SUMARUL BLOGULUI
Revista
Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul
de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o
întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost
alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu,
Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor
comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor
colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi
accesată aici. Pentru detalii despre această antologie
on-line, a se citi aici. (R. C.)
2010
INTERVIU CU D-L ILIE
BERGHEZAN,
preşedintele Asociaţiei
Foştilor Deţinuţi Politici
din județul Sibiu
Se împlinesc două decenii de
cînd şi în jud. Sibiu, conform reglementărilor postdecembriste, a luat fiinţă
Asociaţia Foştilor Deţinuţilor Politici. Cu acest prilej, d-l Ilie Berghezan a
avut amabilitatea să ne acorde acest interviu, prin care ne-am propus să
rememorăm unele aspecte din viaţa celor care, cu 65 ani în urmă, s-au opus
regimului totalitar comunist, instaurat şi susţinut de baionetele armatei
sovietice, asupririi şi sovietizării României. Am conceput acest demers atît
pentru a readuce în memoria cititorilor sacrificiile şi jertfele martirilor
căzuţi în luptele pentru idealurile libertăţii, democraţiei, dreptăţii şi
independenţei patriei, dar şi ca omagiu celor ce şi-au dat viaţa pentru
împlinirea acestor sfinte idealuri.
În urmă cu cîţiva ani, vi
s-a încredinţat misiunea de onoare de a fi preşedinte al Asociaţiei Foştilor
Deţinuţilor Politici din Sibiu, din care fac parte oameni care au pătimit şi
s-au jertfit pentru dreptate şi adevăr. În acest context, vă rugăm să
prezentaţi cititorilor cartea dvs. de vizită.
Precizez de la început că aş avea foarte multe de spus despre viaţa mea,
dar şi despre cei pe care îi reprezint, ceea ce ar putea umple multe volume, şi
tot nu aş putea afirma că am spus totul despre lupta noastră, despre chinurile
bestiale din închisorile comuniste şi despre cei care nu au mai apucat ziua
libertăţii. De aceea mă voi limita doar la cîteva repere din viaţa mea şi voi
vorbi mai mult despre noi toţi, care am supravieţuit regimului de teroare
comunist de după 23 august 1944.
M-am născut la 26 august 1927, în com. Ludoş, jud. Sibiu, unde între
1934-1939 am urmat primele cinci clase. Cu toată dorinţa mea de a urma, la
recomandarea învăţătorilor, un liceu deosebit, deoarece în toţi aceşti ani fusesem
premiantul clasei, am îndeplinit dorinţa mamei (tata murise în 1931) de a urma
o şcoală cu profil practic. Aşa că în toamna lui 1939 am intrat la Gimnaziul Industrial
din Miercurea Sibiului, unde am urmat clasele 1 si a 2-a, după care şcoala a
fost transferată la
Gimnaziul Industrial din Sibiu, care, pe parcurs, s-a
transformat în Liceu Industrial, şi pe care l-am absolvit în 1942. Dar, începînd
din clasa a 5-a de liceu, am devenit un
pasionat cititor a tot felul de cărţi, mai ales a celor cu profil filosofic,
sociologic, politic, chiar şi a celor comuniste, ale unor dizidenţi. Cu toate
acestea, nu m-am putut apropia de această ideologie. Din contră, criticam
deseori comunismul, acuzînd Uniunea Sovietică de crimele făcute în propria
ţară, cît şi de imperialism, pentru faptul că în 1940 ne-a răpit Basarabia şi
Bucovina de Nord. Citindu-le cărţile, am recurs la corespondenţa sau chiar la
vizitarea unor personalităţi ale timpului, critici ai comunismului, cum au fost
profesorul universitar P. P. Negulescu, profesorul universitar Eugeniu
Speranţia, profesorul universitar D. D.Roşca, profesorul universitar Ioan
Lupaş, dar mai ales episcopul greco-catolic Ioan Luciu, Mitropolit locotenent
al Blajului, toţi aceştia fiind, în anii comunismului, daţi afară din
universităţi, interzişi sau chiar arestaţi. Terminînd liceul în 1942 (an în
care a acut loc şi stabilizarea) şi neavînd posibilităţi materiale de a urma o
facultate, m-am angajat ca pedagog la Liceul Industrial,
pe care-l absolvisem. Refuzînd să mă înscriu în PCR, am fost nevoit să plec de
aici după două săptămîni şi m-am angajat, la 1 octombrie, la Întreprinderile
Comunale din Sibiu, ca tehnician. Şi aici, refuzînd de asemenea să mă înscriu
în PCR, am fost dat afară de secretarul de partid, cu care am avut, de altfel,
o discuţie cam dură. De la această întreprindere, pe la începutul anului 1948,
am fost angajat ca profesor suplinitor, pentru unele materii de specialitate
tehnică, la Şcoala de Ucenici nr. 2 din Sibiu, la recomandarea unor foşti profesori
de-ai mei.
Cînd a început calvarul
vieţii dvs., respectiv arestările, condamnările, închisorile, şi pentru ce aţi
fost urmărit şi condamnat?
La 25 martie 1948, am fost arestat, pentru prima dată, de către Siguranţa
Statului (transformată în august 1948 în vestita Securitate) şi de atunci a
început calvarul. După trei săptămîni de arest, în noaptea de 14 spre 15
aprilie 1948, am fost eliberat chiar de inspectorul general al Siguranţei,
viitorul colonel de tristă amintire Gheorghe Crăciun. Acesta a încercat timp de patru ore, între
zece seara şi două noaptea, să mă lămurească să mă înscriu în PCR, deoarece „ar
fi păcat ca un tînăr de origine socială sănătoasă şi pasionat de studiu ca mine
să nu facă parte dintr-un partid unde mi se deschid mari perspective”. I-am
răspuns că nu sînt convins de ideologia comunistă şi, ca atare, nu pot să joc
teatru, susţinînd şi spunînd ceea ce nu cred. În cele din urmă, mi-a dat
drumul, spunîndu-mi să mă mai gîndesc şi să-l caut, să mai stăm de vorbă. Fac o
paranteză şi trebuie să spun că propuneri de a mă înscrie în UTC şi PCR mi s-au
mai făcut şi mai înainte. De exemplu, în 1945, redactorul şef al ziarului comunist
România Viitoare, studentul la Litere şi Filosofie Ioanichie
Olteanu, care-mi era pedagog, mi-a propus să scriu la pagina tineretului. L-am
refuzat pe aceleaşi considerente. La fel mi-a făcut propunere, ducîndu-mă chiar
la judeţeana de partid pentru locuinţă, fostul meu coleg de clasă, Ioan
Tiberian, ajuns mai tîrziu profesor la „Ştefan Gheorghiu”, pe care de asemenea
l-am refuzat.
Ce a urmat după ce aţi fost
eliberat din beciurile Siguranţei, după cele trei săptămîni de detenţie, 25
martie – 15 aprilie 1948?
A doua zi, după eliberare, cînd m-am dus la Şcoala de Ucenici să-mi reiau
slujba, mi s-a spus că locul meu fusese deja ocupat, deoarece lipsisem trei
săptămîni. Acest lucru m-a revoltat şi, drept urmare, nu m-am mai dus nici la
inspectorul Crăciun, ci am plecat acasă, la ţară, în com. Ludoş. În ziua de 3
iunie 1948, am fost din nou arestat chiar de inspectorul Crăciun, care a venit
după mine, spunîndu-mi foarte „prietenos”: „Măi, Ilie, tu eşti foarte periculos. Eu te ştiam
că ai legături numai cu ţărăniştii şi greco-catolicii, dar văd că ai şi cu
legionarii”. Ce se întîmplase? Tocmai îi scrisesem o scrisoare, înainte cu cîteva
zile, consăteanului şi prietenului meu Ioan Fulea, elev la clasa a 8-a la Liceul „Gh. Lazăr” din
Sibiu, şi care făcea parte din grupul Asociaţia Studenţilor Legionari din
Sibiu, de a cărui existenţă ştiam şi eu, să fie atent, că au început arestările
de legionari. A doua zi a fost arestat şi i-au găsit scrisoarea mea. De aici,
afirmaţia lui Crăciun că am legături „şi cu legionarii”. După trei luni de
anchetă despre aceste „legături subversive” cu ţărăniştii, cu episcopul Ioan
Suciu, cu protopopul greco-catolic Onofrei şi cu legionarii, am fost depus la
penitenciarul Sibiu. Dar în zilele de 21-25 ianuarie 1949, în urma denunţurilor din partea unor
turnători, am fost duşi din nou la Securitate, fiind supuşi unor anchete bestiale,
fără să fim lăsaţi să dormim, patru zile şi patru nopţi. În luna februarie
1949, alături de un lot de 24 de elevi şi studenţi din Sibiu, am fost condamnat
la 5 ani de închisoare corecţională. La începutul lunii martie 1949, am fost
dus de la Sibiu
la Gherla, unde am stat două luni, pînă la 1 mai 1949, cînd, în urma unei adrese trimise de Securitatea Sibiu, am
fost trimis disciplinar la Aiud
şi pedepsit cu o lună de izolare, singur în celulă. După regimul obişnuit de
stat în celulă şi după cîteva luni lucrate la fabrica de mobilă a Aiudului, la
începutul lunii iunie 1950, am fost trimis la Canalul Dunăre-Marea
Neagră, lagărele Saligny şi Poarta Albă. În iunie 1951, mi-a expirat pedeapsa
de 3 ani şi aşteptam zi de zi să fiu pus în liberate. Dar iată că la sfîrşitul
lunii august sînt trimis, împreună cu alţi deţinuţi în aceeaşi situaţie ca şi
mine, în lagărul de muncă Capu-Midia, unde mi s-a comunicat că Ministerul
Securităţii Statului mi-a mai prelungit pedeapsa cu încă un an! A trecut şi
acest an şi acum, după sfîrşitul lunii august 1952, aşteptam iarăşi, zi de zi,
să fiu pus în libertate. Însă, într-o zi din luna octombrie 1952, a venit în inspecţie
chiar colonelul Crăciun, care era acum directorul general al lagărului de muncă
de la Canal,
şi, cînd a dat cu ochii de mine, s-a mirat că mi se dăduset numai un an în
plus, spunînd că trebuia să mi se dea mai mult. Am început să fiu îngrijorat de
faptul că acesta o să intervină să-mi prelungească pedeapsa. Dar n-a fost să
fie aşa. Încît la 23 ianuarie 1953 am fost pentru a doua oară pus n liberate, după 4 ani şi 8 luni de
închisoare în loc de 3 ani, cîţi am făcut iniţial. Ajuns acasă la Ludoş, după o lună m-am dus la Sibiu, unde m-am angajat ca
tehnician proiectant la Întreprinderea Balanţa. Sigur că în acest timp m-am mai
întîlnit ocazional cu foşti deţinuţi
politici, purtînd diferite discuţii.inclusiv pe probleme politice. După
evenimentele din Ungaria, din toamna anului 1956, Securitatea a început să
intensifice urmărirea mea şi a altora. Am fost avertizat chiar de cei care erau
întrebaţi despre mine, şi chiar de un fost căpitan de Securitate, fost coleg de
şcoală. Ba mai mult, un fost coleg de serviciu a fost arestat trei zile şi
şantajat ca să dea declaraţii compromiţătoare despre mine. Acesta mi-a spus ce
s-a întîmplat. Aşa că, după ce au strîns
probabil ceva dovezi împotriva mea şi a altora, am fost arestat pentru a treia oară, de data aceasta la Sinaia, unde îmi petreceam
primul meu concediu de odihnă, şi dus la Securitatea din Braşov. După 9 luni de anchetă,
pentru aceleaşi genuri de aşa-zise „infracţiuni politice”, am fost condamnat,
într-un lot de 9 sibieni, la 12 ani muncă silnică, după care am fost iniţial
depus la penitenciarul Codlea şi de acolo trimis la Aiud pentru a doua oară. După
cîteva luni de regim celular, am ajuns din nou să lucrez în fabrică. Nu
trecuseră decît trei luni şi am fost chemat de Securitatea închisorii,
căpitanul Lorincz, să-mi propună să colaborez cu el. L-am refuzat, spunîndu-i că nu mă ocup cu aşa
ceva. Atunci mi-a zis: „Acum o să pleci la Securitatea de la Bucureşti, dar după
aceea o să ne întîlnim iarăşi”. Am rămas uluit de veste. Dar de întîlnit, nu
ne-am mai întîlnit. Ajuns la
Securitatea din Bucureşti, am fost anchetat în legătură cu
evenimentele din Ungaria, din 1956,
„nefiind sincer” la
Braşov, chipurile că acolo nu am vorbit despre aceste
evenimente şi altele. După 11 luni de
anchetă am fost condamnat, în 1962, alături de un lot de 24 de persoane din
diferite părţi ale ţării, dintre care nu am cunoscut decît cîţiva, la 15 ani de
muncă silnică, cu circumstanţe agravante, pentru aşa-zisa „nesinceritate” de la Braşov. După proces,
am fost trimis la închisoarea Jilava, iar după 6 luni, la muncă în Balta
Brăilei, lagărul Salcia, de unde am fost eliberat la 3 august 1964, în urma decretului
de graţiere.
La 3 august 1964 aţi fost
eliberat pentru a 3-a oară. Ce-a urmat? Aţi intrat din nou în vizorul Securităţii?
Ajuns la Sibiu,
la 1 septembrie 1964, m-am reangajat din nou la Întreprinderea Balanţa, la
acelaşi serviciu de proiectare şi pe aceeaşi funcţie, pînă în 1970, cînd am
fost transferat la
Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Mecanică Fină,
de unde m-am pensionat în1991 şi unde m-am bucurat de o bună apreciere. Trebuie să menţionez că în acest timp, mai
exact în 1966, m-am căsătorit cu Lucia Florea, funcţionară la o întreprindere
de industrie uşoară din Sibiu. În anul
1962 s-a născut primul copil, Ovidiu, în prezent inginer programator la
primăria unui sector din Toronto, iar în 1970 s-a născut al doilea copil,
Remus, inginer-economist şi patronul
unei firme de maşini de ambalat şi etichetat din Braşov. Iar eu, după
decembrie 1989, pînă în prezent, fac parte din AFDPR – Sibiu, şi din 1990 pînă în 1998 am făcut parte din
Comisia Judeţeană pentru aplicarea Decretului – Lege 118-90, în prezent fiind
preşedintele acestei Asociaţii. Trebuie să mai spun că după pensionarea din
1991, colegii mai tineri de la
Institutul unde am lucrat, au înfiinţat o firmă de proiectare,
unde m-au luat şi pe mine, lucrînd pînă în 1998. După „a doua pensionare”, pînă
în prezent, m-am ocupat de treburile familiei şi ale Asociaţiei.
***
Să ne întoarcem în timp şi să ne spuneţi care a fost cea
mai frumoasă etapă din viaţa dumneavoastră, care se aproape de 82 de ani.
Desigur că fiecare am avut
parte în viaţă şi de zile sau etape frumoase. Cele mai frumoase zile sau etape
ale vieţii au fost cele ale copilăriei şi ale şcolii. Apoi zilele cînd am fost
eliberat din închisori şi, nu în ultimul rînd, ziua în care m-am căsătorit,
apoi zilele în care mi s-au născut cei doi copii.
Dar cea mai “neagră” etapă, care
v-a marcat cel mai mult viaţa?
Trebuie să vă răspund că am
avut parte de mai multe etape şi zile negre în cursul vieţii mele. Cele mai
negre au fost desigur, cele trei etape petrecute în securităţi, închisori şi
lagăre de muncă, aproape zece ani, dintre care doi ani numai în anchetele Securităţii
din Sibiu, Braşov şi Bucureşti, timp în care nu am văzut decît celulele şi
camerele de anchetă, fără să fiu scos măcar o oră la aer sau la plimbare, ca
alţii. În timpul anchetelor de la Securitate, mai ales la Sibiu, ca şi alţii de
altfel, am fost supuşi la terori fizice (bătăi) şi psihice, care uneori au
depăşit limitele rezistenţei umane, adevărate suplicii. Cele mai groaznice
momente de teroare le-am trăit atunci cînd eram anchetat de faimosul colonel
Gheorghe Crăciun. Acesta mi-a lăsat cea mai tristă şi murdară amintire din tot
noianul de presiuni exercitate asupra mea. Era o adevărată fiară!
Concluzionînd, să ne spuneţi cîte condamnări aţi primit,
respectiv cîţi ani aţi fost “prizonier politic”?
După cum am mai spus, am fost
condamnat de 4 ori, aşa cum voi arăta acum mai detaliat.
Prima condamnare a fost
pronunţată de către Tribunalul Militar din Sibiu, prin Sentinţa nr. 121/1949, după
recurs fiind condamnat definitiv la 3 ani închisoare corecţională pentru delictul
de uneltire contra ordinii sociale (comuniste), conform art. 209 c. p., şi la 3
ani interdicţie corecţională.
A doua condamnare a fost dată
de Ministerul Securităţii Statului, prin Decizia nr. 622/1951, la 1 an
închisoare „administrativ”, Securitatea considerînd că nu m-am „îndreptat” spre
a fi pus în libertate (deci nu prin sentinţă judecătorească încadrată în vreun
articol de lege).
A treia condamnare a fost
pronunţată de către Tribunalul Militar Braşov, prin Sentinţa nr. 144/1960,
fiind condamnat la 12 ani muncă silnică pentru crima de uneltire contra ordinii
sociale (comuniste), conform art. 209
c.p., la 5 ani degradare civică şi la confiscarea totală a averii.
A patra condamnare a fost
pronunţată de Tribunalul Militar de Regiune Militară Bucureşti, prin Sentinţa
nr. 17/1962, fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru crima de
uneltire contra ordinii sociale (comuniste), conform art. 209 c.p., la 10 ani
degradare civică şi confiscarea totală a averii.
Condamnarea de 12 ani a fost
contopită cu cea de 15 ani, aşa că ar fi urmat să execut „numai 15 ani”.
În urma celor 4 condamnări, am
executat în total 9 ani şi 11 luni de închisoare, în două etape:
Prima etapă, de 4 ani şi 8 luni,
ca urmare a primelor două condamnări (deşi normal era să execut numai 3 ani.
Dar ce era normal în regimul comunist?): 4 luni la Securitatea din Sibiu (în
trei rînduri), 1 an şi 9 luni în Penitenciarele din Gherla şi Aiud, iar restul
de 2 ani şi 7 luni în lagărele de muncă M.A.I. de la Canalul Dunăre-Marea
Neagră (Saligny, Poarta Albă-Constanţa şi Capu-Midia).
Din a doua etapă, ca urmare a
celorlalte condamnări, cea de 12 ani contopită în cea de 15 ani, am executat
numai 5 ani şi 8 luni de închisoare, fiind graţiat în 1964, prin Decretul nr.
411/1964, cînd au fost eliberaţi ultimii deţinuţi politici. Cei 5 ani şi 8 luni
i-am executat: 1 an şi 8 luni la securităţile din Braşov şi Bucureşti, 1 an şi
2 luni la Penitenciarele Codlea, Aiud şi Jilava, iar restul de 2 ani în lagărul
de muncă M.A.I. Salcia din Balta Brăilei.
Vă mai reamintiţi cum era o
zi de închisoare?
Nu se poate vorbi de o anumită
zi de închisoare, ele fiind diferite în funcţie de locul de deţinere: Securitate, penitenciar
sau lagăr de muncă. De exemplu, o zi de închisoare
la Securitate începea la 5 dimineaţa şi se încheia la 22 seara, timp în care nu
aveai voie să stai întins în pat, ci numai şezînd pe marginea lui sau făcînd cîţiva
paşi în spaţiul de 8mp, în care mai erau 3-4 deţinuţi. Cînd erai dus la anchetă,
ţi se puneau ochelari negri (opaci) pînă la biroul anchetatorului, iar la
întoarcere de asemenea. Anchetele durau 4-5 ore. La Sibiu, în 1948-1949,
faimosul torţionar, col. Gheorghe Crăciun, prefera totdeauna ca anchetele să se
facă seara şi noaptea, între orele 20-24. La Braşov şi Bucureşti se făceau
numai dimineaţa, între orele 8-12. Nu erai deloc scos la aer afară din celulă,
ci numai la grupul sanitar (dimineaţa şi seara), tot cu ochelari.
Deşi nu erai dus la anchetă decît
de 3-4 ori pe lună (uneori 2-3 zile la rînd), aşteptarea era groaznică,
neştiind niciodată cînd eşti chemat şi de ce. La Sibiu, se bătea groaznic în
acea perioadă, de către Bardos, Loprich, Gole sau alţii. La Braşov şi Bucureşti
se bătea mai rar, dar în timpul anchetelor erai chinuit psihic cu întrebările
şi ameninţările interminabile, uneori în prezenţa a 2-3 anchetatori, care te
exasperau, aducîndu-te în situaţia de a ceda nervos.
Era vreo deosebire între
programul de după gratii şi cel de la muncă?
La închisoare, programul era
acelaşi, în celule de 8mp, dar de data aceasta cîte 6-8 deţinuţi, dormind cîte
2 în paturi suprapuse. Aici te chinuiau foamea, frigul şi lipsa de comunicare
cu familia, care deseori dura ani de zile, fără ca tu să ştii ceva de familie
sau ea de tine. Uneori, sub influenţa acestor chinuri, stăteam ore întregi fără
să comunicăm între noi. Dar cînd reuşeam să depăşim aceste situaţii, ne
antrenam în tot felul de discuţii pe diferite teme, ceea ce ne mai uşura
suferinţele.
La muncă a fost foarte greu. În
prima fază, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în lagărul de muncă eram cazaţi pe
priciuri (mai tîrziu pe paturi) cîte 80-100 de oameni într-o baracă. O zi, fie
iarnă, fie vară, începea la 4 dimineaţa şi se termina la 21. Plecarea la muncă
se făcea între orele 5:30 – 6:30, iar întoarcerea între orele 18:30 – 19:30,
depindea de distanţa pînă la locul de muncă, deplasarea făcîndu-se fie pe jos,
fie cu vagoane descoperite sau vagoane de marfă.
Fiecare brigadă era însoţită de
trupe de Securitate pentru paza exterioară a locului de muncă şi de miliţieni
sau de „caralii”, cum li se spunea, care ne supravegheau în timpul lucrului şi
ne ameninţau cu carcera, alteori şi cu bătaia şi tăierea raţiei de mîncare de
seara, în cazul neîndeplinirii normei, care de multe ori era peste puterile
noastre, neputînd realiza 4-5 mc de pămînt săpat şi cărat cu roaba sau cu
vagoneţi la 100-150 de metri, pentru a fi scos din albia canalului.
În a doua fază, în Balta
Brăilei, am lucrat la ridicarea de diguri pentru a scoate de sub ameninţarea
apelor zecile de mii de hectare redate „agriculturii socialiste”. Aici nu se
lucra iarna, decît în diferite ateliere, deoarece pămîntul fiind îngheţat, nu
se putea folosi pentru diguri, ci numai primăvara, înainte de creşterea apelor
Dunării. În restul timpului lucram la prăşit porumb şi alte plante agricole,
precum şi la recoltarea lor, care de cele mai multe ori se făcea manual şi dura
pînă în decembrie.
Cum aţi reuşit să rezistaţi acelor bestiale metode
torţionare şi întregului regim inuman din închisorile comuniste?
Noi am avut un singur crez, de
la care nu ne-am abătut, chiar dacă ne-ar fi pus în faţa plutonului de
execuţie: libertate, adevăr, democraţie, eliberare de comunism, jertfă pentru
patrie; apoi credinţa în Dumnezeu nu ne-a părăsit niciodată, chiar şi în cele
mai groaznice postúri, atunci Îi rosteam numele în gînd şi aşteptam mila lui.
Faptul că toţi eram uniţi, indiferent de poziţia socială, de vîrstă, de
ocupaţie, că ne simţeam toţi camarazi de suferinţă, că ne îmbărbătam unul pe
altul, că preoţii, arestaţi şi ei, ne-au fost de un real ajutor, propovăduind
cuvîntul lui Dumnezeu printre noi, toate acestea au fost decisive. Iar speranţa
că vom învinge nu ne-a părăsit niciodată.
***
Ce amintiri mai păstraţi
despre foştii dumneavoastră camarazi de penitenciar?
Pentru majoritatea prietenilor
şi camarazilor întîlniţi prin securităţi, închisori şi lagăre de muncă, păstrez
o deosebită stimă şi consideraţie. Am întîlnit pe acolo oameni de toate
categoriile şi profesiunile, de la ţărani şi muncitori pînă la profesori
universitari sau foşti demnitari, generali şi ofiţeri, care au avut un
comportament exemplar. Cum au fost arhitectul Enescu şi inginerul Ghiolu, ambii
profesori universitari şi foşti subsecretari de stat în guvernul Antonescu, cu
care am lucrat în fabrica de la Aiud. Sau arhitectul Constantin Joja, unul din
eminenţii arhitecţi ai Bucureştiului, autor de cărţi de specialitate, cu care
am lucrat la Capu-Midia, dormind unul lîngă altul. Nimeni altul decît fratele
comunistului Athanasie Joja, academician şi fost viceprim-ministru în guvernul
I. Gh. Maurer în acea perioadă.
Am mai întîlnit oameni
deosebiţi, cum au fost avocatul Augustin Bidianu din Sibiu, subsecretar de stat
în guvernul Gigurtu în 1940, şi profesor universitar George Scherg, şef al catedrei de limbă germană la Universitatea din
Cluj, cu amîndoi stînd în aceeaşi celulă la Securitatea din Braşov în
1959-1960. De asemenea pe Viorel Tănase,
care a trecut de 100 de ani.
Nu mai vorbesc de camarazii şi
prietenii mei din cele trei loturi, ca farmacista Ancuţa Bînda (Banea), Dumitru
Banea, preot Ioan Florea, Ioan Fulea, Octavian Balaban, Traian Mitratan, Ilie
Popa, Ilie Dumitrescu, Aurel Leşanu, Cornel Deneşan, Septimiu Rîmboiu, Luca Călvarăşan, Mircea Ovidiu Mureşan şi alţii, alături de care mi-am
petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă.
Care au fost determinările politico-sociale ale
înfiinţării Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din judeţul Sibiu şi ce obiective
şi-a propus să realizeze?
Imediat după evenimentele din
decembrie 1989, la începutul lunii ianuarie 1990, după ce a luat fiinţă
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, o seamă de foşti deţinuţi
politici din Sibiu, în frunte cu Aurel Maxim, Liviu Popa, Grigore Lechinţan,
Gabriel Constantinescu şi subsemnatul, sub lozinca „Uniţi în suferinţă, uniţi
în libertate”, în prezenţa a peste 600 de foşti deţinuţi politici întruniţi la
Casa Armatei, am pus bazele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici – filiala
Sibiu, sub preşedinţia judecătorului Grigore Lechinţan, fost deţinut politic,
veteran şi invalid de război, şi un comitet compus din cei amintiţi mai sus,
secretar fiind d-l Zaharie Urdea, care îndeplineşte cu cinste această funcţie
şi în prezent. Preşedinţii s-au mai schimbat pe parcurs, după Grigore Lechinţan
urmînd Aurel Maxim, preot Gheorghe Bogdan şi, în prezent, autorul acestui
interviu.
Scopul a fost acela de a ne
afilia Asociaţiei pe ţară şi a ne însuşi obiectivele comune, care au fost: condamnarea
regimului comunist, ca regim de teroare şi dictatură; deconspirarea Securităţii
ca poliţie politică; anularea din oficiu a tuturor condamnărilor politice (ceea
ce, din păcate, nu s-a înfăptuit) şi repunerea în drepturi a tuturor foştilor
deţinuţi politici, şi mai ales a acelora cărora în mod abuziv li s-au confiscat
averile sau li s-au aplicat alte sancţiuni de către regimul comunist, cu
interzicerea practicării unor profesiuni ca: preot, profesor, magistrat, ofiţer
şi altele.
Cîţi membrii au fost luaţi în evidenţă la înfiinţarea
Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din judeţul Sibiu (pe sexe, medii:
urban-rural) şi cîţi mai supravieţuiesc în prezent?
Înainte de a răspunde la
această întrebare, trebuie să fac mai întîi unele precizări. Din Asociaţia
Foştilor Deţinuţi Politici fac parte diferite categorii de persoane,
persecutate de regimul comunist sub diferite forme, aşa cum îi voi arăta în
ordine cronologică:
a) Foştii prizonieri de război,
capturaţi de către URSS, după 23 august 1944, adică după încheierea
ostilităţilor din partea României, şi ţinuţi la munci forţate în regim de
condamnaţi politici, între 1-5 ani. Din păcate, dintre cei circa 150 000 de
prizonieri, mulţi au murit în URSS, în ţară întorcîndu-se foarte puţini şi,
culmea ironiei şi a barbariei comuniste, unii dintre ei au fost luaţi de la
graniţă şi aruncaţi în temniţele comuniste pentru mulţi ani, mai ales ofiţeri
şi generali, unde şi-au găsit sfîrşitul.
b) Etnicii germani (circa 50 000)
saşi, dar mai ales multe femei, deportaţi în ianuarie 1945 în URSS la munci de
reconstrucţie, unde au murit mulţi, iar supravieţuitorii s-au întors în ţară
după 1-5 ani.
c) Diferiţi fruntaşi ai partidelor Naţional-Ţărănesc, Naţional-Liberal şi
Social-Democrat.
d) Marea masă de legionari, din
care mulţi elevi de liceu şi studenţi arestaţi începînd cu noaptea de groază
din 14 spre 15 mai 1948.
e) Parte din preoţii şi
credincioşii greco-catolici care, în toamna lui 1948, au refuzat să-şi lepede
credinţa şi să renunţe la bisericile lor.
f) Unii membri ai cultelor şi sectelor religioase.
g) Strămutaţii din diferite
oraşe şi sate pe motiv că sînt capitalişti sau chiaburi, casele lor fiind
luate de autorităţile comuniste pentru
diferite destinaţii. Mulţi ţărani care s-au opus colectivizării.
h) Urmaşii celor de mai sus (soţ sau soţie).
În timpul cît a funcţionat
comisia judeţeană pentru aplicarea decretului 118/90, din care au făcut parte
şi următorii membri ai Asociaţiei: Grigore Lechinţan, Liviu Popa, Zaharie
Urdea, Nicolae Dobrotă şi subsemnatul, au trecut prin mîinile noastre, din 1990
pînă în 1998, peste 4200 de dosare cu astfel de cazuri.
Majoritatea au fost bărbaţi din
oraşele Sibiu şi Mediaş, circa 3000 de persoane de toate profesiile, iar restul
de 1700 de femei de etnie germană deportate, în URSS, condamnate politic sau
strămutate, precum şi urmaşele celor de la punctele 1-7. Desigur, mulţi au
fost şi din comunele judeţului.
În prezent, după evidenţele
noastre, mai existăm cu toţi circa 500, dintre care foşti deţinuţi politici
propriu-zişi – circa 80.
***
Puţini oameni ştiu că, în urmă cu 60 ani, în pădurea
Dumbrava Sibiului, în noaptea de 28-29 octombrie 1949, a avut loc unul dintre
cele mai dramatice masacre al unor luptători din rezistenţa armată, care se
împotriveau regimului totalitar comunist şi dominaţiei sovietice. Vă rog să
faceţi o evocare a acelui moment eroic şi cum l-aţi imortalizat pentru posteritate?
Într-adevăr, la 10 ianuarie
1994, după lungi demersuri ale asociaţiei noastre, s-a aprobat efectuarea de
săpături în marginea de sud a Cimitirului Central din Sibiu (la indicaţiile
omului de omenie Ion Silaghi, fostul gropar, refugiat în 1940 din Ardealul
cedat Ungariei horthiste) pentru descoperirea rămăşiţelor pămînteşti ale celor
7 deţinuţi politici, în frunte cu maiorul Nicolae Dabija (decorat cu Ordinul
Mihai Viteazul cu Spade, clasa a III-a, pentru fapte de arme, în luptele
purtate pe frontul de Est şi de Vest, de la 22 iunie 1941 la 9 mai 1945),
luptători anticomunişti din Munţii Apuseni, condamnaţi la moarte de curtea
marţială a Corpului 6 Teritorial din Sibiu în 1949, executaţi prin împuşcare şi
aruncaţi într-o groapă comună, fără nici un semn distinctiv. Toată operaţiunea
s-a desfăşurat sub directa conducere a aceluiaşi colonel de tristă amintire,
amintit în alte contexte, Gheorghe Crăciun, respectiv executarea celor 7
deţinuţi politici, transportarea lor de la locul execuţiei cu căruţa şi
depunerea lor în groapa comună din cimitir. De regulă, execuţiile se efectuau
la lumina zilei. În cazul celor 7 eroi, sus-numitul colonel Gheorghe Crăciun a
considerat ca această crimă să aibă loc în miez de noapte, fără a lăsa
posibilitatea unor bănuieli care-l puteau viza. Doar oamenii care locuiau în
acele case din pădure (Oraca) au fost treziţi din somn de focurile de armă care
tocmai seceraseră vieţile celor 7 condamnaţi.
Săpăturile din 1994 au fost
executate sub supravegherea prim-procurorului militar, colonelul Anton Socaciu,
şi a procurorului criminalist Nicolae Ihore, precum şi în prezenţa foştilor
deţinuţi politici. După cîteva zile de săpături, au fost descoperite şapte
schelete umane, complet descompuse şi împrăştiate, iar după analizele şi investigaţiile
criminalistice au fost spălate conform tradiţiei creştine şi, după o
reconstituire aproximativă, fiecare schelet a fost pus într-un sac, apoi toate
într-un sicriu de lemn, depus la Capela Catolică, pînă la terminarea criptei şi
a monumentului acestor eroi.
Ceremonia religioasă de
sfinţire a criptei şi a monumentului funerar eroic (ridicate pe locul unde au
fost descoperite aceste rămăşiţe), precum şi ceremonia de înhumare a sicriului
cu rămăşiţele pămînteşti ale celor şapte eroi anticomunişti (Nicolae Dabija, 42
ani – maior; Traian Mihălţan, 35 ani – lăcătuş-mecanic; Ioan Scridon, 32 ani –
plugar; Titus Onea, 24 ani – student anul 4 Facultatea de Medicină; Augustin
Raţiu, 26 ani – plugar; Silvestru Bolfea, 50 ani – plugar, şi Gheorghe Opriţă,
22 ani – plugar) au avut loc duminică 11 septembrie 1995, în prezenţa a peste o
mie de participanţi, foşti deţinuţi politici din diferite părţi ale ţării,
rude, cunoscuţi şi alţi reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai partidelor şi
organizaţiilor înfiinţate după 1989.
Slujba religioasă a fost
oficiată de un sobor de preoţi ortodocşi şi greco-catolici, în frunte cu
preoţii Ioan Vladovici şi Gheorghe Bogdan, foşti deţinuţi politici. Trebuie
menţionat că acesta a fost un prim lot din cei peste 190 de intelectuali,
muncitori şi ţărani condamnaţi fie la moarte, fie la ani grei de închisoare,
care au făcut parte din sau au sprijinit Organizaţia Frontului Apărării Patriei
Române, organizaţie care a activat şi acţionat în regiunea Munţilor Apuseni,
între anii 1947-1949, sub conducerea maiorului erou Nicolae Dabija, şi pe care
îi comemorăm în fiecare an de Ziua Eroilor.
Vă rog să arătaţi care sînt împlinirile Asociaţiei
Foştilor Deţinuţi Politici din judeţul Sibiu în ceea ce priveşte cinstirea
eroilor care şi-au pierdut viaţa în lupta împotriva regimului totalitar
comunist?
Aşa cum am arătat mai înainte,
la ora actuală Asociaţia noastră are din ce în ce mai puţini membri şi din ce
în ce mai îmbătrîniţi. Ca atare, şi activitatea comitetului de conducere e din
ce în ce mai redusă, ea limitîndu-se la acordarea de asistenţă specifică Asociaţiei
noastre, membrilor ei, precum şi participarea la unele manifestaţii ale AFDPR
din ţară şi unele ajutoare băneşti în diferite cazuri. Ca să fiu mai explicit
cu aceste probleme, trebuie să adaug că asociaţia noastră, în perioada
post-decembristă, a participat la unele acţiuni, cum au fost:
a) Construirea Mausoleului de
la Aiud, construcţie iniţiată de regretatul inginer Gheorghe Brahonschi, fost
deţinut politic, la care Asociaţia noastră a contribuit financiar în mod
substanţial, alături de AFDPR-Alba.
b) Ridicarea monumentului
funerar-eroic în memoria Victimelor Comunismului amplasat în Cimitirul Central
din Sibiu, la iniţiativa fostului preşedinte al Asociaţiei, preot Gheorghe
Bogdan.
c) Acordarea de ajutoare
băneşti pentru monumentul Elisabetei Rizea, de la Nucşoara; pentru memorialul
ce urmează a se realiza la Jilava; pentru monumentul din Cluj al foştilor
deţinuţi politici; pentru construirea bisericilor greco-catolice din Aiud,
Cluj, Sibiu şi pentru schitul ortodox de la Răşinari.
d) Şase burse pentru studenţii din Basarabia şi Bucovina de Nord.
e) Ajutoare băneşti pentru masa
săracilor de la bisericile de pe strada Dealului şi Valea Aurie.
Ar fi interesant pentru cititorii să afle dacă aveţi
membri ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din judeţul Sibiu care să-şi fi
depănat amintirile în cadrul unor monografii din anii de luptă şi din
închisorile comuniste, spre a fi lăsate moştenire generaţiilor de azi şi de mîine?
Cîţiva foşti deţinuţi politici
şi-au aşternut pe hîrtie amintirile, confesiunile şi comentariile în legătură
cu fenomenul comunist şi viaţa din lagăre şi închisori, cum sînt: Gabriel
Constantinescu – Gîlceava
anticomunismului cu lumea; Ion Halmaghi – Memoriile viitorului; pr. Zosim Oancea – Închisorile unui preot ortodox; Constantin Iorgulescu – Memoria ca exerciţiu de uitare, 4 volume
(Tîrgşor, Jilava, Aiud, Canal); dr. Flor Strejnicu – Din lupta exilului românesc în Spania; Aurel Maxim – Amintiri din temniţele comuniste; Luca
Călvărăsan – Istoria în lacrimi, 2
volume; Dumitru Banea – Acuzat, martor,
apărător, în procesul vieţii mele; Tiberu Hentea – De la Cotul Domnului la Aiud; Octavian Nicolae – De la Poarta Albă la Păltiniş; prof.
Vasile Hanu – Confesiune. Merită să
amintim faptul deosebit de important că la Sibiu apare periodicul Puncte Cardinale, al cărui director a
fost timp de două decenii regretatul Gabriel Constantinescu, în care sînt
evocate aspectele trăite de foştii deţinuţi politici în anii regimului
totalitar comunist, actualitatea politico-economică şi cultural-socială a României
la zi, evocarea unor reprezentanţi de frunte ai mişcării de rezistenţă
anti-comunistă, din ţară şi de peste hotare.
Cum percepeţi situaţia României în perioada
post-decembristă?
În România, în perioada
post-decembristă, sfintele idealuri pentru care am luptat şi ne-am jertfit cu
65 de ani în urmă, cei din generaţia mea, dar şi sîngele vărsat de generaţia
revoluţiei din decembrie 1989, au fost împlinite parţial şi, ca atare,
generaţiile de astăzi şi de mîine vor avea încă mult de luptat pentru acele
idealuri de libertate, dreptate, adevăr şi prosperitate.
Iar ca încheiere, ce pot să
spun mai potrivit decît să reactualizez cele spuse la vremea lui de Corneliu
Zelea Codreanu, şi anume că este cea mai mare dezamăgire că pe jertfele şi
suferinţele celor care au trecut prin război, închisori şi evenimentele sîngeroase
din decembrie 1989, şi care au visat o altfel de ţară, s-au ridicat nişte găşti
de escroci şi hoţi, mai hapsîni şi mai hrăpăreţi decît cei din trecut, fără
frică de Dumnezeu şi ruşine faţă de oameni, care ne-au condus şi ne conduc
către o adevărată decădere morală, socială şi economică a ţării, cu o
îmbogăţire nejustificată a unora şi tot cu o nejustificată pauperizare a
altora.
Dacă aveţi de transmis un mesaj foştilor deţinuţi
politici cu care aţi pătimit şi aţi suportat terorile închisorilor regimului
totalitar comunist...
Da, le doresc multă sănătate,
să nu abandoneze crezul nostru pentru care ne-am ridicat în luptă şi ne-am
jertfit cu 65 ani în urmă, să nu-şi părăsească speranţa pentru o viaţă mai
bună, aşa cum am dorit-o noi, care am fost în măsură să ne jertfim viaţa şi sîngele.
Iar generaţiilor tinere de azi şi de mîine le adresez îndemnul să ne urmeze
exemplul, pentru că ţara are nevoie de mintea şi faptele lor, să poposească la
Cimitirul Eroilor din pădurea Dumbrava Sibiului, să aprindă o lumînare pe placa
tombală care adăposteşte trupurile celor 7 eroi ce se odihnesc acolo, la
margine de cimitir, şi să nu pregete de a citi cărţile memorialistice care s-au
scris de către cei care au scapăt cu viaţă din anii grei ai regimului totalitar
comunist. Ele oferă adevărate lecţii de istorie vie pentru toate generaţiile de
urmaşi, iar faptele şi jertfele acestora să-i călăuzească în lupta pentru
împlinirea idealurilor sfinte ale libertăţii, suveranităţii, independenţei şi
prosperităţii României.
Să vă audă Dumnezeu. Vă
mulţumesc.
A consemnat
Col (r) Victor Neghină
* Col (r) Victor Neghină. „Interviu cu d-l Ilie Berghezan, președintele
Asociației Foștilor Deținuți Politici din județul Sibiu”, în Puncte cardinale, anul XX, nr. 3/231,
martie 2010, p. 7; nr. 4/232, aprilie 2010, p. 10; nr. 5/233, mai 2010, p. 6;
nr. 6/234, iunie 2010, p. 6.
Mai puteţi citi pe acest blog:
