NEAMUL ÎN BISERICĂ

O PERSPECTIVĂ TEOLOGICĂ 

ASUPRA NAŢIONALULUI

Naţionalismul – călcîiul lui Ahile?

Compromis dinăuntru şi diabolizat din afară, traver­sînd de­rutant istoria secolului XX dinspre extrema dreap­tă spre extre­ma stîngă, naţionalismul e privit azi cu o suspiciune a­proa­pe generalizată, pe fondul unei lumi ce se-ndreaptă galo­pant spre o “nouă ordine mondială” paci­fist-nivelatoare şi în principiu re­fractară la orice dis­curs iden­ti­tar. În aceste con­diţii, orice o­cu­renţă implicită sau ex­­plicită a naţiona­lis­mului pare să con­stituie un fel de “călcîi al lui Ahile” pentru dis­cur­sul ideologic neali­niat, fie el de dreapta sau de stînga.
Este cert că naţionalismul se confruntă cu o dublă cri­­­ză: in­ternă, pe de o parte (handicapul exceselor istorice, di­­­­so­­­luţia cu­­rentă a sentimentului naţional, desuetudinea dis­­cursivă, di­sen­siunile între gru­puri, mixajul etnic), şi ex­ternă, pe de altă parte (inflaţia pre­ju­decăţilor, diaboli­za­rea media­tică, margi­na­li­­za­rea, provo­cările globalis­mu­lui, eclipsa ge­ne­­rală a tradiţiei). Singura lui şansă, prin urmare, ar fi aceea de a se redefini din mers şi de a găsi soluţii realiste de aco­modare cu actualitatea, în măsu­ra în care acestea mai sînt posibile şi oportune. Iar îna­inte de a se angaja în vreo ambi­ţioasă campanie politică, forţele na­­ţio­naliste autentice, atîtea cîte au mai rămas, ar trebui mai degrabă să-şi concerteze efor­turile într-o inteli­gen­tă cam­pa­nie de pedagogie naţio­na­lă, care la noi (ca şi în alte ţări din estul Europei) implică, în plus, delimitarea fermă de pseudo-naţionalismul de sorginte comunistă (concu­rent pervers şi în­că redutabil, care ştie să profite, de pe poziţii populiste de stînga, tocmai de destruc­turarea naţio­nalismului propriu-zis, ca şi de lipsa mai gene­rală a unei drepte credibile şi coherente).
Am arătat în altă parte[1] că în istoria modernă a Româ­niei se pot identifica trei tipuri de naţionalism (dintre care numai al doilea e cu adevărat organic şi legitim): naţionalismul masonic (de la Tudor Vladimirescu şi paşoptişti pî­­­nă la fondatorii junimismului), naţionalismul creştin (cu rădăcinile în Hasdeu şi Emi­nescu, dar consolidat abia de ma­rea generaţie interbelică) şi naţio­na­lismul comunist (de la protocronismul ceauşist pî­nă la dis­cur­­sul curent de tip România Mare). Or, aşa cum na­ţio­na­lis­mul creştin a avut de luptat cîndva cu reziduurile derutante ale naţio­nalismului masonic (simplu instrument con­­­­­junctural de distrugere a im­periilor tradiţionale), tot aşa naţionalismul creştin de astăzi, în măsura în care mai posedă ambiţia şi re­sursele de a juca un rol istoric, într-o încă posibilă “Europă a naţiunilor”, este chemat să salveze “ideea naţională” de reziduurile insalubre ale naţio­nal-comunismului şi s-o reîncredinţeze lui Hristos, Dumnezeul cel Viu al nea­­murilor (cf. Ma­­tei 28, 19-20).

Recurs la ontologie

Orice discuţie despre naţionalism ar trebui să se rapor­teze, în mod principial, la fundamentul său ontologic: “naţia” sau “naţiunea” în sens originar, “etnia” sau “nea­mul”. Numai acest fun­­­­dament ontologic corect înţeles şi a­su­­mat (realitate com­ple­­xă şi ine­­­­fabilă, pe care o aproxi­mea­ză toţi termenii men­ţionaţi) dă naţionalismului con­sis­tenţă şi legitimitate, din­colo de orice context istorico-politic, după cum contestarea acestui fundament permite criticismul anti­naţional şi imple­mentarea discre­ţionară a noilor proiecte po­li­tice de tip nive­lator.
Este curios (dacă nu cumva simptomatic) că o lucra­­re de referinţă, tradusă mai demult şi în româneşte[2], Enciclo­pe­dia Blackwell a gîndirii politice, înregistrează termenul de “na­ţi­o­­nalism”, dar nu şi pe cel de “naţiune” (pe ca­re-l discută doar superficial, în cadrul articolului despre “Na­ţi­onalism”). De alt­fel, de­spre limitele ideologizante în ca­­­re este abordată problema de gîn­direa socio-politică post­be­lică mărturisesc şi unele lucrări occiden­tale altminteri des­tul de consistente şi cu mare influenţă în politologia ac­tuală, cum ar fi Nations and Nationalism (a lui Ernest Gell­ner)[3] sau The Ethnic Origins of Nations (a lui An­tho­­ny D. Smith)[4]. În general, s-a trecut dinspre extrema mai veche (şi puter­nic dis­cre­di­ta­tă) a abordărilor de tip rasist (de la Gobineau la Cham­berlain şi la ideologii di­recţi ai nazis­mu­lui, în frunte cu un Alfred Rosen­berg) la o altă extre­mă (acreditată astăzi mai ales din confor­mism ide­o­logic): aceea a relativizărlor psihologizante şi so­cio­logizante, ca­re au ajuns chiar pînă la contestarea realităţii obiective a entităţilor etnice, ca la un E. Kedourie[5] (în pu­bli­cis­tica noas­tră recentă nu s-au stins încă ecourile ti­ra­delor ne­cruţătoare ale d-lui Patapievici, pe urmele lui K. R. Pop­per[6], împotriva oricărui determinism naţional, şi mai ales împo­triva aşa-numitului “esenţialism etnic”[7]). Pe aceeaşi linie se înscrie şi demersul “demitizant” al isto­ricului Lu­cian Boia (“Naţiunea este unul dintre marile mituri ale e­po­cii moder­ne”[8]), tributar îndeosebi lucrării “deja clasi­ce” a teo­re­ti­cia­nului stîngist Benedict Ander­son, Imagi­ned com­mu­ni­ties. Reflections on the Origins and Spread of Nationalism[9]. Tendinţa este sin­te­­tizată în această afir­maţie a lui Gusztáv Molnár: “… con­sider sen­timentul naţional ca pe o marcă defi­ni­­torie a perso­na­lităţii umane din epo­ca modernă, dar nu cu­nosc naţiunea ca sub­stantiv”[10]. Această “desubstan­ti­vi­za­re” şi sociologi­za­re a naţiunilor îşi are originile, oricît nu le-ar plăcea s-o recu­noască a­dep­­­­­ţilor ei, în cea mai pură gîn­di­re marxistă. Con­se­cinţa este, desigur, discreditarea naţio­na­­lis­­­mu­lui (ca­re ră­mîne astfel oarecum fără obiect, sau cu o bază mai degrabă su­biectivă şi spectrală), de unde încercările de a-l substitui cu diferite abstracţiuni ideologice, ca de pildă “patriotis­mul con­stituţional” (J. Habermas). Mai nou s-a in­ven­tat noţiunea de “naţionalism civic”, opusă par­şiv te­mu­tului “na­ţionalism etnic”. Corolarul acestor dezvol­tări ideo­lo­gi­­­­ce şi con­­ceptu­ale e de­cretarea falimentului aşa-numitei “ere west­fa­liene” (statale şi naţio­nale) şi procla­marea so­lem­nă a unei “ere post-westfaliene” (deci supra-statale şi supra-naţionale)[11], ce­­­ea ce aduce neplăcut de mult cu ide­i­­le clasice ale francma­so­ne­riei[12] şi cu dis­cur­sul “spi­ri­tual” de tip new-age-ist[13].
Că, în ciuda atîtor destructurări, contaminări şi rela­ti­vizări, naţiunile există, cu tot cu coloratura lor etnică – acesta e un fapt în jurul căruia nu poate să încapă dis­­cu­ţie. Discuţiile încep atunci cînd se cau­tă a se stabili na­tura şi notele definitorii ale acestei realităţi: este ea o realitate secundară, de ordin istoric şi subiectiv, sau este o realitate primară, de ordin metafizic şi obiectiv? Altfel spus, sînt naţiunile (neamurile) entităţi necesare în ordi­nea firească a lumii (fie că o concepem ca determinism na­tural, fie că o concepem ca determinism divin), sau ele au un ca­rac­­ter aleatoriu, conjunctural? E greu de aproxi­mat care ar putea fi cel mai simplu argument pentru even­tualul caracter aleatoriu, dar pentru caracterul necesar este fără îndoială acela că nu există individ fără apartenenţă naţională; ba mai mult, originea etnică e ceva la fel de imposibil de modi­ficat ca şi condiţia umană: aşa cum, născut om, nu mă pot preschimba în altă specie animală, tot aşa, născut român, să zicem, nu mă pot preschimba în chinez, în evreu sau în turc. Îmi pot schimba religia, men­talitatea, pa­tria, cetăţenia, înfă­ţişarea, ba chiar şi sexul – dar cu nici un chip apartenenţa etnică. În mod fatal, fie că-mi place, fie că nu, voi muri drept ceea ce m-am năs­cut; şi, după expresia biblică, “mă voi adăuga la neamul meu”.
Aşadar, înainte de orice altă tratare mai sofisticată (te­o­­­lo­gi­că, filosofică, istorică, etnologică, sociologică, psi­­­­­ho­­­logică, biologică etc.), evidenţa bunului simţ e cea care ne arată că naţiunea, naţionalitatea, naţionalul ţin de o rea­li­tate obiectivă, de un dat al firii. Sigur că mie, om deş­tept şi gelos de libertatea mea, se poate întîmpla să nu-mi convină această stare de fapt şi să mă revolt principial împotriva ei, ca şi împotriva oricărei alte forme de deter­minism. Revolta nu foloseşte însă la nimic dincolo de pla­nul strict al subiec­tivităţii mele: la nivelul ontologic al realităţilor primare, de­ter­minismul nu-i mai puţin existent din cauză că îl contest eu.

Spre o perspectivă teologică

Din unghiul de vedere al unui naţionalism creştin, inte­resează dacă această realitate incontestabilă – naţi(une)a sau neamul – este de la oameni sau este de la Dumnezeu. Episodul biblic al Turnului Babel (cf. Facerea 11, 1-9) spri­ji­­­­­­nă explicit a­ser­­­­ţiunea că diferenţierea „lim-bilor“ (cuvînt care în ve­chi­me avea şi înţelesul de „neamuri“) nu-i străină de vo­­­inţa şi lucrarea divină (dar într-un sens mai degrabă co­rec­ţi­onal). Conştiinţa teologică creştină nu se poate mul­­­ţumi însă doar cu acest vag mit paleosemitic (ce are mai degrabă relevanţă morală şi nu explică decît o latură a pro­blemei[14]), ci reclamă o fundamentare teo­­­logică mai so­­li­dă şi mai cuprinzătoare, în lumina revelaţiei hristice şi a tradi­ţiei biseri­ceşti.
Spre o perspectivă providenţialistă ne duce şi puter­nica încredinţare a lui Israel că este „poporul lui Dumne­zeu“, ales şi chemat să parcurgă mesianic o istorie sfîntă, păzindu-şi cu habotnicie temeiurile identitare, tocmai din răs­pundere faţă de Dumnezeul său şi de ordinea divină a Creaţiei. Numai că originea şi misiunea de sus Israel le revendică strict pentru sine[15], pe cînd pe noi ne preocupă o explicaţie integratoare, în măsură să dea seama nu doar de un neam, ci de toate neamurile, consfinţite ca atare prin uni­versalismul mesajului creştin („La ai Mei am ve­nit şi ai Mei nu M-au primit; chema-voi neamurile şi ace­lea Mă vor prea­mări!“). Cert este că nicăieri în Sf. Scrip­­tură, nici în Ve­chiul Testament, nici în Noul Testament, nu este contestată (sau măcar pusă la îndoială) legitimi­tatea existenţei diferen­ţiate a neamurilor în istorie, cu toa­te consecinţele ce decurg de aici[16]. Nici teologia Sfinţilor Pă­rinţi ai Bisericii nedespăr­ţite, fie ea răsăriteană sau apu­seană, nu se pronunţă în alt sens; ba mai mult, Biserica Ortodoxă, care a păstrat cel mai fidel învăţătura tradiţio­nală, a dăinuit firesc în duhul organi­cităţii etnice, orîndui­tă treptat în Biserici naţionale, pe teme­iul uni­tăţii în di­ver­­sitate a întregii Firi create[17]. Apusul, din păcate, s-a în­depărtat de această viziune realist-spirituală, ab­so­luti­zînd unitatea în detrimentul diversităţii, cu căutarea raţio­nalistă a unui soi de universalism abstract, precursor religios al universalismelor laicizate ale modernităţii, de la „cosmo­politismul“ sau „inter­na­ţio­nalismul“ de ieri pînă la „mon­dia­­lis­­­mul“ sau „globalismul“ de azi. Cu toate acestea, na­tura lu­cru­rilor a opus o rezistenţă semnificativă abuzu­­rilor artifi­ci­ale, naţiunile conservîndu-şi cu îndărătnicie fi­in­ţa şi con­şti­inţa de sine, chiar dacă pe fon­dul unei crize tot mai accen­tuate, ce pare a permite astăzi, cel puţin în Oc­ci­dentul euro-american, pasul îndelung pregă­tit spre a­bo­­lirea definitivă a structurilor naţionale, adică a întregii or­dini tradiţionale a lumii.
Cum se poate deci fundamenta teologic, pe baze scrip­tu­ris­tice, patristice şi ortodoxe, dar şi în confruntare des­chisă cu provocările oneroase ale modernităţii, existenţa legitimă a naţiunilor şi nu mai puţin a naţionalismelor (în sensul neper­vertit al cuvîntului)? Se ştie că problema, conturată în se­co­lul al XIX-lea, a fost des­tul de pe larg şi de cu folos dez­bătută în România interbelică, fie de oameni de ştiinţă creştini, precum Nicolae C. Pau­lescu (socotit de Nichifor Crainic, exagerat poate, chiar „fondatorul naţionalismului creştin“ la meridian românesc) sau Simion Mehedinţi, fie de filosofi cu sensibilitate teologică, precum Nae Ionescu sau Vasile Băncilă, fie de ideologi poli­tici ai drep­tei creştine, precum Corneliu Z. Co­dreanu sau (într-o fază mai tîr­zie) Petre Ţuţea, fie de teologi propriu-zişi, pre­cum Ni­chifor Crainic sau Dumitru Stăniloae. Au avut loc şi polemici de amploare pe această temă (cea mai fai­moasă fiind probabil cea din 1937, în ca­re au fost angajaţi Nae Io­nes­cu, Radu Dragnea, Dragoş Protopopescu şi Dumi­tru Stăniloae). Gândirismul (numit şi „ortodoxism“, nu fără o notă de maliţiozitate[18]), şcoala lui Nae Ionescu (persiflată încă din epocă sub denumirea de „trăirism“[19]) şi legiona­rismul (cel puţin pînă la moar­tea întemeietorului său şi „de­ca­pitarea“ generală a Mişcării: 1938-39[20]) au avut ca nu­­mi­tor co­­mun spi­ri­tualismul şi na­ţi­onalismul creştin (u­ne­ori, ce-i drept, cu su­pra­licitări mai degrabă ortodoxiste decît orto­doxe[21], de unde o anume re­zervă a teologiei ofi­ci­ale, ce nu trebuie nicide­cum inter­pretată ca ostilitate de principiu). Et­ni­cul, chiar abordat din perspective diver­gente (Constan­tin Ră­dulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Lu­ci­an Blaga etc.), a con­sti­tuit o preo­cu­pare de căpătîi, cu re­zultate con­siderabile, pe nedrept ig­no­rate astăzi (cînd ni­ve­lul dez­ba­­­terilor congenere, impus din Occident, e unul aproape derizoriu, sub pre­ten­ţia u­nui soi de ştiinţifism i­de­­o­logizat, ad usum gentilium).
Cea mai solidă fundamentare metafizică a naţiunii în duhul teologiei mistice răsăritene, de la înălţimea unei înal­­­te autorităţi teologice, dar şi cu o bună respiraţie filoso­fică, îi aparţine fără îndoială părintelui Du­mi­tru Stăni­loae şi se regăseşte în prima parte a volumului Ortodoxie şi românism[22], care sintetizează un deceniu de dezbateri serioase pe aceas­tă temă[23].
Pornind, în mare, de la aceste antecedente şi raportîn­du-mă interpretativ la cunoscutul loc paulinic: „Căci pre­cum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fie­care în rîn­dul cetei sale[24]…“ (I Corinteni 15, 22-23; subl. mea), încerc în continuare o sinteză a ceea ce se poate numi „teo­­­lo­gia neamului“, socotind că acest cuvînt, deşi de ori­gine maghiară, exprimă mai exact înlăuntrul limbii româ­ne sta­tutul ontologic şi dimensiunea mistică a entităţii et­nice sau naţio­nale, avînd şi avantajul de a fi (încă) un termen de circulaţie curentă (spre deosebire de „naţie“, receptat tot mai mult ca un termen învechit şi oarecum li­vresc, eliminat în mare mă­sură din uzul curent de către si­no­nimul parţial „naţiune“, ce are însă un puternic caracter sociologizant, impus mai ales pe filieră marxistă[25]).

O problemă de conştiinţă creştină

Diferitele denaturări ale naţionalismului în istoria po­­­­li­tică a secolului XX au dus treptat la o compromitere ne­dreaptă a înseşi ideii naţionale, ba chiar la o abrup­­tă echivalare a ei cu ceea ce se numeşte îndeobşte rasism, şovi­nism sau xenofobie.
Faptul acesta a convenit mai tuturor taberelor po­li­­tice de stînga, care s-au grăbit să-şi scoată de aici argu­mente aparent îndreptăţite în sprijinul promovării diferitelor interna­­ţionalisme, mai mult sau mai puţin democratice. Cri­za iden­titară a devenit una dintre mărcile “omului recent” şi principalul factor dizolvant al culturilor tradi-ţionale.
Se pune însă întrebarea dacă procesul tot mai acce­lerat de deznaţionalizare a lumii (pavat poate, ca şi iadul, cu bu­­ne intenţii) nu reprezintă cumva o violentare a ordinii fireşti a existenţei istorice? Nu cumva se petrece, la nive­lul “naţiunilor” şi al “patriilor”, un proces de uniformi­za­re ten­denţioasă, foarte asemănător cu cel încercat la ni­ve­lul indivi­zilor în diferitele regimuri tota­litare (şi mai ales în cel co­mu­nist)? Nu e oare la fel de scandalos să pui în­­tre pa­ranteze personalitatea istori­ceşte consolidată a unor comunităţi ca şi pe aceea a unor indi­vizi umani? Dacă fie­cărui om i se recunoaşte dreptul la personalitate proprie şi la liberă determinare, atunci de ce acest drept nu s-ar cu­veni res­pectat şi în cazul comu­nităţilor umane? Cum să nu existe temeri, în faţa acestor tendinţe nivelatoare cu vă­dit substrat ideologic, că internaţionali­smul democratic al “noii ordini mon­diale” (sintagmă adeseori grafiată cu majus­cule) nu-i decît o for­mă camuflată de totali­tarism, ale cărui victime nu vor mai fi atît indivizii luaţi izolat, cît comunităţile tra­di­ţionale? Din acest punct de vede­re, nu ne aflăm decît pe li­nia de continuitate a comunismului mar­­x­ist (“Proletarul n-are pa­trie!”), deci a aşa-numitului inter­naţionalism proletar, ale cărui baze sînt, cum bine ştim, ateismul şi materia­lis­mul, adică atentatul de tip luci­feric la “ordinea firească a lu­mii lui Dumnezeu”[26]. Cea care se vede agresată, îndărătul or­di­nii po­li­tice, este însăşi or­­­dinea religioasă, care-n spaţiul nostru eu­ropean se iden­tifică organic cu creştinismul.
De aceea, problema naţională se cuvine rediscu­tată (şi) din perspectiva generală a creştinismului, cu toată res­pon­sabilitatea mistică şi morală pe care omul creştin o are în fa­ţa lui Dumnezeu, atît pentru sine, cît şi pentru aproa­pe­le. Trăitor în Biserică, creştinul are conştiinţa vie că nu se mîn­tuieşte “de unul singur”, ci că există cercuri concen­tri­ce de viaţă comunitară (familia, neamul, Biserica), pe care nu le poate eluda nepedepsit, căci pînă şi pentru marea judecată fiecare va învia “în rîndul cetei sale” (I Corinteni 15, 23). Chiar dacă nu avem aici “ce­ta­te stătă­toare” (Filipeni 3, 10), ci “cetăţenia noastră este în ceruri” (Evrei 13, 14), istoria sau “veacul de acum” ră­mî­ne ma­rea “scenă a mîntuirii”, care nu ne poate fi indi­ferentă, după cum nu ne poate fi indiferent “trupul strică­cios” în care vieţuim cu nădejdea “nestricăciunii” ce va să vie. Nu ab­so­lu­tizăm “lumea”, nici nu ne împătimim de ea, dar ne pa­să de rosturile ei, căci tot ceea ce ne înconjoară e spri­jin sau pie­dică pe calea mîntuirii.
Conform ideologiilor curente, naţiunile[27] sînt con­tes­­tate pentru că generează naţionalisme, iar naţionalismele sînt definite ca forme revolute de extremism şi intoleranţă. Dacă naţiunea este devalidată, atunci naţionalis­mele rămîn fără obiect. Este un caz tipic de reducţionism ideologic. În rea­litate, aşa cum spuneam, existenţa naţiunilor este un fapt de evidenţă ele­mentară, iar naţionalismele re­­prezintă consecinţe fireşti ale acestei stări de fapt. Că na­ţionalismele au ajuns uneori la excese repro­ba­bile, acesta e un adevăr. Nu înseamnă însă că orice na­ţi­o­nalism tre­buie condamnat aprioric, aşa cum anumite exce­se pă­ti­maşe ale iubirii nu ne îndreptăţesc să condamnăm iubi­rea în sine – care nu numai că este bună, dar este cel mai mare bun.
Părintele Stăniloae conchidea, la capătul unei minu­ţi­oase analize teologice: “Există, prin urmare, naţionalism şi naţionalism. Exis­tă un naţionalism care poate fi o grea căde­re în păcat – şi de mul­­te ori aşa este –, dar antinaţio­nalismul e prin sine, ca fu­gă nu numai de forma creştină a vieţuirii, ci şi de conţinutul ei firesc, o şi mai grea cădere în păcat. […] Na­ţio­na­lismul, ca tot conţinutul natural al vieţii, chiar dacă nu ne mîntuie el, ci credinţa din el, nici nu ne pierde prac­ti­cîndu-l cu credinţă. […] Naţionalismul, în sine luat, nici nu mîn­tuie, nici nu pier­de. Dar în practică, orice naţionalism sau mîntuie, sau pierde, după cum este sau nu este străbătut de credinţa creştină” (“Naţiona­lis­mul sub aspect moral”, în Ortodoxie şi românism, ed. 1998, p. 104).

Unitatea în diversitate şi iubirea cuminecătoare

Mai întîi se cade arătat că naţionalismul genuin n-are nimic de-a face cu şovinismul sau cu vreo altă formă de izolare ori agresivitate etnică. Tot aşa cum personalismul, la nivelul individual, nu-i o formă de însingurare sau de ne­­ga­re a celorlalţi. Orice persoană este chemată să se dez­volte cît mai mult pe linia propriei personalităţi, a­ceasta con­sti­tuind singura modalitate opti­mă de contri­bu­ţie crea­toare la organismul social. Tot aşa, orice neam es­te che­mat să se dez­volte cît mai mult pe linia tradiţiei pro­prii, spre a aduce sporul său specific umanităţii înseşi, ca­re nu este alt­ceva decît unitatea în diversitate a tuturor comuni­tă­ţilor u­ma­ne, finalitatea lor armonică (integratoa­re, dar nu nivela­toare). E un adevăr banal că, bunăoară în ordi­nea valorilor spirituale, cu cît eşti mai specific, cu atît eşti mai interesant şi mai universal. Căci fiecare este chemat să atingă univer­sa­litatea în propria lui specificitate. Uni­versalul este ideal, specificul este concret. Or, idealul tre­buie întruchipat în concret, pe care-l catalizează şi prin care se valorifică func­ţional. Uni­ver­salul viu, “întrupat”, nu este nicidecum totali­zare amorfă, ci vastă simfonie de note specifice. Cei ce um­­blă să ne ispi­tească în numele unui universalism abstract şi impersonal sînt deopotrivă in-amicii “neamu­rilor” şi ai “omenirii”; şi, implicit, ai lui Dumnezeu, Care a rînduit ca neamurile să existe prin fire şi să co-existe prin iubire, pînă ce se vor înfăţişa, cu zes­trea lor istorică, la marea Lui judecată.
Adevăratul naţionalism înseamnă, aşadar, păzirea şi afir­marea creatoare a fiinţei şi geniului naţional al unui ne­am, dar şi efort conştient de armonizare cu celelalte nea­­muri, în concertul universal al omenirii.
Naţionalismul aces­ta nu are doar baze materiale (bio­logice, istorice, po­li­­­tice), ci şi baze moral-spirituale, me­ta­­fizice şi chiar mis­tice. De ace­ea, cea mai pură formă de naţionalism este naţionalismul creş­­­tin, ca unul care stă sub marele impe­rativ al Iubirii: iubire faţă de Dumnezeu, iu­bire faţă de pro­priul neam, iubire faţă de orice om ca făp­tură a lui Dum­­nezeu. Altfel spus, iu­bi­­re lucidă (în sen­sul mistic al cuvîntului) faţă de ordinea fireas­că a Cre­a­ţiei, în care nea­mu­rile/naţiile, lăsate ca atare de Dum­ne­zeu, sînt forme de exis­­ten­ţă metafizic legi­time şi isto­ri­ceşte necesare.
Orice atitudine – politică sau de altă natură – care con­­tra­vine teme-iului dumnezeiesc al iubirii cuminecă­toare este o formă de patologie istorică. Şovinismul (rasis­mul, xe­­no­fobia), tocmai pentru că se întemeiază nu atît pe iu­birea de propriul neam, cît pe ura faţă de alte neamuri, nu este de­cît o formă de pseudo-naţionalism, ce trebuie repu­diată toc­mai în numele naţionalismului ade­vă­rat. A ames­teca însă ten­denţios lucrurile, cultivînd deli­berat confuzia dintre naţi­o­­nalism şi şovinism[28], denotă o lipsă de probi­tate vecină cu infamia. Din păcate, propaganda antinaţio­nală a reuşit să ino­­culeze adînc această confuzie în con­ştiinţa opiniei publi­ce mondiale, transformînd naţio­na­lis­mul în “sper­ie­toa­rea” de serviciu a lumii contempo­rane. Creştineşte vorbind, de­mersul onest ar fi acela de a ve­ghea ca lucrurile să nu dege­nereze, prin manipulare inte­resată, nici în pseudo-naţio­nalis­mul şovin, nici în pseudo-universalismul antinaţional, care nu sînt decît două fun­dături simetrice ale vieţii istorice.

Neamul între imanenţă şi transcendenţă

În al doilea rînd, se cuvine reamintit că funda­mentul uman al naţionalismului autentic nu este poporul, ci nea­mul. Actualizez aici o distincţie curentă în discursul interbelic de dreapta. Dincolo de imanenţa poporului, există o transcen­denţă a neamului, conexată la Dumnezeu. Cînd spun “po­por”, înţeleg o ipostază actualizată a neamului, uneori fastă, alteori nefastă, în funcţie de virtuţile sau păcatele liber exer­citate de fiecare trăitor curent. Iar cînd spun “neam”, înţeleg comunitatea, deopotrivă istorică şi transistorică, a tuturor ge­­­ne­raţiilor trecute, prezente şi vii­toare subsumate ontologic aceluiaşi “model” identitar de origine divină, avînd o dina­mică structurală complexă, a cărei evaluare definitivă e legată de misterul eschatologic, în raport tainic cu fiecare destin personal. Chiar în stare degenerată, “chipul” neamu­lui continuă să subziste în fiecare dintre noi, aşa cum, creşti­neşte vorbind, la nivelul onto­logic al condiţiei panumane, păcatul n-a des-fiinţat din noi “chipul lui Dumnezeu”, ci nu­mai l-a stricat sau l-a obscurizat. Omul şi-a “ieşit” din fire, pe toate registrele existenţei sale, dar Dumnezeu îi lasă posi­bilitatea şi-i a­dre­sează chemarea de a-şi “veni”/re-intra în fi­rea lui, mîn­tuirea reprezentînd o provocare complexă, deo­po­trivă par­­ticulară şi generală, personală şi comunitară, istorică şi metaistorică. Inşi şi neamuri (realităţi ontologic solidare) se pot pierde sau se pot cîştiga, căzînd toate sub “jude­cată”: nu atît sub judecata omenească a istoriei (care este parţială şi poate fi nedreaptă), ci sub Marea Judecată a lui Dumnezeu, cea de la “plinirea vremii”.
Raportul dintre popor şi neam nu trebuie în nici un caz înţeles simplist, ca unul dintre o realitate fizică, supusă devenirii, şi alta metafizică, sustrasă devenirii. În fond, este vorba de una şi aceeaşi realitate, dar în două ipostaze com­plementare: una care “se arată” în veac, alta care “se as­cun­de” dincolo de veac; sau, altfel spus, de o prelungire a fizi­cu­lui în metafizic, printr-o dinamică tainică şi per­petuă, de ordin cumula­tiv. Tot ce păţeşte un “popor” (ipo­staza sin­cro­nică a realităţii etnice) se înre­gis­trează în con­tul “neamului” respectiv (ipostaza diacro­ni­că a aceleiaşi realităţi). În felul acesta, putem spune, fără nici o ezitare, că “nea­mul” se actualizează şi devine prin “po­por”. A­ceastă dina­mică ni se înfăţişează complexă şi imprevizi­bilă, ca una ce an­gajează tot şirul generaţiilor istorice ale unui orga­nism co­mu­­nitar. De aceea, cum am arătat cu alt prilej (polemica mai veche cu d-l Patapievici, care a prile­juit numeroase lămuriri utile), se poate spune că nu există neamuri o dată pentru totdeauna rele, nici neamuri o dată pentru tot­deauna bune. Ca orice reali­tate care cade (şi) sub incidenţa isto­riei, neamurile nu sînt entităţi perfecte, pentru că omul însuşi nu (mai) este o fiinţă perfectă. Via­ţa naţională se co­lo­­rează şi ea, la toate nivelurile, de vir­tuţile sau de viciile uma­nului, iar neamul, ca ansamblu or­ganic, se resimte, cli­pă de clipă, de starea fie­­cărui mă­du­lar[29]. Aşa cum insul u­man nu poate fi judecat de­fi­nitiv după o singură îm­pre­jurare a vieţii sale, ci o dreaptă jude­cată se cade să ia în seamă ansamblul acestei vieţi, tot aşa neamurile se cade să fie judecate în ansamblul existen­ţei lor istorice (tocmai de aceea precizam mai sus că adevărata lor judecată apar­ţine lui Dumnezeu şi că nu se poate face decît la sfîrşitul istoriei).
Conform în­văţăturii creştine, există o certă solida­ri­tate eschatolo­gi­că între ins şi comunitatea căreia îi aparţine. Învăţăturii deja citate a Sfîntului Apostol Pavel, privind învi­e­rea fiecăruia “în rîndul cetei sale”, Sfîntul Ioan Teo­logul îi adaugă această viziune a Ierusalimului ceresc: “Şi neamu­rile vor umbla în lumina ei [a cetăţii sfinte], iar împăraţii pămîntului vor aduce la ea mărirea lor […] Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor” (Apocalipsa 21, 24 şi 26). În­că din vechime, evreii sugerau unitatea mistică în eterni­tate a insului cu spiţa lui, spunînd despre cel ce murea că “s-a adăugat la neamul său”. Biserica se roagă în mod curent pen­tru cei răposaţi să fie pomeniţi de Dumnezeu “cu tot nea­mul lor cel adormit”. Neamul este resimţit ca un fel de “sine lărgită” a fiecăruia dintre noi, avînd nu doar subzis­ten­ţă is­to­rică, ci şi permanenţă trans­istorică.
Între “neam” şi “popor” există un raport analog – mu­­­ta­tis mutandis – cu cel dintre “Biserica văzută” şi “Bise­rica ne­văzută”. Comunitatea mistică a neamului nu se sub­­stituie nicidecum comunităţii mistice a Bisericii (o a­se­me­nea înţelegere ar constitui o erezie de tip filetist, de care a fost păscut uneori naţionalismul romantic, ce nu s-a sfiit să vorbească chiar de o “mistică naţională”), ci este internă acesteia: nu atît ca parte într-un întreg, cît ca di­ver­­sitate în unitatea întregului.
În teologia Părintelui Stăniloae, pe lîn­­­gă ac­cepţiunea de comunitate mistică a generaţiilor etni­ce (la care ne vom adăuga cu toţii, pînă la sfîrşitul veacurilor, cu virtu­ţile şi cu păcatele noastre), neamul o mai are şi pe aceea de model/proiect dumnezeiesc etern care susţine şi guver­nea­ză realizarea în timp a unui destin comunitar[30]. (În a­cest sens, nu-i neavenit să spunem că libertatea făpturilor raţionale este şi o pro­ble­mă de conformare sau de non-conformare la aceste cadre tainice ale ordinii divine: nea­mul, ca şi individul, îşi poate împlini destinul sau şi-l poa­­te rata.)
Ţinînd seama de toate aceste dimensiuni teologice, confuzia dintre neam şi po­por poate duce la grave nea­jun­suri pentru înţelegerea corectă a naţiona­lis­mu­lui, care ris­că să devieze uneori nu doar spre o supralicitare păgînă a naţi­onalului (cum a fost cazul rasismului german, a cărui critică ortodo­xă a întreprins-o Nichifor Crainic în “Rasă şi religiune”), dar şi spre un populism demagogic şi con­junctural (cum este cel practicat astăzi la noi de Partidul România Mare).

Linia neamului

În istorie există o linie a fiecărui neam[31], urmată şi îm­bogăţită în măsuri variabile de şirul generaţiilor et­nice. Ea, această linie a neamului, constituie axa esenţială a existenţei naţionale. Pe ea se întîlnesc, în ceea ce au mai repre­zen­tativ, morţii şi viii, cei ce au fost, cei ce sînt şi cei ce vor fi; la capătul ei va sta întreagă, pentru dreapta jude­cată a lui Dumnezeu, vrednicia sau ne-vrednicia isto­rică a fiecărui neam. În dialectica istorică a vieţii naţionale, exis­tă generaţii care se învrednicesc mai mult şi generaţii care se învred­nicesc mai puţin. Sau, am putea spune: po­poare care trăiesc mai aproape de linia neamului lor şi po­poare care, orbite şi decăzute, se înde­părtează considera­bil de la această linie. Or, degenerarea unui popor poate să meargă şi pînă la frîn­gerea definitivă, încă de aici, a liniei istorice a unui neam; există destule exemple de nea­muri care au părăsit scena isto­riei prin nevrednicia uneia sau a mai multor generaţii succesive. Un neam se poate “stinge” atunci cînd poporul – ipostaza lui actuali­zată în­tr-un anu­mit ceas istoric – decade atît de mult încît uită complet şi se îndepărtează de linia neamului, adică de formula speci­fică a vredniciei şi demnităţii lui. Cîtă vre­me mai există însă în sînul unui popor măcar o minoritate ce urmează şi măr­turiseşte linia neamului, acesta se poa­te salva prin ea. Acea mino­ritate va fi naţional repre­zen­ta­tivă: ea va con­stitui “eli­ta mesianică” a neamului respec­tiv, capabilă să-l îndreptă­ţeas­că în faţa lui Dumnezeu[32]. Căci, după vechea mărturie biblică (Ieşirea 18, 23-32), pen­tru o mînă de drepţi Dum­ne­zeu poate salva/ierta în­trea­ga Cetate...
Un popor ticăloşit trebuie mustrat cu asprime, toc­mai în numele neamului, de către “drepţii” lui. Poporul nu tre­­buie absolutizat şi iubit orbeşte. Dacă el pericli­tează, prin nedesăvîrşirile clipei, existenţa veşnică a nea­mului, atunci ade­văratul naţionalist are obligaţia morală şi istorică de a-l certa, trezindu-l din nemernicie, cum făceau proorocii din vechiul Israel – şi cum a făcut-o Mîntuitorul Însuşi (“Neam [popor] păcătos!” – le strigă El evreilor în mijlo­cul şi din sîn­gele cărora S-a întrupat ca om). Dumnezeu Însuşi îi cear­tă pe cei pe care-i iubeşte, dojana nefiind de­cît semn al iubirii care veghează. Ade­văratul naţionalist va fi, aşadar, cel care, iubindu-şi nea­mul pînă la sacri­fi­ciul de sine, va evita să-l mistifice sau să se mistifice. A vorbi necondiţionat numai în termeni superlativi despre poporul tău, oricît de rătăcit ar fi acesta, nu e atitudine de adevărat naţionalist, ci de jalnic demagog populist. Ca şi şovinismul, populismul es­te o formă de denaturare a naţi­o­nalismului; el apare de obi­­cei ca apanaj al retoricii poli­ti­cianiste, dispuse oricînd, pentru interesele sale imediate, să linguşească poporul, chiar în detrimentul destinului naţi­o­nal. Este toc­mai ceea ce au fă­cut în România ultimilor ani avortonii naţional-comunişti ai vechiului regim, dar şi anumite tabere ce s-ar dori sincer na­ţi­­o­naliste, fără a fi me­ditat însă cum se cuvine asupra te­me­iurilor mai adînci ale doctrinei şi atitudinii lor politice.
Adevăratul naţionalist nu caută să-şi în-cînte, ci mai de­grabă să-şi des-cînte poporul, spre a-l lecui de bolile sau infir­mi­tăţile curente. El va fi “desfermecătorul” poporului, de pe poziţiile absolute ale Tradiţiei neamului. Un astfel de “des­­fermecător” a fost, bunăoară, Eminescu (azi atît de puţin sau de fals cunoscut, din păcate, în această ipo­­stază trans-literară a personalităţii lui)[33]. Fără a fi o con­­ştiinţă teo­lo­gică sau o fire prea evlavioasă, el a înţeles, cu intuiţia ge­niu­lui, dar şi cu răs­­punderea asumată a peda­gogului naţio­nal, că Biserica Orto­doxă este “Maica spiri­tuală a poporului român”, că for­mula de creştere a unei naţiuni sănătoase este dată în însăşi tradiţia ei, că naţio­nalismul adevărat trebuie să se manifeste deopotrivă critic şi creator, iar românii să răs­pun­dă “misiu­nii” istorice pe care Dumnezeu le-a hărăzit-o: aceea de a fi “un strat de cultură la gurile Dunărei”.

O concluzie care obligă

Prin urmare, adevăratul naţionalism, întemeindu-se pe realitatea eternă a neamului, călăuzit de iubire, dar şi de luciditate, nu se poate confunda nici cu populismul, nici cu şovinismul. El nu-i decît valorificarea istorică firească şi exemplară, străină de orice extremism degra­dant, a fi­in­ţei şi geniului naţional “întru” care am venit pe lume şi “întru” ca­re sîntem chemaţi a ne împlini, fiecare după pu­teri, ca în “si­nele nostru lărgit” sau în “conştiinţa noastră mai bună”.
Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă şi per­so­na­listă, poate cataliza, pe de o parte, dezvoltarea spe­cifică şi armonioasă a fiecărei persoane umane în cadrul organismului său etnic (a fiecărui “eu” în cadrul lui “noi”) şi, pe de altă parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general al uma­nităţii (a fiecărui “noi unii” în cadrul lui “noi toţi”). Univer­salul este rînduit să se în-trupeze în formele parti­cu­­lare ale naţionalului, iar naţio­nalul este chemat să se dez-mărgi­neas­că (iar nu să se anu­leze!) în ecumenicitatea harică a Iubirii. “Naţiunile – scrie D. Stăniloae – sînt, du­pă cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfîr­şită. Le vom suprima noi, vrînd să rectificăm opera şi cuge­tarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai de­grabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestînd cînd una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propo­văduind ar­mo­nia lor, căci armonie deplină e şi în lu­mea ideilor dum­nezeieşti” (“Scurtă interpretare…”, ed. cit., p. 24).
Şi pentru că d-l Andrei Pleşu pare să ştie ceva ce d-l Horia-Roman Patapievici nu ştie (sau se preface a nu şti), îmi îngădui să-l mai citez o dată: “Apartenenţa la o naţiune sau alta este un dat providenţial, aşa cum este culoarea ochilor, statura şi tot ce alcătuieşte identitatea noastră particulară. Ca atare, această apartenenţă are un sens şi creează o răspundere. Nu te naşti întîmplător într-o anumită naţiune: există o marcă destinală în această împrejurare, există o comunitate istorică cu ceilalţi, există, mai ales, formidabila comunitate de limbă care leagă, în adînc, pe toţi utilizatorii ei. Şi există un rost al fiecărei naţiuni în istoria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o porţiune importantă a acestei istorii. Identitatea naţională e un fapt de la sine înţeles, care lucrează în noi clipă de clipă. Naţiunile sînt o realitate foarte puternică încă şi diversitatea lor este «sarea pămîntului». [...] Problema nu este a abandona sau a eluda tema naţiunilor, ci de a o pune la locul ei, fără emfaza secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fără obsesia confruntării duşmănoase şi a supremaţiei exclusiviste. Asumarea identităţii naţionale trebuie, cu alte cuvinte, să ia chipul unei ofensive a creativităţii...” (Despre îngeri, ed. cit., pp. 169-170).
Se cade recuperat, în concluzie, acel naţionalism care îm­­bogăţeşte şi deschide, cu grija de a-l separa tranşant de for­­mele patologice ale suficienţei gregare. Altfel spus, se cade redesco­perită relaţia intimă dintre natu­ralul cre­at şi divi­nul necreat[34], reaşezîndu-ne, cu înţelep­ciu­ne şi rea­lism, pe coordonatele eterne ale lumii lui Dum­­nezeu. Se ca­de, în fine, să reînvăţăm lecţia adevăra­tei comuniuni, ca­re înseam­nă integrare organică a diversi­tăţii exis­ten­ţiale în ma­rea unitate dinamică a Făpturii.

Răzvan CODRESCU

[1] Cf. “Ipostaze ale naţionalismului românesc”, în vol. Spiritul drep­tei. Între tradiţie şi actualitate (Editura Anastasia, Bucureşti, 1997), sau “Naţionalismul românesc în context european. Ipostaze istorice şi provocări actuale”, în vol. Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului (Editura Christi-ana, Bucureşti, 2004), reprodus şi pe acest blog. Eti­che­tele au, fireşte, gradul lor de relativitate.
[2] Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
[3] Blackwell, Oxford, 1983. În româneşte: Naţiuni şi naţionalism, E­di­­­tura Antet, Bucureşti, 1997. O ultimă sinteză a lui Ernest Gellner, de dimensiuni reduse, apărută postum în 1997, a fost şi ea tradusă în ro­­mâ­neşte în 2001, la aceeaşi editură, sub titlul Naţionalismul.
[4] Blackwell, Oxford, 1986. Poziţie ce încearcă să mai păstreze cu pru­­­­denţă baza etnică a fenomenului, dar care a fost deja aspru com­bă­­tută, în favoarea punctului de vedere “contractual” asupra comuni­tăţilor na­­ţio­nale, mai ales de către Dominique Schnapper în La com­mu­nauté des citoyens. Sur l’ idée moderne de nation, Gallimard, Pa­ris, 1994.
[5] Nationalism, ed. IV, Blackwell, Oxford, 1993 (prima ediţie apăru­se în 1960). Cartea începe cu această afirmaţie tranşantă: “Naţiona­lismul este o doctrină inventată în Europa la începutul secolului al XIX-lea”. But what about nations, Mr. Kedourie?
[6] Filosof al ştiinţei ce neagă orice formă de determinism şi unul din­tre teoreticienii aşa-numitei “societăţi deschise”.
[7] A se vedea (în vol. Spiritul dreptei…, ed. cit., pp. 175-189, sau în vol. În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pp. 183-194), mica pole­mi­că pe care am avut-o pe această temă cu au­torul Politicelor (Editura Humanitas, Bucureşti, 1996), al cărui punct de vedere s-a mai nuanţat între timp, cum se vede şi din volumul Omul recent. O critică a modernităţii din perspectiva întrebării: “Ce se pierde atunci cînd ceva se cîştigă?” (Editura Humanitas, Bucureşti, 2001).
[8] Aşa începe sinteza sa cea mai recentă pe această temă: Două secole de mitologie naţională, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999 (ed. a II­-a, revăzută şi adăugită: 2002).
[9] Verso Editions and New Left Books, Londra, 1983. B. Anderson ve­­­­de naţiunile ca pe nişte produse impure ale voinţei politice, impuse mai ales pe cale mediatică.
[10] Cf. rev. Provincia, anul II, nr. 5, mai 2001, p. 9.
[11] Cf. Andrew Linklater, The Transformation of Political Community. Ethical Foundations of the Post-Westphalian Era, Polity Press, Cam­bridge, 1998.
[12] Antinaţionale şi anticreştine, vizînd abolirea ordinii po­litice şi spi­rituale tradiţionale şi înlocuirea ei cu o “nouă ordine mon­dială” (No­vus Ordo Seclorum [Saeculorum] – cum citim pe bancnota de 1 do­lar), păzită de un supra-guvern plutocratic, mai mult sau mai pu­ţin ocult. Privind lucrurile din a­ceas­tă per­spectivă “conspiraţionistă” (horribile dictu), “comunis­mul” de ieri şi “comunitarismul” de azi par două trepte ale aceluiaşi proiect unitar de descreştinare, deznaţio­na­li­zare şi desuve­ra­nizare a statelor lumii. No­ua politologie poartă o vastă campanie îm­po­triva “statului-naţi­une”, avansînd fel de fel de alter­native federaliste şi făcînd loc conceptului – ispititor ca un cîntec de sirenă – de “ce­tăţenie transna­ţio­nală”.
[13] Care se întemeiază pe ideea trecerii de la revoluta “Eră a Peştilor” (identificată, în mare, cu creştinismul) la noua “Eră a Vărsătorului” (eclectică şi cosmicizantă). Dintre contribuţiile pe teren românesc la bibliografia problemei, merită în continuare toată atenţia cartea lui Bru­­­no Würtz: New Age. Paradigma holistă sau revrăjirea Vărsă­to­­rului, Editura de Vest, Ti­mi­­şoara, 1992 (reed. 1994).
[14] Etnicul (sinteză inefabilă de sînge şi suflet) e asociat de obicei cu o anumită limbă şi cu un anumit spaţiu, dar între acestea nu-i o le­gătură indisolubilă sau o convergenţă necesară. Există în istorie şi nea­muri ca­re şi-au pierdut limba sau teritoriul, dar nu şi identitatea etnică, iar cazul cel mai relevant e chiar cel al poporului evreu. “A­­mes­tecul lim­bilor” nu constituie nicidecum un criteriu suficient în explicarea dife­ren­ţelor et­­­ni­ce sau a misterului etnogenetic.
[15] Statutul de “popor ales” al lui Iahve reprezintă însăşi axa is­to­­rică şi religioasă a iudaismului, iar ideea dominaţiei sale uni­ver­sale, pe cale de consecinţă, este limpede atestată în textul Legii (To­ra): cf. Ieşirea 23, 22, sau Deuteronomul 7, 6 (discutabilă rămînînd doar ex­tra­po­la­rea acestei “alegeri” din planul religios în cel istorico-politic). În ori­ce caz, spune o formulă celebră datînd din secolul X şi atribuită rabi­nu­lui Saadia Hagga’on, “Poporul nostru este un popor numai în virtu­tea Torei”.
[16] Ba mai mult, Biblia ne încredinţează (cf. Deuteronomul 32, 8-9, dar şi Daniel 10, 13-21) că Dumnezeu a rînduit îngeri protectori fiecărui neam (de Israel văzînd El Însuşi). În cartea sa Despre îngeri (Editura Humanitas, Bucureşti, 2003), d-l Andrei Pleşu are un frumos capitol intitulat „Îngerii, muzica lumii şi naţiunile” (p. 158 şi urm.), din care îmi îngădui aici cîteva spicuiri: „Toţi marii învăţaţi ai creştinismului timpuriu sînt de părere că, în economia divină, fiecare seminţie îşi are îngerul ei păzitor. Nu doar individul uman are, prin urmare, un înger [păzitor], ci şi poporul din care face parte. Iată, în acest sens, un pasaj semnificativ din [Sfîntul] Vasile cel Mare (sec. al IV-lea): «Ştim încă de la Moise şi de la Profeţi că există îngeri înainte-stătători ai tuturor naţiunilor... Aceste căpetenii şi guvernatori puşi să ocrotească şi să supravegheze popoarele ce li s-au dat în grijă sînt fără de număr». [...] Comentarii iudaice la legenda Turnului Babel (Testamentum Nephtali) precizează că răspîndirea pe întreg pămîntul a urmaşilor lui Noe s-a făcut cu ajutorul unei armate de 70 de îngeri, care i-a învăţat pe oameni 70 de limbi diferite. Origene consideră şi el că la originea limbilor naţionale stau îngerii (cf. infra, «Îngeri şi litere», pp. 204-206). Sîntem, aşadar, îndreptăţiţi să ne imaginăm că la temelia fiecărei comunităţi etnice se află un principiu spiritual, un înger, care se exprimă în felul de a fi al respectivei comunităţi, în destinul ei istoric, în limba şi cultura ei. [...] În asemenea măsură se identifică îngerii neamurilor cu neamurile pe care le păstoresc, încît, potrivit tradiţiei, ei vor fi chemaţi să răspundă o dată cu ele la Judecata de Apoi” (pp. 165-166). Hristos este însă mai mare peste îngeri şi în El avem supremul „interlocutor ceresc al fiecărui individ şi al fiecărei naţiuni” (p. 168).
[17] Lumea e bună prin unitatea ei şi frumoasă prin diversitatea ei, mărturisind din făpturi kalokagathia Creaţiei divine. Creştinismul a­dîn­ceşte, în duh filocalic, unitatea transcendentă a Adevărului, Bine­lui şi Frumosului, anticipată raţional de filosofia păgînă.
[18] Cf. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941 (ed. a II-a, revăzută şi adăugită: Editura Minerva, Bucureşti, 1982), capitolul intitulat “Ortodoxiştii”.
[19] Termen pus în circulaţie, se pare, de către Şerban Cioculescu, critic literar cu mărturisite opţiuni de stînga.
[20] Cf. sinteza critică „Codreanu şi «fenomenul legionar»”, în cartea mea De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al drep­­­tei româneşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000 (reluat şi în vol. cit. În căutarea Legiunii pierdute).
[21] Ca şi tradiţionalismul în raport cu Tradiţia, ortodoxismul este re­cep­­tat îndeobşte ca un fel de ideologizare a Ortodoxiei, fie în sens politic, fie în sens cultural.
[22] Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1939 (reed. Editura Albatros, Bu­cu­reşti, 1999) – texte apărute iniţial în Gândirea şi Telegraful român. Unele precizări utile se găsesc şi în Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie (Sibiu, 1942; reed. Editura Paideia, Bucu­reşti, 1993), care începe chiar cu un capitol intitulat “Românism şi Orto­doxie” (cu referire mai ales la volumul Religie şi Spirit).
[23] Cf. şi vol. “Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a nea­mu­lui: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Pre­da, Editura Christiana, Bucureşti 2003 (secţiunea “Repere tradiţionale”), precum şi Costion Nico­lescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Editura Christiana, Bucureşti, 2003 (anali­ză bazată pe publicistica de tinereţe a marelui teolog, şi mai ales pe articolele sale din Telegraful român).
[24] În originalul grecesc: Hekastos de en to idio tagmati.
[25] În limbajul politologic şi sociologic, conceptul de naţiune nu mai a­­coperă atît o realitate ontologică sau organică, cît una de ordin juri­dic sau contractual, legată de ideea modernă de statalitate.
[26] Părintele Dumitru Stăniloae evoca, din teologia germană, sintagma Gottes Er­haltungs­ord­nungen, “orînduirile dumnezeieşti de conser­va­re a lu­mii”. Pînă la urmă, ca orişice realitate organică, neamul poartă spre Dum­­nezeu, Cre­atorul şi Rost(u)itorul – Logos-ul – lumii. Orice refuz sau siluire a rea­li­tăţii fireşti este “partea diavolului”, negarea lu­ci­fe­rică a creaţiei şi a ordinii ei divine.
[27] Folosesc aici termenul de “naţiune” mai ales cu sensul ontologic de natio (“naţie”, “neam”), însă fără vreo iluzie de “purism” etnic. Etno-identităţile, în acest tîrziu al istoriei, sînt realităţi complexe, funcţio­nale în virtutea unei predominanţe asumate.
[28] Continuă să circule în mod curent sintagma perversă de “ma­ni­festări naţionalist-şovi­ne”. E un vechi procedeu al stîngii, radicalizat de comunişti: se alătură ile­gi­tim doi termeni, pentru ca unul (nevi­novat) să fie compromis prin celălalt (considerat vinovat); aşa au apă­rut şi s-au încetăţenit sintagme precum “naţionalist-şovin”, “mistic-obscurantist”, “idealist-burghez” ş. a.
[29] Părintele Stăniloae observa cu dreptate (cf. “Scurtă interpretare teo­logică a naţiunii”, în Ortodoxie şi românism, ed. 1998, p. 23) că nu împotriva neamurilor e de luptat, ci împotriva păcatului care sluţeşte (şi) neamurile: “Scoaterea neamurilor din sta­rea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale, ci prin în­dreptarea naturii omeneşti în general. Dacă ar fi ceva păcătos însuşi specificul naţional,, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul unei naţi­uni, căci toţi ar fi răi!”. Principial, neamul este şi nu poate să nu fie. El devine însă întru Bine sau întru Rău, după îm­prejurările istoriei. Aici, “sub vremi”, lucrurile sînt neclare şi ameste­cate (perplexae şi permixtae, cu terminologia augustiniană), într-o mişcare perpetuă, fi­ind întotdeauna loc şi de “mai rău”, şi de “mai bine”.
[30] “Astfel, creaţiunea propriu-zisă n-a constat într-o arătare a lumii în forma ei deplin dezvoltată, cu toate speciile şi varietăţile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai seminţele lucrurilor, dar în aceste se­min­ţe se cuprind potenţial toate formele ulterioare ale lor. Dezvol­ta­rea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu, ca proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început, în Dumnezeu, deplin descoperit şi dezvoltat, în lume se arată pe rînd, în timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern [în sophía divină]. În ce priveşte pe om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam şi Eva. Dar în ei se cuprindeau potenţial toate naţiunile [neamurile]. A­ces­tea sînt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dum­nezeu. La baza fiecărui tip naţional acţionează un model dumneze­iesc etern...” (ibidem, pp. 21-22). Ori­cum le-ar numi – raţiuni/logoi, idei-voinţă, modele-forţă, esenţe, sub­stan­ţe etc. – şi oricum le-ar concepe, creştinismul se întemeiază, pre­tu­tindeni şi tot­­deauna, pe cer­ti­tudinea unor “idei” divine eterne, ce constituie – fie că le place, fie că nu “anti-esenţialiştilor” – temeiurile şi ordinea metafizică a Cre­a­ţiei. Nu poţi fi creştin dacă nu accepţi, în însăşi lumina Revelaţiei, o formă de esen­ţi­a­lism. Toată tra­diţia creştină, atît cea răsăriteană, cît şi cea apusea­nă, mărturiseşte esenţialismul ca pe o consecinţă a crea­ţi­o­nismului. Este însă o deose­bire fundamentală (pe care probabil că Vl. Lossky a formulat-o cel mai limpede, bunăoară în Teologia misti­că a Bisericii de Răsărit, mai ales capitolele IV şi V, sau în Intro­du­cere în teologia ortodoxă, mai ales cap. II): Apusul, pe urmele lui Augustin, perpe­tu­ează, inclu­siv prin Toma de Aquino, un esenţialism static de origine platoniciană (este esenţialismul sau substanţialismul prost, pe care-l cunoaşte şi e supărat d-l Patapievici, şi care confundă fiinţa neschim­bă­toare a lui Dumnezeu cu fiinţa schimbătoare a lumii, îngheţînd di­na­mismul cre­aţiei divine); Răsăritul, depăşind de devre­me atît idea­lis­mul plato­nis­mului antic, cît şi formele de neoplatonism creştinat ale origenis­mului sau augustinismului, a promovat – prin Maxim Măr­­tu­risitorul, Dioni­sie Pseudo-Areopagitul, Ioan Damaschin etc. – un esen­ţialism dina­mic sau energetic, consolidat definitiv prin marea sin­teză pala­mită: es­te esenţialismul ce distinge între “fiinţa” şi “lucrarea” lui Dum­nezeu, raţiunile lucrurilor ţinînd de sfera “ener­gii­lor necreate”, a “dumne­ze­irii de jos” despre care vorbea Sf. Grigorie Pa­lama, prin ca­re făptura se împărtăşeşte haric şi progresiv – liberă de orice fixism fa­­ta­list – din slava atotcuprinzătoare şi atotţiitoare a Crea­torului ei, che­­mată fiind la în-dumnezeire (theosis). D. Stăniloae in­sistă şi mai tîrziu (cf. Teolo­gia dogmatică ortodoxă, Editura Institu­tului Biblic şi de Misiune al B. O. R., Bucureşti, 1978, vol. 1, mai a­les pp. 345-375) pe acest carac­ter ortodox, “maleabil” sau “flexibil”, al ra­­por­tului din­tre raţiunile eterne şi “raţiunile plasticizate”.
[31] Sintagma “linia neamului” se întîlneşte, cu o accepţie asemănă­toa­re, şi la Corneliu Codreanu (cf. Pentru legionari, Editura “Totul pen­tru Ţară”, Sibiu, 1936, p. 427).
[32] Problema elitei este fundamentală, în pofida discreditărilor ei actu­ale. Întreaga istorie se întemeiază pe un “paradox” pe care Marx n-a reu­şit să-l înlăture prin decret ideologic: calitativ, majorităţile n-au fost niciodată reprezentative. Ele se manifestă cantitativ: “umplu” o for­mă istorică sau alta, dar nu pot da ele însele formă istoriei. Bună sau rea, istoria o fac elitele (sau falsele elite) – deci minorităţile cali­ta­­tive (sau care se pretind ca atare) – din sînul unei comunităţi. De cînd lumea, cei puţini au decis pentru cei mulţi. La noi şi aiurea, co­mu­nis­mul (ca şi neocomunismul succesiv) s-a întemeiat pe lichi­da­rea sau marginalizarea elitelor autentice, decapitînd calitativ naţiu­nea. El a instaurat puterea discreţionară a falselor elite, sub camufla­jul pur dema­gogic al “voinţei proletariatului/poporului”. Noi avem trebuinţă astăzi, înainte de toate, să ne crească la loc capetele retezate de comunişti. Nu este vorba aici, se înţelege, doar de aşa-numitele elite profesionale, nici de cele economice, cît de o adevărată elită na­ţională, definită în primul rînd moral, care să redibuiască “linia nea­mului” şi să ne re­aducă “în fire”. O astfel de elită nu se poate con­sti­tui decît în duhul Orto­doxiei, care reprezintă axa spirituală a dăinu­irii româneşti. Cum au dovedit-o anii din urmă, orice “elită” străină de a­cest duh rămîne ino­perantă la nivel naţional.
[33] Eminescianismul poate fi înţeles şi ca formulă de rectitudine şi vred­nicie românească. Am scris cîndva despre “crucialul Emines­cu”. Crucea este cuminecare a orizontalei cu verticala. În cazul lui Emi­nes­cu, am putea spune că se întretaie, în chip harismatic, verticala trans­­figuratoare a universalităţii cu orizontala creatoare a românităţii. Prin Eminescu, “omul deplin al culturii româneşti”, românitatea îm­bră­ţişează lumea şi se înalţă o dată cu ea, conştient sau doar instinctiv, spre taina Împă­răţiei în care toate sînt una.
[34] N. Crainic: “... naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se com­ple­tează; Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvîrşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia ace­lu­iaşi Dumnezeu” (“Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creş­­tin”, în Ortodoxie şi etnocraţie, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 128-129).

MIRCEA PLATON DESPRE ÎMBROBODIREA ROMÂNEASCĂ

DEASA ÎMBROBODIRE
SAU 6 PRETEXTE PENTRU A NU FACE NIMIC[1]


I. Partea dramatică

A face, a construi, a construi pe loc bun, cu temelie solidă. A lămuri. Lucrând, lămureşti, limpezeşti lucrurile, lumea, pe tine, pe ceilalţi. Asta dacă lucrezi în via Domnului. Dacă lucrezi pentru Mamona, atunci nu faci decât să sporeşti confuzia din tine şi din ceilalţi. Care sunt motivele pentru care, după cum suspină mulţi, România e în continuu “război civil”? Care sunt motivele pentru care nu ne lămurim? Ne agităm, facem multe, dar nu lămurim nimic, nu limpezim nici chipul României, nici al nostru, nu ne ridicăm pe verticala nici unei coloane vertebrale, nici unei turle. Orice sugestie, observaţie, întrebare, tentativă de a lămuri nişte lucruri, orice încercare de a lua lucrurile “la bani mărunţi” e primită, la noi, cu ostilitate osificată agonic în aceste tipuri de pretexte folosite pentru a nu lămuri nimic – şi deci pentru a nu face nimic.
1. Ai plecat din România. N-ai mâncat salam cu soia, nu eşti de-al nostru, nu mai ştii cum e aici. Ai plecat şi nu-ţi place “acolo”: păi, sigur, unii oameni sunt veşnic nemulţumiţi, nu se acomodează nicăieri. Ai plecat şi îţi place “acolo”: da, sigur, păi te-ai înstrăinat, nu mai ştii ce bine e la noi, ce ţară frumoasă avem, cu oameni calzi, primitori; te-ai asimilat, îţi place, te-ai vândut. Vii dintr-o ţară normală şi ne spui nouă ce să facem aici. Te-ai “împlinit” în acea ţară normală: păi asta înseamnă că nu mai ştii cum e să te “descurci” aici. Nu te-ai “împlinit”: păi atunci eşti un luzăr, ia uite la mine ce maşină nouă am, şi cum mă duc eu în vacanţă în Turcia vara şi la supermarket tot timpul.
2. N-ai plecat din România. Da, bun, eşti un luzăr, ce ştii tu. Nu eşti expert, n-ai burse. Nu ştii cum e în Occident: civilizaţie, nenicule, nu ca aici. Eşti rasist, homofob, legionar, sexist, fundamentalist. Înapoiat. Taci şi ascultă, şi înghite. Că, dacă erai bun de ceva, plecai din ţara asta de luzări. Ai plecat şi nu te-ai mai întors: nu eşti patriot. Ai plecat şi te-ai întors: n-ai reuşit acolo şi acum vii şi vrei să o faci pe deşteptul aici.
3. Eşti legitimat de “noi”. Păi bine, domnule, noi îţi dăm burse şi dumneata aşa îţi manifeşti recunoştinţa? Păi, cum, ne critici? De ce spargi rândurile, de ce ajuţi duşmanul, “inamicii inteligenţei” care va să zică? Dacă eşti legitimat de noi, dacă noi ţi-am dat şi te-am pus acolo unde eşti acum, păi fii şi tu recunoscător, şi nu mai critica atât. Manifestă iniţiativă doar în “cadru legal şi cu preaviz”. Eventual în pauza de cafea, la simpozion. Ca să detectezi cât mai repede masa cu tartine şi glumele bossului.
4. Nu eşti legitimat de “noi”. Păi, dacă nu eşti legitimat de “noi”, nu exişti. Noi suntem “noi”. Tu cine te crezi? Nu construieşti, nu eşti în nici o instituţie, unde, à propos, sunt doar oameni puşi de “noi”. Nu ştim cine eşti, cine te-a dus “dincolo”, cine te-a adus “înapoi”, ce vrei de la noi. Mai bine te ignorăm. De fapt, nici nu exişti. Ce spui? Nu se-aude. Şi chiar dacă se-aude, cui îi pasă? Nu înţelegem. Nu ştim autorii de care vorbeşti dumneata. Noi îi ştim numai pe aştia de ne convin nouă. Şi închide dreacu’ uşea după dumneata, că trage! Du-te înapoi de unde-ai venit, că oricum eşti negativist. Nu ştii ce greu se construieşte, cu câte sacrificii. Trebuie să înveţi să faci sacrificii, să te adaptezi: să-ţi ridici o vilă în oraş şi-o casă la ţară, să-ţi iei maşină, Volvo, de om serios, să lupţi, cum ar veni, din interiorul sistemului. Doar aşa poţi schimba ceva.
5. Eşti ortodox. A, bun, am înţeles, eşti fanatic. Mă mir doar că n-ai barbă. Eşti legionar, rasist, homofob. Nu cumva eşti de-ai lui Vadim sau Becali? Posteşti! Eşti fanatic. Da’ totuşi cum de n-ai barbă?! Că domnul Pleşu a scris o carte despre îngeri şi are barbă... Eşti antioccidental, deşi stai în Occident. Păi, dacă nu-ţi place, vino înapoi. Ca după aia să vedem dacă mai poţi s-o mai faci pe deşteptul după ce te spălăm noi pe creier aici şi îţi spunem tot ce le spunem celor de la punctul 2.

II. Partea dogmatică

Dacă toate stratagemele de mai sus sunt uşor de detectat şi de combătut, deşi cu risipă de energie, de răbdare şi de umor, şi cu slaba nădejde de a schimba ceva, şi mai periculos e chietismul ortodoxist, îmbrobodirea pioasă a gândului lucrător. Fatalismul pseudoisihast e mai periculos pentru că nu se opune făţiş adevărului, ci îl mimează. Dar o populaţie de fatalişti, un millet de ortodoxişti abulici, va conveni întotdeauna paşalelor tehnocrate. Dacă ateii şi elitele distrug libertatea în numele determinismului istoric, al Istoriei, pseudoisihaştii distrug istoria în numele “smereniei”. Ambele tabere neagă, în fond, libertatea creştinilor. Pentru unii nu suntem destul de culţi, pentru alţii nu suntem destul de sfinţi. Şi, desigur, de vreme ce toţi marii oameni şi toţi marii sfinţi sunt în trecut, nu ne rămâne decât să “recuperăm” în numele arheologiei culturale şi duhovniceşti, într-o cultură de muzeu şi o credinţă lăcrimoasă, “figurile” trecutului. Dar mai întâi trebuie să ne asigurăm că sunt moarte cu adevărat, că sunt moarte de-a binelea. Pentru că nu vrem să facem ce-au făcut ele, ci doar să strivim cu efigia lor pe oricine ar încerca să atragă atenţia asupra micimii noastre. Şi asupra cauzelor micimii noastre.
Ideea acestor pseudoisihaşti, care afirmă, de exemplu, că “familia e antihrist”, ar fi că a gândi sau activa politic înseamnă a vrea să construieşti utopia, a fi hiliast. Şi a crea utopia înseamnă a dori să izgoneşti dracii şi să faci minuni. Or, nu poţi face minuni decât dacă te nevoieşti şi ajungi la nepătimire. Înainte de a atinge acest punct, nu poţi avea “nebuna îndrăzneală” de a pretinde să faci politică, adică să construieşti utopia, adică să scoţi dracii din alţii. Şi totul e susţinut cu citate din părintele Cleopa eventual, sau din părintele Teofil Pârâian.
Cred că o mare parte a chietiştilor ortodoxişti împărtăşeşte această lectură sacerdotală a rolului creştinului în lume. Şi totuşi, ea e greşită pentru că un creştin nu e sacerdot decât în virtutea botezului, în Biserică. El nu e sacerdot în calitatea lui de cetăţean al polisului, ci în calitatea lui de membru al Bisericii. Statul nu e pentru creştin o instituţie sacră, aşa cum era polisul pentru greci sau Roma pentru romani. Pentru ortodocşi, nu statul, ci Biserica e locul/modul de închinare la Dumnezeu. Şi de aceea nu avem o religie civilă, precum romanii sau grecii. Noi nu venerăm strămoşii ca zei domestici sau zeii cetăţii. În lumea clasică a religiei civile, a religiei fără text revelat, a religiei fără cler, a religiei care nu avea drept scop mântuirea, ci relaţiile de bună-vecinătate cu zeii locuitori şi protectori ai cetăţii, erai sacerdot în calitate de cetăţean, nu în calitate de “iniţiat” precum creştinul.
Prin botez, creştinul e smuls păcatului şi în acest sens e smuls “lumii”, dacă prin lume înţelegem firea căzută. Dar nu e smuls vieţii pământeşti. Totuşi, el e sacerdot în virtutea acestei morţi şi învieri împreună cu Hristos care e botezul. Dar nu e sacerdot în virtutea faptului că e cetăţean al Constanţei, aşa cum erau grecii de pe vremea anticului Tomis. Cu alte cuvinte, între sacerdoţiul civil al păgânilor şi sacerdoţiul laic al creştinilor există o diferenţă: primul e legat de naşterea în polis şi îşi găseşte împlinirea în imanent, în bunăstarea cetăţii; al doilea e legat de moartea şi învierea împreună cu Hristos şi îşi găseşte împlinirea nu în destinul manifest, ci în mântuire.
Împărăţia lui Hristos nu e în lumea aceasta, şi tocmai această distincţie ne cere nouă, creştinilor, să trăim cu o dublă cetăţenie[2]. Nu putem să absorbim transcendentul în natură, precum păgânii, nici să aspirăm teocratic statul, precum musulmanii. Mântuitorul nostru e Dumnezeu şi om, şi Biserica e instituţie divino-umană. Creştinii trăiesc paradoxal, ca persoană, în lume pentru Hristos, a Cărui împărăţie e dincolo de lume. Nu trebui să aşteptăm să ne sfinţim înainte de a face ceva. Pentru că nu ne putem sfinţi decât în timp ce înfăptuim ceva. Nu ne va sfinţi rezultatul politicii noastre. Dar ne va sfinţi exerciţiul nostru de politică creştină. Nu ne va mântui un stat funcţional în România. Dar ne poate ajuta la mântuire implicarea noastră creştină în construirea unui stat funcţional în România. Nu ne va mântui dispariţia corupţiei. Dar nu ne va mai dăuna mântuirii existenţa unui sistem de corupţie generalizată. Nu vom stârpi dracii, dar nici nu le vom mai da nas şi nu îi vom mai produce prin structuri birocratice şi tehnocratice care ne impun legislaţie anticreştină, care ne impun să ne dăm copiii la şcoli unde sunt îndoctrinaţi anticreştin, care ne cer să ne vindem sufletul ca să putem supravieţui: să furăm ca mod de viaţă, să minţim ca mod de exprimare, să fim laşi ca mod de gândire.
De aceea, deci, nu ni se cere să fim sfinţi ca să ducem gunoiul, să tăiem lemne sau să ne gospodărim. Nu trebuie să fii sfânt ca să te gândeşti cum poţi să ţii curat în cartierul tău. Nu trebui să fii sfânt ca să faci curat în biserică, să deretici în casă sau în oraş. Nu trebui să fii sfânt ca să fii gospodar sau ca să te asiguri că deputaţii din circumscripţia ta electorală sunt creştini de ispravă. Din moment ce nu aceste lucruri mântuiesc, nu are rost să le condiţionezi de sfinţenie.
Nu e adevărat că trebuie să fii sfânt dacă vrei să construieşti utopia. Un sfânt nu vrea să construiască utopia pentru că ştie că utopia e de la celălalt, e mântuirea în imanent, fără Dumnezeu. Şi nici un creştin nu ar trebui să vrea să construiască utopia. Toţi ar trebui să vrea să se mântuiască. Dar pentru asta trebuie să trăiască, în lume, cu Hristos. E un paradox pe care nu îl pot ocoli. Nu există scăpare uşoară din această îmbinare. Şi cei care, stând în lume, reduc totul la lumea privată a propriilor vicii şi virtuţi ar trebui poate să (re)înveţe să se gândească la Dumnezeu, nu la propria persoană, ca la centrul lumii lor.
A nu te implica politic pe motiv că trebuie mai întâi să te sfinţeşti înseamnă a spune că nu vrei să trăieşti pentru că vei păcătui. Implicarea politică nu e exorcism pentru că nu e construirea utopiei. E viaţă. E viaţă normală. Creştinul trebuie să facă politică aşa cum cumpără zarzavat pentru ciorba de post din piaţă: să aleagă, să se uite la raportul calitate/preţ. Nu e nimic mai mult. Dacă tot sunt sacerdoţi, atunci ar trebui ca ortodoxiştii noştri să nu lege donatist eficienţa săvârşirii tainei de vrednicia preotului. Ar trebui să lucreze taina lui Dumnezeu, taina libertăţii noastre în lume, cu încredere. Firesc. Altminteri, dacă tot stăm aşezaţi strâmb în gânduri, în vorbe şi în orgoliile noastre “iniţiate”, nu vom pricepe niciodată cum trebuie să facem tot ce mai avem de făcut[3].

Mircea PLATON

[1] Şi acest articol, ca şi cel precedent, îi are în vedere pe creştinii care au ales să rămână în lume, nu pe monahi.
[2] Şi de aceea nu putem fi “globalişti” şi multiculturalişti, pentru că orizontul nostru e pe verticală, nu pe orizontală. Noi ardem în două lumi, nu în lume, fie ea şi “globală”.
[3] Pentru un mic exemplu despre cum anume era conceput exerciţiul politic creştin-ortodox în Bizanţ, vezi excelentele traduceri – nădăjduiesc că sunt doar un început – ale istoricului Nicolae Şerban Tanaşoca din revista Tabor, editată de Î. P. S. Bartolomeu Anania: “Sfaturile diaconului Agapet pentru împăratul Justinian”, în Tabor (nr. 3, iunie 2008); “Ale împăratului Vasile Macedoneanul capitole povăţuitoare pentru fiul său Leon”, în Tabor (nr. 5, august 2008). Parenezele lui Vasile Macedoneanul sunt atribuite Sfântului Fotie, Patriarh al Constantinopolelui, şi conţin lucruri de mare bun-simţ antipuritan precum: “Nu te purta nepotrivit cu împrejurările: ca muritor, învaţă să te bucuri de cele ce par bune în viaţa aceasta; ca nemuritor, ai grijă să te învredniceşti de cele nemuritoare”. Dar aceste cugetări “politice” sunt completate de altele, care ar fi considerate “fundamentaliste” astăzi: “Fă-ţi din credinţa sinceră în Hristos principiu şi temei de neclintit pentru zidirea vieţii tale”. Sau: “Să cugeţi drept, potrivit dogmelor Ortodoxiei, şi să cinsteşti cu asupra de măsură Biserica”.

ÎMPOTRIVA TEOLOGIEI DE DEBARA

Textele de mai jos, semnate de d-nii Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, cred că au o importanţă aparte şi că ar merita o cît mai largă difuzare. Le supun şi atenţiei frecventatorilor acestui blog, sperînd că vor da prilej unor dezbateri responsabile şi construc-tive, în împreună-căutarea “rostului” pierdut. (R. C.)

GÂNDURI DESPRE

ORTODOXUL ROMÂN, ASTĂZI, ÎN LUME:
ÎMPOTRIVA TEOLOGIEI DE DEBARA


1. Naţionalism şi patriotism

Recent, revistele Dilema veche (nr. 239/11 septembrie 2008) şi 22 (Alt 22, Nr. 260/16-22 septembrie 2008) au pus în discuţie naţio-nalismul şi patriotismul încercând o redefinire a primului în termenii celui de-al doilea, şi o redefinire a celui de-al doilea în termenii unui proiect politic civilizator european. Salvele de deschidere ale celor două grupaje de articole sunt trase de Andrei Cornea, care scrie despre identitatea naţională ca despre o “Preocupare toxică”, şi de Alina Mungiu, care mărturiseşte că naţionalismul o “plictiseşte din ce în ce mai tare” şi de aceea preferă să scrie despre “Patriotismul ca problemă”.
Trecând peste sastiseala pe care mi-o cauzează intelectualii plictisiţi (de naţionalism), trebuie să rezum poziţiile celor doi după cum urmează. Pentru Alina Mungiu, o patrie e “un proiect colectiv de devenire”. Există însă, desigur, proiecte de devenire bune şi proiecte de devenire rele. Alina Mungiu nu are “decât simpatie” pentru orice proiect “de a completa civilizarea şi europenizarea României”. Datorită acestei definiţii, care ocoleşte cu grijă orice determinare istoric-organică a proiectului civilizator şi subiectului civilizat, Alina Mungiu poate să declare: “Patria mea nu e România, deşi este şi asta, intens, având atâtea de terminat la ea, în primul rând statul de drept, prag fundamental niciodată trecut de-a binelea. Patria mea e tot postcomunismul, din Caucaz la Tirana, în care regăsesc acelaşi proiect care are încă nevoie de noi. (...) Am studenţi thailandezi, şi latino-americani, şi africani, cu care lucrez foarte bine, dar cu ai mei am în comun ceva mai mult, lucrul din care emană adevărata esenţă a patriotismului, o problemă comună. Când asta nu mai este, patrio-tismul se stinge, cum vezi în unele ţări occidentale. Din fericire, simt că mai avem asigurate generaţii întregi de problemă, deci generaţii de nevoie de patriotism”.
Aşadar, pentru Alina Mungiu, patriotismul nu mai e nici măcar acea devoţiune faţă de religia civilă, acea pietas romană faţă de strămoşi şi instituţiile prin care perpetuăm memoria lor. Cu alte cuvinte, patriotismul şi-a pierdut şi sensul de iubire faţă de ţara/provincia natală, ba chiar şi caracterul de esenţialism constituţional, ca să zic aşa, pentru a deveni o simplă agendă de lucru. Patriotismul e o listă de cumpărături prinsă, cu un magnet, pe frigiderul plin cu bunătăţi al utopiei. După ce ai cumpărat sau rezolvat tot de pe listă, te poţi în-chide în frigiderul postistoric pentru a muri – sau criogena – înfulecând cele agonisite în conformitate cu lista. Rostul patriotismului ca problemă e deci de a se autosuprima (dialectic) rezolvând toate problemele.
Conform Alinei Mungiu, Occidentul şi-a terminat problemele, e în utopie, poate deci să moară sau să doarmă liniştit. Dar oare de ce nu şi-ar descoperi Occidentul o nouă, patriotică agendă de lucru în renaşterea spiritului patriotic? Poate că Occidentul ar putea renaşte dacă ar putea avea loc o dezbatere onestă – deschisă, fără inhibiţiile induse de corectitudinea politică şi de prejudecăţile antinaţionale şi antipatriarhale implicite proiectului UEuropean de astăzi – despre adevăratele cauze ale morţii patriotismului occidental.
În condiţiile în care această dezbatere nu are loc, şi în care România e continuu injectată cu tranchilizante ideologice UEuropene, nu-mi rămâne decât să mă întreb dacă activitatea Alinei Mungiu nu va duce la “moartea” patriotismului românesc anterior celor câtorva generaţii prevăzute de ea. Pentru că, dacă patriotismul e dependent de recunoaşterea unei probleme, şi recunoaşterea unei probleme e dependentă de cineva care să aibă curajul de a striga că împăratul e gol, cine ne garantează că, în climatul de conformism generalizat şi de mimetism nevertebrat care domneşte astăzi în România, va mai fi cineva dispus, peste încă o generaţie, să-şi rişte “poziţia” pentru a atrage atenţia asupra unor probleme (afară de stângiştii cu program, a căror “problemă” e “rasismul” sau “intoleranţa” României pro-funde). Fără probleme, şi brave new world e prin definiţie fără probleme, no patriotism. Situaţia e implicită actualei poziţii a Alinei Mungiu, care e dedicată ducerii la îndeplinire a unui “proiect de lucru” civilizator în România; nu e deci un proiect civilizaţional românesc, ci doar în România, e o franciză pentru care România nu furnizează nimic altceva decât materia primă şi încăpăţânarea concretului de a nu funcţiona mecanic. Conform actualului proiect civilizator dus la îndeplinire de “elitele” noastre, România nu are a furniza acestui patriotism un ţel al ei. România are a se civiliza şi a adopta modelul civilizaţiei occidentale. România nu are a se creştina, de exemplu, sau a se regăsi, a afla cine este.
Nu, pentru că aceste preocupări sunt “toxice”, ne previne Andrei Cornea, care ne oferă şi o analogie fiziologică a acestei maladii naţionaliste: “Este particularitatea organismelor sănătoase să nu fie conştiente de sine. Piciorul sănătos umblă, dar nu ştie că umblă, la fel şi inima sau plămânii. Cel care e conştient că respiră, de fapt gâfâie, iar cel care ştie că umblă, şchioapătă”. Mă întreb dacă Andrei Cornea ştie că scrie. Sau ce scrie. Probabil că nu, de vreme ce continuă: “Unii cred că gândirea face excepţie: a gândi cu conştiinţa de sine ar fi suprema gândire. Nu ştiu în ce măsură e aşa, dar e limpede că cel puţin marile creaţii ale spiritului apar mai degrabă fără ca autorii lor să ştie bine în ce fel”.
Interesant mi se pare în acest pasaj faptul că Andrei Cornea combate teoria “romantică” – sau “contrailuministă” ar numi-o probabil domnia-sa, pe urmele lui Isaiah Berlin – a naţionalismului în numele teoriei romantice a geniului. Pentru că, dacă-i întrebai pe Vergilius, pe Dante sau pe Boileau ce şi cum în chestiunea ierarhiilor estetice şi regulilor artei, ar fi ştiut să-ţi răspundă. Doar geniul romantic ar fi tăcut în faţa întrebărilor mundane, pentru a se lansa inspirat în torente muzicale sau despletiri lirice. Acolo unde Alina Mungiu ne propune, cu patriotism de simpozion, o agendă de lucru şi o mapă, Andrei Cornea ne îmbie relaxant cu geniul pur, cu idiotul de geniu, care tace în faţa măreţiei propriei creaţii.
După părerea mea, există două slăbiciuni esenţiale ale analogiei lui Andrei Cornea. Prima e că, din moment ce specific geniului autentic e să nu poţi defini ce anume te ia în stăpânire, atunci specific naţionalismului autentic ar fi supunerea necondiţionată unui principiu, unei esenţe superioare căreia noi îi suntem doar portavoce mesianică. Un naţionalism inspirat iliterat e cel mai puternic dintre toate şi vocea dezîntrupată radiofonic a lui Hitler ar fi exemplul cel mai bun pentru acest tip de naţionalism mesmeric, pe care, nu am nici o îndoială, Andrei Cornea îl detestă la fel de mult ca şi mine.
În al doilea rând, dacă e adevărat că poetul, sau creatorul în general, nu ştie cum face ceea ce face, dacă e adevărat că e inspirat, nu e mai puţin adevărat că se întreabă mereu dacă va mai fi inspirat, dacă e cu adevărat bun în ceea ce face. De aceea, după cum ne-o dovedeşte istoria, arta merge, atât de des, mână în mână cu orgoliul şi chiar cu paranoia. Pentru că în dosul siguranţei de sine în momentele creaţiei se ascunde veşnica interogaţie asupra propriei identităţi creatoare: e binecuvântare, e blestem, e cruce, e talant, e bine, e rău (să fii poet, filosof, compozitor, regizor, român, paraguayan)? Uneori, această torturată interogaţie sfârşeşte cu un glonte tras în cerul gurii. În cazul analogiei fiziologice, trebuie spus că piciorul funcţionează fără să ştie, dar creierul ghidează piciorul şi dă direcţia. La urma urmelor, cine ar vrea să aibă conştiinţa de sine a propriului picior?
Există aşadar o îmbinare firească de ierarhii şi posibilităţi naturale care face ca nici o creaţie să nu fie doar a “spiritului”, după cum scrie Andrei Cornea, ci a persoanei, trup şi suflet. Orice creaţie e un act liber al unei persoane în lume. Persoană care e liberă pentru că e responsabilă. Şi de aceea explorarea propriei identităţi ar trebui înţeleasă ca interogaţie asupra propriilor responsabilităţi. Pentru că, lipsită de acest moment al dezbaterii oneste şi cuprinzătoare referitoare la propria identitate, responsabilitatea civilizării României devine o simplă sarcină-standard, un punct de pe o agendă de lucru stabilită în nicăieri şi dusă la îndeplinire de agenţi orbi, a căror singură identitate e latitudinea şi longitudinea unde-şi primesc instrucţiunile şi cecul.
De aceea, cred că rostul şi scopul dezbaterii asupra propriei identităţi e acela de a formula în termeni comprehensivi – nu doar strategic civilizaţionali, ci teologico-istorico-politici – un mod de a consolida şi susţine domeniul, natural, al vieţii social-politice româneşti ca domeniu al libertăţii. Şi acest lucru aduce în dezbatere chestiunea relaţiei dintre teologie şi politică.

2. Teologie şi politică

Relaţia dintre teologie şi politică e o chestiune mult prea vastă pentru a putea fi dezbătută în cadrele unui articol de mici dimensiuni şi restrânse ambiţii. Pentru a circumscrie discuţia încă din start arealului românesc, voi atrage atenţia asupra mizelor “cazului Corneanu”, moment semnificativ al dinamicii teologico-politice româneşti. “Cazul Corneanu” a fost, în principal, o confruntare între o tabără care judecă teologicul din punct de vedere politic şi o tabără care judecă teologicul din punct de vedere teologic. Prima tabără, ecumenică, argumenta pentru lipsa de relevanţă a canoanelor şi dogmelor bisericeşti în faţa imperativelor politice care ar impune unirea/împărtăşirea ortodocşilor cu catolicii sub autoritatea Papei de la Roma spre mai deplina noastră integrare europeană şi civilizare. A doua tabără, tradiţionalistă, susţinea că viaţa liturgică nu trebuie distorsionată de dragul criteriilor politice şi că nu trebuie să-i dăm cezarului ce-i al lui Dumnezeu. În esenţă, deci, tabăra tradiţionalistă, ca şi cu prilejul alegerii Patriarhului BOR, s-a opus unei imixtiuni a politicului în viaţa Bisericii.
Dar cred că tabăra tradiţionalistă poate fi pândită de un pericol, şi anume de acela al unui fel de monism ortodoxist. Şi îl numesc intenţionat “ortodoxist”. Pentru că, dacă ortodoxia e dreapta credinţă, şi dreapta credinţă include şi distincţia creat/necreat, fire/Creator, propriu ortodoxistului din lume e de a nu-şi asuma libertatea creaturală. Neasumând natura, neasumând politicul, de exemplu, ortodoxistul nu îşi asumă libertatea. Pentru că, în esenţă, acesta e rolul istoriei: e un timp al alegerii, al libertăţii şi deci al responsabilităţii. Cu cât suntem mai responsabili, cu atât suntem mai liberi. Monahul e liber şi pentru că duce cu el povara mântuirii sufletelor celor care se spovedesc la el. Are o familie mai largă şi o responsabilitate mai tăioasă decât cea a părinţilor naturali. Dar pentru ortodoxul din lume, poate din cauza deceniilor de comunism, legătura dintre ortodoxie şi libertate s-a subţiat. Am uitat că un ortodox din lume are două datorii: aceea de a fi ortodox şi aceea de a fi în lume, de a crede şi de a sluji. Libertatea nu e manifestată doar în propria cămară, la lumina candelei. Libertatea, atunci când eşti în lume, se manifestă trăind în Hristos în cadrul instituţiilor – statul, familia, neamul – lăsate de Dumnezeu pentru existenţa noastră în ordinea firii. Aceste instituţii sunt daruri ale lui Dumnezeu. Ele nu mântuiesc, dar fără ele nu putem supravieţui pentru a trăi duhovniceşte. Ele sunt cadrul vieţii fireşti în care putem căuta viaţa suprafirească.
Şi din această perspectivă, a asumării firii ca exerciţiu al libertăţii, trebuie să privim şi domeniul vieţii politice la noi. Există o tendinţă de a demoniza nu doar clasa politică actuală, ceea ce nu e poate decât o uşoară exagerare, ci viaţa politică în sine, politicul ca atare. Pentru a da un exemplu concret, mă voi referi la comentariul unui nevăzut prieten ortodox de pe forumul blogului lui Claudiu Târziu:
“De fapt, eu chiar nu mai aştept nici un model din politica noastră, şi nici din a altora. Părintele Amfilohie spunea, şi spune şi acum, că noi nu mai aşteptăm personalităţi care să vină cu un discurs «salvator», fie el şi conservator (adaug eu). Pur şi simplu e periculos să ai aşteptări din zona politicii, în aceste zile, când se practică deghizajul perfect. Ne iluzionăm dacă credem că mai poate fi un personaj care să reprezinte în mod autentic, nefăţarnic, valorile reale. Cam asta spunea părintele Amfilohie, şi cam asta cred şi eu. Ba, mai cred că (alături de un părinte ca Serafim Rose) Antihrist nu va fi un Obama perfect, adică un stângist, ci cred că va reuşi să fie cumva deasupra acestui clivaj dreapta- stânga, modernitate-tradiţie. El va oferi un surogat de tradiţie, însă un surogat extrem de convingător. El nu va veni doar cu idei multiculturale, nu, ar fi prea simplu. Va fi o copie a lui Hristos şi o întruchipare a tuturor iluzionismelor noastre, fie de dreapta, fie de stânga”.
Sunt de acord că nu trebuie să aşteptăm personalităţi care să vină cu un discurs “salvator”. Dar paradoxul e că tocmai astfel de persoane au priză în lumea ortodoxă românească. Suntem antimilenarişti în teorie, dar milenarişti în practică, unde o mare parte a credincioşilor şi clericilor ortodocşi a votat, ani de zile, sedusă de retorica de extracţie apocaliptic-neoprotestantă a lui Corneliu Vadim Tudor. E adevărat că nu trebuie să aşteptăm personalităţi salvatoare pentru că nu ne putem lăsa “salvaţi”. Dumnezeu ne aşteaptă să lucrăm împreună cu El pentru mântuirea noastră. A crede în personalităţi salvatoare înseamnă a abdica de la datoria noastră de a lucra noi înşine la propria noastră mântuire.
Ortodocşii nu ar trebui să vrea să se mântuiască prin politică, aşa cum vor, de exemplu, stângiştii sau dreapta liberală, care imanentizează eshatonul în statul comunist sau în capitalismul-multicultural. Dar ne trebuie oameni politici ortodocşi realişti, care să nu dispreţuiască omul obişnuit, provincialul, ne-integratul UE. Nu trebuie să aşteptăm personalităţi politice “salvatoare”. Dar trebuie să căutăm persoanele care ne pot responsabiliza politic. Realismul ortodox, în politică şi religie, e cea mai bună pavăză împotriva amăgirilor. Realismul se opune şi optimismului deşănţat, şi pesimismului apocaliptic. Altminteri facem ce vor şi duşmanii Ortodoxiei: facem din Ortodoxie o problemă intimă, ne zidim apocaliptic în afara istoriei, pe care o abandonăm diavolului, şi ne lepădăm de fapte, rămânem doar cu credinţa şi cu “biserica interioară”. Cu un fel de “purgatoriu” de debara în care, nici în mănăstire, nici în lume, stăm şi aşteptăm să ne curăţăm de păcate luptând... selectiv.
A aştepta să ne mântuim politic înseamnă a trata politicul ca pe o religie. Ceea ce e o eroare fatală. Dar a nu trata domeniul politic ca pe un domeniu de manifestare firească a oricărui creştin e o altă eroare. Creatura e distinctă de Creator, dar Creatorul ţine creatura. Politicul e distinct de religios, dar religiosul trebuie să ţină politicul. Creştinii trebuie să facă politică, să articuleze, aici sunt de acord cu Alina Mungiu, un proiect politic al cărui scop să fie nu mântuirea noastră, ci libertatea Bisericii, înţeleasă în sens de comunitate a tuturor creştinilor, trecuţi, prezenţi şi viitori. De aceea, libertatea Bisericii înseamnă şi libertatea transmiterii tradiţiei şi instrumentelor de înţelegere a tradiţiei (prin şcoală, viaţă culturală, politică etc.). Nu trebuie să politizăm Biserica. Ci doar să păşim creştineşte în cetate. Dar pentru asta trebuie să înţelegem cine suntem şi unde stăm. Comunismul nu ne-a înstrăinat de Occident de vreme ce a fost produs de Occident şi impus în România cu acordul occidentalilor, care şi acum continuă să nu-şi onoreze obligaţia morală de a recunoaşte că au greşit deja şi că nu mai au dreptul de a ne supune unor noi procese de “reeducare”, democratică de data aceasta. Comunismul ne-a “occidentalizat”, ne-a industrializat, ne-a asfaltat, ne-a electrificat, ne-a modernizat, ne-a proletarizat. Comunismul a făcut, din ţărani, dezrădăcinaţi de uzină. Comunismul a făcut un Bucureşti nord-coreean şi din Iaşi, oraş boieresc universitar, oraş demiproletar. Teza înstrăinării noastre comuniste de Apus, a dublei noastre înstrăinări (cum o numeşte Teodor Baconsky, gândindu-se la ce a mai rămas din democraţia occidentală şi din Biserica Romano-Catolică), e falsă. Noi nu am fost înstrăinaţi de Occident. Am fost masacraţi pentru a fi occidentalizaţi mai uşor. Atunci şi acum.
În timpul comunismului, elitele istorice, aristocraţia şi ţărănimea creştină au fost lichidate. În vremea “tranziţiei”, s-a vegheat ca nu cumva elitele ortodoxe(-naţionale) să reînflorească. Şi asta pentru că “laicismul democratic” – sub a cărui domnie se află România acum, în UE – e o continuare nu cosmetizata, ci amplificată, “ecologist”, “multiculturalist”, “antirasist”, “feminist”, a ateismului comunist. Dacă îndrăznim să afirmăm că întreaga noastră cultură nu e străină de temeiul ei religios, nu ni se mai acceptă nici cultura, nici religia. Naţionalismul, expresie culturală a creştinismului, e contestat din punctul de vedere al unei teologii spiritualiste, a dezrădăcinarii. Creştinismul, loc de întâlnire cu Dumnezeu, e luat sub protecţia Comisiei Monumentelor Istorice şi muzeificat cultural. Creştinismul nostru e învinuit de prea multă istorie. Istoria noastră e învinuită de prea mult creştinism. Ortodoxia trebuie să stea sub obrocul funcţiei ei politice, de condiţionare sufletească întru obedienţă a cetăţenilor. Politica noastră trebuie să stea sub semnul funcţiei ei anticreştine. Trupul, rădăcinile sunt contestate în numele globalismului. Sufletul e reconvertit în funcţie a trupului. Şi tot aşa.
Initiaţivele oficial-instituţionale au mers mai ales pe contransens cu Ortodoxia şi au avut ca scop mai ales decapitarea corpului social creştin. Cine articulează păsurile creştinului de rând în faţa stăpânirii? Rugăciunea i le articulează în faţa lui Dumnezeu. Dar în faţa veacului, cine? Suntem, din cauza Europei şi a nevredniciei noastre creştine şi nu doar civilizaţionale, acefali cultural-politic. Avem o elită ventrilocă, vorbind cu glasul nimănui. Da, trebuie să fim articulaţi şi să ne facem tuturor toate, chiar şi gramaticii grămătici, pentru slava lui Hristos. Dar nu se pot face tuturor toate decât cei care sunt liberi pentru că sunt robi lui Dumnezeu.
Problema mea e mai puţin cu oamenii care nu înţeleg unde trebuie să pună virgula, sau cum ne poate folosi, în context românesc, pentru legitimarea unei autentice forţe politice de regenerare a României, “discursul” Palin. Gâlceava mea principală e cu acei care înţeleg şi unde se pune virgula, şi la ce bun Palin, şi Cine e Adevărul, şi care nu fac nimic altceva decât să se împotrivească esoteric “divulgării” acestor “secrete”. Nu pot să-i cer ţăranului să fie elită. Dar pot să-i cer elitei să fie creştină dacă pretinde că îl reprezintă pe românul creştin (cel puţin pentru că acesta plăteşte impozitele din care provine venitul elitei). “Fundamentalistul” agramat îşi trădează vocaţia mai puţin decât “elita” gnostică. Şi ce au în comun fundamentalistul agramat care caută să sară peste propria umbră şi elita gnostică e trufia. Care nu se “rezolvă” cultural, ci creştin. Dacă elita şi-ar înţelege locul şi rostul, am avea creştini articulaţi care ar putea să ocrotească şi să ajute să înflorească pe creştinii articulaţi doar duhovniceşte. Aşa, rămânem cu o armată de ologi. Elita noastră nu e doar elita chiorilor în ţara orbilor, ci elita chiorilor care se străduiesc să-i orbească pe toţi.
Şi ne orbesc vorbindu-ne de “umanismul creştin” opus umanismului ateu şi reacţionarilor “fundamentalişti”. Dar umanismul creştin e în cel mai bun caz un pleonasm şi în cel mai rău un impuls spre secularizare, din moment ce nu e decât dublarea componentei umane în dinamica vieţii creştine, care e urmarea lui Dumnezeu, Care S-a făcut om. Umanismul creştin vrea parcă, prin denumirea sa, să umanizeze creştinismul, de parcă creştinismul nu ar fi deja calea de a restaura firea umană făcându-ne dumnezei după har. Cred că ceea ce avem de făcut acum aşadar este de a-l responsabiliza teologico-politic pe românul creştin ortodox, pentru că fără această responsabilizare el nu va putea fi liber. Aşa cum Dumnezeu s-a înomenit, trebuie şi noi să ne asumăm propria noastră umanitate, nu pentru a rămâne în ea, ci pentru a fi siguri că nimic nu ne poate trage înapoi din drumul nostru spre viaţa veşnică, pentru a o trage pe toată după noi.

3. Unde apare Vlahuţă

Şi aici “păşunismul” îşi are valoarea lui, pentru că ne reaminteşte ce înseamnă firea – căzută, desigur, dar nu mai puţin fire. “Păşunismul” ne aminteşte, într-o lume împânzită de propriile noastre creaţii, de lumea creaturilor lui Dumnezeu. Ne reaminteşte smerenia lucrurilor mici, la scară umană.
Mai întâi o observaţie preliminară. Lumea s-a schimbat mai mult în ultimele două sute de ani decât cei 1800 scurşi de la naşterea Mântuitorului şi până la 1800. Am intrat, în ultimele două sute de ani, sub zodia mecanicului, a timpului mecanic, a spaţiului mecanic, a “maşinilor de locuit”, a semafoarelor, maşinilor, muncii în serie. Împreună cu redefinirea coordonatelor noastre existenţiale, a redefinirii habitatului nostru natural, care a devenit tot mai artificial, tot mai man made, se încearcă şi o redefinire a omului. După ce omul a “făcut” o lume nouă, din plastic, în China, încearcă acum să facă şi un om nou care să populeze această lume nouă. Un soi de android spălat pe creier de corectitudinea politică, bisexuat, fără memorie, fără istorie, fără rădăcini, un om care nu locuieşte în lume, ci în trafic, între casa în rate şi slujba corporată, în hotelul global, un clonat care îşi este propriul lui Dumnezeu. Definită de Norman O. Brown, un guru intelectual al noii stângi, clasicist educat la Oxford de Isaiah Berlin, sarcina elitelor actuale ar fi: The endless task: to achieve the impossible, to find a male female (vaginal father) or a female male (phallic mother). It is to square the circle; the desire and pursuit of the whole in the form of dual unity or the combined object; the satanic hermaphroditism of Antichrist.
Important în acest context este să remarcăm că, în epoca noastră, asaltul împotriva lui Dumnezeu este întotdeauna însoţit de un atac împotriva firii, lucru care premodernilor le era imposibil în afara unor laboratoare izolate. Având la dispoziţie mijloacele tehnicii moderne şi ale ingineriei sociale, noii “umanişti” nu mai vor doar ca omul natural să uite de Dumnezeu, ci şi ca omul natural să nu mai existe, ca omul în care s-a întrupat Dumnezeu să nu mai existe. Nu e vorba doar să uităm cine ne-a făcut şi de ce. Ci chiar să trecem la autofabricarea noastră în serie astfel încât duhul lui Dumnezeu nici să nu mai aibă în cine să sălăşluiască. Elitele acestei lumi sunt un fel de “hoţi de cadavre”: le fură ca să le dea o viaţă artificială care ar preveni învierea. Creştinul trebuie deci astăzi să salveze şi “păgânul” din el care trebuie mântuit.
Iisus Hristos a binecuvântat unirea dintre un bărbat şi o femeie, ne-a lăsat Sf. Maslu ca să ne însănătoşim trupeşte, ne-a lăsat Spovedania pentru ca să ne vindecăm sufleteşte, a binecuvântat copiii, a predicat pe margine de lanuri, a fost, orice ar spune unii teologi ortodocşi de închiriat, un “Iisus prin grâu” şi a folosit mereu un limbaj legat de viaţa firească. Acum, e adevărat că nu viaţa agrară mântuieşte. Poţi să te mântuieşti la bloc şi poţi să te pierzi la mănăstire. Dar, atât timp cât doar Dumnezeu ştie cine e mântuit şi cine nu, datoria noastră e de a căuta un “loc bun” de mănăstire sufletească. Şi viaţa în ordinea firii, căzute desigur, dar a firii, ne dă mai multă libertate interioară decât viaţa în lumea sintetică a omului autoclonat. Credinţa descoperită de cei din închisori e credinţa celor suferinzi şi credinţa celor scoşi în afara lumii civilizate. Credinţa celor aflaţi pe exteriorul lumii ca o roată dinţată în care locuim. Proiectul teologico-politic al lumii actuale urmăreşte să absoarbă totul în imanent şi să creeze un Dumnezeu după chipul şi asemănarea omului fără Dumnezeu. Adică un prototip robotic multiplicat, ca o aporie, la infinit, fără destinaţie.
Rolul “păşunismului”, al lui Vlahuţă de exemplu, al tăiatului lemnelor, al creşterii de copii, al împletitului, al vieţii în ordine naturală, e să ne reamintească de noi înşine aşa cum suntem. Trăim într-un sistem menit a ne face să uităm de noi înşine fie vorbindu-ne mereu de noi înşine ca să ne modeleze, fie făcându-ne să evadăm din noi înşine în vis, drog, fantezie cinematografică, shopping spree/orgasm achizitor etc. Omul de acum funcţionează, dar nu mai lucrează, nu mai e în contact cu lucrurile, cu realitatea. Funcţionează în propria lui realitate. Diminuarea realităţii duce la diminuarea naturii umane. Lucrând în lume din ce în ce mai puţin, pierdem contactul cu orizontul stării noastre creaturale.
Nu trebuie să uităm, de exemplu, de pervertirea sufletească produsă, acum, de un sistem de şcolarizare prost, care, nemaînvăţându-l pe copil nimic despre tradiţie, uită să-l mai pregătească să fie smerit, să aibă conştiinţa propriului loc în istorie, a contextului care dă semnificaţie propriei vieţi. Nu e important doar ca elevii să aibă icoane în clasă, ci e important şi după ce manuale învaţă, după ce programă. Românii ortodocşi trebuie să lupte pentru a căpăta control asupra conţinutului şi calităţii programelor şcolare. Dezinteresul actual, punctat de indignări apocaliptice ocazionale, nu are eficienţa pe care ar avea-o monitorizarea continuă a realităţii învăţământului românesc de către asociaţii de părinţi ortodocşi. Nu e vorba de transformat şcolile în instituţii de îndoctrinare ortodoxă, ci de redarea demnităţii şi funcţiei specifice învăţământului: aceea de a educa copilul în spiritul valorilor clasice, de sensibilizare a lui la continuumul istoriei, la natura creaturală a omului. Nu în ultimul rând, şcoala trebuie să-l înveţe pe copil adevăratele definiţii ale cuvintelor şi înţelesuri ale lucrurilor, în condiţiile în care “elitele” lumii noastre practică un continuu bruiaj conceptual care redefineşte lumea redefinind instrumentele noastre de înţelegere a lumii. “Cuvintele îşi pierd puterea lor tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate şi ajung ca moarte”, spunea Sfântul Nicolai Velimirovici.
De aceea e important, de exemplu, ce fel de elite avem. Actualele elite sunt semnele dependenţei noastre. Sunt elitele lipsei noastre de libertate, nu doar pentru că nu ne exprimă, ci pentru că sunt mandarinii sinteticului, elite tehnocratice, desprinse de sensul adânc al vieţii noastre şi cuplate la instrumentele funcţionării sistemului. Gardienii nu sunt elită. Nu sunt elite în ordine naturală, istoric-organică, sau elite în ordine supranaturală, religios-sfinţitoare, sunt elite în ordine sintetică. Sunt semnul dependenţei noastre de o ordine nefirească. Sunt semnul abdicării noastre de la propria libertate dăruită de Dumnezeu pentru a ne mântui.
Şi atât timp cât nu lucrăm şi politic, atât timp cât ne vom mulţumi să afurisim televizorul, sau politica, sau “lumea” în general, cu atât mai mult efect asupra noastră vor avea televizorul, politicienii corupţi şi lumea în general. Dacă nu ne asumăm propria noastră umanitate în numele lui Hristos, vom fi învinşi de demonii purtând masca propriei noastre firi. Decenţa nu mântuieşte. Dar poate fi semnul sub care creştinul să acţioneze politic. Pentru că, aşa cum creştinul ortodox nu are nevoie mereu de reasigurări profetic-inpirate că Dumnezeu e cu el, aşa cum nu trebuie să facă mereu minuni şi să vorbească în limbi, aşa nici implicarea noastră politică nu poate sta doar sub semnul sfinţeniei. Dar dacă a fi om normal astăzi a ajuns un lucru eroic, aceasta e şi vina creştinilor care au refuzat eroismul asumării întru Hristos a firii. Poate că “păşunismul” zahariseşte credinţa. Dar credinţa noastră laşă prea a amărât România de azi.

Mircea PLATON

Columbus, Ohio
23 septembrie 2008

Acest text a fost postat iniţial pe blogul d-lui Claudiu Târziu, unde între timp s-au acumulat şi cîteva interesante comentarii (cel reprodus mai jos, al d-lui Ovidiu Hurduzeu, fiind cel mai substanţial dintre ele).

DE LA “PRAGMATISMUL POLITIC”
LA REALISMUL ORTODOX

Nu ştiu ce “discurs” aş putea folosi ca să atrag atenţia asupra IMPORTANŢEI acestui eseu pentru înţelegerea corectă a rolului care-i revine intelectualului ortodox în lumea de astăzi. Mă refer la “intelectual” în sensul de creştin ortodox activând în spaţiul public laicizat (cultural, politic etc.), o persoană care mărturiseşte Adevărul prin cuvântul scris şi rostit. Sunt conştient că unii neagă chiar existenţa unui intelectual ortodox, reducând astfel Ortodoxia, cum bine spune Mircea Platon, la monism ortodoxist (teologie pură, asistenţă duhovnicească etc.). Pentru intelighentia secularizată, intelectualul ortodox este un “fundamentalist”, un loser care nu poate ţine pasul cu “progresul”. Pentru ortodoxul “pur”, intelectualul ce se situează de partea Adevărului nu este destul de “smerit”, destul de “iubitor”, nu se “jertfeşte” îndeajuns.
Rolul duhovnicului este să ne întărească în credinţă, să se roage pentru noi, să ne îndrepte pe calea credinţei, dar nicidecum să GÂNDEASCĂ LUMEA ÎN LOCUL NOSTRU. Dau fuga la Părintele Iustin Pârvu să mă spovedesc, să-mi încarc “bateriile” cu energie spirituală, să ascult un sfat duhovnicesc. Nu sunt însă deloc sigur că marele nostru duhovnic mă ajută să înteleg cum poate “precedentul” Sarah Palin să ajute la legitimarea unei vieţi politice normale la noi. Asta mi-o spune Mircea Platon.
Departe de mine gândul de a pune semnul de egalitate între duhovnicii noştri şi intelectualii ortodocşi. Vreau doar să subliniez că în lumea de astăzi, aflată pe drumul sinuciderii fizice şi spirituale, a-l responsabiliza teologic-politic pe creştinul ortodox este o necesitate vitală. Fiecare din noi are locul lui în Biserica lui Hristos, şi fiecare luptă, după puterile lui, cu “instrumentele” (darurile) specifice care i le-a dat Dumnezeu. Şi luptă nu numai pentru mântuirea sa, ci şi pentru mântuirea aproapelui său. Aşa cum monahul duce “povara mânturii sufletelor celor care se spovedesc”, tot aşa intelectualul ortodox – în cazul acesta Mircea Platon – are responsabilitatea de a depune mărturie în faţa fraţilor lui întru credinţă despre grozăviile pe care le-a văzut şi trăit în mod concret în Brave New World.
Ca să fii sclav fericit trebuie să ai banderola neagră pe ochi şi căluşul în gură, aşa încât să-ţi rămână descoperite doar urechile prin care, zi şi noapte, să fii îndoctrinat cu proiectele civilizatoare ale Alinei Mungiu. Mircea Platon încearcă să-l ajute pe românul ortodox să-şi smulgă de pe ochi banderola, încearcă să-l facă să vorbească LIBER. Nu-i acesta un gest la fel de “eficient” (în ordine culturală) ca şi un sfat dat de Părintele Arsenie Papacioc (pe plan duhovnicesc)? Tot Duhul Sfânt lucrează, doar că lucrează în două maniere diferite.
Mircea Platon le reaminteşte românilor legătura indisolubilă dintre Ortodoxie şi libertate, dintre Ortodoxie şi OMUL VIU, autonom şi responsabil (autonom nu faţă de Dumnezeu, ci faţă de iluziile veacului acestuia). Epoca personalităţilor salvatoare a trecut (dacă a existat vreodată o asemenea epocă), nimeni în afara lui Hristos nu ne va salva. Iată de ce acum avem datoria ca fiecare dintre noi să devenim un “eveniment” întru Hristos în familia noastră, în cartierul nostru, în ţara noastră. Fiecare trebuie să devină o “personalitate salvatoare” pentru vecinul său. Să devenim un “eveniment” după modelul Evenimentului încarnat în istorie.
Şi cum am putea deveni oare “evenimente” în sfera publică, de exemplu? Nu prin negarea unor aspecte ale creaţiei – şi sfera politică este unul dintre aceste aspecte –, ci prin situarea politicului în perspectivă şi în relaţie cu Adevărul încarnat. Dumnezeu nu ne separă de realitate, ci ne “aruncă” în mijlocul ei – dar realitatea adevărată nu este realitatea Alinei Mungiu, ci este realitatea VIE în care fiecare fapt trimite la o realitate mai profundă, deplin revelată doar în Iisus Hristos.
Eseul lui Mircea Platon ne îndeamnă să opunem “realismului politic” (numit şi “pragmatism politic”) realismul ortodox. Cu alte cuvinte, să opunem realismului “globalist”, bazat pe abstracţiuni, iluzii, fapte manipulate mediatic, conformism (adaptarea la timpuri) – acestui realism iluzionist al Omenirii abstracte, propovăduit de Alina Mungiu şi prietenii ei globalişti – să-i opunem deci realismul lui hic et nunc, al “vecinului” şi “vecinătăţii”, realismul care nu înţelege ce înseamnă Om cu majusculă. Realismul ortodox, ca parte a gândirii politice creştine, nu va salva Omenirea, ci ne va ajuta să redevenim vecini. Dar nu putem să redevenim vecini, nu vom reuşi să ne manifestăm ca “evenimente” unul pentru celălalt, atâta timp cât nu CONSERVĂM (unde a supravieţuit) şi nu RECREEM (unde a dispărut) PROXIMITATEA, condiţiile ei materiale şi spirituale. Iar acesta este deja un proiect politic.
Elitele dezîntrupate nu mai sunt vecini pentru nimeni; iar Mircea Platon şi alţii ca el li se împotrivesc pe motiv că elitele, prin diversele lor inginerii, fac tot mai problematice – ca să nu spun imposibile – relaţiile de vecinătate dintre oameni. (“Elitele” nu ar avea putere fără imensele “mijloace” de care dispun, dar relaţia dintre “elite” şi “mijloacele” tehnice este deja o altă poveste...)

Ovidiu HURDUZEU

24 septembrie 2008