LA MULŢI ANI!

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

 

Le doresc tuturor cititorilor acestui blog 

un an nou plin de bucurie, sănătate şi spor!

N-o avea el semne prea bune, dar Dumnezeu 

e mare şi pe deasupra tuturor semnelor.

Iar omul nu-i nici el chiar neînsemnat, 

dacă şi cît îşi aduce aminte că-i făptură 

după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

ANTOLOGIA PUNCTELOR CARDINALE (XXXVIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.) 

PUNCTE CARDINALE 100

În aprilie 1999 revista Puncte cardinale a ajuns la numărul 100, apărut în 24 de pagini, cu prima şi ultima pagină în policromie şi cu interiorul la două culori (negru şi auriu). Din acest număr festiv reproduc aici trei materiale: editorialul, articolul de fond şi rubrica de “Marginalii” (ca mostră, în cadrul acestei antologii, pentru întreaga serie, pe care am ţinut-o mai bine de un deceniu, dar şi ca modest omagiu adus Editurii Anastasia, care a împlinit în 2012, chiar dacă nu mai funcţionează decît sporadic, 20 de ani de existenţă). Textelor din revistă le-am adăugat cîteva compliniri în paranteze drepte şi cîteva note de subsol, necesare pentru orientarea cititorului actual. Alte cîteva materiale din respectivul număr jubiliar se regăsesc, în alte contexte, pe acest blog (semnalez îndeosebi interviul acordat cu acel prilej de regretatul Gabriel Constantinescu, ce poate fi accesat aici). (R. C.)  

         Costion Nicolescu, azi

1999

LA  ANIVERSARĂ

Atunci cînd d-l Răzvan Codrescu mi-a propus, pentru prima dată, să-mi publice un text în Puncte Cardinale [1], am fost, totdeodată, surprins şi bucuros. În general, îmi place, oarecum oportunist, să apar în acele publicaţii care mă onorează ele pe mine, iar nu invers.
Admiram Puncte Cardinale pentru probitatea şi seriozitatea materialelor publicate, pentru pertinenţa analizelor realizate, pentru bogăţia informaţiilor, adeseori inedite, într-un domeniu delicat şi controversat, care în ochii multora dintre intelectualii noştri “subţiri” era, oarecum a priori, clasat şi blamat. Revista (care, de altfel, nu se găsea prea uşor) era mereu bună şi vie.
Sînt destui din aceia care s-au grăbit să pună o etichetă acestei prestigioase realizări. Mai precis, i se reproşează ataşamentul deschis la “cauza legionară”. În ceea ce mă priveşte, nu am nici un fel de prejudecăţi în această privinţă. Mai degrabă o anumită simpatie temperată. Observ că atunci cînd dau de anti devin filo, iar cînd dau de ultra devin reticent. Consider însă că Puncte Cardinale a ales calea justă: nu restaurare patetică, ci recuperare lucidă. Căci sînt puncte de recuperat şi de valorificat, după cum sînt şi unele de părăsit, invalidate de istorie şi, mai ales, de analiza creştină a fenomenului. Un fenomen cum a fost cel legionar nu poate fi ignorat, nici expediat, dar nici îmbrăţişat necondiţionat. Cititorul atent va fi descoperit, per total, în Puncte Cardinale, o atitudine echilibrată, în care nota (auto)critică n-a lipsit, însoţită însă totdeauna şi de o anumită apologie francă şi cinstit asumată.
În această cheie trebuie citită revista: a respectului pentru o tradiţie românească autentică; a demersului pentru continuarea unui parcurs al societăţii româneşti în direcţia sugerată de această tradiţie centrată pe credinţa dreaptă a unei Biserici păstrătoare a Revelaţiei neştirbite; a curajului de a dezvălui necruţător anumite pericole diabolice, care pasc perfid societatea noastră contemporană, bolnavă de sincretism şi relativism, minată de un intelectualism superficial şi snob.
Ceea ce mi se pare mai important, din punctul meu de vedere, este faptul că aria acoperită de Puncte Cardinale rămîne şi se recunoaşte a fi situată în teritoriul Bisericii, respectînd tot ceea ce înseamnă Sfîntă Tradiţie autentică. Combativitatea şi asumarea unui rol activ vin, în acest context, de la sine. Nu trebuie ignorată, desigur, nici o bine construită dimensiune culturală.
Nu se impune, bineînţeles, să fii de acord cu toate punctele de vedere exprimate în revistă. Ele acoperă un spectru larg. Vor fi fiind apărut, cîteodată, şi exagerări sau greşeli în unele atitudini. Ele nu sînt, însă, niciodată rodul relei credinţe sau al unei proaste întemeieri. Sînt numai explorări eşuate, din care se pot, totuşi, trage destule învăţăminte utile. Desigur, pentru unii revista poate fi incomodă... Cu atît mai bine!
Un naţionalism frumos, responsabil, asumat şi compătimitor răzbate din programul periodicului sibian. Cu un ochi spre trecut şi cu unul spre viitor, Puncte Cardinale reuşeşte să fie în prezent – autentic, militant şi pedagogic. Eu cred că naţionalismul adevărat, creştin şi roditor, trebuie redescoperit, reconstruit frumos pe străvechi temeiuri, reabilitat şi pus în joc întru izbăvire. Fără Patrie rişti să ajungi rapid fără Tată. Şi reciproca este valabilă: fără Tatăl în Treime, ajungi cu siguranţă fără Patrie.
La NUMĂRUL 100, nu pot decît să-mi declar admiraţia şi simpatia mea pentru Puncte Cardinale, alături de urările de noi izbînzi în teritorii creştine cît mai vaste. Orientarea să-i fie totdeauna după steaua polară Hristos, iar Duhul Sfînt să umfle pînzele călătoriei sale spre direcţia cea bună, în care cele patru puncte cardinale se topesc într-unul singur: Raiul [2]. 

Costion NICOLESCU

[1] Nu-mi mai amintesc împrejurarea respectivă, dar primul articol semnat de d-l Costion Nicolescu în Puncte cardinale – “Se poate vorbi de o «iniţiere» în «taina creştinătăţii»?” – se regăseşte în numărul pe septembrie-octombrie 1997 (p. 13). [Nota Blog] 
[2] După semnătura autorului, figura următoarea Notă a Redacţiei: Mulţumim D-lui Costion Nicolescu şi tuturor celor ce au avut bunăvoinţa de a ne transmite în scris, de-a lungul vremii sau cu ocazia acestui număr festiv (a se vedea pp. 12-13), gîndurile şi sentimentele lor faţă de revista noastră. Era vorba de scurte declaraţii grupate în ordine alfabetică şi semnate de: Silviu Alupei, Paul Barbăneagră, Gh. Buzatu, Pr. Gh. Calciu, Radu Comănescu, Sorin Dumitrescu, Fundaţia “Vasile Netea”, Ion Gavrilă Ogoranu, Ion Halmaghi, Nicolae Henegaru, Ion Ioanid, Î.P.S. Serafim Joantă, Radu Mareş, Claudio Mutti, Protos Justin Pîrvu, G. Pişcoci-Dănescu, Doru Popovici, Dan Stanca, Petre Ţuţea, Pr. Constantin Voicescu – colaboratori sau numai cititori (unii abonaţi) ai revistei. O parte din declaraţiile respective se regăsesc şi aici. [Nota Blog] 

* Costion Nicolescu, “La aniversară”, în Puncte cardinale, anul IX, nr. 4/100, aprilie 1999, p. 1.

Kosovo - 1999

1999

MĂCEL  DE  BUNA VESTIRE

“Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrînd îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvîntată eşti tu între femei [...] Nu te teme, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pîntece şi vei naşte fiu, şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema, şi Domnul Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, iar împărăţia Lui nu va avea sfîrşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzînd, îngerul i-a zis: Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema [...] Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău!” (Luca 1, 26-38) 

Fiat-ul Mariei reprezintă încuviinţarea şi angajarea umanităţii în iconomia dumnezeiască a mîntuirii. Voinţa omului se smereşte, în deplină libertate, dinaintea voinţei lui Dumnezeu,. Creatura consimte Creatorului ei, cu prisos de har, de iubire şi de bucurie. Prin Maria grăieşte nu doar fecioara din Nazaretul Galileei, ci întreaga natură omenească. Dumnezeire şi omenitate într-o voinţă şi într-o lucrare – iată sensul adînc al fiat-ului marianic, pe care Biserica îl cinsteşte de două mii de ani şi de care se înfioară etern cerurile şi pămîntul!
Feciorelnica încuviinţare a Mariei reprezintă esenţa şi culminaţia umanului în raport cu divinul. Această tainică armonie mîntuitoare este prăznuită pînă azi, în ziua de Buna Vestire [25 martie], de întreaga creştinătate. Din acest izvor de smerenie începe să curgă peste lume lumina neînserată a Zilei Opta, slava negrăită a Împărăţiei lui Dumnezeu.
În aşteptarea marelui praznic al Învierii Domnului, creştinătatea este chemată în această zi a bucuriei să se pătrundă de pilda Mariei, înviind-o în cugetul şi-n fapta fiecărui credincios (“Fie, Doamne, după cuvîntul Tău; facă-se voia Ta”). Sau, cel puţin, aşa s-ar cuveni să fie... 

* 

Dar ce vedem în jurul nostru, chiar de Buna Vestire, în această lume care se pregăteşte să sărbătorească două mii de ani de creştinism? Sînge şi moarte, în numele unei dreptăţi care umblă cu capul spart! Voinţei lui Dumnezeu, Care ne cheamă la iubire cuminecătoare, i se opune violent voinţa trufaşă a omului, care se crede buricul pămîntului! Vieţi nevinovate pier într-un măcel motivat, chipurile, de presupuse imperative “umanitare”! Fiat-ul omului nu mai răspunde îngerului luminii, ci îngerului întunericului; el nu mai încuviinţează naşterea, ci distrugerea; nu mai poartă spre ordinea transcendentă a mîntuirii, ci spre ordinea imanentă a unei lumi dezdumnezeite.
Ar fi oţios să intrăm aici în detaliile politice ale intervenţiei armate a N.A.T.O. în regiunea Kosovo. Desigur, Slobodan Miloşevici este un personaj problematic (os de comunist, roşu în cerul gurii), dar de-acum nu mai este vorba de arbitrarul unei voinţe dictatoriale, ci de întregul popor sîrb, care-şi apără la unison temeiurile istorice şi demnitatea statală. Distincţia propagandistică dintre “popor” şi “conducătorii” lui nu este, în acest caz, decît o minciună sfruntată, îndărătul căreia se caută o scuză morală pentru un măcel absurd. Desigur, comunitatea internaţională are dreptul să se îngrijoreze de anumite abuzuri şi să apere principiile unui larg consens democratic, dar de ce oare această grijă se manifestă atît de diferenţiat? Conflicte etnice şi teritoriale, presărate cu abuzuri strigătoare la cer, au avut loc, nu demult, şi-n Cecenia sau în Transnistria, fără ca N.A.T.O. să fi intervenit în vreun fel şi fără ca un Bill Clinton să se fi sinchisit atît, perorînd despre “moralitate” (ce ironie!) în faţa “naţiunii americane”... E limpede că aici un mai este vorba de “moralitate” şi “dreptate”, ci de interese de tip imperialist (politice, economice şi strategice). Desigur, civilizaţia trebuie apărată, dar cine dă dreptul ca ea să fie cîrpită cu cadavre, prin mijloacele violenţei vindicative? Barbaria ucigaşă nu poate fi instrument al civilizaţiei (indiferent cine ar întrebuinţa-o): ea trebuie desconspirată ca o formă de terorism organizat în folosul celui mai tare. Politic vorbind, totul se pierde într-un hăţiş de contradicţii, peste care tronează, sfidător, Îngerul Morţii...
Creştineşte vorbind (să fie “fundamentalism” acesta?), nu putem decît să constatăm, cu amară luciditate şi vie îngrijorare, că lumea noastră a ajuns într-un impas teribil, amintind de profeţiile despre Antihrist... În pragul zilei de Buna Vestire, în vremea de reculegere şi purificare a Postului Mare, cu o săptămînă înainte de Paştele catolic şi cu două săptămîni înainte de cel ortodox, creştinii se ucid unii pe alţii, uitînd complet de cele dumnezeieşti, cuprinşi de un fel de demonie deghizată în retorisme justiţiare, în care “litera” triumfă monstruos asupra “spiritului”. Cu atît mai nedemnă apare atitudinea pro-americană de vierme complexat pe care a adoptat-o în context (impunînd-o întregii politici a puterii în funcţiune) preşedintele României, după ce mai deunăzi deplîngea (pozînd în puritate victimizată)… “mizeria” vieţii politice! Curat murdar, d-le Constantinescu! Iar dacă se va spune că, în fond, li se răspunde sîrbilor “cu aceeaşi monedă”, cum să ocoleşti întrebarea (ce se cade şi mai abitir pusă acelor marţafoi politici care fac paradă de “creştin-democraţie”): e oare creştinismul civilizaţia lui “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”? Triumful Răzbunării asupra Iubirii nu de la Hristos l-am învăţat... Şi nici triumful interesului asupra “minimei morale”…
Pe Cîmpia Mierlei Hristos este răstignit a doua oară – de bombardaţi şi de bombardatori deopotrivă; dar şi de propria noastră complicitate morală la acest spectacol apocaliptic al DREPTĂŢII CARE UCIDE... 

Răzvan CODRESCU 

* Răzvan Codrescu, “Măcel de Buna Vestire”, în Puncte cardinale, anul IX, nr. 4/100, aprilie 1999, p. 3. 

 Lansare Anastasia (1999 – foto Marius Caraman)

1999

MARGINALII

Consemnăm apariţia a patru titluri noi la Editura Anastasia din Bucureşti*, vizînd tot atîtea ipostaze sau vîrste ale culturii creştine româneşti de-a lungul secolului care stă să se încheie. Le prezentăm aici în ordinea impusă de cronologia autorilor, asupra unora dintre ele urmînd să revenim în numerele viitoare, într-un context ceva mai larg. 

După ce, în 1995, Editura Anastasia oferise prima reeditare postbelică a unei cărţi de NICOLAE C. PAULESCU (1869-1931), Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale, acum pune la îndemîna publicului contemporan o altă lucrare a marelui savant şi gînditor creştin, tot din ciclul intitulat “Fiziologie filosofică”: Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie (în afara colecţiilor; ediţie îngrijită, cuvînt înainte – “Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse” – şi repere bio-bibliografice de Răzvan Codrescu).
Prima parte a volumului cuprinde cele trei lecţii faimoase ţinute de profesorul Paulescu în 1905, la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în cadrul cursului de Fiziologie: “Finalitatea în biologie”, “Materialismul” (cu un apendice în care este discutată critic cartea fiziologistului francez A. Dastre, La vie et la mort, apărută în 1904) şi “Suflet şi Dumnezeu” (cu un apendice intitulat “Ideea de Dumnezeu în ştiinţă”). În partea a doua sînt grupate alte trei lecţii complementare (“Definiţia fiziologiei”, 1900; “Metoda fiziologiei sau metoda experimentală”, 1901; “Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale”, 1902 – aceasta din urmă generatoare a unor îndelungate polemici în epocă), precum şi o suită de articole publicate de N. C. Paulescu în Convorbiri literare sau în Spitalul: “Generaţia spontanee şi darwinismul. Răspuns D-lui Dr. N. Leon”, 1904; “Generaţia spontanee şi darwinismul. Răspuns la răspunsul D-lui Dr. N. Leon”, 1905; “«Transformism ori Paulism» şi «Fiziologie sentimentală». Răspuns D-lui D. Voinov”, 1907; “«Dovezi» nevalabile. Răspuns la răspunsul D-lui D. Voinov”, 1908. Textele alcătuiesc cea mai sistematică critică ştiinţifică românească a darwinismului şi a materialismului în genere, făcută cu erudiţie, dar şi cu simţ filosofic, de pe poziţii neostentativ creştine.
Editorii au ales – ca şi în cazul cărţii anterioare – soluţia actualizării textului (sub aspectul ortografiei, punctuaţiei, lexicului şi morfologiei, dar şi al noilor reguli şi exigenţe editoriale), reţinînd doar o parte din formele specifice autorului sau epocii (a se vedea Nota asupra ediţiei), ceea ce înlesneşte recepţia actuală, dar păstrează, în linii mari, şi “nota stilistică” paulesciană (secundară, în fond, într-un expozeu ştiinţific). Apărută iniţial în 1905 (sub titlul Philosophie biologică. Noţiunile “Suflet” şi “Dumnedeu” în physiologie), cartea a mai fost reeditată în 1944, de către Dr. V. Trifu (discipol al lui Paulescu), sub titlul Fiziologie filosofică, I, Noţiunile “Suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, într-o ediţie nu doar greu de găsit astăzi, dar atinsă şi ea de “vetusteţe” (în ciuda unor merite incontestabile).
Reamintim că, după testamentul lui N. C. Paulescu (datat 20.III.1931), în ciclul “Fiziologie filosofică” mai figurează: Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (1913), Cele patru patimi şi remediile lor (1921), Viţiile jidanilor (titlu sub care se grupează mai multe broşuri, marcate de antisemitismul exacerbat al epocii) şi Biserica şi Sinagoga (1924-1925) – volume încă nereeditate (şi, unele, greu reeditabile), cu excepţia capitolului Francmasoneria (extras din controversatul volum din 1913 şi publicat de Editura Majadahonda în 1996, sub îngrijirea istoricului Gh. Buzatu)**. Volumul recent apărut la Anastasia nu este în nici un fel tributar ideilor antisemite ale autorului, reprezentînd o dezbatere pur ştiinţifică şi filosofică – probabil cea mai actuală din întregul scris paulescian. 

* 

Părintele Ivan Kulîghin (n. 1885), cunoscut drept IOAN, PĂRINTELE CEL STRĂIN, a fost personajul harismatic în jurul căruia s-a închegat gruparea spirituală a “Rugului Aprins”, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Format la Optina şi trecut în România ca însoţitor al Mitropolitului Nicolae al Rostovului (căruia îi era duhovnic), a petrecut cîţiva ani la mănăstirile Cernica şi Antim, sfîrşind prin a fi arestat şi condamnat de bolşevici, care l-au retrimis în Rusia, la muncă silnică, în ciuda faptului că era un sexagenar bolnav şi fără patimi politice. Acolo i s-a pierdut urma, după 1947. Personajul a păstrat multă vreme o aură cvasi-legendară, întărită prin cartea Părintelui Andrei Scrima (Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană), publicată acum cîţiva ani la Editura Humanitas şi amplu mediatizată. Acolo Părintele Scrima face un întins şi subtil comentariu teologic al scurtului cuvînt testamentar pe care Părintele Ioan l-a lăsat ucenicilor săi, dar personajul însuşi rămîne învăluit în mister.
Din recentul volum publicat la Anastasia (col. “Comorile Pustiei”), Cuviosul Ioan cel Străin (din arhiva Rugului Aprins), figura lui Ioan Kulîghin reînvie în toată emoţionanta ei autenticitate. Alcătuitorul ediţiei, prof. Gheorghe Vasilescu, a adunat materiale – în cea mai mare parte inedite – din biblioteci şi arhive bisericeşti (a se vedea Lămurirea editorială): o amplă relatare autobiografică a Părintelui Ioan, mai multe variante ale cuvintelor către ucenici (dar şi binecuvîntarea pe care acesta a dat-o poetului Sandu Tudor, ce i-a fost urmaş spiritual, primind întîi numele călugăresc de Agaton, apoi pe cel de Daniil, pentru ca, vreo zece ani mai tîrziu, să i se piardă şi lui urma prin închisorile comuniste***) şi mai multe scrisori din detenţie ale Părintelui Ioan (din vremea cît a fost deţinut în România, pînă la pronunţarea sentinţei). Într-o secţiune numită “Documentar” sînt adunate toate actele oficiale româneşti privitoare la Părintele Ioan, dar şi cîteva referitoare – direct sau tangenţial – la Mitropolitul Nicolae al Rostovului. Editura a considerat util să mai introducă, în Addenda, versiunea Al. Mironescu a cuvîntului către ucenici (textul originar rusesc al cuvîntului pare să se fi pierdut) şi relatarea aceluiaşi despre Părintele Ioan, precum şi un fragment dintr-un interviu al Părintelui Roman Braga (şi el un apropiat al “Rugului Aprins”). Volumul se bucură de un “Cuvînt de încheiere” al Arhimandritului Sofian Boghiu, care a pus la dispoziţia editorilor şi o fotografie inedită a Părintelui Ioan (reprodusă în fruntea cărţii).
Volumul prezintă, deci, un dublu interes: duhovnicesc şi documentar. El va fi urmat în curînd de un volum cu texte inedite de şi despre Sandu Tudor (în col. “Intelectualii Bisericii”)****. 

*

VINTILĂ HORIA (1915-1992) este una dintre marile figuri ale Exilului românesc postbelic. După stadii relativ scurte în Italia, Argentina şi Franţa, s-a stabilit definitiv în Spania (1964; cetăţenia a căpătat-o abia în 1972). S-a impus spectaculos în literatura europeană prin romanul de mare succes Dieu est né en exil, scris şi publicat în franceză (Fayard, Paris, 1960), pentru care i se atribuie prestigiosul Premiu Goncourt (ce i-a adus bucuria consacrării, dar şi amărăciunea unei ample campanii dezlănţuite împotriva sa de către anumite cercuri evreieşti, în atmosfera grea de stîngism a Franţei anilor '60). Calomniile n-au putut umbri nici valoarea omului, nici pe cea a operei. Vintilă Horia s-a impus ca romancier, eseist, critic şi istoric literar, profesor (la Madrid şi Alcalá de Henares) şi publicist, nelipsindu-i nici ipostazele – mai intime – de poet şi traducător de poezie. A scris în patru limbi (română, spaniolă, franceză şi italiană), fiind un model de conştiinţă romanică şi europeană.
O bună parte a operei sale beletristice se revendică de la “paradigma Exilului”; cap de serie rămîne Dumnezeu s-a născut în exil. Jurnalul lui Ovidiu la Tomis, roman reeditat recent la Anastasia (în afara colecţiilor). Prima traducere în româneşte apăruse la Madrid, în 1978. În 1990, la o editură craioveană, apăruse o ediţie ce poate fi calificată ca dezastruoasă. De data aceasta, sub egida Anastasiei, Dumnezeu s-a născut în exil capătă haina editorială românească ce i se cuvenea. Traducerea lui Al. Castaing (revăzută, pare-se destul de sumar, de către autor) a fost fericit revizuită acum de d-na Ileana Cantuniari şi de d-l Mihai Cantuniari; prefaţa – “Un roman al exilului: între nostalgia spaţiului pierdut şi dorul metafizic” – este semnată de regretata hispanistă Monica Nedelcu. Ediţia cuprinde, în chip de postfaţă, şi textul academicianului francez Daniel Rops (“Descoperirea unui romancier”), precum şi cîteva pagini de utile “Repere bio-bibliografice”. Structura ediţiei respectă doleanţele d-nei Olga Teohari, văduva autorului.
Prin reinterpretarea destinului ovidian pe fondul agoniei lumii vechi (Hristos s-a născut deja), Vintilă Horia se ridică la generica dramă existenţială a Exilului şi la problematica Libertăţii umane (în confruntare cu orice formă posibilă de “totalitarism” sau de “teroare a istoriei”), romancierul fiind dublat de un filosof, dar şi de un mărturisitor. Tezismul creştin (avant la lettre, înlăuntrul convenţiei), idilismul mioritic (cu prea accentuate ecouri blagiene, dar şi sămănătoriste) sau nota de “tracomanie” (pe linia B. P. Hasdeu – N. Densusianu – V. Pîrvan – V. Lovinescu) se topesc în ficţiune, căpătînd o dublă coerenţă: estetică şi psihologică. Să nu uităm, pe de altă parte, că romanul e scris în franceză şi adresat cu precădere recepţiei occidentale, nesaturate de “locurile comune” ale “mitologiei” noastre culturale şi identitare. “Stridenţele” – atîtea cîte sînt şi dacă pot fi calificate ca atare – scapă, probabil, unei “urechi” străine şi nepătimaşe... De altfel, acordarea Premiului Goncourt şi destinul ulterior al cărţii (traduse în 15 limbi) o confirmă cu prisosinţă. 

* 

Spaţiul nu ne permite să ne referim aici decît în treacăt la volumul de debut al cunoscutului publicist creştin COSTION NICOLESCU (cel ce a realizat, între altele, ani de-a rîndul, excelentul supliment Alfa & Omega al ziarului Cotidianul). Apărută în colecţia “Homo symbolicus” a Editurii Anastasia, cartea – intitulată Spre o cultură liturgică – se bucură de binecuvîntarea Î. P. S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, şi de cuvîntul înainte (“Grădina lui Costion”) al Excelenţei Sale, D-l Teodor Baconsky, Ambasadorul României pe lîngă Sfîntul Scaun. Cele zece texte reunite între copertele volumului au apărut anterior în diferite publicaţii periodice (mai ales în eleganta revistă Transilvania) şi constituie o suită de cuceritoare meditaţii (adeseori cu caracter aforistic) asupra temeiurilor vieţii şi culturii creştine, la răscrucea inefabilă dintre tradiţie şi actualitate. Scrisul lui “Costion” răscumpără ceva din relativa sărăcie şi inabilitate a publicisticii creştine ortodoxe de azi, constituindu-se într-un discret “model paideic” al recuceririi esenţialului. 

Răzvan CODRESCU 

* Editura Anastasia, întemeiată în 1992 şi condusă de pictorul Sorin Dumitrescu, a editat cărţi de teologie şi cultură creştină (teologie dogmatică, eseu teologic sau filosofic, literatură ascetică şi mistică, roman creştin, poezie religioasă, pagini omiletice, dialoguri spirituale şi politice, lucrări de ştiinţă creştină, sinteze istorice, albume documentare etc.), atît româneşti, cît şi străine, impunîndu-se ca principala editură religioasă a laicatului ortodox din România postdecembristă. Avînd peste 20 de colecţii (“Dogmatica”, “Omiletica”, “Eikona”, “Comorile Pustiei”, “Intelectualii Bisericii”, “Filosofia creştină”, “Homo symbolicus”, “Impasuri şi semne”, “Eseu teologic”, “Eseu – seria occidentală”, “Anastasia pentru toţi” etc.), a scos în jur de 300 de titluri, unele de mare succes, multe intrate şi în programele de studiu ale facultăţilor de Teologie, dar şi ale altor instituţii de învăţămînt superior. Printre colaboratorii editurii s-au numărat de-a lungul vremii (nominalizez în ordine alfabetică): Î.P.S. Bartolomeu Anania, Teodor Baconsky, Răzvan Bucuroiu, acad. Virgil Cîndea, Răzvan Codrescu, Î.P.S. Nicolae Corneanu, Părintele Galeriu, Alexandru Paleologu, Bogdan Tătaru-Cazaban, Christos Yannaras ş. a. Ca şi Fundaţia omonimă, Editura Anastasia a promovat un ecumenism principial şi destins, înlesnind întîlnirea dintre  cult şi cultură, din perspectiva unităţii în diversitate a Europei creştine. [Nota Blog] 
** Ulterior, au fost reeditate integral şi Spitalul…, şi Cele patru patimi…, la alte edituri şi în condiţii jenant de precare. [Nota Blog] 
*** Astăzi ştim cu certitudine, dacă nu unde-i sînt oasele, măcar că a murit la Aiud în toamna lui 1962, conform unui certificat oficial de deces întocmit cu data de 17 noiembrie. [Nota Blog] 
**** Volumul respectiv a apărut în acelaşi an: Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins. Scrieri şi documente inedite, ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Prof. Gheorghe Vasilescu, cu trei cuvinte mărturisitoare de Alexandru Mironescu, Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania şi Arhim. Sofian Boghiu. [Nota Blog] 

* Răzvan Codrescu, “Marginalii”, în Puncte cardinale, anul IX, nr. 4/10, aprilie 1999, p. 22. 

La taclale... (2001)

Mai puteţi citi pe acest blog: 

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…” (1999)

DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXX

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Divina Comedie a lui Dante Alighieri

în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – au apărut în premieră pe acest blog şi în paginile revistei Rost. Acum, că revista Rost a dispărut şi ea (cu numărul dublu din iulie-august 2012), cînturile următoare vor fi postate în premieră, cel puţin o vreme, numai pe acest blog.

PURGATORIUL

Cîntul XXX

După ce marea procesiune mistică se opreşte, dincolo de rîu, în dreptul lui Dante – care compară strălucirea celor şapte sfeşnice din fruntea ei cu strălucirea celor şapte stele ale Ursei Mici (Carul Mic), printre care se numără şi Steaua Polară ce-i călăuzeşte pe corăbieri – şi acesta ascultă atent cîntările în latineşte, de extracţie biblică sau vergiliană, ale cetelor îngereşti (Veni, sponsa de Libano – „Vino, mireasă din Liban”, Cîntarea Cîntărilor 4, 8; Benedictus qui venis – „Binecuvîntat eşti cel ce vii”, cf. Matei 21, 9; Manibus, oh, date lilia plenis – „O, împrăştiaţi crini cu mîinile pline”, Eneida, VI, 883), deodată, din mijlocul norului de flori aruncate de îngeri, apare Beatrice, înveşmîntată în culori simbolice (alb, verde, roşu) şi încununată cu frunze de măslin („de-olivă foi”, „ale Minervei frunze” – copacul fiind închinat acestei zeiţe). Poetul nu-i distinge dintru început trăsăturile, dar resimte puterea tainică a fiinţei iubite şi dă să i se confeseze emoţionat lui Vergiliu, care însă a dispărut fără urmă (misiunea lui s-a încheiat), spre mîhnita surpriză a lui Dante, care izbucneşte în plîns. Vocea Beatricei, care-i spune pe nume, îl sfătuieşte să nu plîngă atît după Vergiliu, ci să-şi păstreze plînsul pentru împunsătura altei „spade” (dojana Beatricei). „Doamna” (donna), văzîndu-l cît era de derutat, îşi dă direct identitatea în vileag (Guardaci ben! Ben son, ben son Beatrice – „Priveşte-aici! Sînt eu, sînt Beatrice”), apoi, adresîndu-se cînd lui, cînd îngerilor (ce par să-l compătimească, prin cuvintele Psalmului 30, anume In te, Domine, speravi: „În tine, Doamne, am nădăjduit”, dar rostite numai pînă la finalul versetului 9: pedes meos, „picioarele mele”), îi aduce mustrările menite să-i trezească pocăinţa pentru rătăcirea morală de după moartea ei (sîntem, conform convenţiei poetice, în 1300, iar Beatrice murise în 1290), necuvenindu-se să treacă cineva peste Lete (rîul „uitării” păcatelor) fără o pocăinţă completă. Asprimea conjuncturală a Beatricei nu este decît cealaltă faţă a iubirii ei. De acum ea îi va fi călăuza.

  

1 Cînd Ursa Mică-a cerului dintîi –

ce-n veci de răsărit şi-amurg nu ştie,

şi-alt nor asupra-i decît vina nu-i,

4 şi care-acolo-atent la datorie

pe-oricare-l face, cum în lume jos

cealaltă-ajută nava-n port să vie –

7 stătu în loc, soborul credincios,

ce-ntre grifon şi ea întîi venise,

cătă spre car al păcii lui prinos;

10 iar unul, ca mînat din ceruri, zise

Veni, sponsa de Libano trei dăţi

la rînd, şi-n cînt întregul pîlc se-nscrise.

13 Cum drepţii-n ziua marii judecăţi,

aleluindu-şi carnea regăsită,

din gropi să iasă vor zori cu toţi,

16 la fel din marea lectică sfinţită

săltară-o sută ad vocem tanti senis

de servi şi soli de viaţă-nveşnicită.

19 În cor grăiau: Benedictus qui venis;

şi-n sus şi-n preajmă aruncînd cu flori:

Manibus, oh, date lilia plenis!

22 Văzut-am eu odinioară-n zori

tot ceru-mpurpurat spre răsărit,

şi-n rest purtînd seninele-i splendori;

25 şi soarele născînd la chip umbrit,

astfel încît prin blîndul abur poate

mult timp de ochi să fie suferit:

28 aşa-ntr-un nor de flori înmiresmate,   

săltînd din mîini angelice şi-apoi

căzînd pe car şi-n juru-i răsfirate,

31 pe vălu-i alb purtînd de-olivă foi,

mi se ivi o doamnă-nveşmîntată

sub verdea mantă-n limbi de foc vioi.

34 Şi duhul meu, ce vreme-ndelungată

nu mai fusese în prezenţa ei

răpus de-acea uimire-nfiorată,

37 nu-n văz avîndu-şi el acum temei,

ci în ascunsa firii ei putere,

simţi ale iubirii vechi scîntei.

40  Şi-ndată ce izbi a mea vedere

puterea-naltă ce m-a fost străpuns

încă din anii viselor pubere,

43 de-a stînga mea cătat-am într-ascuns,

cum pruncul maica-ncrezător îşi cată

cînd frica sau durerea l-a ajuns,

46 ca lui Virgil să-i spun: „Ne-nfiorată

nici picătură-n sînge nu-mi rămase:

dă semne-n mine focul de-altădată”.

49 Însă Virgil, vai, singuri ne lăsase,

Virgil, atît de dulcele-mi părinte,

Virgil, în care duhu-mi leac aflase!

52 Nici multul bine ce-l pierdu-nainte

străvechea maică-obrajii mei spălaţi

cu rouă nu-i scăpă de-un plîns fierbinte.

55  „Nu-ţi fie, Dante, ochii-nlăcrimaţi

după Virgil! Nu, încă să nu-ţi fie!

De-o altă spadă-n plîns ai să te zbaţi”.

58  Ca amiralul curios să ştie,

la proră sau la pupă cum din greu

năierii trag, şi la mai mult i-mbie,

61 la fel în stînga carului şi eu,

întors cînd fui strigat pe nume-atare

(ce de nevoie-l pun şi-n cîntul meu),

64 cu ochii-am dat de doamna-aceea care

întîi sub văl de flori mi se-arătase

şi-acum, de peste rîu, mă lua-n cătare.

67 În spatele năframei ei frumoase,

cu-ale Minervei frunze-ncoronate,

deşi-n vileag ea chipul nu şi-l dase,

70  ca o regină-n marea-i demnitate,

grăi asemeni celui care-şi zice

la urmă cel mai greu cuvînt din toate:

73 „Priveşte-aci! Sînt eu, sînt Beatrice.

Să sui pe munte cum te-ai vrednicit?

Nu ştiai tu că-i omu-aici ferice?”.

76 În clarul apei mă uitai spăşit

şi din oglinda ei cu ce ruşine

privirea către ierburi mi-am ferit!

79 Cum aspră mama un copil şi-o ţine,

la fel şi eu pe ea, căci e amară

iubirea cînd să-ndrepte răul vine.

82 Tăcut-a ea; şi îngerii cîntară

In te speravi, Domine deodată,

dar după pedos meos încetară.

85 Cum neaua ninsă pe-a Italiei spată

pe trunchiurile verzi îngheaţă cînd

dalmate vînturi reci încep să bată,

88  apoi se face moină cînd la rînd

suflă din ţara-n care umbra piere,

topind ca focul ceara, vînt mai blînd,

91 şi eu fui fără lacrimi şi durere

pînă la cîntul celor care ţin

mereu isonul veşnicelor sfere;

94 dar auzind cum glasul lor cel lin  

cu milă partea-mi ia, de parcă-ar zice:

„De ce-i dai, doamnă, atît prilej de chin?”,

97 tot sloiul strîns în pieptu-mi neferice

se prefăcu în apă şi-n suspine,

pe dinafară începînd să pice.

100  Ea-n zisul loc din car urmă a-şi ţine

ferm tonul ei şi-ndurătoarei cete

din vorbe prinse-a-i desluşi mai bine:

103 „În zi eternă voi pe îndelete

vegheaţi, şi somn sau noapte nu vă fură

nimic din trista veacului pecete;

106 de-aceea vorba mea învăţătură

celui ce plînge-acolo vrea să-i fie,

ca vina lui să-şi afle-n chin măsură.

109 Nu doar prin crugul plin de măreţie

ce-i dă pe lume un destin stelar

oricărui sîmbur de fiinţă vie,

112 ci prin prisosul veşnicului har,

a cărui ploaie de-aşa sus ne vine

încît nevolnici ochii noştri par,

115 acesta-n noua-i viaţă avu în sine

aşa virtuţi că-n haina lor putea

minuni să facă, de-nclina spre bine.

118 Dar cu atîta-i ţarina mai rea,   

însămînţată prost şi neplivită,

cu cît vigoare e mai multă-n ea.

121 Un timp fu dat să-l apăr de ispită

cu chipul meu, căci ochii junei fete

l-au fost ţinut pe calea nesmintită;

124 dar vîrsta mea de-a doua cînd pecete   

îmi puse vieţii şi plecai la cer,

el mă uită şi alteia se dete.

127 Cînd eu în duh din trupul efemer

ieşii, mai mare-n sîrg şi-n frumuseţe,

el se-arătă de mine mai stingher;

130 urmînd năluca relelor poveţe,

ce nu îşi ţin nicicînd făgada lor,

el se lăsă tîrît pe căi răzleţe.

133 Fu-n van şi inspiraţii să-i implor

de sus, să-l prind prin vis şi cugetare:

la toate-a fost rămas nepăsător!

136 Aşa a fost căderea lui de mare

că nu-i rămase-alt leac spre mîntuire

decît pe cei damnaţi a-i arătare.

139 La poarta celor morţi eu de iubire

purtată-am fost, ca să mă rog de cel

ce-i dete pînă-aici călăuzire.

142 Călca-s-ar legea Domnului, de el,

trecînd prin Lete, n-ar plăti tainul

ospăţului ceresc în nici un fel

145 şi pocăinţei nu i-ar şti suspinul”.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante Alighieri între viaţă şi operă
* Dante – repere bibliografice
* Prolog la noua traducere a Infernului
* Ecouri la noua traducere a Infernului
* Sonete din lirica universală
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX)
* Claudio Mutti: Dante şi India
* Claudio Mutti: Despre "veltro"-ul dantesc
* Dante: Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dantele lui Marian Papahagi
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)