viaţă. Prin urmare, în loc să gîndim abstracte cadre apriorice ale cunoaşterii, nu e mai firesc să presupunem că aceste
noţiuni ne sînt suficient justificate de simţuri, adevăratele şi singurele
noastre cadre apriorice? Omul
imaginat de noi nu mai e atît de absurd în a şasea zi a creaţiei (ceea ce,
oricum, pentru mulţi e încă absurd), cînd se află pe sine ca eu al lumii la
care se trezeşte, moment a cărui simbolică alegorie va fi peste timp oglinda,
mai bine zis oglindirea, menită de
astă-dată să releve omului nu profunzimea sinelui său, ci finalitatea vanităţii
sale.
Spaţiul şi timpul nu sînt
cadre apriorice cunoaşterii decît
dacă identificăm aceste cadre simţurilor cunoscute (ca şi celor necunoscute),
caz în care a spune despre capacitatea vizuală că este anterioară văzului
devine pueril; şi nu sînt “intuiţie pură a sensibilităţii” decît dacă prin intuiţie pură înţelegem văzul, auzul
etc., caz în care, oricum, nu mai avem de a face cu spaţiul omogen şi
tridimensional de sorginte euclidiană şi newtoniană, ci cu unul eterogen, de n dimensiuni. Spaţiul şi timpul sînt concepte descriind realitatea empirică,
percepută datorită capacităţilor intuitive şi sensibile, care filtrează
simultan fluxuri informaţionale continue, unificate şi omogenizate la nivelul
conştiinţei ca impresie imediată despre lume (ceea ce poate genera falsa
impresie că însăşi natura lumii este omogenă), analizată uneori selectiv, în
funcţie de necesităţile cognitive ale momentului.
Cu alte cuvinte, suportul emoţiei
noastre prezente este memoria, un cadru aprioric
cunoaşterii, sau, mai exact spus, recunoaşterii. Ce este atunci cunoaşterea? În primul rînd, asimilăm
cunoaşterii conştientizarea sau recunoaşterea eului, dar oare pe baza cărei memorii
se reflectă individul în propriile gînduri? Fiind vorba despre el însuşi (nu
despre vreun alt lucru, fenomen, sau vreo altă fiinţă ori stare), trebuie să
presupunem că pe baza memoriei despre el însuşi. Însă “memoria” presupune sinele, subiect al “filmului” despre
noi, pe care nu încetăm să îl vizionăm. Prin urmare, nu memoria condiţionează
sinele, căci ea nu există decît o dată
cu sinele. Şi oare piatra de hotar a cunoaşterii nu este tocmai sinele, oare în
cunoaşterea şi recunoaşterea oricărui “obiect” nu se petrece de fapt cunoaşterea şi recunoaşterea
sinelui? Trezit la viaţă, Adam “vede” chipul lui Dumnezeu oglindit în Creaţie;
de fapt Îl simte, simte iubirea din care a fost creat şi răspunde firesc cu
iubire. Dar este propriul său chip şi va învăţa să şi-l recunoască. Actul
învăţării este deja supra-firesc, definind natura liberă a omului. Firească
este numai recunoaşterea sentimentelor sădite în fiinţa omului şi rodind de
îndată ce Dumnezeu Se revarsă ca o ploaie asupra pămîntului.
În zorii Creaţiei, iubirea lui
Dumnezeu răsuna cu o acustică divină în Biserica lumii – omul. Dînd nume lumii
şi lucrurilor sale, Adam învaţă de fapt să spună “eu”, să se recunoască pe sine
acolo unde Îl “vedea” (citeşte “simţea”) pe Dumnezeu. Şi, pe măsură ce învaţă
botezîndu-şi sinele, simţirea de Dumnezeu devine “vedere” şi revelaţie întreagă,
iar “vegetala” se desprinde pentru totdeauna de pămîntul din care s-a ivit.
Codrin V. SMIRNOFF
[1] Tudor Vianu, “Poezia lui Eminescu. Voluptate şi durere”, în
volumul Scriitori români, Editura
Minerva, B.P.T., Bucureşti, 1970, pp. 215-216.
[2] Ioan 21, 15: “Deci după ce au prânzit, a zis Iisus lui Simon Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă
iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te
iubesc...” (vezi şi versetele 16 şi 17).
[3] Cf. Apanthisma, florilegiu alcătuit de Sf.
Nicodim Aghioritul, Editura Sophia, Bucureşti, 1999, p. 136, sau în Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 68 (ed. Virgil Cândea).
* Codrin V.
Smirnoff, “Dimensiunea
cosmică a dorului”, în Puncte cardinale, anul XIII, nr. 7/151,
iulie 2003, pp. 13-14 (rubrica “Sic cogito”).
Mai puteţi citi pe
acest blog:
(1999)