CREŞTINISMUL ŞI POLITICA
Elena Murariu: Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt(prăznuit de Biserică în ziua de 2 iulie)
“Daţi Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25) – iată îndemnul evanghelic în virtutea căruia Pavel îi îndeamnă pe creştinii din Roma să se supună autorităţilor imperiale (cf. Romani, cap. 13), iar mulţi cred pînă azi că omul creştin e dator să se supună necondiţionat stăpînirii politice în vigoare, oricare ar fi aceea. Dar chiar viaţa şi moartea lui Pavel – care i-a înfruntat nu o dată pe dregătorii Romei păgîne, a fost întemniţat ca agitator împotriva ordinii romane şi a sfîrşit cu capul tăiat din porunca împăratului Nero – arată că lucrurile sînt mai nuanţate decît par, iar aplicarea mecanică a îndemnului hristic constituie mai degrabă o pioasă neînţelegere. Dacă s-ar fi supus “Cezarului” pînă la capăt şi fără cîrtire, nici Înaintemergătorului nu i s-ar fi tăiat capul, nici Domnul n-ar fi fost răstignit, nici sîngele martirilor nu s-ar fi vărsat – dar atunci nici creştinismul n-ar mai fi fost răscrucea primenitoare a istoriei şi n-ar mai fi biruit lumea, ce-ar fi rămas închisă în vechile ei rînduieli, iar nu deschisă spre “asaltul” Ierusalimului ceresc. Împăcată cu sine însăşi, civitas terrena n-ar fi ştiut niciodată de civitas Dei, ci şi-ar fi rămas sieşi măsură şi scop, spre satisfacţia perpetuă a “Prinţului acestei lumi”.
În Epistola către romani, Apostolul Neamurilor, dincolo de grija prudentă de a nu asmuţi şi mai mult puterea imperială împotriva primelor comunităţi creştine (acuzate mai ales de nesupunere faţă de Cezarul divinizat), nu absolutizează o stare de fapt, ci apără un principiu. Într-adevăr, principial vorbind, ierarhia şi autoritatea sînt necesare oricărei ordini, fie spirituale, fie seculare, iar dacă există un consens firesc asupra binelui, atunci săvîrşirea lui te scuteşte prin ea însăşi de orice tensiune cu “purtătorii de sabie” (paznicii oficiali ai ordinii constituite). Creştinul recunoaşte principial că rostul puterii e acela de a păzi dreptatea şi că, întrucît dreptatea e plăcută lui Dumnezeu, cel ce-o păzeşte cu adevărat se poate numi tocmai prin aceasta “slujitor al lui Dumnezeu”, drept care Dumnezeu îl şi îngăduie ca atare, consfinţindu-i slujirea.
Cînd însă Cezarul insistă să se pună pe sine însuşi în locul lui Dumnezeu, iar “cele ale sale” vin sistematic în contradicţie ireductibilă cu “cele ale lui Dumnezeu”, cînd perversiunea puterii anulează consensul firesc asupra binelui, iar “dreptatea” ei devine arbitrară şi discreţionară, atunci îşi pierde îndreptăţirea principială, devenind ceva neplăcut şi lui Dumnezeu, şi celor supuşi. Dumnezeu o mai poate îngădui o vreme, spre încercarea oamenilor*, însă datoria acestora devine, în noile condiţii, tocmai aceea de a se opune Cezarului în numele lui Dumnezeu, chiar cu riscul propriei vieţi, cum au şi făcut, urmînd lui Hristos (“piatra din capul unghiului”), primii temeluitori ai Bisericii creştine. Că nu supunerea oarbă (şi pînă la urmă indiferentă), ci nesupunerea sacrificială (cu toată răspunderea mistic asumată) e adevărata atitudine creştină în faţa perversiunilor istorice ale puterii, aceasta o mărturiseşte în veac nu cuvîntul, ci sîngele lui Pavel.
Cei ce interpretează simplist cuvintele Mîntuitorului (invocînd în sprijin, la fel de simplist, pe cele ale Apostolului), de obicei îşi menajează astfel propria laşitate sau comoditate, căutînd să-şi prefacă dezertarea în virtute a detaşării de lume, pe linia unei obedienţe decerebrate, ce n-are nimic de-a face nici cu responsabilitatea, nici cu libertatea unei autentice conştiinţe creştine. Deşi n-ar recunoaşte-o, ei se poartă în fapt de parcă între Cezar şi Dumnezeu, între cele ale unuia şi cele ale Celuilalt, ar exista un fel de echivalenţă axiologică şi morală, pe care ei se arată grijulii să n-o contrazică. Or, aici nu poate fi vorba nici de statute, nici de răspunderi echivalente: Cezarul este legitim numai atîta vreme cît cele ale sale nu intră în raport de excluziune cu cele ale lui Dumnezeu, Care-i adevărata măsură a Binelui. Cînd însă Cezarul caută a se pune pe sine în locul lui Dumnezeu, promovînd abuziv valori divergente şi chiar diametral opuse, atunci el nu poate fi tratat altfel decît ca “urîciune a pustiirii” (Daniel 9, 27; Matei 24, 15; Marcu 13, 14), iar în conştiinţa creştină nu mai încape scrupul duplicitar, căci ea nu poate sluji “la doi domni deodată”, cum tot Hristos ne învaţă (cf. Matei 6, 24; Luca 16, 13). Creştinul va înfrunta atunci de-a dreptul puterea seculară, ca unul ce nu se teme “de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă” (Matei 10, 28), şi vede o fericire în “prigonirea pentru dreptate” (Matei 5, 10).
Mai mult decît la supunerea directă faţă de Cezar, cuvintele lui Hristos trimit la răspunderea pe care orice creştin o are faţă de viaţa obştească a cetăţii (polis), prevenind prejudecata – atît de răspîndită, totuşi, pînă azi – că omul religios n-ar avea de-a face cu politica şi cu istoria în genere, ci ar trebui să adopte un fel de “autism” resemnat faţă de lumea în care trăieşte.
Sigur că creştinismul nu-i în esenţa lui o formă de gospodărire şi ameliorare a istoriei, ci o cale de transcendere a ei: împărăţia lui Hristos “nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), iar mîntuirea înseamnă, printre altele, salvarea omului din cercul vicios al istoriei; creştinul n-are aici “cetate stătătoare” (Evrei 13, 14), ci “cetăţenia” lui veşnică este în ceruri (Filipeni 3, 20). Dar drumul spre cer trece prin viaţa pămîntească, iar mîntuirea aici se dobîndeşte sau se pierde. “Capătul e dincolo, dar calea e aici”, amintea mereu Părintele Galeriu. Ba mai mult, trecem prin lume nu doar cu răspunderea faţă de noi înşine, ci şi faţă de toate concentricele cercuri comunitare în care sîntem prinşi (familie, obşte, neam, Biserică), iar în vederea judecăţii vom învia “fiecare în rîndul cetei sale” (I Corinteni 15, 23).
Nu putem, sub nici un cuvînt, să fim indiferenţi în ce priveşte rînduiala lumii din jurul nostru, nici să rămînem fără reacţie la provocările ei insidioase. Căci după cum lumea este orînduită, religia însăşi se vede înlesnită sau îngrădită în lucrarea ei. Iar dacă ordinea seculară se împotriveşte făţiş (ateismul) sau numai în subsidiar (laicismul) ordinii dumnezeieşti, îndrumînd societatea în direcţia rupturii de Tradiţie şi de Biserică, îndepărtînd-o tot mai mult de Dumnezeu şi de exigenţele mîntuirii, atunci conştiinţa creştină trebuie să se implice misionar şi chiar jertfelnic “în mersul istoriei”, străduindu-se să oprească disoluţia moral-spirituală, atît la nivel individual, cît şi la nivel comunitar.
Pentru creştin, politica nu este scop în sine, iar miza ei nu stă în bunăstarea lumească; ea este doar cadrul trecător al unor aspiraţii mai înalte, pe care n-are voie să le compromită sau să le zădărnicească, dizolvîndu-le în efemeritatea scopurilor imediate. La aceasta toţi creştinii sînt chemaţi să vegheze, fără iluzia că lumea ar putea fi prefăcută în rai, dar cu încredinţarea că ea poate fi şi trebuie împiedicată să devină iad.
În Epistola către romani, Apostolul Neamurilor, dincolo de grija prudentă de a nu asmuţi şi mai mult puterea imperială împotriva primelor comunităţi creştine (acuzate mai ales de nesupunere faţă de Cezarul divinizat), nu absolutizează o stare de fapt, ci apără un principiu. Într-adevăr, principial vorbind, ierarhia şi autoritatea sînt necesare oricărei ordini, fie spirituale, fie seculare, iar dacă există un consens firesc asupra binelui, atunci săvîrşirea lui te scuteşte prin ea însăşi de orice tensiune cu “purtătorii de sabie” (paznicii oficiali ai ordinii constituite). Creştinul recunoaşte principial că rostul puterii e acela de a păzi dreptatea şi că, întrucît dreptatea e plăcută lui Dumnezeu, cel ce-o păzeşte cu adevărat se poate numi tocmai prin aceasta “slujitor al lui Dumnezeu”, drept care Dumnezeu îl şi îngăduie ca atare, consfinţindu-i slujirea.
Cînd însă Cezarul insistă să se pună pe sine însuşi în locul lui Dumnezeu, iar “cele ale sale” vin sistematic în contradicţie ireductibilă cu “cele ale lui Dumnezeu”, cînd perversiunea puterii anulează consensul firesc asupra binelui, iar “dreptatea” ei devine arbitrară şi discreţionară, atunci îşi pierde îndreptăţirea principială, devenind ceva neplăcut şi lui Dumnezeu, şi celor supuşi. Dumnezeu o mai poate îngădui o vreme, spre încercarea oamenilor*, însă datoria acestora devine, în noile condiţii, tocmai aceea de a se opune Cezarului în numele lui Dumnezeu, chiar cu riscul propriei vieţi, cum au şi făcut, urmînd lui Hristos (“piatra din capul unghiului”), primii temeluitori ai Bisericii creştine. Că nu supunerea oarbă (şi pînă la urmă indiferentă), ci nesupunerea sacrificială (cu toată răspunderea mistic asumată) e adevărata atitudine creştină în faţa perversiunilor istorice ale puterii, aceasta o mărturiseşte în veac nu cuvîntul, ci sîngele lui Pavel.
Cei ce interpretează simplist cuvintele Mîntuitorului (invocînd în sprijin, la fel de simplist, pe cele ale Apostolului), de obicei îşi menajează astfel propria laşitate sau comoditate, căutînd să-şi prefacă dezertarea în virtute a detaşării de lume, pe linia unei obedienţe decerebrate, ce n-are nimic de-a face nici cu responsabilitatea, nici cu libertatea unei autentice conştiinţe creştine. Deşi n-ar recunoaşte-o, ei se poartă în fapt de parcă între Cezar şi Dumnezeu, între cele ale unuia şi cele ale Celuilalt, ar exista un fel de echivalenţă axiologică şi morală, pe care ei se arată grijulii să n-o contrazică. Or, aici nu poate fi vorba nici de statute, nici de răspunderi echivalente: Cezarul este legitim numai atîta vreme cît cele ale sale nu intră în raport de excluziune cu cele ale lui Dumnezeu, Care-i adevărata măsură a Binelui. Cînd însă Cezarul caută a se pune pe sine în locul lui Dumnezeu, promovînd abuziv valori divergente şi chiar diametral opuse, atunci el nu poate fi tratat altfel decît ca “urîciune a pustiirii” (Daniel 9, 27; Matei 24, 15; Marcu 13, 14), iar în conştiinţa creştină nu mai încape scrupul duplicitar, căci ea nu poate sluji “la doi domni deodată”, cum tot Hristos ne învaţă (cf. Matei 6, 24; Luca 16, 13). Creştinul va înfrunta atunci de-a dreptul puterea seculară, ca unul ce nu se teme “de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă” (Matei 10, 28), şi vede o fericire în “prigonirea pentru dreptate” (Matei 5, 10).
Mai mult decît la supunerea directă faţă de Cezar, cuvintele lui Hristos trimit la răspunderea pe care orice creştin o are faţă de viaţa obştească a cetăţii (polis), prevenind prejudecata – atît de răspîndită, totuşi, pînă azi – că omul religios n-ar avea de-a face cu politica şi cu istoria în genere, ci ar trebui să adopte un fel de “autism” resemnat faţă de lumea în care trăieşte.
Sigur că creştinismul nu-i în esenţa lui o formă de gospodărire şi ameliorare a istoriei, ci o cale de transcendere a ei: împărăţia lui Hristos “nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), iar mîntuirea înseamnă, printre altele, salvarea omului din cercul vicios al istoriei; creştinul n-are aici “cetate stătătoare” (Evrei 13, 14), ci “cetăţenia” lui veşnică este în ceruri (Filipeni 3, 20). Dar drumul spre cer trece prin viaţa pămîntească, iar mîntuirea aici se dobîndeşte sau se pierde. “Capătul e dincolo, dar calea e aici”, amintea mereu Părintele Galeriu. Ba mai mult, trecem prin lume nu doar cu răspunderea faţă de noi înşine, ci şi faţă de toate concentricele cercuri comunitare în care sîntem prinşi (familie, obşte, neam, Biserică), iar în vederea judecăţii vom învia “fiecare în rîndul cetei sale” (I Corinteni 15, 23).
Nu putem, sub nici un cuvînt, să fim indiferenţi în ce priveşte rînduiala lumii din jurul nostru, nici să rămînem fără reacţie la provocările ei insidioase. Căci după cum lumea este orînduită, religia însăşi se vede înlesnită sau îngrădită în lucrarea ei. Iar dacă ordinea seculară se împotriveşte făţiş (ateismul) sau numai în subsidiar (laicismul) ordinii dumnezeieşti, îndrumînd societatea în direcţia rupturii de Tradiţie şi de Biserică, îndepărtînd-o tot mai mult de Dumnezeu şi de exigenţele mîntuirii, atunci conştiinţa creştină trebuie să se implice misionar şi chiar jertfelnic “în mersul istoriei”, străduindu-se să oprească disoluţia moral-spirituală, atît la nivel individual, cît şi la nivel comunitar.
Pentru creştin, politica nu este scop în sine, iar miza ei nu stă în bunăstarea lumească; ea este doar cadrul trecător al unor aspiraţii mai înalte, pe care n-are voie să le compromită sau să le zădărnicească, dizolvîndu-le în efemeritatea scopurilor imediate. La aceasta toţi creştinii sînt chemaţi să vegheze, fără iluzia că lumea ar putea fi prefăcută în rai, dar cu încredinţarea că ea poate fi şi trebuie împiedicată să devină iad.
Răzvan CODRESCU
* Cele ce se petrec în istorie, nu toate sînt voite de Dumnezeu, dar toate sînt cu îngăduinţa lui Dumnezeu (Iisus către Pilat: “N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus” – Ioan 19, 11). Uneori, prin relele stăpîniri, Dumnezeu ne ceartă sau ne încearcă, după o tainică pedagogie divină, aşteptînd de la noi o reacţie responsabilă: acesta e înţelesul creştin al aserţiunii că “fiecare popor îşi are conducătorii pe care-i merită”
Addenda
CĂROR STĂPÂNIRI NE SUPUNEM ?
Încercăm în rândurile de mai jos să adăugăm câteva observaţii excelentului articol al publicistului Răzvan Codrescu ce tratează tema “Creştinismul şi politica”. Cunoscutul verset paulin, anume: “tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri” (Rom. 13, 1), este explicat de dl Codrescu în articolul citat ca fiind unul care “nu absolutizează o stare de fapt, ci apără un principiu“. În continuare, vom aduce argumente care sprijină acest punct de vedere şi îl contexualizează printr-o sumară privire aruncată asupra istoriei biblice şi nu numai. Faţă de această sarcină, un alt scop al articolului de mai jos este să răspundem la întrebarea: Cum să aplicăm versetul paulin la realitatea stăpânirilor de ieri şi de azi?
Dacă pe timpuri, după cum am văzut, instituţia regalităţii încă purta, potenţial, în sine, binecuvântarea Domnului (prin iconomie!), ce se întâmplă însă cu stăpânirile de astăzi? Într-un prim moment, să facem recurs tot la istoria biblică. După robia babiloniană, Israel trece, din cauza păcatelor de credinţă, prin mari încercări şi urgii istorice. Împărăţiile păgâne capată dimensiuni din ce în cei mai gigantice şi au un caracter din ce în ce mai nivelator faţă de populaţiile şi popoarele cucerite. O astfel de împărăţie este cea fundamentată prin cuceririle lui Alexandru Macedon. Pe acest fundal va interveni în istoria poporului evreu cea mai crâncenă robie, cea de pe vremea împăratului Antioh Epifan (istoria se regăseşte în 1 Macabei şi 2 Macabei), soldată cu urâciunea pustiirii în locul cel sfânt (prin ridicarea unui altar închinat lui Zeus tocmai în Templul din Ierusalim!).
Se pune întrebarea în ce măsură astfel de împărăţii sunt şi ele de la Dumnezeu? În primul rând, vedem din istoria biblică că ele au caracterul unor plăgi, al unor pedepse primite de evrei pentru necredinţa lor. Deci ele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru ca poporul ales să resimtă pe propria piele consecinţele actelor sale de desfrânare în ale credinţei. Părăsiţi de Dumnezeu, evreii devin robi, lipsiţi de organizare statală proprie şi, cel mai rău, lipsiţi de putinţa de a-şi exercita credinţa. Problema acestor stăpâniri este că ele devin pur exerciţiu de putere. De altfel, aşa sunt şi descrise în Vechiul Testament – ca orânduiri care, crescând prin îngăduinţa lui Dumnezeu, ajung ori să stăpânească teritorii imense, ori să aibă o prosperitate fabuloasă. Ajunşi la acest stadiu, apare, inevitabil, ispita puterii absolute, ispita luciferică de a se considera stăpâne peste lume, adică dumnezei, şi apoi prăbuşirea cu mare zgomot. Aceasta este istoria oricărei împărăţii – de la Nabucodonosor până la Nero, aşa cum a dezvăluit proorocul Daniil prin tâlcuirea visului regelui babilonian.
Înţelegem astfel mai bine pasajul din Romani al Sfântului Apostol Pavel – în care acesta îndeamnă credincioşii la supunere faţă de stăpâniri. Apostolul nu face – şi nici nu avea cum – apologia închinării la putere, pentru că aceasta ar fi idolatrie, ci descrie de ce şi mai ales în ce este, totuşi, stăpânirea, organizarea politică, legitimă chiar şi în ochii lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel nu face vorbire, în acest cunoscut pasaj, de împăraţi, adică de persoane, şi nici chiar de împărăţiile contemporane. Nu se ocupă nici de distincţii între diferite forme de organizare politică – regalitate, imperiu, republică, cetate grecească (deşi, desigur, le cunoştea) – spre a arăta apoi care dintre ele ar fi cea mai potrivită. Reduce discuţia la nivel de principiu, arătând în ce anume se cuvine să se manifeste supunere în faţa stăpânirilor. Afirmaţia categorică din primele două versete arată că stăpânirea este “rânduită” de Dumnezeu. Să vedem însă în ce constă această stăpânire, aşa cum este ea descrisă de Sf. Ap. Pavel: “Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea… Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat. Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, dare; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste” (Rom. 13, 3-7).
Practic, ceea ce descrie aici Sf. Ap. Pavel ca stăpânire se “reduce” la instituţia dregătoriei, adică a celor care pun în aplicare şi garantează valabilitatea legii juridice. Motivul pentru care creştinii sunt datori să se supună, adică să accepte ca legitime stăpânirile, este legat de acest aspect esenţial al aplicării legii. Ca şi în vremurile Judecătorilor, organizarea politică este chemată şi rânduită de Dumnezeu la asigurarea actului de dreptate, la păstrarea ordinii publice şi la apărarea militară. În măsura în care există lege, atunci actele de criminalitate sunt pedepsite, repudiate, deoarece ele sunt … fărădelegi! Cel care le comite îşi atrage mânia lui Dumnezeu şi cel care le aprobă o face pentru că şi conştiinţa sa aprobă legea şi dreptatea. În plus, această lege nu este una eminamente omenească, ci, dimpotrivă, eminamente dumnezeiască. Dacă Apostolul face apel la conştiinţă, atunci el, în această epistolă, face apel la supunerea faţă de stăpânirile care asigură aplicarea legii conforme cu conştiinţa, deci cu legea naturală lăsată de Dumnezeu.
Fără să fie societăţi creştine şi nici măcar iudaice, pot exista societăţi care să pedepsească şi ele, conform legii naturale, fărădelegea. Ca să luăm un exemplu, în antichitate, deşi exista homosexualitate ca practică sexuală perversă, afişată însă uneori în public, legile şi rânduiala societăţii defineau familia aşa cum o definea şi Dumnezeu – laolaltă-vieţuirea legiuită între bărbat şi femeie. Supunerea faţă de această rânduială a lui Dumnezeu, care face diferenţa între o societate anarhică şi una în care există lege, se exprimă prin a da Cezarului ce este al Cezarului: a plăti taxele (dările), a plăti inclusiv taxele percepute de dregători pentru a permite desfăşurarea anumitor acţiuni de ineres public (vama), a purta respect faţă de demnitari şi a avea frică de “purtătorii de sabie”.
Prin urmare, stăpânirile la care face referire Sf. Ap. Pavel reprezintă, de fapt, principiul autorităţii legitime. Acest lucru este descris de Apostol în versetele citate, şi nu fenomenul puterii. Anarhia şi puterea arbitrară sunt doua plăgi care anulează principiul autorităţii, îl falsifică.
De altfel, ca în toate, primează cuvântul Sfinţilor Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur arăta că Apostolul Pavel, în Epistola către Romani, se referea la principiul autorităţii, nu la cel al puterii sau la ce forme anume iau acestea în istorie: “«Că nu este stăpânire, zice, fără numai de la Dumnezeu». Dar ce spui? Aşadar orice stăpânitor este hirotonisit şi aşezat de Dumnezeu în slujba de stăpânitor? «Nu am spus aceasta – zice – şi nici că este vorba de fiecare dintre stăpânitori; ci deocamdată eu vorbesc de faptul în sine. A fi stăpâniri, şi unii să stăpânească, iar alţii să fie stăpâniţi, toate acestea nu se petrec în lume la voia întâmplării, nu se perpetuează printre popoare ca nişte valuri de mare purtate de vânt încoace şi încolo, ci toate sunt lucrarea lui Dumnezeu şi a tainicei Lui înţelepciuni». De aceea nici n-a zis că «nu este stăpânitor, decât numai de la Dumnezeu», ci vorbeşte de lucrul de sine, zicând: «că nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu, şi stăpânirile care sunt rânduite». Aşadar, ca şi acolo unde zice un înţelept că: „De la Dumnezeu se dă bărbatului femeie” (Proverbe 19, 14), tot acela zice că şi nunta a făcut-o Dumnezeu şi că El este Cel ce uneşte bărbat cu femeie, deşi vedem pe mulţi care se unesc unii cu alţii în rău, şi nu în puterea Tainei Nunţii, şi acest fapt noi nu-l atribuim lui Dumnezeu“.
Lui Dumnezeu, aşadar, Îi vom atribui rânduiala autorităţii. Nouă, oamenilor, precum şi diavolilor, rămâne să atribuim toate regimurile de putere discreţonară, abuzivă, totalitară, ucigaşă de oameni şi de Dumnezeu (pentru problema raportării la versetul “Daţi cezarului ce este al cezarului…”, se pot verifica şi articolele cu tâlcuirile foarte clare ale Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Iustin Popovici şi P. Nicolae Steinhardt).
Potrivit învăţăturilor apostolice, creştinul nu are nevoie să viseze la insituirea unui regim politic ideal. El nu ar trebui să aibă preferinţe de tip absolut – de pildă, să îşi dedice viaţa instaurării unui anume regim politic, cum ar fi democraţia, deoarece nu acest lucru este esenţial, adică forma de organizare a puterii, ci modul acesteia de exercitare. Este puterea (sabia) folosită în slujba legii, iar legea, măcar în mare parte, corespunde conştiinţei creştine? Atunci avem o autoritate faţă de care datorăm supunere. Este puterea în slujba unui tiran, unor grupuri samavolnice, a unor “valori” care neagă preceptele conştiinţei şi poruncile lui Dumnezeu? Atunci este o tiranie, la care nu trebuie să contribuim prin complicitatea noastră.
Pentru a aduce discuţia în prezentul nostru, vom observa, în primul rând, faptul că toate regimurile politice actuale ale părţii “civilizate” a lumii, dar şi ale părţii creştine a ei, sunt născute din revoluţii, sunt deci produse ale puterii arbitrare. Până şi în Marea Britanie, unde încă mai există o monarhie constituţională, ea este produs al unei revoluţii cauzate de vrăjmaşia protestantă faţă de regele catolic. Nicăieri nu mai există vechea orânduire a stăpânirilor ce respectau, cel puţin principial, Biserica şi legea morală creştină. Acum regimurile politice, stăpânirile, se definesc explicit ca autonome de Biserica şi de morala creştină, fiind, de fapt, împotriva lor. Au scuturat jugul Domnului şi au cugetat, lăsaţi în voia lor, în deşertăciunile lor pe care le-au impus ca normă şi lege. Asistăm, aşadar, în modernitate, mai ales după Revoluţia franceză, la apariţia unor noi forme de putere, care în mod explicit se definesc şi se exercită indepenent de şi împotriva lui Dumnezeu.
În lumina acestor observaţii, rămâne stupefiant cum pot mulţi din cei care sunt creştini să interpreteze îndemnul apostolic într-un sens care legitimează toate crimele şi fărădelegile făcute tocmai din beţia adusă de putere şi impusă de puteri statale care au luptat făţiş împotriva lui Dumnezeu. De parcă am trăi încă timpurile bizantine sau ale voievozilor creştini, ei nu văd duşmănia acestor puteri faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Se confundă astfel supunerea faţă de principiul autorităţii, şi deci faţă de lege ca normă juridică ce reflectă legea naturală lăsată tuturor oamenilor, cu supunerea faţă de putere ca atare. Făcând astfel, ajungem la ceea ce a fost numit de un filosof contemporan pozitivism moral – instituit de logica lui Hegel: este moral şi bun orice este puternic şi la ordinea zilei. Se face o confuzie teribilă între nivelul principial şi cel factual, între ce trebuie să fie (stăpânirea – în cazul nostru: autoritatea) şi ce este de facto.
Motivul pentru care creştinii sunt chemaţi să se împotrivească şi să nu asculte de puterile statale ce domină într-un anumit moment al istoriei nu se regăseşte, aşadar, în necesitatea de a plăti dări şi de a respecta legea. Dimpotrivă! Nimeni nu poate fi cetăţean mai bun, cum arată o epistolă a timpurilor apostolice, decât creştinii. Niciodată nu vor intra creştinii, din iniţiativa lor, în conflict cu “înaltele stăpâniri“. Nici măcar cu cele străine, care cuceresc sau înglobează paşnic pe cele autohtone. Motivul pentru care creştinii sunt ţinuţi să nu se plece puterii ţine de caracterul şi scopul acestor puteri îngăduite de Dumnezeu.
Să ne gândim numai la ce a însemnat comunismul – faptele regimurilor politice comuniste, spunea Petre Ţuţea, sunt condamnate până şi de Codul Penal. Creştinul le poate compara şi cu cele 10 porunci – să nu furi, să nu ucizi, să nu minţi. Or, puterea comunistă a făcut din furt, din ucidere şi din minciună un sistem planificat de stat. Şi totuşi, în ciuda acestor evidenţe, sunt atâţia care au invocat şi invocă supunerea faţă de stăpâniri până şi în contextul regimurilor comuniste. Probabil că aceştia sunt victime ale tacticii Securităţii, aşa cum se descoperă ea, de pildă, în cartea despre viaţa pr. Gheorghe Calciu, de a manipula acest citat din Epistola către Romani cu scopul discreditării părintelui sau altora ca el şi trecerii lor la categoria de răzvrătiţi.
În aceste condiţii, nici nu te mai miri că creştinul nostru se închină la Stat, adică nu acceptă doar ca legitim principiul legalităţii, al autorităţii, ci se închină la ceea ce emană putere, în acest caz supunerea fiind o formă de idolatrie.
Acolo unde legea naturală este batjocorită, acolo unde lucrurile lui Dumnezeu sunt profanate, nici nu se mai pune problema dacă acea stăpânire este de la El sau nu. Faptele ei o vădesc de unde vine. Cum să mai pretinzi că te supui, de pildă, Uniunii Europene din motive de conştiinţă şi pentru a nu stârni mânia lui Dumnezeu, cum cere Apostolul, când Uniunea Europeana legiferează homosexualitatea şi avortul? Tocmai din motive de conştiinţă, şi tocmai pentru a nu stârni mânia lui Dumnezeu, trebuie să ne împotrivim, să nu fim părtaşi acestor nelegiuiri, însă, evident, cu mijloacele evanghelice ale propovăduirii şi ale cuvântului! Într-adevăr, ne găsim în situaţia evreilor de pe vremea cumplitelor robii, dintre care cea mai rea şi cea care se poate compara cel mai mult cu situaţia noastră este cea de pe timpul lui Antioh Epifan. Despre care vom scrie, mai detaliat, în alt material.
Ioan BUCUR
Sursa textului: http://www.razbointrucuvant.ro/2008/07/02/caror-stapaniri-ne-supunem/
publicat de Răzvan Codrescu @ 08:48
17 comentarii
