PE URMELE LUI MOŞ CRĂCIUN

SUMARUL BLOGULUI

LE UREZ DIN TOATĂ INIMA 
UN CRĂCIUN PLIN DE BUCURIE 
CITITORILOR ŞTIUŢI ŞI NEŞTIUŢI 
AI ACESTUI BLOG !

Sărbătorirea Naşterii Domnului (eveniment despre care Evangheliile nu oferă detalii cronologice) a fost rînduită de Biserică abia în secolul IV – iniţial pe 6 ianuarie (zi care, după teologii primelor veacuri, ar fi corespuns şi zilei a şasea a creaţiei, cînd Dumnezeu l-a făcut pe om), apoi pe 25 decembrie (zi a solstiţiului de iarnă după calendarul iulian, cînd în vechime se sărbătorea, în cadrul cultului lui Mithra, naşterea Soarelui – Natalis Solis Invictus). După noua dată (aleasă desigur şi pentru a contracara cultul mithraic şi Saturnaliile păgîne), Naşterea Domnului a fost celebrată pentru prima oară la Roma în 354, iar la Constantinopol în 375. Ea a fost ţinută multă vreme (la Vatican pînă în sec. XIII) şi ca început al anului bisericesc, indentificat cu Anul Nou.

La români, sărbătoarea poartă de timpuriu şi numele de Crăciun, predilect în mediile populare. Originea cuvîntului Crăciun este foarte controversată. S-au propus fel de fel de ipoteze etimologice (din latină, din geto-dacă, din slavă). Cea mai credibilă pare explicarea cuvîntului prin latina populară, anume prin creationem, “creaţie”, “naştere”, dar şi “copil” (Al. Rosetti). Al. Ciorănescu susţine această etimologie (căreia îi explică mulţumitor şi evoluţia fonetică), dar avertizează că trebuie pornit de la sensul de “copil” (Crăciunul ar fi fost o veche denumire a Pruncului Iisus), iar nu de la cel de “creaţie”, care ar contrazice flagrant dogma creştină (“născut, nu făcut”).

Oricum ar fi fost, sensul etimologic s-a pierdut mai tîrziu, iar sărbătoarea a fost repersonificată folcloric în “Moş Crăciun” – comparabil în unele privinţe cu tradiţia spaniolă a Regilor Magi (Al. Ciorănescu), dar în şi mai mare măsură cu tradiţia neaoşă a “moşilor” (strămoşi mitici. arhetipali). Fantezia populară a făcut din Crăciun proprietarul staulului în care a născut Fecioara, atribuindu-i şi o soţie, Crăciuneasa (socotită în unele părţi patroana moaşelor, ca una ce a moşit-o pe Maica Domnului). O tradiţie spune că legendarul Crăciun ar fi fost ostil oaspeţilor nepoftiţi şi soţiei sale, pe care ar fi pedepsit-o cu tăierea mîinilor. Femeia s-ar fi vindecat însă vîrîndu-şi cioatele în scalda Pruncului, ba chiar, într-o variantă, Maica Domnului i-ar fi dăruit mîini de aur. În faţa acestei minuni, Crăciun s-ar fi spăşit el însuşi şi ar fi venit la sfinţenie (în unele colinde populare este chiar numărat cu sfinţii, şezînd ocoş “lîngă Bunul Dumnezeu”). Nu-i exclus ca sub întruchipările lui Crăciun şi Crăciunesei să se ascundă două străvechi divinităţi locale, reinterpretate în noua perspectivă creştină. În alte colinde populare, îşi dispută întîietatea, dincolo de orice teologie bisericească, “Bunul Dumnezeu”, “Bătrînul Crăciun” şi “Sfînt Sfîntul Ion”!

În tradiţia românească, un fel de înainte-mergător sau frate mai mic al lui Moş Crăciun este Moş Ajunul (care patronează colindatul copiilor din noaptea de 24 spre 25 decembrie). Dar copiii nu umblă doar cu Moş Ajunul, ci şi cu Steaua, vestind mai explicit Naşterea Domnului, după scenariul evanghelic. Pe de altă parte, colindatul nu se reduce la colindele copiilor: colindă flăcăii şi chiar bărbaţii în toată firea, de la Crăciun pînă după Anul Nou (Vicleimul, Irozii, Vasilca, Pluguşorul, Sorcova etc.), amestecînd deconcertant tradiţii creştine şi precreştine. “Duhul Crăciunului” domină totuşi întregul ciclu, pînă la Bobotează. Pe lîngă colindele folclorice, există şi colinde bisericeşti (unele de origine bizantină) sau creaţii culte în stilul colindelor tradiţionale. În multe dintre acestea Moş Crăciun lipseşte cu desăvîrşire, iar sensul creştin al sărbătorii este mult mai aprofundat.

“Moş Crăciunul” reprezentat astăzi în sanie trasă de reni, cu veşmînt roşu şi cu sacul ticsit de cadouri (cum l-a imaginat la 1862, pe urmele pastorului Clement Clarke Moore, caricaturistul american Thomas Nast şi cum l-au consacrat definitiv, de la 1931 încoace, reclamele Coca-Cola) n-are nimic de-a face – cum n-are nici bradul împodobit – cu personajul folcloric românesc, ci este o contrafacere recentă de origine occidentală, cu unele reminiscenţe laicizate din atributele Sfîntului Nicolae – de unde şi denumirea de Santa Claus (Nic[o]laus). “Moş Gerilă” al comuniştilor îi era frate mai bun decît Moş Crăciunul nostru tradiţional, care nu-i nici mercantil, nici filantrop, ci doar martor al Naşterii Domnului şi paznic popular al bunelor rînduieli. (R. C.)

Pentru o prezentare mai pe larg, cf. http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/12/craciunul-traditii-si-etimologii.html

UN COLIND POPULAR

Colindul Crăciunului

Astă seară-i seara mare,

Florile dalbe,

Seara mare-a lui Crăciun,

Florile dalbe,

Cînd s-a născut Domnul bun,

Florile dalbe.

Noi umblăm

Să colindăm

P-astă noapte-ntunecoasă,

Pe cărare-alunecoasă.

Nemerirăm l-astă casă,

L-astă casă, l-ăst domn bun.

Domnul bun, jupîn [cutare],

El de veste cum prindea,

Înainte ne ieşea,

C-un clondir plin de rachiu:

Cu clondirul de-a dreapta,

Cu păharul de-a stînga,

Din clondir turnîndu-ne,

Din gură grăindu-ne:

Voi patru colindători,

Vă alegeţi doi

Din voi,

Doi din voi mai tinerei,

Şi săriţi în cea grădină:

Rupeţi fir

De calomfir

Ş-o steblă [mănunchi] de busuioc;

Treceţi,

Mergeţi

La fîntînă,

La fîntîna lui Iordan;

Muiaţi fir

De calomfir

Şi steble de busuioc,

Ş-apoi mergeţi colindînd,

Doi pe urmă botezînd.

Stropiţi casă,

Stropiţi masă,

Stropiţi feţi [feţe]

De coconi creţi [gătiţi de sărbătoare?]:

Coconi creţi s-or pomeni,

Mai frumos ne-or dărui

Cu daruri de la părinţi.

Stropiţi feţi [feţe]

De fete mari:

Fete mari s-or pomeni,

Mai frumos ne-or dărui

Cu mahrămi grele de fir.

Stropiţi feţi [feţe]

De cei bătrîni:

Cei bătrîni s-or pomeni,

Mai frumos ne-or dărui

C-un colac

De grîu curat;

Pe colac, vadra de vin,

Fie galbănul deplin.

C-aşa-i legea din bătrîni,

Din bătrîni, din oameni buni.

Bună vremea-n aste case!

La mulţi ani cu sănătate,

Că-i mai bună decît toate!

(după G. Dem. Teodorescu, 1885)

UN COLIND BISERICESC

Hristos se naşte

Hristos se naşte pe pămînt,

În Vitleem Se-arată.

Cerurile se veselesc,

Saltă zidirea toată.

În peşteră ni s-a născut,

În ieslea cea săracă,

Al cerului Stăpîn preabun,

Ce lumea o împacă.

Îngerii cîntă toţi în cor

Slavă întru înălţime.

Păstorii, cu toiege-n mîini,

Vin grabnic să se-nchine.

(trad. din gr. de Sorin Pană)

UN COLIND CULT

V. Voiculescu (1884-1963)

În coliba-ntunecată…

În coliba-ntunecată,

Din carne şi os lucrată,

A intrat Hristos deodată.

Nu făclie ce se stînge,

Nu icoană ce se frînge,

Ci El Însuşi, trup şi sînge,

Preschimbat pentru făptură

Într-o scumpă picătură –

Dulcea Cuminecătură.

Coliba, cum L-a primit,

S-a făcut cer strălucit

Pe bolta de mărgărit.

Iar în ea soare şi stele,

Cu Arhangheli printre ele.

În mijloc, Tron luminos

Şi, pe el, Domnul Hristos,

Care mult se bucura.

Duhul Sfînt s-alătura

Şi acolo rămânea

Şi acum, şi pururea.

Şi noi, Doamne, ne-am sculat,

Colibele-am curăţat;

Uşi, ferestre, toate-s noi:

Doamne, intră şi la noi.

De la Crăciun la Anul Nou...

SCRISOARE CĂTRE CEI IEŞIŢI DIN BISERICĂ

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe…

Dragă părinte Nichita Paşcan 
şi dragi măicuţe şi surori ieşite din Biserica lui Hristos,

Vă scriu din proprie iniţiativă, cu întârziere, ce-i drept, după ce am citit, întâmplător, aşa-zisa Mărturisire de credinţă a părintelui Nichita Paşcan[1]. Întrucât multe dintre părerile personale ale părintelui Nichita le întâlnesc şi la alţi creştini sau chiar clerici, conştiinţa de preot şi teolog mă obligă să aduc mărturia mea teologică în acest caz.

A sta indiferenţi faţă de problemele Bisericii înseamnă că indiferenţa a pus stăpânire pe fiinţa noastră, ceea ce poate induce sau adânci o criză creştină de identitate personală, eclesială sau comunitară. Însă şi a interveni depăşindu-ţi fără discernământ atribuţiile înseamnă a pune unitatea Bisericii şi pe tine însuţi în pericol de moarte.

Acest lucru l-a făcut cu multă râvnă părintele Nichita, întrucât neliniştea personală şi insomniile sale teologale le-a prelungit, fără discernământ şi fără dragoste creştină suficientă, fără deplină cunoştinţă teologică şi fără pricepere, şi în spaţiul eclesial, periclitând astfel şi mântuirea păstoriţilor săi.

Ecumenismul himeric şi haotic propus de neortodocşi şi acceptat pe alocuri de unii ortodocşi naivi sau vicleni trebuie respins fără echivoc, aşa cum ne poruncesc canoanele, însă a respinge dialogul teologic cu ereticii sau necreştinii este egal cu o abandonare a misiunii noastre de a propovădui Evanghelia lui Hristos. Noi nu trebuie să negociem cu aceştia adevărul, ci să vestim profetic: Aşa grăieşte Domnul.

În  acest context, Ortodoxia trebuie să fie steaua polară după care se ghidează corabia mântuirii,  adică Biserica. Ea trebuie să fie o mărturie vie pentru tot cosmosul şi să arate calea spre Hristos.

Păcatele celor ce au făcut ecumenism liturgic babilonic nu pot întina sfinţenia Bisericii, deoarece aceştia chiar în momentul ritualului luciferic s-au desprins din Trupul Tainic al lui Hristos cu  aceeaşi viteză cu care Lucifer  a căzut din cer, cu toţi îngerii lui[2].

După părerea mea, atitudinea părintelui Nichita este o lepădare de credinţă şi nicidecum o mărturisire, întrucât premizele eclesiologice de la care pleacă, precum şi concluziile trase, sunt total false, cu toate că sunt şi observaţii pastoral-eclesiale pertinente, cum ar fi cele referitoare la ecumenismul fără graniţe.

Ştim că a fost un slujitor cu multă râvnă preoţească, conştiinciozitate liturgică, iubit de fiii lui duhovniceşti, respectat şi adeseori cu multă dreptate, însă în momentul ieşirii din Biserică pe toate acestea le-a pierdut, deoarece spune Iezechil: „Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta” (33, 18).

Noi voi da un răspuns punctual acelei lepădări, ci voi prezenta pe scurt câteva puncte ale eclesiologiei ortodoxe. Cred că nu este nevoie de a face o demonstratio, în sensul argumentelor teologico-canonice despre Biserică, ci în cazul de faţă este vorba doar de o afirmatio practică privind fiinţa Bisericii, după modelul Sfinţilor Părinţi, subliniind care ar  trebui să fie atitudinea unui creştin (laic sau cleric) faţă de Biserică şi lume în contextul actual.

Iarba verde de acasă...

Scopul fundamental al Bisericii este acela al îndumnezeirii omului prin harul lui Iisus Hristos, sub ascultarea episcopului, aflat în recunoaştere reciprocă şi în comuniune harică şi euharistică cu episcopii unui teritoriu canonic local, care are succesiune apostolică.

Sf. Ioan Gură de Aur descrie dumnezeieşte lungul drum spre îndumnezeire, atunci când compară Biserica cu corabia lui Noe. El scrie: „... corabia a luat numai necuvântătoare şi a salvat necuvântătoare; Biserica a luat oameni necuvântători şi nu numai că i-a mântuit, ci i-a şi schimbat; corabia a luat corb şi a dat drumul tot unui corb; corb ia şi Biserica, dar îi dă drumul porumbiţă; ia lup, şi-i dă drumul oaie... care îşi dă până şi lâna ei”[3].

Pentru a atinge şi a împlini o asemenea chemare, slujitorii Bisericii trebuie să lupte cu timp şi fără timp, să îndure potrivnicia lupilor şi a fiarelor sălbatice din Corabia mântuitoare, să rabde până la prigoană, şi nicidecum să-i asmută, sau să se răzvrătească împotriva lor, sau să părăsească Corabia pe motiv că nu le mai suportă mizeria, ci scopul lor este să-i transforme în ființe eclesiale hristice, prin  consecvenţă şi statornicie în adevărul cel veşnic (Iisus) şi în păzirea poruncilor lui Dumnezeu: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus” (Apocalipsa 14, 12).

În acest context, tot Sf. Ioan Gură de Aur scrie că „trebuie să fie prea mare primejdia din afara corăbiei, ca să poţi suporta putoarea din interiorul corăbiei... apele mari au invadat totul, necazul şi moartea planează peste o lume vinovată. O singură scăpare rămâne, o unică mântuire, celor care nu vor să piară: să intre în corabia protectoare! Toţi cei care nu sunt cuprinşi în ea sunt pierduţi fără nădejde... capul văzut era Noe; capul adevărat, cu toate că era nevăzut, era Dumnezeu”[4]. Cine are o astfel de credinţă despre Biserică nu o va părăsi niciodată.

Nimeni nu a ieşit din corabie, decât corbul, care „este trimis şi care simbolizează răul, păcatul urât, erezia, necredinţa, doar acestea se separă de Biserică; porumbiţa singură îi va rămâne fidelă”[5], spune mai departe Sf. Ioan Gură de Aur. Această imagine o repetă până în zilele noastre mulţi teologi, atunci când afirmă că Biserica nu a suportat şi nu suportă nici o schismă, deoarece Trupul lui Hristos nu poate fi rupt, ci doar a îndepărtat şi îndepărtează cu durere mădularele care nu lucrează sinergic cu Trupul[6].

Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[7], care include Naţi­unea, dar fără să se identifice cu ea, ci numai cu Împără­ţia lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate stătă­toare, ci suntem în căutarea celei viitoare”[8].

Cei morţi, alături de cei vii şi de cei ce se vor naşte al­cătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată[9]. Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o evoluţie în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească dreapta cale pentru urmaşi.

Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” pe care l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere.

Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credinţa, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii[10].

O întrebare: Pentru care neam sau ţară pregăteşte calea părintele Nichita cu măicuțele în Grecia, dacă ne referim la versetul din 2 Cronici 7, 14: „Şi se va smeri poporul Meu, care se numeşte cu numele Meu, şi se vor ruga şi vor căuta faţa Mea, şi se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer, le voi ierta păcatele lor şi le voi tămădui ţara”?

Clericii şi credincioşii îşi păstrează demnitatea şi chemarea slujitoare de creştini doar dacă au rămas în Biserica Ortodoxă şi luptă constant din interior împotriva răului de tot felul, şi nu se lasă reeducaţi de Piteştiul modern al zilelor noastre şi nici derutaţi de diversiunile vicleanului diavol, întrucât „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”[11].

Rog pe părintele Nichita şi pe cele 29 de măicuţe şi surori să se întoarcă la Biserica lui Hristos şi în ţara noastră, la locul lor de metanie.

Dragii mei, nu vă chem la compromis sau la o tăcere vinovată, ci înapoi la asumarea crucii, la jertfă şi responsabilitate hristică în Biserica noastră Ortodoxă Română. Am mijlocit printr-o cunoştinţă la Preasfinţitul Sebastin să vă reprimească în eparhia sa şi să vă repună în cinstea pe care aţi avut-o. A fost de acord. Deci Biserica nu vă leapădă, ci vă reprimeşte cu multă nerăbdare şi dragoste. PS Sebastian aşteaptă doar să îi trimiteţi o scrisoare în acest sens şi să se bucure împreună cu voi toţi de Naşterea Domnului. Preasfinţitul consideră aceasta ca fiind cel mai frumos şi deosebit dar de Crăciun, care ar putea fi în istoria unei eparhii sau chiar patriarhii. V-a iertat şi, de când aţi plecat, nu a încetat să se roage pentru voi.

Îi rog, pe toţi care pot, să facă, pe o cale sau alta, cunoscută această scrisoare, pentru a ajunge în timp util la destinatarii ei, deoarece nu cunosc adresa lor.

Drumul întoarcerii acasă...

Din această întâmplare nefericită putem trage multe concluzii. În primul rând, vedem cum cad cei aleşi – şi aceasta ar trebui să ne îngrijoreze şi să ne facă pe toţi mai atenţi, mai vigilenţi. Apoi, vedem că răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinţei depline, a dragostei, a încrederii în noi sau vrednicia noastră, precum şi lipsa răbdării sau a luptei şi a jertfei noastre până la sânge[12], până la martiraj.

Dacă nu mai putem fi răbdători unul cu altul, mai ales într-o eră a globalizării, când sunt tendinţe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonal şi himeric, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scară planetară, când se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi a mântuirii prin Hristos, este necesar mai mult ca oricând să rămânem în Biserică şi să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „Ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor”[13], să ne smerim de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unităţii neamului şi a adevărului Bisericii lui Hristos.

Ştim din istoria Bisericii că nu prudenţa, nu compromisurile sau exclusiv tactul pastoral al unora au salvat Biserica în perioadele grele, ci Însuşi Iisus Hristos, ca Fiu a lui Dumnezeu şi ca veşnic Jertfitor pe sfintele altare, a salvat Biserica pentru jertfele mucenicilor, pentru curajul, răbdarea, sângele, prigoana şi jertfele martirilor ucişi în temnițele comuniste, precum şi pentru persecuțiile de tot felul, îndurate în  rândul clericilor, a creştinilor şi a oamenilor verticali în faţa răului. Nu fuga este soluţia, ci lupta şi răbdarea până la sânge.

Creştineşte, nimeni nu are voie să condamne personal pe cei vinovaţi. Ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos[14]. Nimeni nu are voie să îi despartă cu forţa pe cei răi de cei buni, întrucât parabola evanghelică despre grâu şi neghină[15] ne arată că numai Dumnezeu poate despărţi pe supuşii Împărăţiei de supuşii celui rău, la sfârşitul veacuri­lor[16].

Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viaţă nu este numai grâu, ci şi neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane  şansa de a deveni grâu, îi ia şansa de a se transforma din lup în oaie, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, acela se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui[17].

Pr. Dr. Mihai VALICĂ

---

[1] Vezi http://vremuriledepeurma.files.wordpress.com/2010/10/1-marturisirea-de-credinta-a-pr-nichita-pascan.pdf

[2] Isaia 14, 12-15.

[3] „Omilii la săracul Lazăr, cuvântul VI”, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 140; Vezi şi Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, Ed. Anestis, Bucureşti, 2008, pp. 131-132.

[4] Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, Oradea, 2002, pp. 120-127.

[5] Ibidem, p. 126.

[6] Vezi pe larg Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei eclesiale, Sibiu, 1999, pp. 186-187.

[7] Vezi I Corinteni 12, 12‑14.

[8] Evrei 13, 14.

[9] Cf. „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bu­cureşti, 2003, mai ales pp. 9‑15, 95‑119 şi 175‑187. Titlul vo­lumului are înteme­ierea în I Corinteni 15, 22‑23: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale...” (subl. n.). Cf. şi Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea nea­murilor”).

[10] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, Prof. dr. Pavel Chirilă, Dr. Andreea Băndoiu, Dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia socială, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 165-166.

[11] Matei 10, 22: „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”.

[12] Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”.

[13] 1 Corinteni 4, 12-13.

[14] Matei 6, 14-15: „Daă de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre”; 18, 35: „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”.

[15] Matei 13, 24‑30 şi 36‑43.

[16] Matei 25, 31.

[17] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, Prof. dr. Pavel Chirilă, Dr. Andreea Băndoiu, Dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171.

DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXII

SUMARUL BLOGULUI

Divina Comedie a lui Dante Alighieri

în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

Pînă acum, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie (cele 34 de cînturi ale Infernului şi 21 de cînturi din Purgatoriu) au apărut în premieră în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse de acum înainte vor apărea în premieră pe acest blog.

PURGATORIUL

Cîntul XXII

În brîul al cincilea, printre zgîrciţi şi risipitori, Dante şi Vergiliu întîlnesc umbra lui Staţiu (deşi Dante, ca majoritatea contemporanilor săi, îl confundă cu retorul „tuluzan” Lucius Statius Ursolus, din vremea lui Nero, aici e vorba de poetul Publius Papinius Statius, autorul poemelor Tebaida şi Achileida, ultimul neterminat, născut la Neapole şi trăitor în vremea lui Domiţian), care tocmai şi-a împlinit ispăşirea şi stă să urce spre cer. După ce, în Cîntul XXI, Staţiu făcuse plecăciune dinaintea Marelui Mantovan, pe care-l socoate maestrul său într-ale poeziei şi căruia mărturiseşte că ar fi rîvnit să-i fi fost contemporan, cei doi poeţi antici îşi continuă dialogul, în timp ce urcă împreună, cu Dante pe urmele lor, spre brîul al şaselea. Autorul Tebaidei mărturiseşte că s-a convertit în taină la creştinism şi datorită profeţiilor vergiliene. Autorul Bucolicelor (pomenite în text – v. 57) îi dă veşti lui Staţiu despre cîteva mari personaje (istorice sau mitologice) ale Antichităţii, aflate în Limb (printre care poeţii, aleşii Parnasului, în frunte cu Homer, grecul ce rămîne/ de Muze răsfăţat cum altul nu-i). Cîntul se încheie cu contemplarea unui copac simbolic, din frunzişul căruia o voce tainică enumeră pilde ilustre de cumpătare (mai ales biblice: Maica Domnului, proorocul Daniel, Ioan Botezătorul). Întregul cînt stă sub nostalgia „veacului de aur” (prima vîrstă, necoruptă, a umanităţii).

      

1 Îngeru-n urmă-acum ne rămăsese,

cel ce ne-a dat spre-a şasea brînă ghes,

şi-alt P înscris pe fruntea mea ştersese,

4 cît sînt de fericiţi dînd de-nţeles

cei ce rîvnesc dreptatea, iar cuvîntul

cu sitiunt să şi-l termine-a ales.

7 Mai lesne paşii mei îşi luau avîntul

decît în alte vaduri şi întins

suiam la rînd cu duhuri iuţi ca vîntul,

10 pe cînd Virgil grăi: „O dată-aprins

focul iubirii din virtuţi, i-aprinde

şi pe-alţii, pe măsură ce s-a-ncins.

13 Aşa, de cînd ajunse a descinde

la iad şi Juvenal, în limb cu noi,

şi-mi spuse cît pe-a lumii vii decinde

16 ţi-am fost de drag, drag mi-ai căzut apoi  

ca nimeni altul nevăzut vreodată,

şi scurt îmi pare-acest urcuş în doi.

19 Dar zi-mi – şi ca-ntre buni prieteni cată

să-mi ierţi aşa de verdea întrebare,

vorbind la fel de verde totodată –

22 cum de-a aflat zgîrcenia-ncuibare

în tine, cel ce-ai fost atît de plin,

prin rîvna ta, de-nţelepciune mare?”.

25 De-aceste vorbe-ntîi zîmbi puţin

poetul Staţiu şi apoi răspunse:

„Mi-s cîte-mi spui atît de drag alin.

28 Ce-i drept, sînt lucruri uneori ajunse   

să-i dea-ndoielii mincinos temei,

căci pricinile lor rămîn ascunse.

31 Din ce mă-ntrebi văd bine că mă iei

drept un zgîrcit în viaţa trecătoare,

stînd eu cu cei de-această vină grei.

34 Dar află că am fost departe tare

de-a fi zgîrcit, ci lipsa de măsură

am ispăşit-o-n mii de luni amare.

37 De nu-ngrijeam să-ndrept a mea făptură,

aminte luînd la vorba ta cînd spui,

certînd corupta omului natură:

40  „O, sacră foame de-aur, cum nu pui

tu frîu pe lume lacomelor vise!”,

în iad aş fi, rotind povara lui.

43 Văzui atunci că mîinile deschise

mi-erau ca nişte aripi spre risipă

şi m-am căit de ce mă nărăvise.

46  O, cîţi chilugi vor învia, din pripă

necunoscînd căinţa care poate

spăla de rău şi-n cea din urmă clipă!

49 Reversul feluritelor păcate

să ştii c-asemeni lor osînda-şi are

şi-aici verdeaţa şi-o usucă toate:

52  deci eu, de ispăşesc cu gloata care

zgîrcenia-şi plînge, e c-am săvîrşit

păcat pe dos, dar tot la fel de mare”.

55  „Dar cînd Iocastei chinul îndoit

din lupte crude i-l cîntai odată”,

grăi cel prin Bucolice vestit,

58  „din cîte Clio-n versul tău arată,

nu cunoşteai credinţa-n lipsa cui

a face bine nu-i de-ajuns vreodată.

61 Dacă-i aşa, ce soare sau căţui

te-au luminat ca trudnicele vele

pe urmele pescarului să-ţi pui?”.

64  „Tu cel dintîi m-ai petrecut spre-acele

din Parnas peşteri, spre a bea, fiind,

pe lîngă Domnul, far al minţii mele.

67 Făcuşi ca unul care, bîjbîind

prin noapte, poartă dindărăt lumină

şi ochii-n urma lui să vadă prind,

70  atunci cînd spus-ai: «Stă veac nou să vină;

se-ntoarce lumea la întîiul bine,

iar cerul lasă nouă-n jos tulpină».

73 Prin tine-am fost poet, creştin prin tine:

dar ce-am schiţat ca mai vădit să fie,    

culori să pun de-acuma se cuvine.

76 Prinsese lumea-ntreagă să se-mbie

spre-adevăratul crez adus de cei

ce predicau eterna-mpărăţie;

79 iar vorba ta, ce-am spus că-mi fu temei,

cu vorba lor se potrivea atare,

încît m-am dus mereu mai des la ei.

82 Şi-aşa-mi păru sfinţenia lor de mare,    

c-atunci cînd Domiţian i-a prigonit,

părtaş le-am fost în lacrimile-amare;

85 iar cît acolo-n lume-am mai trăit,

i-am ajutat, avîndu-i pildă-n toate,

şi-orice-alte secte le-am dispreţuit.

88  Şi pîn’ s-ajung prin vers pe greci a-i scoate

la apa Tebei, eu m-am botezat;

dar pe ascuns şi cam cu frica-n spate,

91 căci multă vreme tot păgîn m-am dat;

vreo patru veacuri cea de-a patra brînă

am ocolit-o pentru-acest păcat.

94 Tu, care-ai dat de-o parte vălul pînă

ce ochii mei văzură-ascunsul bine,

cît laolaltă drumu-n sus ne mînă,

97 pe unde, zi-mi, Terenţiu se aţine;

de Plaut, de Cecil, de Var să-mi spui:

de-s osîndiţi, pe unde-s şi cu cine?”.

100  „Aceştia, Persiu, eu şi alţi destui”,

grăi Virgil, „cu grecul ce rămîne

de Muze răsfăţat cum altul nu-i,

103 stăm toţi în iad, pe buza primei brîne,

vorbind ades de muntele pe care

avem în veci ocrotitoare zîne.

106 Euripid, ca şi-Antifont, îşi are

sălaş cu noi, Simonid şi-Agaton,

şi-alţi greci, de lauri vrednic fiecare.

109 Din cei de care-a dat şi versu-ţi zvon, 

sînt Antigona, Deifilè şi-Argía,

şi-Ismena, cea cu-al plînsului ison.    

112 E-acolo cea ce arătă Langía;

Thetis şi-a lui Tiresias fiică; şi,

cu ale ei surate, Deidamía”.

115 Cei doi poeţi tăcură, spre-a privi

cu luare-aminte-n jur, căci se gătase

suişul printre steiuri cenuşii.

118 Erau în urmă patru slugi rămase  

dintre-ale zilei, iar a cincea-n sus

trăgea teleaga razelor frumoase,

121 cînd domnul meu: „Eu cred că-i bine”,-a spus,

„ocol pe margini muntelui a-i da

prin dreapta, cum şi-n alte dăţi ne-am dus”.

124 Deci obiceiul ne-a-ndrumat aşa,   

şi-avînd şi învoirea umbrei sfinte,

fără-ndoieli pornirăm a umbla.

127 Eu singur îndărăt, ei înainte,

îi ascultam din mers şi-n vorba lor

aflai poeticeşti învăţăminte.

130 Dar dulcele cuvînt folositor

curmat le fu de-un pom ieşit în cale,

cu poame miresmînd îmbietor.

133 Şi cum, spre vîrf, din ramurile sale

descreşte bradul, el scădea în jos,

cred eu, ca nimeni să nu-i suie-n poale.

136 Iar din înaltul zidului stîncos,

pieziş de noi, curgea o apă clară,

ce-mprospăta frunzişul răcoros.

139 Cei doi poeţi aproape cînd se-aflară,

o voce printre frunze izbucni:

„Lipsiţi veţi fi de hrana-aceasta dară!”.

142 Şi-apoi: „Mai mult Maria se-ngriji

să fie nunta cu belşug decît

de gura ei, chemată-a mijloci.

145 Femeile romane-au dat pe gît

doar apă, iar profetul Daniel

mintos a fost că saţul l-a urît.

148 Întîiul veac, cu aurul la fel,

dădu, prin foame, ghindelor savoare,

şi-apei, prin sete, gust de hidromel.

151 Cu miere şi lăcuste s-a hrănit

Ioan Botezătorul în pustie,

de-aceea-i mare şi în har sporit,

154 cum dau evangheliştii mărturie”.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante Alighieri între viaţă şi operă

* Dante – repere bibliografice

* Prolog la noua traducere a Infernului

* Ecouri la noua traducere a Infernului  

* Sonete din lirica universală

* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX, versiunea Răzvan Codrescu)

* Claudio Mutti: Dante şi India

* Claudio Mutti: Despre "veltro"-ul dantesc

* Dante: Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1)

ONOMASTICĂ ŞI SFINŢENIE

SUMARUL BLOGULUI

Icoana Tuturor Sfinţilor

Cei vechi erau încredinţaţi că “numele nu stă degeaba pe om”. În creştinism, încă de timpuriu, atribuirea numelui a fost legată de însăşi Taina Botezului, ca şi de primirea schimei monahale. Dacă în lumea modernă valoa­rea acordată numelui s-a depreciat, e cu atît mai de folos să ne reamintim înţelesul etimologic şi povestea numelor din calendarul creştin, fiecare mistic şi pilduitor legat de una sau mai multe persoane sfinte. În cele de mai jos, mi-am propus să trec în revistă cîteva nume şi profiluri de sfinţi sau sfinte din calen­darul ortodox al lunii decembrie. (R. C.)

DE LA SF. NICOLAE LA SF. ŞTEFAN

NICOLAE

Unul dintre cei mai populari sfinţi din calendarul creştin, Sf. Ierarh Nicolae (sec. IV), e prăznuit pe 6 decembrie. Numele Nikolaos are origine grecească şi e format din două cuvinte: nike, “victorie” (de la nikao, “a învinge”), şi laos, “popor”, putîndu-se tălmăci prin “biruinţa cea de obşte”. Forma latină Nicolaus stă la baza formelor mo­derne. La noi, forma cea mai ve­che pare să fie Nicoară (de unde popularul “Sîn Nicoară”), iar cea mai răspîn­di­tă în timp şi spaţiu – Nicula(i)e. Nicolae e o formă mai recentă, ca şi femininul Nico­leta. Alte for­me ates­tate sînt Nicola, Nicula, Necula, Neculai etc., iar pentru femei – Nico­lina sau Ni­cu­­lina. Prescurtările şi diminutivele sînt şi ele numeroase: Ni­cu, Nicuşor, Cu­la(i)e, La(i)e, Na(i)e, Năică ş. a.

Mai întîi călugăr îmbunătăţit, apoi păstor de suflete pînă la adînci bătrîneţe, Sfîntului Nico­lae i s-a dus vestea nu doar pen­tru multa lui înţelepciune şi milostenie, ci şi pentru darul facerii de minuni, de care Dumnezeu l-a învrednicit încă din tinereţe: a potolit furtuna pe mare, i-a izbăvit de sabie pe trei întemniţaţi pe nedrept, a vindecat boli şi a ridicat din moar­te. Cu precădere şi-a arătat milostivirea faţă de copii şi de fecioare. Odată, aflînd că un ta­tă, mînat de sărăcie, voia să-şi trimită cele trei fiice pe calea desfrîului, bătrînul episcop, fu­ri­­şîndu-se în bezna nopţii, a aruncat pe fereastra acelei case trei pungi cu galbeni, astfel că fetele, cu zestrea aceea, s-au putut mărita şi duce trai cinstit. Tradiţia a păstrat îndeosebi această ima­gine a moşului blînd şi aducător de daruri, ocrotitor al fetelor de măritat şi al copiilor cuminţi. Dar se zice că în 325, la Niceea, tot el l-ar fi pălmuit în plin sinod ecumenic pe ereticul Arie (de unde, desigur, şi tradiţia “nuielei Sfîntului Nicolae”). La Biserica “Sf. Gheorghe Nou” din Bucureşti se află însăşi mîna “moşului” împărţitor de daruri şi de dreptate. Moaştele sale se află, din 1089, la Bari (Italia).

Poporul are habar mai puţin de identitatea şi biografia reală a Sfîntului Nicolae, deşi îl ţine foarte drag. Sîn Nicoară, cum era îndeobşte numit în lumea tradiţională de la noi, e mai degrabă un personaj mitologic, în jurul căruia s-au ţesut legende diverse şi uneori năstruşnice, cu vagi ecouri din cultul bisericesc. El ar fi al doilea sfînt făcut de Dumnezeu şi ar sta de-a stînga Acestuia (primul făcut, Mihail, are cinstea să stea de-a dreapta). Sîn Nicoară (ajutat de Sîn Toader) ar păzi Soarele, care ar avea adesea tendinţa să fugă, ca un cal nărăvaş. Sîn Nicoară e acum bătrîn, dar în tinereţile lui unii zic că ar fi fost podar, iar alţii că ar fi fost corăbier şi pescar (ca protector al corăbierilor, Sf. Nicolae este cunoscut pe scară largă, atît în Răsărit, cît şi în Apus). El ar fi oprit şi apele Potopului pe vremea lui Noe. Ipostaza de Moş Niculae (care face daruri copiilor: dulciuri pentru cei cuminţi, însă nuieluşe pentru cei neastîmpăraţi) a intrat în osmoză, în Occidentul modern, cu Moş Crăciun sau Father Christmas (rezultînd cunoscutul Santa Claus).

FILOFTEIA

Pe 7 decembrie este prăznuită Sf. Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş. Numele Filofteia reprezintă varianta populară românească a numelui Filoteea (gr. Philothé sau Philothea), femininul de la Filotei/Filoteu (gr. Philótheos), nume cu precădere călugăresc, care se tîlcuieşte „iubitorul de Dumnezeu” (philo, „iubitor” + theos, „Dumnezeu”), fiind, de fapt, forma inversă a compusului Teofil (gr. Theophilos), şi el frecvent în onomastica monahală. La noi sînt atestate, de-a lungul vremii, pe lîngă cele menţionate deja, forme ca Filoti, Filotie, Filoftei, Filofti, Filofteea, Filoftia, Hiloti, Hilotei etc., iar de aici s-ar trage şi rarele Teiu, Te(i)a, Fia. Azi, dincolo de mediile călugăreşti, supravieţuiesc mai cu seamă numele de familie derivate (Filoteanu, Filotti ş. a.).

Născută în părţile Tîrnovei (Bulgaria), mica Filofteia era prigonită de mama ei vitregă, care mereu îşi asmuţea bărbatul împotriva ei. Trimisă zi de zi la cîmp, să ducă merinde tatălui, fetei îi ieşeau în cale mulţime de oameni sărmani, iar ea nu se în­du­ra să nu-i miluiască, dăruindu-le mai toată mîncarea. Într-o zi, urmărind-o într-ascuns, ta­tăl o văzu cum împărţea bucatele şi, pierzîndu-şi cumpătul, a aruncat cu barda după fată, rănind-o de moarte. Dar iată că trupul hăcuit prinse a străluci cu lumină mare, iar tatăl şi oamenii din jur s-au cutremurat spăşiţi. Au încer­cat s-o ridice de la pămînt, dar trupul se făcuse greu ca plumbul, încît nu l-au putut ur­ni. Şi rostind ei numele mai multor mănăstiri vestite, ca în faţa unui om viu pe care-l în­trebi unde voieşte să meargă, trupul s-a lăsat ridicat numai atunci cînd s-a pomenit de mănă­stirea de la Curtea de Argeş, unde sălăşluiesc pînă azi moaştele făcătoare de mi­nuni ale copilei muceniţe.

SPIRIDON

În calendarul creştin al lunii decembrie figurează, pe data de 12, şi Sf. Ierarh Spiridon al Trimitundei (cetate nu departe de Salamina). Numele de persoană grecesc Spiridon nu era cunoscut înainte de perioada creştină. La baza lui stă un vechi substantiv comun, spyris,-idos, denumirea unui mic coş folosit mai ales pentru pîine (la creştini, probabil, coşuleţul cu pîine sfinţită). Unii îl pun, mai puţin credibil, în legătură cu spera, „spiral(at)”, „(în formă de) spirală”. Circulînd şi la noi din vremuri foarte vechi, a cunoscut forme ca Spridon, Spiru, Spir(e)a, Spirache, Ispir etc., evoluînd mai ales ca nume de familie (Spiroiu, Spiridonescu, Spiridoneanu, Ispirescu ş. a.). Poate din finalul -don se trag şi Dona(t), Donescu, Donici, Donciu etc.

Preacuviosul Spiridon, marele făcător de minuni, preot al lui Hristos contemporan cu Sf. Împărat Constantin cel Mare, era originar din insula Cipru şi a rămas vestit mai cu seamă prin participarea sa la Sinodul de la Niceea (325), unde a susţinut unitatea nedespărţită a Sfintei Treimi prin ingenioasa analogie cu cărămida (unitate alcătuită din trei elemente: lut, apă şi foc), drept care iconografia bizantină îl reprezintă uneori cu o cruce într-o mînă şi cu o cărămidă în cealaltă. Printre multele minuni care i se atribuie în timpul vieţii se numără aducerea sau oprirea ploii, după caz, precum şi prefacerea caritativă a unui şarpe în aur şi apoi a aurului la loc în şarpe. S-a strămutat la ceruri pe 12 decembrie 347. Moaştele sale, pînă azi făcătoare de minuni, se află în insula Corfu.

DANIEL

Cuviosul Daniil Sihastrul (duhovnicul lui Ştefan cel Mare) este pomenit pe 18 decembrie. Daniel este numele unui important profet biblic, însemnînd în evreieşte „Dum­nezeu m-a judecat/s-a îndurat” (daniyyel). În româna veche a circulat mai ales sub forma Daniil (păstrată încă în limbajul bisericesc). Deşi nu toţi sînt de aceeaşi părere, Dan (cu diminutivul frecvent Dănuţ, cu femininul mai nou Dana şi cu numeroase alte derivate) s-ar putea să fie o prescurtare de la Daniel (în evreieşte: dan, „jude”). Alte forme româ­neşti (ieşite din uz ca nume de botez): Danil, Dănilă (de unde Nilă), Dănăilă etc. Dimi­nu­tive rare: Dani, Danieluţ.

Cuviosul Daniil Sihastrul, numit şi Daniil cel Nou de la Voroneţ, a fost unul dintre cei mai mari pustnici trăitori pe pămîntul Moldovei. Povestea sa o găsim la Neculce, în O samă de cuvinte. Din neam de ţărani de la Rădăuţi, el a îmbrăcat de tînăr haina monahală, ducînd o viaţă foarte aspră, în post şi rugăciune. Dor­nic de linişte (isihie) şi singurătate, Daniil s-a retras în locuri pustii, cum ar fi Stînca Şoi­mului de lîngă Voroneţ sau chilia pe care singur şi-a scobit-o în stîncă, nu departe de Putna, unde poate fi văzută pînă azi. Uns preot, a devenit duhovnic renumit şi sfetnic de taină al Binecredinciosului Voievod  Ştefan cel Mare şi Sfînt (relaţie popularizată de Dimitrie Bolintineanu în ciclul său de Legende istorice). Se spune că la îndemnul Cuviosului Daniil Sihastrul s-au zidit Putna şi Voroneţul, precum şi multe alte locuri de închinare. Deşi evlavia populară l-a ţinut demult drept sfînt, canonizarea sa oficială s-a făcut abia de curînd (20 iulie 1992).

ANASTASIA

Pe 22 decembrie este pomenită Sf. Mare Muceniţă Anastasia, martirizată pentru Hristos la 25 decembrie 304. Numele creştine Anastasie şi Anastasia se trag din cuvîntul grecesc anastasis,-eos, care înseamnă „înviere”, „sculare (din morţi)” (ana, „sus” + stasio, „a sta”). Tipul de icoană care poartă acest nume înfăţişează Pogorîrea Domnului la Iad, asociată Învierii Sale din morţi. La noi, numele a circulat de timpuriu, sub forme felurite, astăzi tot mai rare: Anastase, Năstase, Nastasia, Năstăsia, Nastu (foarte frecvent la aromâni), Năstuţa, Tase, Tăsia etc. Multe s-au păstrat numai ca nume de familie: Anastasiu, Anastasescu, Năstac, Nasta, Naste ş. a.

Sf. Mare Muceniţă Anastasia, născută în cetatea Romei, din părinţi de neam ales, a fost crescută de mama ei, Fausta, în credinţa lui Hristos, iar mai tîrziu a primit învăţătură de la înţeleptul Hrisogon (ce a sfîrşit şi el ca mucenic, arătîndu-i-se de mai multe ori după moarte). Desăvîrşită în învăţătură, ca şi în sfinţenia vieţii, ea a înfruntat cu multă îndrăzneală puterea păgînă a împăratului Diocleţian, luînd partea celor prigoniţi pentru credinţă şi învrednicindu-se de săvîrşirea de minuni (mai ales de minunate vindecări). A fost întinsă între patru stîlpi, tăiată cu sabia şi trecută prin foc, iar mai tîrziu sfintele ei moaşte (salvate mai întîi, conform tradiţiei, de binecredincioasa Apollinaria, care le-a îngropat în grădina casei sale) au fost aduse la Constantinopol şi aşezate în biserica purtătoare a numelui muceniţei.

PETRU

“Sîmpetru” rămîne, mai ales în tradiţia folclorică, poate cel mai popular sfînt al lumii creştine. În calendarul bisericesc al lunii decembrie (ziua 22) figurează un sfînt român care poartă numele Apostolului: Petru Movilă. Numele de Petru se trage din petros, corespondentul grecesc al aramaicului kepha (“piatră”): “Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa [Chefa] (ce se tîlcuieşte: Petru)”, îi spune Iisus fratelui lui Andrei, Întîiul Chemat (Ioan 1, 42). Iar mai tîrziu: “Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea…” (Matei 16, 18). La noi formele cele mai răspîndite ale numelui au fost Petru, Pătru şi Petre, mai rar femininul Petra, desigur cu numeroase diminutive (Petruţ, Pătruţ, Petruş, Petrică, Petrişor, Petruţa, Pătruţa, Petrica etc.). Astăzi, din păcate, numele tinde să fie ales din ce în ce mai rar ca nume de botez.

Sf. Ierarh Petru Movilă (1596-1646), Mitropolitul Kievului, era os de domn din familia Movileştilor, dar îşi petrecuse copilăria şi tinereţea printre străini, în Polonia, unde învăţase carte şi de­prinsese mînuirea armelor. Înclinat spre rugăciune şi meditaţie, s-a călugărit de timpuriu, intrînd în obştea renumitei Mănăstiri a Peşterilor – Lavra Pecerska – de la Kiev. A devenit mai întîi stareţ, apoi arhiepiscop şi în cele din urmă mitropolit al Kievului şi în­tregii Ucraine. Mare apărător al Ortodoxiei, a restaurat numeroase biserici, mănă­stiri, spi­tale şi azile, a înfiinţat tiparniţe şi şcoli (printre care şi Academia ortodoxă de la Kiev, în 1633). De la el a rămas faimoasa Mărturisire de credinţă a Bisericii Ortodoxe (1642) – un catehism scris mai întîi în limba latină, apoi tradus în greacă şi aprobat de Patriarhia Ecumenică. A fost îngropat în biserica mare a Lavrei Pecerska.

EUGENIA

Sf. Cuv. Eugenia este cinstită de Biserica Răsăritului pe 24 decembrie, în vreme ce apusenii o pomenesc pe 7 februarie. Vechile nume greceşti Evghenios şi Evghenia (în neogreacă: evghenes, „nobil”; evgheneia, „nobleţe”), însemnînd „de bun neam” (ev, „bun” + ghenos, „născut”), s-au consolidat în onomastica europeană şi prin adjectivul latinesc eugeneus sau eugenius („de bun soi”). La noi s-au folosit relativ tîrziu (începînd de prin secolul XVII). Formele mai vechi sînt neogreceşti şi se recunosc din pronunţia cu v şi ghe (Evghenie, Evghenia, Ghenia, Ghenea, Ghinea etc.); formele mai noi sînt neolatineşti şi se recunosc din pronunţia cu u şi ge (Eugen, Eugeniu, Eugenia, Genu, Gena, Genia etc.). De aici şi diminutivele Jeni, Jenel, Jenica.

Odraslă de viţă nobilă din vechea cetate a Romei, trăitoare în secolul III, tînăra Eugenia şi-a părăsit în ascuns părinţii şi, îmbrăcată în straie bărbăteşti, s-a botezat şi a intrat într-o mănăstire, tre­cînd drept “fratele Eugeniu”. Acolo s-a nevoit îndelung şi a ajuns să strălucească în toate virtuţile, ba chiar să urce pe treapta stăreţiei. O femeie vicleană şi desfrînată, Melantia, încercînd să-l seducă pe “stareţul Eugeniu” şi nereuşind, a făcut plîngere mincinoasă că acesta ar fi vrut s-o necinstească. Prefect al locului (Alexandria) era tocmai tatăl Eugeniei, care a chemat părţile la judecată, iar acolo s-a dat pe faţă, spre uimirea tuturor, nu numai nevinovăţia stareţului, dar şi faptul că era… femeie. Peste casa Melantiei, chiar în vremea judecăţii, a căzut foc din cer şi a ars-o pînă la temelie. Prefectul, cutremurat, s-a creştinat şi a sfîrşit ca martir al lui Hristos, iar Cuv. Eugenia a primit ea în­săşi cununa mucenicească, fiind înjunghiată în temniţă, chiar în ziua de prăznuire a Naşterii Domnului, sau, conform altei versiuni, tăindu-i-se capul (după ce, aruncată în apă cu o piatră de gît, supra­vie­ţuise în chip minunat, sub pază îngerească).

CRISTIAN/CRISTI(A)NA

Cristian şi Cristi(a)na stau în legătură directă cu numele lui Hristos (grafiat neortodox: Cristos, Christos) şi cu denumirea de creştin, fiind atribuite cu precădere celor născuţi de Crăciun (25 decembrie) sau în apropierea Crăciunului. Formele moderne par să aibă la bază mai ales numele latine Christianus şi Christiana (formele greceşti sînt Christianos şi Chris­tina). Din aceeaşi familie onomastică fac parte la noi vechile Cîrstian, Cîrstiana, Cîrstea, Cristel, Cristea, Cristache, Hristea (la aromâni: Hristu), Hristache, Hristina, Hristiana etc. Diminutivele cele mai frecvente sînt Cristi şi Cristinel (uneori grafiate, după model a­pu­sean, Christi/Christinel), aplicabile ambelor sexe. În vechime erau mai numeroase decît as­tăzi compuse precum Cristofor, Hristofor, Cristodor, Hristodor, de provenienţă gre­cească.

În popor, Naşterea Domnului e numită Crăciun (după Al. Rosetti, de la lat. creationem, “creaţie”; după alţii, de la un cuvînt tracic ce ar fi desemnat un trunchi de copac destinat arderii). Naşterea Domnului este, alături de Sf. Paşti, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii. După cum fusese binevestită de Dumnezeu prin Sf. Arhanghel Gavriil, Sf. Fecioară Maria, cea “umbrită de Duhul Sfînt”, naşte în ieslea din Betleem pe Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii. Steaua vesteşte din ceruri naşterea Lui, îngerii şi păstorii se bucură laolaltă, iar cei trei regi înţelepţi de la Răsărit (magii) vin să-L mărturisească şi să I se închine, aducîndu-I în dar aur, smir­nă şi tămîie (după Sf. Părinţii, aurul închipuie demnitatea împărătească, tămîia pe cea preoţească, iar smirna – patimile prin care va trece). Naşterea Domnului este prin excelenţă sărbătoarea bucuriei, cînd fie­care om parcă redevine copil şi îşi des­chide sufletul către cele sfinte, cu credinţă, nădejde şi iubire. Axionul Naşterii sună ca o cîntare a cîntărilor ce leagă cerurile de pămînt: “Măreşte, sufle­te al meu, pe cea mai cin­stită şi mai preamărită decît oştile cele de sus! Tai­nă străină văd şi preamărită: cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăş­luire, întru care S-a culcat Cel Neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudîndu-L, Îl mărim!”.

Moş Crăciunul cu plete dalbe, astăzi îmbrăcat în costum roşu, cu sacul doldora de jucării sau alte atenţii, deplasîndu-se în sanie trasă de reni, nu ţine deloc de vechile tradiţii româneşti, ci reprezintă, ca şi pomul (bradul) de Crăciun, un împrumut tîrziu din lumea apuseană. Comu­niştii l-au rebotezat “Moş Gerilă” (uzînd abil tot de un nume de personaj fantastic, din bas­mele populare), pentru a estompa pe cît cu putinţă implicaţiile religioase. Tradiţia creştină spune că Moş Crăciun ar fi fost pro­prietarul sau paznicul binevoitor al staulului în care a născut Fecioara. După o altă variantă a legendei, el a fost, dimpotrivă, un om bogat şi rău, care ar fi refuzat să dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit nevastă-sa, Crăciuneasa. Ba mai mult, de furie că femeia i-a ajutat pe străini, el i-ar fi tăiat mîinile de la coate, dar acestea s-au refăcut în scalda Pruncului. Pen­tru inima ei bună, Crăciuneasa trece drept patroană a moaşelor. În faţa unei asemenea mi­nuni, Crăciun însuşi se spăşeşte şi se creştinează, deve­nind chiar fruntaş între sfinţi. S-a spus şi că personajul popular ar putea fi perpetuarea încreştinată unei vechi zeităţi păgîne a locului. Se ştie, de pildă, că sărbătoarea Naşterii Domnului s-a suprapus pe vechea sărbătoare a naşterii zeului Mithra (Natalis Solis Invicti). În vechime, creştinii sărbătoreau tot acum şi Anul Nou, ceea ce explică faptul că Anul Nou actual (1 ianuarie) mai este numit pe alocuri şi “Crăciunul cel mic”.

NICODIM

Sf. Cuv. Nicodim de la Tismana este prăznuit pe 26 decembrie (ziua trecerii sale la Domnul, în anul 1406). Întîlnit mai rar ca prenume mirenesc şi mai des ca nume călugăresc, Nicodim este forma românească a grecescului Nikodemos (compus din nike, „victorie”, şi demos, „popor”), echivalent perfect al lui Nikolaos (vezi mai sus). În româneşte, numele a cunoscut destule variaţii de-a lungul timpului (Nicodem, Nicodin, Micodim, Micodin ş. a.). Astăzi, în registrul laic, este întîlnit, cu derivaţiile lui, mai ales ca nume de familie: Nicodim, Nicodimescu, Nicodin, Nicodinescu, Nicodimovici etc. Unii pun în legătură cu Nicodim şi pe Dim, Dima, care însă mai degrabă se raportează la Dimitrie.    

Cuviosul Nicodim, întemeietorul Mănăstirii Tismana, a trăit în secolul al XIV-lea şi s-a năs­cut în Serbia (Prilep), din creştini aromâni. De tînăr, s-a lepădat de lume şi a vieţuit ani înde­lungaţi în Sf. Munte Athos. Smerenia, evlavia, dar şi ştiinta sa de carte l-au făcut să se nu­mere printre marii arhierei ai acelor vremi, mijlocind chiar împăcarea între Constantinopol şi Biserica Ortodoxă din Serbia. Preoţii şi credincioşii au vrut să-l înalţe chiar la rangul de Patriarh al Serbiei, dar sfîntul, smerit, s-ar fi considerat nevrednic de o asemenea cinste. A preferat să treacă în Ţara Românească, unde a ctitorit Mănăstirea Vodiţa, apoi marea Mănăstire Tismana, care dăinuieşte pînă astăzi. Adept al isihasmului – rugăciunea inimii – predicat de Sf. Grigorie Palama, Cuv. Nicodim a introdus în ctitoriile sale din Ţara Românească regulile severe ale monahismului athonit. Moaştele sale binemirositoare au săvîrşit de-a lungul vremii nenumărate minuni.

ŞTEFAN

Sf. Apostol şi Arhidiacon Ştefan, cel dintîi mucenic al creştinătăţii (lapidat, adică ucis cu pietre – cf. Fapte Apostolilor, cap. 7), e prăznuit pe 27 decembrie. Numele Stephanos e de origine grecească şi înseamnă „co­roană”, „ghirlandă”, „cunună” (cu care erau încununaţi cei biruitori în lupte sau întreceri). La noi, formele cu­ren­te sînt Ştefan şi Ştefan(i)a, diminutivate mai ales Fane, Fănel, Fănică, Făniţă, Fana, Fănica, iar uneori – sub influenţă străină – Fanny. Destul de des se folosesc şi dimi­nu­tivele Ştefănel sau Ştefăniţă, mai rar Ştef(i). Mai recent a apărut şi forma femi­nină Şte­fanela (ce pare să fi prins ceva mai bine decît vechea Ştefanida [Stefanida] – numele unei muceniţe din Italia, tre­cute în calendar pe data de 11 noiembrie).

Sf. Arhidiacon Ştefan era de neam evreiesc şi a trăit în Ierusalim. Sf. Apostoli au ales şapte bărbaţi tari în credinţă pentru a fi diaconi – slujitori la adunările primilor creştini, în­gri­jitori ai Bisericii primare. Ştefan era cel mai de seamă dintre aceştia. Prigonit de evrei şi acuzat că huleşte şi strică Legea, el a arătat, cu dovezi din Scripturi, că Legea se împli­neş­te prin Hristos, Mesia cel anunţat de profeţi. Scos afară din cetate, Sf. Arhidiacon Ştefan a fost lapidat în anul 33, deschizînd lungul şir al mucenicilor (martirilor) creş­tini. În Faptele Apostolilor s-au consemnat cuvîntarea şi martirajul său (cap. 7). În pragul lapidării, el a avut vedenia cerurilor deschise şi a Fiului Omului stînd de-a dreap­ta lui Dumnezeu. Iar cînd pietrele îl covîrşeau, el a strigat cu glas mare: “Doam­ne, Iisuse, primeşte duhul meu!”, pentru ca apoi, căzut în genunchi, să-şi dea sufletul zicînd, după pilda Marelui Răstignit: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”.

Icoana Tuturor Sfinţilor