REMEMBER N. STEINHARDT

SUMARUL BLOGULUI

Se fac 22 de ani de cînd monahul Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt) a fost petrecut pe ultimul drum. În loc de alt remember, reproduc mai jos – mai cu seamă pentru cei care n-au avut încă ocazia s-o citească întocmai prin altă parte – autobiografia sa încredinţată Mănăstirii Rohia în 1987.

Dumnezeu să-l odihnească şi să ţină vie şi lucrătoare pilda lui în minţile şi în inimile noastre, păzindu-ne şi de prea superficiala, dar şi de prea îndîrjita ortodoxie “intelectuală” a vremurilor noi… (R. C.)

AUTOBIOGRAFIE

Din porunca Î. P. S. Arhiepiscop Teofil Herineanu şi după îndemnul Părintelui Arhimandrit  Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez aceasta scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia.

Sunt născut în anul 1912, într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la biserica  locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Şcoala Clemenţa (în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre  patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am  învăţat religia creştină avîndu-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu de la Biserica Sf. Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi–mi da note mari. Bacalaureatul l-am  luat în 1929, urmînd apoi cursurile facultăţilor de Drept şi Litere. Mi-am terminat studiile în 1934, însă doctoratul în Drept l-am luat abia în 1936. După aceea, pînă la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris şi în Anglia.

N. Steinhardt şi tatăl său, Oscar Steinhardt

Reintors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetăţenit prin lege individuală votată de parlament şi ofiţer de rezervă – fiind recunoscut “evreu de categoria a doua”, care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat totusi – deşi puteam fi scutit – munca obligatorie şi munca la zapadă, însă în condiţii de operetă. Ar fi cu toate acestea făţărnicie din partea mea dacă nu aş recunoaşte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dîndu-mi totodată prea  bine seama că guvernul ţării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel şi admirînd curajul şi mărinimia sa în refuzul de a  da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaţiei evreieşti. Afecţiunea mea pentru neamul românesc s-a întărit.

Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţă şi destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorităţii coreligionarilor mei m-a surprins şi m-a supărat, făceau jocul unui partid care de altfel avea să se descotorosească repede de ei. Am suferit alături de atîţia alţii, am fost dat afară din casă şi barou şi am dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc. Am fost şi foarte bolnav, vreme îndelungată.

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simţeam din ce în ce mai atras de creştinism. Cu o bună şi binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire creştină – Virgil Cândea şi Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică şi de filosofia creştină. Progresam aşadar pe amîndouă planurile: teoretic şi practic.

Eram în realitate apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul şi hotărîrea de a face pasul final. Şovăiam, mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea, mă păstra în starea aceea confuză dintre dorinţă şi panică, prielnică lenei şi tergiversării. Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat.

Domnul însă lucrează în chip tainic şi umblă pe căi misterioase. În 1959, grupul de prieteni căruia aparţineam de cîţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind filosoful Constantin Noica.

Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile de răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile, şi invrednicindu-mă de harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării, am fost arestat, judecat în cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” şi osîndit la doisprezece ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orînduirii socialiste a Statului.

Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi rezista doisprezece ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat.

Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu: de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gînduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge) am primit Sfîntul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui hold-up, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi  greco-catolici aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil – în mare grabă cu apa dintr-un ibric cu smalţul sărit. Naş l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu.

La ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici (august 1964), am desăvîrşit botezul prin mirungere la Biserica Schitul Darvari (preot Gheorghe Teodorescu), primind şi Sfînta Împărtăşanie.

De atunci am dus o viaţă creştină conform datinei şi regulilor bisericeşti. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare. După moartea tatălui meu (în vîrstă de 90 de ani, în 1967) am inceput să-mi caut o mănăstire, am întîmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut  politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la mănăstirea din dependenţele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopron. La Cozia, stareţul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, locaşul mi s-a părut însă mie mult prea bîntuit de turişti şi vizitatori.

Abia in 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe  proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. “Ţi-am găsit locul  potrivit”, mi-a spus Noica. De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie `73 ne-a întîmpinat la Rohia noul stareţ, Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinise sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe cîteva zile, apoi pe cîteva săptămîni. Am fost, bănuiesc, supus unui  examen, unei cercetări negrăbite. În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit, apoi, foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De  acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august, în paraclisul noii clădiri, de părinţii Serafim Man, Antonie Perţa, Nicolae Leşe şi Emanuel Rus. Binecuvîntarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obtinut ulterior.

Chilia monahului Nicolae de la Rohia

Cunoscîndu-mi firea mai bine decît o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobîndit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a pastra o camera în Bucureşti, unde să mă pot duce din cînd în cînd spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii.

Sînt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez, de bine, de rău, biblioteca mănăstirii, mi-am deprins să nu lipsesc de la Sfînta Liturghie şi de la miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăreşti – şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidati la examenul de intrare în Seminarul Teologic. Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfîntul Botez şi de călugărie, mult mai mult decît putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urîtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să  deznădăjduiesc, să  mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul  stoicism şi să nu-i îngădui să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, avînd totuşi dreptul de a rosti: Et  in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvîntat!

Rohia: clădirea în care monahul Nicolae şi-a avut chilia

(Cele de mai sus le-am relatat pe larg şi într-o formă literară într-o naraţiune intitulată Jurnalul fericirii, care merge pînă în 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate în 1972 şi restituit în 1975, după intervenţia Uniunii Scriitorilor, apoi din nou confiscat în 1984 şi depus la Arhivele Statului, secţia secretă.)

N. Steinhardt

1987

Mai puteţi citi pe acest blog:

Maximalismul şi “boieria” lui Hristos
Onorîndu-l pe N. Steinhardt
Bucureşti: eveniment editorial
N. Steinhardt despre Eminescu

O RECENZIE TÎRZIE

SUMARUL BLOGULUI

Recenzia de mai jos, semnată de d-l Mihai Posada, poet şi publicist sibian, este de două ori „tîrzie”: o dată pentru că a fost scrisă la mai bine de un an de la apariţia cărţii recenzate, iar a doua oară pentru că este dată publicităţii la mai bine de o jumătate de an după ce a fost scrisă... (R. C.)

Peisajul lăuntric

al lui Demostene Andronescu

Editura Christiana din Bucureşti a scos pe piaţă la anul 2009, în colecţia „Cruciaţii secolului XX” şi în excelente condiţii grafice şi editoriale, volumul de Memorii şi versuri din închisoare intitulat Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric, datorat domnului Demostene Andronescu, fost deţinut politic în temniţele comuniste. Studiul „Demostene Andronescu sau vocaţia mărturisirii”, semnat de directorul literar al editurii, domnul Răzvan Codrescu, prefaţează această carte de 374 de pagini.

Secţiunea poetică, Peisaj lăuntric, o reeditare îmbunătăţită şi adăugită a unei ediţii anterioare, din urmă cu 14 ani, conţine acum încă zece poezii inedite, grupate în Addenda. Poemele sunt în întregime dedicate de autor „Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis”, desigur visul unei Românii noi, regenerate moral, înfloritoare şi libere; visul unei eroice generaţii creştine, idealul naţional de care azi pare că s-ar fi ales praful şi pulberea, după o jumătate de veac de suferinţe inimaginabile. Poezia de deschidere, Prefaţă, invită poate tocmai din acest motiv cititorul la renunţare: „Nu mă citi, ci mă aruncă-n foc,/ Ori, dacă-asemeni mie-ţi este felul,/ Îmi soarbe-otrava, pipăie-mi misterul/ Şi lasă sufletul să ţi-l dezghioc.// Durerea mea sporind la tine-n sânge,/ Te adu-aici ca pe-un copil de mână/ Şi plângi plecat pe slova mea bătrână/ Cu plânsul lumii ce nu ştie plânge”.

„Psalmistul” Demostene Andronescu se aseamănă cu ceilalţi autori de psalmi români, dar revolta sa îl deosebeşte în acelaşi timp de Arghezi sau de Doinaş, de gândiriştii Nichifor Crainic şi Pan M. Vizirescu, de poezia religioasă a mai tinerilor Daniel Turcea, Dan Damaschin sau Adrian Popescu, aflându-se, fireşte, mai aproape de Radu Gyr, Valeriu Anania sau Zorica Laţcu, poeţi cu oarece experienţă în detenţia politică românească a veacului al XX-lea. Răzvan Codrescu îl consideră în prefaţa sa „ultimul mare poet în viaţă al temniţelor comuniste”.

Pentru lupta şi visul generaţiei sale, Demostene Andronescu a suferit, pe lângă privaţiunea de libertate, cumplite schingiuiri trupeşti şi sufleteşti, nenumărate nedreptăţi, pe tot parcusrul vieţii sale de Don Quijote. Poetul cultivă un permanent sentiment de admiraţie nostalgică pentru „nebunia” celor îndrăzneţi, în răspărul celor „cuminţi”, iar asemănarea cu celebrul personaj al lui Cervantes îi sporeşte orgoliul de a se autodefini drept un nebun în iubirea pentru libertatea neamului său şi credinţa nestrămutată în Hristos: „Nebun, da, sunt nebun! Dar, lume, dacă/ N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,/ Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină/ De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină./ Şi-ai fi de tot comună şi banală, Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală,/ Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii/ De n-ar muri în locul lor nebunii” (Nebunul).

Născut la 3 decembrie 1927 în Ţara Vrancei, pe vremuri „frăţior de cruce”, apoi student la Istorie în Bucureşti, luptătorul-poet Demostene Andronescu a simţit nevoia de a cultiva pe alocuri forma versului popular în creaţia sa poetică: „Plâng în mine strune/ Ce nu pot să sune,/ Geme-n mine marea,/ Marea, vrăjitoarea,/ Ce-şi poartă pe unde/ Nelinişti afunde/ Prinse-n dureroase/ foşniri mătăsoase/ Că nu-şi află malul/ Să-i ostoaie valul/ Şi să-i mărginească,/ Să-i hotărnicească/ Zbuciumul pornirea/ Şi nemărginirea” (Doina visătorului).

Un tandru lirism, sensibil la drama eşuării intelectualului într-o lume rătăcită, îl aseamănă cu Dăscăliţa lui Octavian Goga, într-o poezie de mare forţă a imaginii, Profesoara: „Te risipeşti petală cu petală/ Şi, ca o candelă-ntr-o catedrală,/ Împarţi sfios celor din jur lumină,/ Sărmană profesoară de latină”.

La celălalt pol, energii clocotitoare, precum în poezia Sufocare, amintesc vitalismul poetic blagian: „E-atâta viaţă-n mine, atâta clocot/ De parcă sunt un turn în care-un clopot /De-o veşnicie-ntreagă-ntruna bate/.../ Sunt uragan lăuntric, sunt furtună/ Şi clopotul din mine-ntruna sună”.

Poetului Demostene Andronescu – la fel ca şi multor colegi ai săi de crez şi suferinţă – i-a fost furată tinereţea şi, o dată cu ea, dreptul la existenţă în cetatea literară a timpului său. Nimic nu îndreptăţeşte rezerva criticii literare contemporane, care prin tăcerea ei perpetuează o nedreptate răsfrântă asupra mai multor generaţii de creatori de literatură românească. Practica epurărilor cultural-spirituale pe criterii politice nu-şi mai are locul într-o societate democratică, aşa cum se pretinde societatea românească de după 1989.

Mai înainte de a sări, speriaţi de gura lumii, să scoată icoana şi crucea lui Hristos din şcoli, guvernanţii noştri şi managerii culturali ai naţiei s-ar cuveni să se grăbească a introduce în manualele şcolare opera literară a prea multor scriitori români încă exilaţi în puşcăriile ignoranţei vinovate. Este şi cazul autorului Peisajului lăuntric.

Mihai  POSADA

(Sibiu, septembrie 2010)

Poetul Demostene Andronescu

RĂSPUNS UNOR RĂSTĂLMĂCIRI

SUMARUL BLOGULUI

Cum atît despre cultele heterodoxe din România, cît despre legea parteneriatului între stat şi culte/Biserică s-a mai scris recent pe acest blog, am socotit interesant să semnalez şi acest text al d-lui MARIUS VASILEANU, postat mai întîi în întregime pe site-ul http://www.contributors.ro/ (26 martie 2011), pentru a îndemna la reflecţie asupra felului în care problemele se discută şi din alte perspective. Îi mulţumesc autorului pentru îngăduinţa acestei preluări şi regret că A.Z.E.C. – forul care cu astfel de aspecte deontologice şi-a propus să se ocupe (şi care a şi avut cîteva intervenţii exemplare de-a lungul vremii) – nu mai reuşeşte, cam de an încoace, să funcţioneze cu promptitudinea necesară… (R. C.)

Maica Tereza, protecţia socială

şi ştiinţa ocolirii adevărului

Am citit cu real interes textul domnului Marius Cruceru, decan al Facultăţii de Teologie Baptistă din Oradea, referitor la cele scrise de mine şi la legea de parteneriat între stat şi culte în domeniul serviciilor sociale. Dacă ne-am mai păstrat vreo fărâmă de umor, aş spune că textul său a fost schimbat din greşeală cu cel compus de vreun elev de liceu teologic baptist care tocmai silabiseşte cum să-i convingă pe români cât de haini şi de netrebnici sunt creştinii ortodocşi…

Domnule Cruceru, vă sunt recunoscător că porniţi tocmai de la modestele mele însemnări, dar vă atrag atenţia că le folosiţi fraudulos pentru o cauză căreia, personal, nu-i aparţin. It’s not my fight, cum ar spune liderii şi fraţii dvs. din Statele Unite. Personal, sunt doar un pasionat observator al vieţii religioase din această parte de cer, preocupat profesional de antropologia vieţii religioase şi de istoria religiilor. Nu mă interesează lupta dvs. personală cu Biserica Ortodoxă Română (BOR) decât ca anecdotică.

Şi, chiar dacă sunt creştin ortodox, am dovedit în suficiente ocazii că am capacitatea şi reflexul de a discuta relaxat despre oricare cult religios din România. Ba, în anumite împrejurări administrative care ţin de biografia personală, am avut şansa să apăr inclusiv libertatea şi drepturile confraţilor dvs. baptişti. Am cunoscut personal câţiva lideri pentru care am o mare stimă.

În mod normal, textul dvs. face parte din categoria celor născute să vorbească de la sine. Raţiunea pentru care vă răspund, totuşi, este aceea că folosiţi abuziv articolul meu făcând slalom printre anumite fraze şi enunţuri care nu convin obiectivului dvs., şi, mai grav, citând inexact sau răstălmăcind pentru a lovi dur în BOR, pare-se, duşmanul dvs. principal. Este un exemplu nefericit de ştiinţă a ocolirii şi curtării (aşa cum, splendid, re-definiţi “periegeza” unui text). Şi ar mai fi un motiv, am o stimă specială pentru clasicişti, de unde şi constatarea mea şi a prietenilor mei mai învăţaţi ca mine: este şi aceasta, iată, o “tehnică” retorică postmodernă, dacă tot aţi ales să vă faceţi temele (libere sau impuse) în public. Căci, zice latinul, docendo discimus, învăţând pe alţii, învăţăm şi noi…

Aşadar, domnule Cruceru, sper din toată inima că nu-i veţi învăţa pe studenţi să scoată din context, aşa cum aţi procedat dvs., căci este un slalom riscant care nu face onoare nimănui. Iată doar câteva exemple:

(1) Prima fraudă majoră este că începeţi diatriba de apărare a celor care se împotrivesc legii parteneriatului stat – culte ignorând faptul că subsemnatul scrie negru pe alb: principial legea nu este deloc rea, dar adaug imediat necesitatea unor “amendamente”. Iar primul dintre acestea este următoarea frază pe care o lăsaţi deoparte cu o suspectă amnezie: “statul este obligat cu acest prilej să creeze acele instrumente legale prin care finanţările să fie distribuite în mod echitabil, faţă de orice ONG, fie laic, fie confesional”. În mod normal, ar trebui să mă opresc aici, fraza de mai sus desfiinţează, practic, întregul dvs. efort demonstrativ…

(2) Nu voi intra în contabilizarea silogismelor pe care le produceţi, fiind prea multe. Da, atacurile lansate către BOR de pe versantul stângist şi ultra-stângist, ba chiar activist ateu sunt de cele mai multe ori nefrecventabile, urechiste, defazate, produse de semidocţi într-ale istoriei creştinismului (indiferent de confesiune) ori în filosofia religiei. Aceasta nu le lipseşte de legitimitate – cum susţineţi, retoric, insinuând că şi eu aş crede asta –, ci pur şi simplu le umple de ridicol. Fiindcă planează pe lângă subiect. În general, dacă NU te apropii cu instrumente adecvate de o anumită problematică, rişti să te îndepărtezi din ce în ce. Sau să pluteşti în gol la aceeaşi distanţă măsurată în prejudecăţile care te locuiesc. Eşti precum o rachetă ale cărei date constitutive sunt defecte sau al cărei pilot se sminteşte, astfel încât, pe măsură ce-şi închipuie că se apropie de o planetă, în realitate stagnează ori se îndepărtează. Nu cred că trebuie să vă explic tocmai dumneavoastră etimologia cuvântului “păcat”, care înseamnă “a rata ţinta”…

(3) Cinste dvs. dacă luaţi în calcul inclusiv criticile la adresa Bisericii Baptiste provenite din partea unor ONG-uri care trăiesc din promovarea laicităţii agresive. Sunt observatori mai atenţi decât mine care spun că nu ar fi prima oară când vă aliaţi (conjuctural, desigur) cu apostolii ultrasecularismului. Este un fenomen pe care nu-l bănuiam. Dar, dacă reprezintă baptiştii din România sau de aiurea (mă voi interesa), merită luat în calcul. Ar fi un exemplu mirobolant legat de fenomenologia vieţii religioase din România.

NB (1): Înţelesul pe care-l conferiţi cuvântului “smerenie” în acest context, trăgând spuza pe turta “pocăinţei” este, fără doar şi poate, o reuşită volută şi atragere a atenţiei spre valorile baptiste şi neoprotestante (vă felicit!). Aceasta mă determină să-mi amintesc cu melancolie de unul din marii sfinţi ai secolului XX, Sf. Siluan Athonitul, care vorbea despre “smerenia lui Hristos”. Chiar dacă baptiştii recunosc doar accidental republica monahală din Muntele Athos şi pe uriaşii săi rugători, veţi fi, poate, de acord cu mine: “smerenia lui Hristos”, acesta este orizontul smereniei spre care merită să ţintim cu toţii, indiferent de confesiune.

(4) Singurul exemplu concret pe care-l dau în textul meu este cel legat de activitatea Maicii Siluana. Pot aduce numeroase altele, dar nu voi insista acum şi aici. O să vă reamintesc: ortodocşii “practicanţi” au o tendinţă, poate inadecvată, de cultivare a smereniei. Căci există destul de mulţi care urmăresc cu fervoare îndemnul evanghelic: “Când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta cum fac făţarnicii prin sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie într-ascuns; şi Tatăl tău, care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare.” (Matei 6, 2-4). Sunt gesturi şi activităţi care nu pot fi cântărite vulgar, dar mă întreb cu sinceră curiozitate: există oare un singur nume de personalitate a cultului Creştin Baptist din România care să fi făcut măcar atât cât a realizat Maica Siluana în doar câţiva ani?

(5) Cu alte cuvinte, ceea ce am susţinut în articolul meu este că, în buna tradiţie a Sf. Vasile cel Mare (sec. IV), un nume care rareori se studiază în mediul neoprotestant, răsăritul ortodox a avut serioase activităţi de caritate. Sărăcia şi lipsa civilizaţiei, cauzele (geo)politice şi istorice obiective şi subiective, au adus însă multiple piedici. Fără îndoială, catolicii şi (neo)protestanţii au un serios avans. Exemplu: acolo unde posibilităţile au permis aceasta, lucrurile au evoluat spectaculos. Fiind bucovinean, vă aduc drept exemplu acţiunile de caritate ale “Fondului Religionar” care aparţinea cândva Mitropoliei Bucovinei. Dar mă grăbesc să precizez că am pledat de mai multe ori împotriva alocării pădurilor Bucovinei către actuala Arhiepiscopie a Sucevei.

(6) Stimate domn, personal, am vorbit & scris îndelung despre clericii şi ierarhii din BOR care au fost colaboratori ai Securităţii. Dar am avut de asemeni cuvinte de laudă la adresa nenumăraţilor creştini (majoritatea ortodocşi) care au pătimit în închisorile comuniste. Lejeritatea cu care scrieţi despre securiştii din BOR mă obligă, pentru compensare, să fac un lucru pe care până acum nu l-am făcut din eleganţă şi pudoare, tocmai fiindcă aparţin ortodoxiei. Anume, să-mi îndrept cu toată curiozitatea atenţia către securiştii şi informatorii existenţi, din abundenţă, în toate celelalte culte. Sunteţi pregătit să înceapă o discuţie publică chiar cu baptiştii?? Apoi, de ce un neoprotestant, fost informator al Securităţii, ar fi mai onorabil decât unul creştin ortodox – în condiţiile în care amândoi fac astăzi acte de caritate, căci asta insinuaţi când vorbiţi de ÎPS Pimen (sper că zâmbim, amândoi, amar)?…

NB (2): Vă rog să recitiţi textul scris de mine: “Acele organizaţii care profită în acest moment făcând un joc de hărţuire anticlerical, chiar antieclezial (anti-Biserică), trebuie să accepte că BOR este o instituţie foarte puternică în România istoriei recente şi că, mai cu seamă în ultimii ani, a desfăşurat, efectiv, o activitate socială fără precedent”. Iată de ce găsesc concluzia dvs. drept excesivă: «Mi se pare o tristă confuzie să identifici discutarea unor chestiuni de principiu şi de teologie (în cazul baptiştilor o colaborare de acest fel cu statul are implicaţii teologice) cu un, citez, “un joc de hărţuire anticlerical, chiar antieclezial (anti-Biserică)”». Explicaţia este simplă pentru cel care nu scoate fraza din context: nu m-am referit în cele de mai sus decât la promotorii laicităţii agresive şi la adepţii religiei numite ateism. Dacă dvs. simţiţi nevoia să atacaţi laolaltă cu aceştia clerul şi Biserica Ortodoxă, vă priveşte personal…

Citeşte tot textul şi comentează pe Contributors.ro

INTERMEZZO LIRIC: TREI SONETE MARIANICE

SUMARUL BLOGULUI

Sorin Dumitrescu, Buna Vestire (acuarelă)

I

Arhanghelul cîntă:

«O veste duc mai mare decît mine

Fecioarei care-ntrece-n Galileea,

prin darul sfînt al Proniei divine,

şi cinul îngeresc, nu doar Femeia.

Eu, netrupescul, mi-s uşor de bine,

ci grea de bine este-n trup aceea,

încît, slujind smeriţi Luminii Line,

ea-i Rug Aprins, iar eu abia scînteia.

De cînd mă ştiu, atîta bucurie

n-am mai simţit în aripile-ntinse,

nici faţa mea n-a strălucit mai vie!

Cobor din cer în vatra ei săracă

şi firii mele de sfială-nvinse

îi vine parcă suflet să se facă!»

II

Iosif cîntă:

«Marie, îndelung lumina mea,

e început, dar nu-i sfîrşit în tine,

căci ai rămas cu cerurile grea,

şi-n loc de sînge, duh îţi curge-n vine.

De-am fost gîndit ce nu se cuvenea,

nu vreau să-nduplec milele divine,

ci prea destul mi-ar fi să pot avea

iertarea ta cu chip de om ca mine.

Tăcînd pios şi aşteptînd sorocul,

mă lasă doar în ochii tăi să cat

şi să-mi citesc în fundul lor norocul

de-a nu fi fost femeie şi bărbat,

căci din nefirea firii răstignite

se face sorb Iubirea şi ne-nghite!»

III

Pe tine, Maica Domnului din noi,

săraci ne-aflăm în cuget şi-n cuvinte

să te cinstim cu neamurile sfinte

de îngeri care-ţi stau în preajmă roi.

Rîndaşi la crucea vremilor de-apoi,

pe cît minţim, pe-atît şi firea minte,

iar Dumnezeu, ca Pruncul tău cuminte,

e trist în toţi de cît sunăm de goi.

Din feciorescul gurii tale «Fie»,

din tainică umbrirea ta de sus,

la spartul lumii, ce-a rămas, Marie,

şi cît de viu mai e în noi Iisus?

Bolim de-aşa o grea nevolnicie

că Răsăritul nu-l vedem de-Apus!

Răzvan CODRESCU

UN PUNCT DE VEDERE ÎNTRE ALTELE

SUMARUL BLOGULUI

Pentru că mai mulţi cititori ai blogului mi-au reproşat, direct sau mai discret, că în recenta polemică pe tema raportului dintre legionarism şi creştinism nu mi-am exprimat punctul de vedere decît în comentarii răzleţe (în subsolul diferitelor articole postate fie pe blogul meu, fie pe cel al d-lui Claudiu Târziu), la care cei eventual interesaţi mai anevoie ar putea ajunge şi le-ar putea „sintetiza”, m-am decis – neavînd nici timpul şi nici dispoziţia necesară de a le retopi eu însumi într-un singur text mai amplu şi de-sine-stătător – să le adun aici înşirate în ordine cronologică, însoţite de cîteva note lămuritoare. Discuţia demarase deja dinainte de episodul Petru-Vodă (cu privire la care am reprodus şi articolul meu „Ortodoxia în cumpănă”, apărut în revista Lumea credinţei, dar avînd la bază tot un comentariu de pe blog), care a amplificat-o – şi nu-i de mirare – mult peste cadrul iniţial. Nu ştiu dacă reunirea acestor texte chiar va fi de folos cuiva (preopinenţilor mei e aproape sigur că nu); oricum, punctul de vedere reprezentat de ansamblul lor nu este decît unul între altele şi nu are pretenţia de a fi lămurit pe deplin problema, nici de a se impune altora ca atare. (R. C.)

Biserica românească din Viena:

mărturisitori ai lui Hristos din vremea comunismului

PRELIMINARII ON-LINE

GATA!
Mi-e martor Dumnezeu că am încercat să fiu cît se poate de răbdător cu d-l Racu, amăgindu-mă că s-ar putea duce cu dumnealui o discuţie. Dar cu d-l Racu nu se (mai) poate discuta, aşa cum nu se poate discuta cu un posedat, pentru că în posedat nu mai vorbeşte omul, ci dracul din el. Iar cu dracul nu stai de polemici, ci îi spui scurt: Retro, Satana (sau, mai pe româneşte: “Piei, drace!”).

Intrat la o idee fixă, d-l Racu nu mai poate pricepe – şi nici nu mai vrea să priceapă – că, măcar cîteodată, nu e vorba de legionari: aşa cum alţii văd roşu, dumnealui vede numai verde în faţa ochilor, indiferent despre ce ar veni vorba. Cu deosebirea că aceia văd roşu numai din cînd în cînd, în timp ce dumnealui vede verde peste tot şi întotdeauna. Acest gen de furie curentă şi înveninată, tradusă în ocoşă logoree intelectuală, a devenit pentru “al nostru tînăr” conţinut, stil şi pariu de viaţă. S-ar putea ca de aici să i se tragă şi unele lucruri bune (ca să nu zic profituri sau avantaje), dar nu văd de ce am fi noi obligaţi, moral sau intelectual, să-i găzduim şi să-i răbdăm insolenţele monomaniacale, şi mai ales să ne pierdem timpul cu cineva evident încremenit în proiectul unei idiosincrazii patologice, radicalizate de antipatica dogmă a excelenţei de sine. D-l Racu nu numai că se crede foc de deştept, dar se crede şi un om informat, care nu rabdă la alţii să nu-i indice “surse” la fiecare frază sau chiar propoziţie, dar “sursele” dumnealui, pe care-şi întemeiază “excelenţa” polemică, pot fi Wikipedia şi Zigu Ornea (căruia şi mort îi spune “domnul”!). Păi dacă “domnul Zigu Ornea” a zis, atunci chiar nu mai încape discuţie, îţi aduni zdrobit rămăşiţele tale verzi, de legionar fanatic, şi îi ceri iertare d-lui Racu că exişti, cu gaura ta virtuală cu tot! Deci cum noi nu avem nici o şansă de a ne mai desverzi (măcar de ochii lumii), iar d-l Racu nici o şansă de a înverzi vreodată (măcar de hatîrul lui Hristos), ar fi redundant să mai forţăm un dialog iluzoriu şi să tulburăm degeaba şi viii, şi morţii.

Îmi cer scuze faţă de ceilalţi comentatori şi de cititorii blogului în general că nu mi-am ţinut, probabil dintr-un prost idealism, făgăduinţa profilactică de a nu mai posta tiradele monocorde ale d-lui Racu. De acum înainte chiar nu voi mai recidiva în această nesăbuinţă. Desigur, dacă alţii vor mai avea ceva de adăugat pe tema în discuţie (şi ar fi destule), nu le voi tăia posibilitatea de a finaliza o polemică oţioasă. Cu sau fără d-l Racu în cîrcă, lumea merge înainte, albă, neagră, roşie, portocalie, verde sau albastră cum o fi ea, iar Dumnezeu ţine socoata a toate şi lasă să plouă sau să răsară soarele peste toţi, fără să se uite, încruntat, la culoare. Mare este grădina lui Dumnezeu, dar şi mai mare este boieria Lui!

Să fiţi sănătos, domnule Racu, că mai bună urare de adio eu unul n-aş şti să vă fac! [19/2/11 8:41 AM]

Dragă Big Ben, nu dezacordul principial sau repulsia d-lui Racu faţă de legionari şi legionarism reprezintă motivul măsurii pe care m-am hotărît cu neplăcere să o iau, ci psihoza în care pare a se fi instalat d-l Racu, care şi-a făcut din discursul antilegionar o grilă universală, prin care judecă abrupt tot ce a mişcat sau mişcă în trecutul sau prezentul lumii româneşti. D-lui Racu i se potriveşte ideal vorba pe care o invocaţi: “Unde dai şi unde crapă!”.

Altminteri puteţi cu uşurinţă constata că sînt pe acest blog sute de comentarii antilegionare (inclusiv ale d-lui Racu) pe care nici vorbă să le fi cenzurat. Nici eu şi nici d-l Târziu nu ne-am propus să impunem cu orice preţ vreo dogmă a excelenţei legionare. Dacă fixaţia maniacală a d-lui Racu n-ar fi fost în legătură cu legionarii, ci cu orice altceva, măsura ar fi fost aceeaşi.

În plus, mi se pare cel puţin o impoliteţe să insinuezi în permanenţă că partenerii de dialog (de pe un blog unde nu te-a obligat nimeni să prestezi, ci ai venit de bună voia ta, fiind primit cu toată simpatia) n-ar fi decît nişte legionari insidioşi şi incurabili, în frunte chiar cu gazda. E ca şi cînd ai veni în casa cuiva, te-ai instala confortabil în fotoliu, ai asculta plictisit o conversaţie deja începută despre vreme sau despre e-urile alimentare, şi deodată i-ai spune gazdei, tare şi răspicat, ca să audă bine toţi musafirii: “Şi ce zici că mai faci, bă, legionar împuţit ce eşti? Vrăjeşti lumea, ai? Bă, să ştii că eu nu-s prost ca ăştialalţi, să mă vrăjeşti tu, aici în casa ta de rahat!”.

Sigur că şi gazda şi musafirii rămîn sideraţi (cu excepţia lui Big Ben, care tocmai se dusese pînă la baie). [20/2/11 8:49 AM]

PRETEXTUL PETRU-VODĂ

Pe fondul recentului scandal mediatic declanşat pe seama Mănăstirii Petru-Vodă, cineva, de a cărui bună-credinţă nu mă puteam îndoi, m-a descumpănit deunăzi cu această întrebare, pusă cu cea mai sinceră nedumerire: “Cum mai poate fi apreciat şi respectat părintele Iustin?!”. I-am întors întrebarea la fel de sincer şi de şocat: “Cum se poate să nu apreciezi şi să nu respecţi un om al lui Dumnezeu care a făcut 17 de închisoare sub comunişti, a întemeiat mai multe mănăstiri şi aşezăminte şi a fost ani de-a rîndul cel mai căutat duhovnic din România?!”. Două întrebări adresate de fiecare nu atît celuilalt, cît propriei conştiinţe…

Mai întîi trebuie să mărturisesc, referindu-mă strict la împrejurarea care a declanşat scandalul, că nu mi se pare chiar atît de monstruos ca, într-un cadru aniversar “de familie”, o mînă de măicuţe mai tinere, naive şi sentimentale, să încerce să-i facă o bucurie unui nonagenar nostalgic, intonîndu-i de ziua lui un refren – fie şi prost văzut astăzi – al îndepărtatei sale tinereţi. Anormal şi amendabil este faptul de a posta pe internet filmul unui astfel de moment privat (şi va trebui să se vadă cine şi de ce a făcut-o). Şi cel puţin la fel de anormale şi de amendabile sînt complicităţile impure sau doar iresponsabile ale blogurilor ortodoxe care au înţeles să amplifice ostentativ indiscreţia, întărind impresia unei conspiraţii reacţionare.

Sigur că sînt stranii şi descumpănitoare anumite lucruri care se întîmplă de cîţiva ani încoace la Mănăstirea Petru-Vodă, în paralel cu tributul tot mai greu pe care părintele Iustin Pârvu îl plăteşte vîrstei sale înaintate.

De acum nu mai este însă vorba strict de părintele Iustin şi de Mănăstirea Petru-Vodă, ci de percepţia publică a Ortodoxiei, pe de o parte, şi de un anumit terorism ideologic, pe de altă parte.

Numai cine nu vrea nu vede că cele petrecute la Petru-Vodă sînt de fapt folosite generalizator ca pretext ideal pentru devalizarea sentimentului religios şi incriminarea sentimentului naţional. Altminteri, chiar credeţi că se poate teme cineva în mod serios de un bătrîn de 92 de ani, de cîţiva ucenici rudimentari şi de o mînă de măicuţe din creierii Munţilor Neamţului?!

Cei obişnuiţi să nu se lase luaţi pe negîndite de valul provocărilor mediatice au sesizat corect şi cu legitimă îngrijorare mai ales unul din aspecte: terorismul ideologic deghizat în panici exagerate şi în clişee de principialitate propagandistică.

Rămîne însă celălalt aspect, care mie mi se pare mult mai grav: compromiterea şi pervertirea Ortodoxiei chiar din interiorul acesteia, printr-o impardonabilă confuzie de planuri, pînă la identificarea ei filetistă* cu cauza naţională şi cu o anumită ideologie istorică, demult expirată. Naţionalul nu este incompatibil cu religiosul, dar nu se poate confunda cu acesta, nici nu i se poate supraordona. Problema este păstrarea dreptei măsuri, pe care unii dau impresia că ar fi pierdut-o.

Oamenii Bisericii, şi mai cu seamă monahii, pot privi mai favorabil sau mai defavorabil o doctrină sau o ideologie politică, dar de aici pînă la a şi-o asuma la paritate cu religia şi a deveni purtătorii ei de stindard e un salt deconcertant, vecin cu sminteala.

Oricîte părţi bune ar fi avut Mişcarea Legionară în contraponderea relelor prin care e judecată cu precădere, şi oricît s-ar fi prevalat ea însăşi, teoretic şi practic, de relaţia cu Biserica, legionarismul rămîne o afacere omenească şi conjuncturală, ba una care aparţine organic altui ceas istoric şi a stîrnit de-a lungul timpului nenumărate controverse. Ea poate constitui, ca orice lecţie a istoriei, cu bunele şi cu relele ei, o experienţă referenţială pentru o nouă dreaptă creştină românească, dar nu mai poate fi reiterată ca atare (căci istoria – ne place sau nu ne place – are o dinamică contextuală care nu îngăduie repetiţii şi “încremeniri în proiect”) şi cu atît mai mult nu poate să fie absolutizată religios, ca doctrină şi mijloc de mîntuire. Cînd o ortodoxie devine permeabilă la astfel de contaminări, oricîte bune intenţii s-ar putea invoca sau pune în joc, devine legitimă întrebarea dacă aceea mai este cu adevărat ortodoxie religioasă sau nu cumva a devenit, pe nesimţite, altceva.

E un moment delicat şi crucial al lămuririi noastre cu noi înşine în faţa lui Dumnezeu. S-ar părea însă că îi sesizăm prea puţin gravitatea şi că la noi totul se disipează de-acum în superficialitatea şi grobianismul zarvei mediatice. [“Ortodoxia în cumpănă”, în Lumea credinţei, an IX, nr. 3(92), martie 2011, pp. 42-43**]

CREŞTINISM ŞI LEGIONARISM

Prilejuit de recentul scandal mediatic orchestrat pe seama Mănăstirii Petru-Vodă, textul d-lui Caludiu Târziu – “Ortodoxie şi legionarism. De la stînga la dreapta” – îşi propune să reaşeze dezbaterea problemei – deviată spre partizanatul ideologic (fie el de stînga sau de dreapta) – pe făgaşul adevărului istoric (care, plăcut sau neplăcut, comod sau incomod, nu se lasă nici eludat şi nici mistificat din interese sau raţiuni conjuncturale). Autorul n-a ambiţionat să epuizeze problema sau să tragă concluzii definitive, ci doar să restabilească în mod corect nişte repere ale discuţiei, care probabil că se va duce încă multă vreme, din cele mai felurite unghiuri de vedere. Ideea nu este de a impune o anumită “viziune” asupra legionarismului, ci de a-l cerceta cît mai atent în el însuşi şi în oamenii care şi l-au asumat (anonimi sau iluştri, laici sau clerici, ortodocşi sau neortodocşi, plebei sau aristocraţi, intelectuali sau mai puţin intelectuali, tineri sau mai puţin tineri etc.), pentru a obţine o radiografie onestă şi cît mai obiectivă a unui fenomen istoric şi spiritual care a marcat adînc lumea românească a secolului XX şi încă se întîmplă să mai provoace, pur sau impur, şi lumea românească a secolului XXI. Cert este că o “mişcare” de asemenea amploare şi longevitate, care a electrizat cel puţin două generaţii succesive (cea a primului şi cea a celui de-al doilea război mondial), care şi-a trăit măreţia tragică între grotesc şi sublim şi care a fost “girată”, într-o măsură sau alta (şi uneori cu preţul vieţii), de unele dintre cele mai mari personalităţi (politice, culturale, duhovniceşti) pe care România le-a dat în ultima sută de ani, nu poate fi “expediată” de suficienţa nici unui discurs ideologic şi nici unui criticism resentimentar, ci reclamă un discernămînt (fatalmente creştin, dacă părţile sînt creştine) care depăşeşte cu mult mizele individuale, “urechismul” jurnalistic şi procustianismele de orice culoare. [9/3/2011 8:08 PM]

1) Dacă ar fi după deplinul “acord”, nu m-aş mai posta decît pe mine însumi (şi nici măcar pe mine însumi întotdeauna).

2) Dincolo de acord sau dezacord, unde e “mizeria”***?! În “scuipat”? Dar cine e de vină că d-l Platon “scuipă”? Aţi citit ultima dumnealui postare de pe blogul d-lui Fedorovici? Nu-i doar un scuipat, ci o flegmă voluptuoasă. Nici nu mai prezintă importanţă cîtă dreptate are (şi nu zic că nu are şi dreptate): dar aici e vorba de viaţa, de suferinţa, de tragedia a sute de mii de oameni care n-au fost toţi terorişti şi psihopaţi, iar unii dintre ei, nonagenari şi octogenari, se mai află încă în viaţă, şi sînt “pîinea lui Dumnezeu”, în frunte cu părintele Arsenie Papacioc.

Nu ştiu cine e numitul Iulian Popescu, dar ar putea fi chiar unul dintre aceştia – şi cine poate spune că n-ar avea dreptul să ridice glasul, nu ca să scuipe la rîndul său, ci doar ca să-şi exprime amar nedumerirea şi indignarea?

Poţi contesta principial legionarisnmul, îi poţi dezavua pe mulţi dintre reprezentanţii lui de ieri sau de azi, dar nu poţi să te dedai, dacă eşti om de onoare şi ai inimă de creştin, la asemenea incriminări şi batjocuri generalizatoare.

Cu atît mai mult cu cît, în lumea românească de azi, chiar dacă mai subzistă anumite nostalgii legionare, mai mult sau mai puţin răzleţe, nu mai există – şi nici nu mai poate exista – un real “pericol legionar”. “Umflînd” astfel lucrurile, d-l Platon nu face decît jocul celor care se folosesc de “sperietoarea” legionară în scopuri diversioniste şi care, în ultimă analiză, nu fac de fapt nici o deosebire între “România profundă” şi “România ca soarele sfînt de pe cer” (nu pentru că n-ar vedea-o, dar n-au interesul s-o facă, deoarece scopul lor este să denigreze tot ce este – sau are pretenţia de a fi – creştin şi naţional).
Dacă d-l Platon ar face tsunami din “flegma” dumnealui pentru tot ce este antecedent de dreapta în trecutul românesc, din prezent tot se va găsi cine să-i strige invariabil: “Legionarule!”. Ceea ce pare să nu înţeleagă d-l Platon (probabil dintr-un conflict intim între orgoliu şi deşteptăciune) este că nu merită chiar întotdeauna să ai dreptate CU ORICE PREŢ... [12/3/11 11:36 AM]

Oameni buni, uitaţi ce este: creadă fiecare ce-l taie capul şi ce-l lasă inima! Eu unul m-am săturat de acest dialog al surzilor. Ce am avut de spus pe această temă am spus, timp de 20 de ani, cît şi cum m-am priceput. Nu de dragul unor idei, ci de dragul unor oameni, morţi sau vii, care mi-au dat motive să-i admir şi faţă de care m-am crezut dator.
Altminteri, n-am crezut şi nu cred că problemele României – fie ele politice, culturale sau spirituale – se pot rezolva astăzi prin adularea sau prin ponegrirea Legiunii şi legionarilor, care sînt istorie şi istorie vor rămîne.

Incapabili de construcţia care uneşte, ne cheltuim steril (şi uneori penibil) în criticismul care dezbină. Confundăm adevărul cu pariurile şi mizele noastre personale şi substituim realitatea – care se duce de rîpă zi de zi – cu fel de fel de precipitate intelectuale. Vorbim enorm, plesnim de deşteptăciune şi dacă avem ceva sfînt, atunci acel ceva e dogma propriei excelenţe (individuale sau de grup “ales”). Dumnezeu intră şi El în reţeta excelenţei noastre, personalizat pînă la intranzitivitate.

Vremea faptelor, a creaţiei, e mereu amînată, pentru că mereu mai avem... ceva de spus (“Doar o vorbă să-ţi mai spun!”). Şi nici măcar nu ne mai dăm seama că nu mai vorbim aceeaşi limbă, ci că fiecare vorbeşte, cu jubilaţie, pe limba lui. De aceea vorbim mult şi ne înţelegem puţin (sau mai degrabă deloc), iar încetul cu încetul singurele soluţii rămîn fie închiderea în sine, fie dispersarea prin lumea largă (unde putem să profităm de normalitatea altora, jelind anormalitatea de acasă – de care toată lumea e vinovată, în afară de fiecare dintre noi). Nu cred că vreodată un neam a mai fost alcătuit din atîţia oameni singuri, nici din atîţia oameni deştepţi.

În aceste condiţii, eu unul simt nevoia ca măcar să mai tac puţin, obosit şi de mine, şi de alţii. Dacă din vorbă nu iese nimic, poate iese ceva din tăcere (după vechea înţelepciune a lui “tace şi face”). Aşa că aş prefera să nu mai particip deocamdată la comentarii şi polemici, ci să caut s-o dau mai pe rugăciunea Sfîntului Efrem Sirul (că tot sîntem în Sfîntul şi Marele Post – şi în criză acută de ortodoxie, cum ne tot aduce aminte d-l Fedorovici): DOAMNE ŞI STĂPÎNUL VIEŢIII MELE, DUHUL TRÎNDĂVIEI, AL GRIJII DE MULTE, AL IUBIRII DE STĂPÎNIRE ŞI AL GRĂIRII ÎN DEŞERT NU MI-L DA MIE. IAR DUHUL CURĂŢIEI, AL GÎNDULUI SMERIT, AL RĂBDĂRII ŞI AL DRAGOSTEI DĂRUIEŞTE-MI-L MIE, ROBULUI TĂU. AŞA, DOAMNE ÎMPĂRATE, DĂRUIEŞTE-MI SĂ-MI VĂD GREŞALELE MELE ŞI SĂ NU OSÎNDESC PE FRATELE MEU, CĂ BINECUVÎNTAT EŞTI TU ÎN VECII VECILOR. AMIN! [13/3/11 3:43 AM]

“Fenta” asta ieftină (dar cu efect garantat asupra sfertodocţilor cu complexe scolastice), a paradei de bibliografie şi a pozei erudite, denotă şi ea o anume lipsă de francheţe dialogală (de aceeaşi speţă cu “limba greacă” şi “izvoarele” d-lui Bădiliţă, pus la punct pe vremuri de d-l Platon), mai ales că bibliografia respectivă, oricît de respectabilă în sine, n-are nici o relevanţă în context, în chestiune fiind realităţi care scapă analistului occidental şi care sfidează circumscrierea strict livrescă. Cînd eşti stricat la minte şi/sau la inimă, ori cînd pierzi contactul cu realitatea de dragul ideilor, poţi să stai pe munţi de bibliografie şi-i tot degeaba. A suplini prin citate şi trimiteri lipsa gîndirii proprii şi vii este foarte pe înţelesul prostului care mai păstrează nostalgia deşteptăciunii. D-nii Platon şi Racu (care nu sînt proşti deloc, ci mai degrabă prea deştepţi) ştiu acest lucru şi îl exploatează, nu fără o certă abilitate polemică. Complexitatea şi obscuritatea temei (ce are multe puncte atacabile din perspectiva gîndirii şi sensibilităţii curente de azi) îi ajută ea însăşi, mai ales în ochii unui public superficial şi în mare măsură ignorant (sau înstrăinat) faţă de realităţile istorice ale “interbelicului” (cum ai zice “mezozoicului” sau “cretacicului”!). Problema nu-i de bibliografie, nici de coerenţă intelectuală, ci de – cu o sintagmă, vai, legionară! – CINSTE SUFLETEASCĂ. De prea mult credit acordat cărţilor, mai ales sub imperiul unei idei fixe sau al unei mîndrii frustrate, poţi să te şi sminteşti, ca don Quijote (se le han secado los sesos), pierzînd percepţia realităţii (nu vorbesc aici de nobleţea planului simbolic). Din punctul acesta de vedere, d-l Hurduzeu, bunăoară, este mult mai bine situat – şi tocmai de aceea n-a putut rămîne pînă la capăt “tovarăşul de drum” al Fedoplatonului. [14/3/11 6:05 PM]

Adevărata lămurire – şi singura care contează esenţial – este cea la care ai ajuns pe cont propriu: cred (şi ştiu) – credo ut intelligam – pentru că am cîntărit îndelung, cinstit şi atent lucrurile în conştiinţa mea, nu pentru că spun “autorităţile” (sau “specialiştii”, cum zicem astăzi).

Sigur că această lămurire/înţelegere este mai solicitantă, şi deci mai incomodă, dar este a omului, nu a “maimuţei” din om.

Autentica intelectualitate nu este, cum cred unii (şi cum, din păcate, “se poartă”), să însumezi şi să colportezi ce au spus alţii, ci să realizezi sinteza ta personală, cu mintea şi cu inima deopotrivă.

Aceasta nu înseamnă să nu pleci urechea şi spre alte puncte de vedere, scrise sau nescrise, ci doar să nu te mulţumeşti cu a-l adopta “cuminte” pe unul dintre ele. Propriul punct de vedere nu poate fi un simplu împrumut, ci este o construcţie interioară. În final, poţi ajunge la o construcţie similară cu a altuia/altora, poţi avea adică “acelaşi punct de vedere”, dar contează decisiv cum ai ajuns la el, cît îl reprezinţi şi cît te reprezintă. [15/3/11 4:36 AM]

“Paranoicul” Codreanu postea lunea, miercurea şi vinerea (o atestă, între alţii, Julius Evola însuşi, care a rămas puternic marcat de întîlnirea cu el la Bucureşti, relatată în mai multe rînduri), nu făcea nimic fără rugăciune şi, pe lîngă Arhanghelul Mihail, avea o evlavie aparte faţă de Sf. Anton de Padova. Nu i se cunosc nici un fel de patimi joase şi, parafrazîndu-l pe Iorga, s-ar putea spune şi despre el “că a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfînt”. Sînt multe consideraţii adînc creştine şi în Pentru legionari, dar testamentul său spiritual rămîn însemnările de la Jilava (de imediat de dinaintea morţii) – unul dintre cele mai interesante documente alte conştiinţei religioase din secolul XX.

Sigur că omul a avut şi limitele lui de gîndire, şi excesele lui de tinereţe, şi crucea grea a răspunderii pentru alţii, dar toate acestea nu-i anulează statura creştină, ci doar îl problematizează ca personaj istoric şi ne avertizează o dată în plus asupra imperfecţiunii umanului.
Dacă chiar studiezi mai îndeaproape cazul Codreanu (cum s-a apucat cîndva s-o facă un Ion Cristoiu, care numai de legionarism nu poate fi bănuit!), descoperi de la sine că personajul este de o complexitate şi de o prestanţă care nu-s la îndemîna oricui. Nu-i de mirare că un asemenea personaj a exercitat influenţa pe care a exercitat-o asupra tinerilor de atunci, inclusiv pe latura religioasă şi bisericească. Celor care habar n-au le e la îndemînă să-l judece după nişte citate decontextualizate şi după nişte şabloane curente, dar procedînd astfel, atitudinea lor este întîi de toate necreştinească.

Omul şi mişcarea pe care a generat-o, cu bunele şi cu relele lor, aparţin altui ceas istoric, altei aşezări a lumii, iar miza nu e de a da prin legionarism un răspuns problemelor şi provocărilor actualităţii, ci de a-l înţelege corect în sistemul lui de referinţă şi în coeficientul de general-uman pe care-l conţine orice lecţie a istoriei. [15/3/11 8:50 PM]

Foarte utilă şi pertinentă analiza d-lui Bogdan Munteanu: aşa ar trebui purtate aceste discuţii.
Cam la fel păţeşte în abordarea problemei [dacă legionarismul a fost sau nu o formă de fascism] şi Armin Heinen, care e mult mai informat decît Ernst Nolte asupra realităţilor româneşti: ţine morţiş să lărgească sfera noţiunii de fascism în aşa fel încît Mişcarea Legionară să încapă musai în ea, deşi tot timpul se loveşte – şi recunoaşte acest lucru – de fel de fel de note discordante, astfel că discursul devine unul al lui “deşi”, “cu toate că”, “totuşi”, “în ciuda” etc. Orice idee fixă poate fi pînă la urmă “dovedită” în felul acesta.

Bibliografia străină a legionarismului este enormă (a se vedea şi ultima secţiune a dosarului bibliografic postat mai demult pe blogul meu – şi care e departe de a fi exhaustiv), dar părem incapabili s-o acoperim. E cel puţin straniu că în recentele dueluri polemice nu se aduce vorba de autori importanţi (cel puţin pentru tema în discuţie): Mario Ambri (pe urmele lui Franco Cardini şi Renzo de Felice, care a şi prefaţat I falsi fascismi), Maurice Bardèche, Michele Rallo, Claudio Mutti, Ph. Baillet, ba chiar un adversar ireductibil ca Furio Jesi (unul dintre detractorii “italieni” ai lui Mircea Eliade). Nolte însuşi are opinii nuanţate de la o carte la alta.

De altfel, tocmai nota de “specificitate” a legionarismului în raport cu “fascismele” occidentale explică interesul cu care străinii s-au ocupat de “fenomen”, fie cu mijloace jurnalistice, fie cu mijloace ştiinţifice, atît în epocă (vezi cazul Evola), cît şi în posteritate (pînă la recenta încercare de sinteză din 2010 a lui Michel Bertrand).

Discuţia cu privire la “fascismul” ML este de fapt falsă şi oţioasă, întîi pentru că are în spate o judecată de valoare preconcepută (dacă a fost fascistă, atunci ML a fost neapărat rea; dacă n-a fost fascistă, atunci s-ar putea să fi fost bună), apoi pentru că legionarii au fost cum au fost – mai buni sau mai răi – indiferent ce etichetă li s-ar mai putea pune, şi mai ales pentru că legionarismul e un fenomen de o complexitate (ca etape evolutive, ca varietate umană, ca discurs şi receptare publică) greu de redus la un singur numitor.
Mai realist ar fi să se spună că ML a avut şi trăsături nefasciste (ţinînd de contextul autohton), şi trăsături fasciste (ţinînd de contextul european), dar nota esenţial diferenţiatoare o fac cele dintîi (adeseori obscure cercetătorului străin), inclusiv dimensiunea spiritual-religioasă.

Şi nu prea văd de ce l-am crede pe un Mircea Platon (că ML ar fi fost fascistă şi necreştină) mai degrabă ca pe Mircea Eliade, să zicem, care a arătat clar – şi în epocă (distincţiile celebre din Buna Vestire), şi mai tîrziu (în memorii, mai ales vol. II), că ML a fost nefascistă şi creştină, afirmaţiile sale întîlnindu-se în această privinţă cu multe declaraţii repetate ale lui Codreanu, Moţa, Nae Ionescu etc. Chiar nu contează deloc ce au susţinut şi mărturisit legionarii şi simpatizanţii legionari ei înşişi, ci numai adversarii lor mai vechi sau mai noi, mai mult sau mai puţin conjuncturali?!

Mutatis mutandis, e ca în discuţia despre “creştinisnmul” eminescian. Omul spune: “Eu nu cred nici în Iehova, nici în Buddha-Sakyamuni... Eu rămîn ce-am fost: romantic”, dar vin nişte trepăduşi de secol XXI şi spun fără nici o urmă de îndoială: “Las’ că ştim noi mai bine ca el ce a fost! Ce ne trebuie nouă un romantic, ce să facem cu el?! Nouă ne trebuie un creştin, să-l punem în sinaxar!”. Pentru că nu mai contează adevărul, ci… valoarea de întrebuinţare! În privinţa aceasta, regret că trebuie s-o spun, d-nii Platon, Fedorovici şi Racu sînt la nivelul lui... Roncea şi Palas (dar fără circumstanţa atenuantă a semidoctismului). [19/3/2011, 10:37 AM]

D-l Fedorovici n-are decît “să atace” cît pofteşte. Probabil că în urmă cu 10-15 ani m-aş fi angajat într-o lungă polemică şi aş fi scris poate “Legenda micului inchizitor”. Azi nu mai am nici timp şi nici entuziasm pentru astfel de lucruri: găsesc mai cu cale să-l las în plata Domnului, nu fără o creştinească înfiorare, căci rareori mi-a fost dat să văd un om mai încuiat şi mai uscat sufleteşte, dar în acelaşi timp mai încredinţat de sine însuşi că ar reprezenta o instanţă a Ortodoxiei şi un misionar providenţial al mesianismului “conservator”. Proverbul zice: “Aş plînge, dar nu pot de rîs”. Mie îmi vine mai degrabă să zic: aş rîde, dar nu pot de plîns. Pentru că bietul om nu-i lipsit totuşi de însuşiri şi ar fi putut ajunge mai mult decît bodyguard-ul “ortho-maniac” al d-lui Platon şi abstracţionistul de serviciu al mitului virtual al “României profunde”.

În ce priveşte ML, sigur că prudenţa în abordarea “fenomenului” rămîne recomandabilă, dincolo de dreptatea sau nedreptatea cuiva. Aceasta orice om cu mintea întreagă o ştia şi înainte ca d-l Fedorovici (sau alţi fluturaşi justiţiari) să iasă din crisalidă. Este însă o mare deosebire între prudenţă şi psihoza contestatară. Oricum, nici toţi platonii, fedorovicii şi racii de pe lume nu pot face ML mai problematică decît au făcut-o chiar unii dintre adepţii ei (şi la vremea respectivă, şi în posteritate). Iar despre restul ei de nobleţe se poate spune acelaşi lucru. Pînă una-alta, de “A Treia Forţă” nu atîrnă nimic, decît vociferanta ei precaritate. “Zgomot mult şi păr puţin!”, a zis dracul cînd a tuns pisica… [20/3/2011 3:21 PM]

Se vorbeşte adesea de politică creştină şi de cultură creştină. Se uită însă (şi acesta este mai ales cazul unui Gheorghe Fedorovici) că în ordinea politică şi în ordinea culturală creştinismul are alte forme de manifestare şi alte obiective decît în ordinea strict bisericească. Un partid politic creştin nu este vreo bisericuţă care să funcţioneze la paritate cu Biserica mare, iar o operă de cultură creştină nu-i menită să concureze scrierile teologico-duhovniceşti sau arta bisericească.

Omul politic creştin – ca să rămînem la cadrul discuţiei noastre – nu e chemat să păzească puritatea dogmatică a învăţăturii bisericeşti, ci să fie – cu mijloacele specifice activismului public secular – un gospodar cinstit, harnic şi priceput al cetăţii, avînd grijă ca legile acesteia să nu intre în contradicţie flagrantă cu legile Bisericii, nici să nu stăvilească acţiunea acesteia în societate. Omul politic creştin nu e sfînt, nu e ascet, nu e neapărat teolog, nu-şi propune să mîntuiască oamenii, ci doar să-i ajute să trăiască în mod liber şi cît mai firesc laolaltă în cadrele curente şi funcţionale ale vieţii istorice. Să judeci un om politic creştin cu tratatul de teologie dogmatică sau morală în mînă, ciocănindu-i fiecare cuvînt sau gest după exigenţele absolute ale sfinţeniei sau ale teologiei academice, înseamnă să pierzi măsura realităţii. Planul secular poate fi respectuos şi receptiv faţă de planul spiritual (şi aceasta şi este de dorit, dintr-o coerentă perspectivă politică de dreapta, într-o ţară cu veche tradiţie creştină), dar cele două planuri nu se pot substitui sau confunda, cu atît mai mult cu cît societăţile contemporane nu mai sînt alcătuite uniform din cetăţeni de o singură religie sau de o singură confesiune, iar statul trebuie să-i aibă în vedere pe toţi cetăţenii săi, străduindu-se, atît cît se poate, să păstreze un echilibru în co-existenţa dintre majoritate şi minorităţi.

Cînd cineva amestecă planurile şi trage nişte concluzii rigoriste de tip inchizitorial, ba mai se şi erijează în instanţă supremă a ortodoxiei vieţii creştine, tratînd “de sus” pînă şi Biserica însăşi, şi ignorînd atît complexitatea persoanei umane, cît şi a corpului social, atunci devine legitimă întrebarea dacă omul acela – “legionar” sau “nelegionar” – mai este în toate minţile şi mai poate fi luat în serios. [21/3/2011 12:12 PM]

În ordinea politică, şi la dreapta, şi la stînga, idealismul duce inevitabil, mai devreme sau mai tîrziu, la abuzuri de tip totalitar, pentru că realitatea nu intră – nu poate intra – niciodată pînă la capăt pe patul procustian al grilelor ideologice (ideologia poate fi definită ca treapta cea mai de jos a idealismului – acest cancer al gîndirii moderne). În mod tradiţional, dreapta era mai înclinată spre realism (întîlnindu-se şi cu realismul spiritual al creştinismului), iar stînga mai înclinată spre idealism (voind să reformeze lumea lui Dumnezeu după diferite ficţiuni ideale ale minţii omeneşti). Astăzi, din păcate, această diferenţiere tinde să se şteargă tot mai mult, idealismul prost făcînd ravagii şi la stînga, şi la dreapta (este şi unul dintre motivele pentru care distincţia dintre Dreapta şi Stînga este tot mai anevoie de făcut).

Legionarismul avusese deja, dincolo de multe intuiţii juste, marja lui de idealism prost, care l-a dus la excese şi pe care a plătit-o din greu. Curios este că, în imaturitatea lor intempestivă, cei trei profeţi ridicol mesianizanţi ai noului idealism conservator nu realizează că, deşi tună şi fulgeră împotriva legionarilor, comit – poate că tot cu bune intenţii, nu zic nu – aceeaşi greşeală care acelora le-a fost pînă la urmă fatală. Cît despre eventualele “bune intenţii”, se verifică iarăşi şi iarăşi aserţiunea că şi iadul este pavat cu ele...

După părerea mea, cei trei nu sînt nici proşti, nici inculţi, nici rău-intenţionaţi, nici vînduţi cuiva, ci pur şi simplu imaturi şi orgolioşi. Iar combinaţia aceasta de imaturitate şi orgoliu, prin care mai toţi trecem la o anumită vîrstă (dar din care unii riscă să nu-şi mai revină), îi predispune la un soi pervers şi poate neconştientizat de “necinste sufletească” (orgoliul şi imaturitatea fiind amîndouă circumstanţe ale “orbirii”).

Cum am mai spus-o şi altădată, pe d-l Hurduzeu, bunăoară, tocmai plusul de maturitate (şi de realism) l-a făcut să nu poată rămîne pînă la capăt în această aventură “(fedo)platonică” şi, în general, să păstreze o măsură rezonabilă în toate, chiar şi acolo unde s-ar putea admite că se va fi înşelat.

De aceea, eu unul aş fi foarte interesat de punctul de vedere al d-lui Hurduzeu în această împrejurare, chiar şi dacă nu mi-ar conveni. Chiar în eventuală adversitate de idei, d-l Hurduzeu este genul de preopinent cu care se poate discuta civilizat şi cu care dezacordul poate fi rodnic, spre deosebire de trio-ul Platon-Fedorovici-Racu, cu care dialogul este steril (şi deci inutil) din pricinile arătate mai sus. [22/3/2011 9:33 AM]

“Mirciada” aceasta**** trasă de păr nu ţine seama de faptul că poziţia principial nelegionară a lui Mircea Vulcănescu nu l-a împiedicat pe acesta să fie discipol şi prim “monograf” al lui Nae Ionescu (notoriu susţinător al legionarilor, internat cu Mircea Eliade în lagărul de la Ciuc), prieten cu o mulţime de legionari (inclusiv cu Mircea Eliade însuşi) şi solidar în temniţa Aidului (unde a murit muceniceşte) cu suferinţa postbelică a legionarilor (majoritari acolo) şi “fraţilor de cruce” (ispăşitori de păcate ce nu putuseră fi ale lor). Şi nici măcar un om atît de deştept ca d-l Mircea Platon nu poate şti care a fost poziţia finală a lui Mircea Vulcănescu faţă cu destinul tragic al generaţiei sale (acel “Să nu ne răzbunaţi!” se regăseşte şi în duhul – dacă nu în litera – mesajelor testamentare ale unor legionari ca Valeriu Gafencu sau Maica Mihaela, dovadă că evoluţia tuturor, sub presiunea istoriei care “a făcut pipi” pe toţi deopotrivă, a fost una spre convergenţă, nu spre divergenţă spirituală).

Ce face d-l Platon? Se prevalează pro domo de două texte ale lui Mircea Vulcănescu scrise la distanţă de un deceniu: unul confuz şi discutabil (în care se amestecă – din perspectiva insuficientă a momentului 1934 – nume de membri ai Legiunii, de simpli simpatizanţi ai ei, de nelegionari şi chiar de adversari constanţi şi categorici ai legionarismului), iar altul mult mai clar şi aproape indiscutabil, înlesnit de consumarea anumitor evenimente şi răspunzînd altui moment istoric. Critica lucidă şi creştineşte îndreptăţită la adresa anumitor aspecte sau laturi ale legionarismului rămîne cît se poate de valabilă pînă astăzi şi subscriu eu însumi la ea (a se vedea, între altele, şi textul “Ortodoxia în cumpănă”, reprodus mai sus). Am spus-o dintotdeauna: legionarismul a avut şi părţi bune, şi părţi rele, iar noi avem de învăţat deopotrivă şi din unele, şi din celelalte. Mircea Vulcănescu are meritul de a fi văzut poate mai limpede şi mai devreme decît mulţi alţii erorile care în cele din urmă au fost atît de greu plătite de legionari (şi, indirect, de ansamblul lumii româneşti).

Dar chiar admiţînd că eu aş fi într-un dezacord obstinat cu Mircea Vulcănescu în problema legionară, aceasta n-ar însemna cîtuşi de puţin că l-aş desconsidera: nu putem gîndi toţi uniform în toate privinţele, şi pot preţui foarte bine şi oameni cu care am puncte de divergenţă. Dacă nu sînt de acord cu Eminescu cînd critică pictura bizantină, aceasta nu înseamnă că-l desconsider pe Eminescu sau că-l iubesc mai puţin. Ba chiar pe d-l Platon însuşi, cu care am tot mai multe puncte de divergenţă, continui să-l preţuiesc în multe privinţe şi să-l citesc cu proaspăt interes, recunoscînd că nu avem multe condeie ca ale dumnealui.

Prin urmare, textul respectiv al d-lui Platon n-aduce nimic nou (mai ales pentru mine sau – ca să-l irit pe d-l Platon – pentru un Doru Baconsky, care i-am editat pe vremuri la Anastasia cărţile lui Mircea Vulcănescu îngrijite de d-na Dora Mezdrea, pe cînd d-l Platon abia ieşise din pubertate), nici nu dovedeşte nimic altceva decît că Mircea Vulcănescu n-a aderat efectiv la legionarism (ceea ce era însă îndeobşte ştiut şi spus desluşit chiar pe acest blog, de mine sau de alţii, în cele mai diferite contexte).
Una este însă să fii critic la adresa Legiunii şi alta este să scurmi cu rîtul în ţărîna morţilor, contestînd global creştinătatea unei generaţii care s-a raportat toată, perfect sau imperfect, la Crucea lui Hristos, pentru care destui au şi murit cu cea mai pură moarte martirică, chiar dacă nu vor fi fost în restul vieţii lor nişte sfinţi fără de greşeală, nici atît de deştepţi ca d-nii Platon, Fedorovici şi Racu.

Nu antilegionarismul în sine este amendabil în discursul celor trei, ci psihoza antilegionară împinsă pînă la grobianism, cu insinuări indigne şi generalizări abrupte, care, înainte de a fi amendate de Codrescu sau Târziu (îndrăciţii legionari fără Legiune ai secolului XXI !!!), sînt contrazise flagrant de înseşi realităţile istorice cele mai evidente şi de minimele scrupule ale unei conştiinţe creştine netîrîte în concurenţa falimentară a orgoliilor intelectuale exhibate pe bloguri – şi, în orice caz, demne de o cauză mai bună. [22/3/11 6:07 PM]

Pentru conformitate,

Răzvan CODRESCU

Note:

* Condamnat oficial ca erezie în secolul 19 (“secolul naţionalităţilor”), filetismul constă în punerea valorilor etno-politice mai presus sau pe acelaşi plan cu valorile religioase. Filetismul s-a ivit mai ales pe fondul exacerbării romantice a naţionalismelor moderne, împinse pînă la ceea ce s-a numit “mistica naţională”.

** Articolul acesta din Lumea credinţei a avut la origine următorul comentariu postat de mine pe blogul d-lui Claudiu Târziu:

“Sigur că sînt stranii şi descumpănitoare anumite lucruri care se întîmplă de cîţiva ani încoace la Mănăstirea Petru-Vodă, în paralel cu tributul tot mai greu pe care părintele Iustin îl plăteşte vîrstei sale înaintate.

De acum nu mai este însă vorba strict de părintele Iustin şi de Mănăstirea Petru-Vodă, ci de percepţia publică a Ortodoxiei, pe de o parte, şi de un anumit terorism ideologic, pe de altă parte.

Numai ageamii nu văd că cele petrecute la Petru-Vodă sînt de fapt folosite generalizator ca pretext ideal pentru devalidarea sentimentului religios şi incriminarea sentimentului naţional. Altminteri, chiar credeţi că se poate teme cineva în mod serios de un bătrîn de 92 de ani, de cîţiva ucenici rudimentari şi de o mînă de măicuţe din creierii Munţilor Neamţului?!

Autorul pamfletului [era vorba de textul semnat Spartakus şi intitulat  «O aniversare cu cîntec», postat pe Reporter Virtual] a sesizat bine şi a amendat cu umor caustic, printr-o alegorie ingenioasă, unul din aspecte: terorismul ideologic deghizat în panici hiperbolice şi în puseuri de principialitate propagandistică.

Rămîne însă celălalt aspect, care mie mi se pare mult mai grav: compromiterea şi pervertirea Ortodoxiei chiar din interiorul acesteia, printr-o impardonabilă confuzie de planuri, pînă la identificarea ei filetistă cu cauza naţională şi cu o anumită ideologie istorică.

Oamenii Bisericii, şi mai ales monahii, pot privi mai favorabil sau mai defavorabil o doctrină sau o ideologie politică, dar de aici pînă la a şi-o asuma la paritate cu religia şi a deveni purtătorii ei de stindard e un salt deconcertant, de o sminteală vecină cu erezia.

Oricîte părţi bune ar fi avut Mişcarea Legionară în contraponderea relelor prin care e judecată cu precădere, şi oricît s-ar fi prevalat ea însăşi, teoretic şi practic, de relaţia cu Biserica, legionarismul rămîne o afacere omenească şi conjuncturală, ba una care aparţine organic altui ceas istoric. Ea poate constitui, ca orice lecţie a istoriei, cu bunele şi cu relele ei, o experienţă referenţială pentru o nouă dreaptă creştină românească, dar nu mai poate fi reiterată ca atare (căci istoria – ne place sau nu ne place – are o dinamică contextuală care nu îngăduie repetiţii şi «încremeniri în proiect») şi cu atît mai mult nu poate să fie absolutizată religios, ca doctrină şi mijloc de mîntuire. Cînd o ortodoxie devine permeabilă la astfel de contaminări, oricîte bune intenţii s-ar putea invoca sau pune în joc, devine legitimă întrebarea dacă aceea mai este cu adevărat ortodoxie religioasă sau nu cumva a devenit, pe nesimţite, altceva.

E un moment delicat şi crucial al lămuririi noastre cu noi înşine în faţa lui Dumnezeu. S-ar părea însă că îi sesizăm prea puţin gravitatea şi că la noi totul se disipează de-acum în grobianismul zarvei mediatice”. [21/2/2011 11:49 PM]

*** Răspunsul este la următorul comentariu (în care sînt tutuit cu ranchiună): “D-le Codrescu, înţeleg că eşti de acord cu Iulian Popescu din moment ce i-ai postat mizeria de comentariu” [Big Ben, 12/3/11 7:19 AM], care se referea la un alt comentariu anterior: “Dar cine este, domnilor, acest Feodorovici [sic] care judecă el pe toată lumea care este şi care nu este creştin ortodox? Iar acest Platon cum îşi permite el să scuipe din America pe idealul şi pe mormintele unei întregi generaţii care a suferit şi s-a jerfit cu miile şi cu zecile de mii? Fac oameni şi greşeli, au oamenii şi păcate, dar cine pe cine judecă?” [Iulian Popescu, 11/3/11 5:29 PM].

**** Răspuns la semnalarea, de către un comentator anonim, a unui articol al d-lui Platon publicat pe blogul d-lui Fedorovici, în care îşi închipuie că se poate folosi de Mircea Vulcănescu spre a ne “pune la punct” pe mine şi pe d-l Claudiu Târziu (care, în imaginarul celor trei, bîntuim lumea ca legionari înverşunaţi şi punem beţe în roatele “conservatorismului creştin” al celei de A Treia Forţe). Semnalarea anonimă, nu lipsită de umor, suna aşa: “Pe blogul lui Feodorovici [sic], Mircea Platon îl invocă pe Mircea Vulcănescu în contra lui Mircea Eliade, pe care dumneavoastră aţi îndrăznit «în lipsă de argumente» să-l creditaţi mai mult decît pe Mircea Platon, şi zice că dumneavoastră îl desconsideraţi pe Mircea Vulcănescu ca să loviţi în... Mircea Platon – şi să apăraţi cu desperare cauza legionară... a lui Mircea Eliade! Totul e de la Mircea la Mircea, după cum se vede... Probabil că trebuie să te cheme Mircea ca să înţelegi ceva...”