CU MASCĂ ȘI FĂRĂ MASCĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

La sugestia și insistențele cîtorva prieteni, repostez aici, cu unele adaosuri, un comentariu din subsolul unei postări de pe Facebook:

Masca este una dintre provocările pandemiei, iar mulți se cred prea deștepți ca s-o poarte (sau n-o poartă decît „la mișto”). Sigur (nimeni n-a ascuns asta vreo clipă), masca nu-i o garanție absolută de protecție, ci doar parte din puținul care se poate în viața comunitară (alături de evitarea înghesuielilor și de igiena mîinilor). Și pînă la urmă nu e doar un mijloc profilactic, ci și o formă de politețe (la rînd cu nescuipatul sau nesuflatul mucilor pe jos).

Las la o parte deștepții (care-s excepții) și mă refer la proști (care-s regula - și printre care mă număr și eu). Există și proști cu mască, și proști fără mască. Numai că cei fără mască nu-s doar proști și gata, ci sînt potențiali sinucigași sau criminali, căci prin nepurtarea măștii pot să-și facă rău și lor, pot să facă rău și celorlalți. Să se infecteze pe sine este libertatea sau dreptul prostului. Să-i pună în pericol pe alții prostul nu mai are însă nici un drept, iar bestiile care fac și recomandă asta ar trebui pur și simplu puse la stîlpul infamiei! Pentru că, oricît de mîndru de prostia ta, nu trăiești singur pe lume și nimic nu te poate scuza să-ți bați joc de dreptul la protecție al celorlalți în numele damblalei tale țanțoșe și belicoase! Eu, purtînd mască, nu-ți fac ție nici un rău, dar tu, nepurtînd mască, ești un rău potențial (c-o suflare în nas sau cu-n strănut) pentru mine și pentru copiii mei, pentru toată lumea care te rabdă ca pe un monstru ce ești (sau ții cu tot dinadinsul să fii). Nimeni n-are drag de mască, toți vrem să putem scăpa cît mai repede de ea, dar asta nu se va întîmpla decît în măsura în care vom purta-o cît durează pandemia (la noi și aiurea), nu doar ca formă de autoprotecție, dar și (mai ales) ca expresie elementară a respectului și grijii față de ceilalți (proști sau deștepți, cum or fi ei). 

Criza sanitară impune/reclamă, oricît de incomod sau neplăcut ar fi, o „civilizație a măștii” asumată temporar, din rațiuni de umanitate socială. Să fim, noi, proștii, chiar atît de proști încît să nu înțelegem nici măcar atîta lucru? Sau să ne scape cumva prostia din mînă și să alunece spre abjecție? Doamne, să nu fie!

Răzvan CODRESCU

P. S. Hai să ne referim puțin și la deștepți (sau la cei ce se pretind ca atare)! A nu purta mască nu arată că ai fi deștept, ci că încerci să faci pe deșteptul. Dacă într-un mijloc de transport în comun sînt 30 de călători care poartă mască și unul singur care nu poartă, concluzia mea nu va fi că cei 30 de purtători de mască sînt proști, iar că singurul nepurtător de mască este vreun deștept, ci că cei 30 de purtători de mască sînt oameni civilizați, iar singurul nepurtător de mască este o mîrlă nesimțită (nu mai contează cît de proastă sau de deșteaptă).

INTERMEZZO LIRIC: CATRENE (21-30)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

 

PROȘTI, DA' MULȚI...

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

GULLIVER ÎN ȚARA PROȘTILOR

(fragment inedit)

Motto:

„Într-o țară care-a fost

Era mare cel mai prost…”

Tudor Arghezi 

(„Horă de băieți”)

„Pe acolo circulă o vorbă: «Prost să fii, partid să ai!». În Parlament și-n Guvern ajung însă numai cei mai proști dintre proști («proștii de top», am putea spune). Restul, proștii mai puțin performanți, alcătuiesc doar masa electorală.

În țara proștilor, cea mai mare problemă o reprezintă eventualii deștepți, care nu pot fi decît «dușmani ai poporului». Pe deștepți, oricît de prost ai fi, îi cunoști după nume (Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Baconschi, Papahagi, Neamțu… – și tot așa). Pe unii ca ăștia comuniștii au încercat să-i reeduce, dar n-au reușit, așa că s-au rezumat să-i extermine. Astăzi, în democrație, trebuie să-i rabzi, de ochii Europei, dar nu trebuie în nici un caz lăsați să ajungă în față.

Deșteptul, dacă-i dai un deget, umblă să-ți ia toată mîna. Uitați-vă la AUR: s-au strecurat acolo doi deștepți (Lavric și Târziu) și au început să-i dea pe proști afară din propriul lor partid! Au dat-o afară chiar și pe mama proștilor, fără să se sinchisească de faptul că-i mereu gravidă (spre deosebire de proști, deștepții sînt lipsiți de scrupule: n-au respect nici pentru „cămașa morții”!). Dar asta este: proștii care nu știu să se păzească de deștepți își merită soarta!” (tălmăcire în limba română de Răzvan Codrescu).

DESPRE „IMBECILITATE” ȘI „PROSTIE”

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am spus-o mai demult, dar simt nevoia să repet:

CU TOȚII SÎNTEM PROȘTI. 

DAR UNII SÎNT ATÎT DE PROȘTI 

CĂ NICI NU-ȘI DAU SEAMA...

Motto:

„Nici eu știu, nici tu cunoști:

Hai să rîdem ca doi proști!”

Tudor Arghezi

Nu demult am fost pus în situația de a da o explicație cu privire la cuvîntul „imbecil”: „O precizare asupra cuvîntului «imbecil» (pentru a cărui utilizare am fost nu o dată «stigmatizat»): cu toții, pentru păcatele noastre, sîntem imbecili - etimologic: slabi (de minte și nu numai). «Imbecilitas humani generis» (Cicero). Numai că nu toți «imbecilii care sîntem» gîndim la fel. Ca de la imbecil la imbecil, să ne urăm ca Domnul să ne ușureze crucea imbecilității!”.

Acum mă văd în situația de a da o explicație și cu privire la cuvîntul „prost”: Nu toți proștii sînt la fel. Există două mari categorii de proști: cei „născuți” (cărora nu prea ai ce le face) și cei „făcuți” (care-și pot reveni din prostie). Și eu am fost prost, nu o dată, și mi-am revenit (de la sine sau cu ajutorul altcuiva). N-am întîlnit pînă acum nici un singur om care să nu fi fost prost măcar o dată în viața lui. Mai sînt însă și unii care nu-s proști propriu-zis, ci doar fac pe proștii (dintr-un interes anume). Prostia face și ea parte, într-un fel sau altul, din condiția umană. Sigur, ideea ar fi încercăm să fim cît mai puțin proști cu putință (căci să nu fim proști deloc nu se poate).

În concluzie, s-ar putea spune că toți sîntem proști, dar unii sînt atît de proști încît nici nu-și dau seama.

Răzvan CODRESCU

INTERMEZZO LIRIC: CATRENE (11-20)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ULTIMA VESTE TRISTĂ DE LA PARIS

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

DANA KONYA-PETRIȘOR,

ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE

S-a stins în spital, la Paris, în vîrstă de 83 de ani, o aleasă figură a aristocrației românești, doamna DANA KONYA-PETRIȘOR, ultima descendentă a ilustrei familii a Negruzzeștilor (ea se amuza s-o numească „trib”), din 1973 soția profesorului, scriitorului și fostului deținut politic Marcel Petrișor (pe care pînă deunăzi l-a vegheat, bolnav, la Voluntari și la București, unde și-ar fi dorit să se întoarcă cît de curînd, dar nu i-a mai fost dat). Amîndoi au purtat din greu crucea comunismului, fiecare în felul său. Dacă Marcel Petrișor a stat peste 12 ani în temnițele regimului (a se vedea mai ales romanul memorialistic „Cumplite încercări, Doamne!”. Din Casimca Jilavei în Zarca Aiudului, Ed. Manuscris, Pitești, 2017), Dana Konya-Negruzzi a îndurat din plin prigoana de dincoace de gratii (a se vedea mai ales însemnările memorialistice tîrzii: Dana Konya-Petrișor, De pe mal de Prut, pe malurile Senei, Ed. Junimea, Iași, 2014). Studiile a apucat să le înceapă la Şcoala de Fete „Sfîntul Iosif” (şcoală de maici, nemțească), dar accesul la şcoli mai înalte fiindu-i interzis, din pricina „originii nesănătoase”, a urmat o şcoală profesională de construcţii (şi chiar a profesat apoi în domeniu), pentru ca abia tîrziu să se poată înscrie la Fa­cultatea de Filologie (ar fi vrut la Drept, dar acolo criteriile politice de admitere erau mult mai severe). Familiei i s-au confiscat proprietățile, fiind dată afară și din propria casă din București, pe care n-a reușit s-o recapete decît printr-o conjunctură fericită, cea a vizitei la București a lui Charles de Gaulle (mai 1968), care-l avea în suita sa și pe un Leon Negruzzi. În 1986 a ales calea exilului în Franța (unde Marcel Petrișor a refuzat s-o urmeze: „Nu plec din România nici dacă plouă cu acid sulfuric!”). După 1989, a revenit periodic în țară (așa cum și Marcel Petrișor a petrecut multă vreme la Paris), și-a redobîndit o parte din proprietățile familiei și a făcut, mai ales la Iași, importante donații culturale. Tot acolo aveau să-i apară, la Editura Junimea, cele două cărți dinspre amurgul vieții („Ştiţi... nu sînt scriitor, sînt doar un om care a simţit nevoia de a descîlci un pic nebănuitele iţe ale memoriei”): De pe mal de Prut, pe malurile Senei, în 2014, și Hai-hui prin lumea lui Dumnezeu, în 2016. Și-a iubit din tot sufletul țara și „a durut-o România” pînă la capăt (e memorabilă și relevantă relatarea întîlnirii cu „apostatul” Cioran: „Îmi amintesc unica mea întrevedere cu Emil Cioran. Recunosc că interesul pentru prietenul său Petre Ţuţea era profund şi sincer. Dar, după ce i-am dat toate detaliile despre acesta, au urmat două ore de monolog prin care cel mai mare stilist francez a încercat să mă convingă că, orice s-ar întîmpla, la Roumanie est un pays foutu (România este o ţară terminată). Mi-am promis solemn că n-am să mai repet niciodată experienţa şi nu l-am mai vizitat. Văzînd ce se întîmplă acum în ţara noastră, ajung să-mi spun că bătrînul sceptic nu era chiar nebun...”). Întoarsă la Paris să-și rezolve anumite probleme de sănătate, s-a stins, lucidă pînă în ultima clipă, pe 16 martie 2021 (și încă nu se știe dacă va fi înmormîntată în Franța sau va fi adusă în țară).

Să ne rugăm pentru odihna sufletului ei și ca Dumnezeu să-l mîngîie și să-l întărească pe Marcel Petrișor (aflat încă pe patul de suferință)!

Răzvan CODRESCU

UPDATE 18 MARTIE: S-a stabilit că va fi îngropată în țară, în cursul săptămînii viitoare, la Cimitirul Ghencea Militar, alături de părinții ei.

ULTIMUL ȘLAGĂR

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

JUSTIȚIE ȘI MORALĂ

 SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Scurt compendiu 

de morală creștină 

pentru avocați

 

Am descoperit de curînd o carte luminoasă. Doamna Mirela Chelaru a publicat un volum de meditații morale la viața de om al Legii (judecător și avocat) prin care, sper eu, atenționează asupra unor conținuturi morale impresionante. Volumul se numește Spovedania unui avocat. Între iubirea de Poruncă și porunca Iubirii și este publicat la Editura Christiana (București, 2020, 142 pagini). Cunoscusem anterior două din lucrările autoarei: Haideți să vă amuzați cu sau fără avocați (Holding Reporter, București, 1998) și Douăzeci de pași spre mîntuire în basmul creștin. Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte (Christiana, București, 2016). Pe cea de-a doua am și prefațat-o cu mare bucurie. Atunci am aflat că a mai scris și Leagăn de lumină (Gramar, București, 2001) și O revoluție (Gramar, București, 2006). Îndrăznesc însă să spun că această carte, Spovedania unui avocat ..., le ține în tonusul ei de literă și spirit pe toate celelalte. E povestea unei convertiri, în fond, de la iubirea de Poruncă la porunca Iubirii. De altfel autoarea ne și mărturisește: „Sînt avocat și fost judecător. Poate vameș și fost ostaș... Iar cînd am realizat cam unde mă situez prin alegerea și profesia mea, blocată ca aspirații, în reciprocitate și simetrie perfectă, am simțit nevoia lămuririlor de față. Poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne vom dezbăra și eu și alți legaliști ca mine, de reflexele uneia dintre cele mai urîte patimi: îndreptățirea de sine. Rîndurile ce urmează sînt doar o mărturisire raportată la îndeletnicirea mea, cea de utilizator de Lege. Mărturisire necesară mai ales acum, cînd lucrurile au devenit și devin din ce în ce mai confuze, iar Legea lui Dumnezeu, pentru mulți, devine Legea omului, neputîndu-i mîntui nici măcar pe vameși sau pe ostași... Voi răspunde, astfel, la o întrebare care îmi vine în minte din ce în ce mai mult în ultima vreme: Am iubit Porunca (citește Legea) și am lăsat Iubirea? Cui am slujit eu, în viața mea, ca judecător, apoi ca avocat? Lui Dumnezeu, oamenilor, sau doar... mie însămi?” (Argument, p. 14). Capitolele cărții curg parcă din această întrebare: Despre slujirea avocatului (pp. 15-30); Despre suferirea nedreptății (pp. 31-45); Despre dreptatea cea de două feluri (pp. 46- 60); Despre reclamarea nedreptății (pp. 61-73); A cere sau a nu cere? (pp. 74-86); Drepturile omului trupesc sau drepturile omului duhovnicesc? (pp. 87-102); Câte ceva despre ispitele avocatului (pp. 103-117) și De la vinovăție la pocăință (pp. 118-135). Cartea se deschide printr-o Prefață semnată de Părintele Profesor Constantin Coman (pp. 5-8) urmată de un Argument al autoarei – din care am și citat pe larg (pp. 9-14) și se încheie cu un sensibil Epilog sau Eul cu înlocuitori (pp. 136-142). O Spovedanie publică? Poate. Dar sigur un semnal că pentru a Învia ai nevoie să-ți descoperi agoniile, să-ți trăiești morțile. Morțile tale și cele din jur. Recunosc că o astfel de carte poate sta mărturie că tot ce se hrănește din vocație are nevoie de interogări fundamentale, sistematice. Ca să nu ne credem Dumnezeu. Ci să rămînem oameni...

 

Pr. Constantin NECULA

INTERMEZZO LIRIC: CATRENE (1-10)

 SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ZÎMBETUL PENAL

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME 

LUMEA CREDINȚEI 209

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME 

Numărul din martie al revistei este minunat!

Mai întîi de orice, am avut parte de colaboratori de excepție care l-au evocat pe Mitropolitul Bartolomeu: Teodor Baconschi, părintele Radu Preda, părintele Bogdan Ivanov, Dragoș Ursu.

Apoi au semnat articole Gheorghiță Ciocioi, părintele Emanoil Băbuș (evocările „sorei Liza“, martoră a începuturilor Mânăstirii Vladimirești), George Enache (un medalion în serial al maicii starețe Daniela, tot de la Vladimirești), Marius Oprea (Părintele Sofian în dosarele Securității), Marilena Rotaru (Jurnal: Treptele coroanei), părintele Alexandru Nan din Germania (despre Sfînta Corona, ajutătoare la vreme de molimă!), un interviu cu arhimandritul Natanael din Basarabia, Dan Ciachir cu amintiri esențiale despre preotul-cărturar Mircea Păcurariu.

Un număr de excepție (nu am putut aminti toate articolele și autorii lor), care întregește perfect colecția celor 208 numere anterioare! Cu alte cuvinte, de neratat. Pe cuvînt!

Răzvan BUCUROIU

INTERMEZZO LIRIC: NE-UNA

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

 

ANANIA 100: GEOGRAFIA UNUI DESTIN

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Bunicii erau ciobani din Ardeal care au trecut Carpații în Oltenia cu climă mai blîndă și taxe mai mici. Plecat de acasă, tînărul Valeriu a făcut seminarul la București și a intrat în monahism la Mănăstirea Antim alături de prietenii lui de o viață Sofian Boghiu și Grigorie Băbuș. A continuat studiile la Universitatea din Cluj, s-a refugiat, după ruperea Ardealului de Nord, la Sibiu. A revenit, după război, la Cluj, pentru a fi alungat de noua putere comunistă, răspuns la greva anticomunistă și antirevizionistă din 1946. A umblat prin munți, pe creste, mereu însoțit de busola dăruită de un fost general din Armata Regală. A ajuns iarăși la București, adus de Patriarhul Iustinian, unde la scurt timp a fost arestat, fiind „plimbat” de la Jilava la Aiud, cu diferite alte „popasuri” carcerale. Eliberat, în 1964, își face un neverosimil pentru epocă debut literar cu piesa în versuri scrisă în închisoare, Miorița. Cerut de românii din America, pleacă peste Atlantic, trăind în lumea liberă 11 ani, timp în care drumurile l-au purtat din Canada în Hawai. Împiedicat să revină în America de Securitatea ceaușistă, a mai lucrat la București, la Institutul Biblic, pentru a ieși la pensie cît de repede a putut, în 1982. De atunci, mănăstirea Văratec i-a devenit a doua casă. Avea să locuiască în casa construită de Partenie Ciopron, ultimul episcop al Armatei (Regale). Acolo avea să îi ajungă, în ianuarie 1993, vestea alegerii ca arhiepiscop al Clujului, orașul din care fusese izgonit și în mijlocul căruia, pe Strada Clinicilor, avea să își încredințeze, 18 ani mai tîrziu, sufletul Domnului. Desigur, statornicia chiliei este idealul monahului îmbunătățit. Dar și cînd Dumnezeu te scoate teafăr din toate încercările și din locurile în care, trupește sau sufletește, ai fi putut să te pierzi, nici această lecție nu este de lepădat. Dumnezeu să îl odihnească iar pe noi, nomazii lumii moderne, ținuți acum cu forța la sol de pandemie, să ne lumineze!

 

Pr. Radu PREDA

IOHANNOVIRUSUL DE ACASĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Trebuie să vă mărturisesc ceva. După deja șase ani de președinție Iohannis, simt tot mai acut că trăiesc în propria mea țară nedorit, ca în exil sau sub ocupație. L-am votat de două ori în turul II pe acest personaj fad și meschin, ca să nu iasă golanul și toanta de la PSD, deși aveam sentimentul că nu înțelege sau chiar detestă profund România ortodoxă.

În ultimii ani, m-am simțit acasă, iubit și prețuit, doar în interiorul Bisericii și în mijlocul creștinilor, de orice confesiune ar fi ei, sau în lumea academică și culturală rămasă nepoluată de protocronism sau de stîngism sincron.

În special, comuniunea caldă și directă cu zeci de mii de oameni decenți m-a făcut să uit că schimbarea în România este doar schimbul de gardă între corupții agramați ai vechii stîngi feseniste și activiștii de servicii cu spoială occidentală ai noii stîngi globaliste, o ecuație din care majoritatea românilor sînt din nou excluși.

Nu mai am speranță că vom putea crea vreodată alternativa la noul om nou, hămesit și acaparator, la toate tenițele, la toți ștefănuții, vlăduții sau bulaii activiști pe care ni-i impune sistemul sub patronajul lui Iohannis.

Tot ce putem face e să rezistăm noii barbarii așa cum am rezistat celei comuniste și celei pesediste: într-un prelungit exil interior, încercînd să păzim cultura înaltă, credința autentică și mai ales demnitatea umană de asaltul unui nou tip de barbarie.

Adrian PAPAHAGI