O GENERAŢIE, UN OM, O REVISTĂ

SUMARUL BLOGULUI

Omagiul maestrului Stefan Orth 

pentru regretatul Gabriel Constantinescu

Textele de mai jos sînt reproduse din numărul de pe urmă al revistei Puncte cardinale (anul XX, nr. 11-12/239-240, noiembrie-decembrie 2010, p. 4), pe al cărui frontispiciu stă scris: „Acesta este ultimul număr al revistei Puncte cardinale, care a apărut neîntrerupt timp de 20 de ani. Mulţumindu-le tuturor celor care ne-au stat aproape (cititori, colaboratori, sprijinitori), aducem un înnoit omagiu celui care a fost luptătorul anticomunist şi publicistul de dreapta sibian Gabriel-Iacob Constantinescu (întemeietorul şi directorul publicaţiei), ce, dacă nu s-ar fi adăugat la neamul său în prag de primăvară (6 martie 2010), ar fi împlinit pe 5 noiembrie vîrsta de 89 de ani. Pomenită să-i fie lucrarea în cer şi pe pămînt!”.

Autorii celor două texte sînt d-l Ion Paraschivescu (tatăl scriitorului Radu Paraschivescu), fost ofiţer în Armata Regală a României, autorul volumului de versuri Să atingi cerul cu mîna (1998), şi d-l Radu Mărculescu, fost ofiţer trecut prin lagărele sovietice şi prin temniţele comuniste din ţară, pictor bisericesc, dramaturg, memorialist, eseist, traducător, autor al cărţilor de memorii Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică (2000; reed. 2010) şi Mărturii pentru „Judecata de apoi”... adunate din Gulagul românesc (2005), precum şi al unui volum de Teatru (1992).

Omagiul grafic al maestrului sibian Stefan Orth este reprodus din acelaşi număr al revistei. (R. C.)

DOUĂ EVOCĂRI ALE REGRETATULUI

GABRIEL CONSTANTINESCU

I

În ultimul număr al existenţei sale, revista Puncte cardinale îmi face onoarea de a-mi publica aceste rânduri, luându-mi o piatră de pe inimă. Gabriel Constantinescu, fostul director al acestei reviste şi bun prieten al meu, a plecat în lumea celor drepţi în ziua de 6 martie a. c. Acest text ar fi trebuit să apară în numărul imediat următor al revistei. Vestea plecării dintre noi a lui Gabriel m-a năucit. O tristeţe copleşitoare m-a dezechilibrat, dându-mi o stare de inhibiţie totală. Am încercat totuşi să o depăşesc scriind un articol în care să-i exprim ceea ce simţeam atunci. Mi s-a părut fad şi stupid. După ce am citit anunţul colectivului revistei, mi s-a părut chiar derizoriu – şi am renunţat. Iată însă că acelaşi colectiv îmi oferă acum prilejul de a-l readuce pe Gabriel printre noi, motiv pentru care mă îndatorează.

L-am cunoscut pe Grabiel în toamna anului 1940, când amândoi am devenit elevi ai Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie (Ş.O.C.) din Târgovişte. Întâmplarea a făcut ca să fim repartizaţi amândoi în acelaşi pluton (echivalentul unei clase la o şcoală civilă). În cei doi ani petrecuţi în Ş.O.C. am avut ocazia să ne cunoaştem şi între noi s-a înfiripat o prietenie care în decursul anilor a devenit din ce în ce mai temeinică. Gabriel a devenit şeful plutonului mai întâi, iar în final, datorită isteţimii şi seriozităţii lui, a fost propulsat ca şef al promoţiei 1942.

În multele discuţii cu el în aceşti doi ani, Gabriel se comporta ca un civil în straie militare. Era calm, vorba îi era cumpănită, nu avea nimic cazon în comportament. Şi era un foarte bun camarad. Era o fire veselă, iar când glumea semăna cu mucalitul său tată, colonelul-scriitor Paul Constant.

Când am terminat şcoala de ofiţeri, războiul era în toi. L-am făcut amândoi, dar în regimente diferite. el a avut cumplita neşansă de a cădea prizonier. Cine are curiozitatea să afle cum a fost prizonieratul la ruşi, îl invit să citească excelenta carte a lui Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări... În această nefericită situaţie, Gabriel a dat prima sa mare probă de caracter. Tratamentul era mizerabil: insulte grosolane, torturi, muncă istovitoare, frig şi foamete, iar pe lângă toate acestea au apărut şi delatorii. Prietenul meu a suportat stoic toate aceste chinuri fizice şi morale, a sfidat acţiunea Anei Pauker şi a cozilor de topor, refuzând să se înscrie în diviziile ruşinii: „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”.

Războiul a încetat, dar eu şi cu Gabriel nu ne-am revăzut foarte multă vreme. Nu am ştiut când i s-a terminat calvarul rusesc. Nu ne cunoşteam adresele. Când am aflat că s-a înapoiat în ţară, informaţia a avut un supliment: Gabriel Constantinescu este în puşcărie... pentru scriere şi difuzare de manifeste suversive!

Vestea cea bună am primit-o după foarte mulţi ani. Un cunoscut comun m-a informat că Gabriel este student şi că se afla în Bucureşti pentru a susţine nişte examene, fiind cazat la hotelul X. Am plecat imediat la hotelul indicat şi astfel, după mai bine de un sfert de secol, ne-am reîntâlnit. L-am luat la mine acasă, l-am prezentat familiei şi m-am oferit să-l găzduesc ori de câte ori va veni în Bucureşti. O noapte întreagă ne-am depănat amintirile şi ne-am povestit peripeţiile: eu pe cele puţine ale mele şi el pe cele multe ale lui. Din acel moment am păstrat constant legătura şi ori de câte ori venea la examene în Bucureşti (era student „bătrân”, la fără frecvenţă) ne întâlnem şi hoinăream împreună. Cu ocazia unei deplasări în interes de serviciu la Sibiu, i-am făcut şi eu o vizită acasă şi i-am cunoscut, cu această ocazie, soţia (pe Mărioara, cum îi spunea el) şi pe cele două fetiţe, Ligia şi Genia, de care era foarte mândru. Tot atunci l-am reîntâlnit şi pe simpaticul şi mucalitul său tată, scriitorul Paul Constant, pe care îl cunoşteam încă de pe vremea când eram elevi la şcoala militară. Era aproape neschimbat. Ca şi atunci, era optinist şi veşnic pus pe şotii, contaminând cu optimismul lui şi pe cei din jur. Gabriel spunea adesea în glumă că tatăl său este „optimistul de serviciu” al familiei. Spre deosebire de tată, fiul era un neadaptat, veşnic nemulţumit, veşnic abătut, uneori chiar ursuz. Şi totuşi, acest om interiorizat şi frământat sufleteşte ştia să fie şi duios. Mai ales cu familia sa. Odată, fiind în vizită la mine, la Bucureşti, a sunat-o la telefon pe soţia lui, adresându-i-se: „Sărut mâna, maică!”. M-a impresionat profund. Era felul lui de a fi tandru şi de a omagia pe mama celor două fete ale sale...

Nemulţumirile şi tristeţile lui Gabriel s-au amplificat după ce a ieşit la pensie. Se simţea că este bântuit de nelinişti şi de gânduri negre. Eu cred că din frământările şi din trăirile interioare de atunci s-au născut Punctele cardinale de mai târziu.

După doar un an de la cele întâmplate în decembrie 1989, în ianuarie 1991, revista, pritocită lăuntric atât amar de vreme, şi-a început apariţia. Începuturile au fost destul de anevoioase, dar dârzenia şi perseverenţa lui Gabriel Constantinescu a reuşit să le depăşească. Bun cunoscător al oamenilor, el a ştiut să-şi aleagă colaboratori de nădejde, atât din rândurile foştilor deţinuţi politici, cât şi din rîndul generaţiilor mai tinere, formând o nucleu redacţional cu care a reuşit să ducă la îndeplinire idealurile cu care a pornit la drum.

Ce a realizat revista Puncte cardinale din cele câte şi-a propus să realizeze o spune foarte succint însuşi întemeitorul ei, într-unul din ultimele numere: „Mai întâi, am ţinut să cinstim memoria celor căzuţi (pe front, în munţi, în lagăre, în închisori) şi să încercăm să le facem dreptate. Apoi am creat câteva punţi: între bătrâni şi tineri, între ţară şi Exil, între confesiunile creştine tradiţionale şi aşa mai departe. Ne-am atras un public fidel şi am arătat că o publicaţie serioasă de dreapta este posibilă şi că Tradiţia poate răspunde plauzibil provocărilor actualităţii...”

 Acum, când Gabriel Constantinescu a intrat în istorie, îi cinstesc memoria prin sincere şi duioase lacrămi ale sufletului, care nu-l va uita niciodată.

                                                                              

Ion Paraschivescu

II

 

L-am cunoscut pe Gabriel Constantinescu în lagărul de prizonieri de la Oranki, în toamna anului 1947, într-un convoi de prizonieri luaţi de ruşi în urma gafei de neiertat a Regelui Mihai de-a fi făcut public acordul de armisiţiu cu Uniunea Sovietică înainte să-l fi semnat. Până la 9 septembrie, când l-a semnat, şi ruşii  au ridicat sumedenie de ostaşi români, sub pretextul mincinos că i-ar duce să-i instruiască. Aceştia i-au crezut şi, fără să se împotrivească, s-au lăsat încolonaţi şi duşi de ruşi, până ce, după luni de marş, s-au trezit în poarta lagărului de la Oranki. Unii dintre ei, sărmanii, încă mai credeau că nu sunt prizonieri ca noi şi că în curând vor începe instrucţia...

Pe Gabriel Constantinescu l-am cunoscut atunci într-un lagăr de barăci foarte apropiat şi ţinând de Oranki,. anume Mânăstârca, şi mi-am dat seama că am de-a face cu un om de calitate. Ne-am înprietenit şi am stat pe paturi apropiate, ducând discuţii până la miezul nopţii, iar a doua zi lăsându-ne înhămaţi la aceeaşi sanie pe care, ajunşi în pădure, eram siliţi s-o încărcăm cu uriaşi buşteni şi să-i cărăm în lagăr, unde ajungeam sleiţi. Munca asta silnică şi distrugătoare a durat până ce, în urma unor nenumărate proteste şi greve, între care şi unele perioade de grevă a foamei, ruşii au fost nevoiţi să cedeze.La aceste acţiuni disperate Gabriel şi cu mine am luat parte din plin.

În lagărele prin care am trecut erau şi mulţi nemţi. Cum Gabriel cunoştea bine limba germană, am intrat în legătură cu ei, legând chiar prietenii, dar, mai ales, împrumutând de la ei cărţi valoroase. Ruşii însă nu ne-au lăsat în pace. În acţiunea lor perseverentă de-a capta dintre noi elemente care să cedeze şi să se lase duse în ţară, pentru a instala comunismul, au întâmpinat din partea noastră o disperată rezistenţă. Pentru a o înfrânge, au rupt dintre noi o seamă de prizonieri care urmau să fie duşi în cine ştie ce lagăre îndepărtate. Nenorocul a făcut ca printre aceştia să se găsească şi Gabriel. Era prima oară când ne despărţeam. Cu puţin înainte de a-l ridica, a venit la mine şi mi-a întins un minunat medalion din os de vacă, lucrat de unul dintre prizonierii cu mari calităţi artistice. „Păstrează-mi-l tu până ne vom revedea!”, mi-a spus; şi ne-am despărtit. Iar eu l-am ascuns în şubă. N-a fost găsit la nici o percheziţie. Când, după ani buni de colindat prin lagăre, am ajuns în fine acasă, în Bucureşti, şi l-am căutat pe Gabriel ca să i-l înapioez, acesta era întemniţat pentru nu ştiu ce acţiuni în care se angajase, iar când s-a eliberat şi m-a căutat el pe mine, eram eu întemniţat. Aşa încât abia după ce s-a prăbuşit regimul comunist am putut să ne revedem, să ne îmbrăţişăm şi să-i redau preţiosul suvenir...

Ne-am mai întâlnit apoi, tot în Bucureşti, şi am discutat de toate, mai ales de proiectul de-a înfiinţa o revistă, care avea să fie Puncte cardinale, la care şi eu aveam să trimit din când în când articole. Fie-i ţărâna uşoară!

Radu Mărculescu

CAZUL NICOLAE IORGA, DUPĂ 70 DE ANI

SUMARUL BLOGULUI

O TRAGEDIE PERPETUĂ 

În urmă cu 70 de ani, pe 28 noiembrie 1940, pe cîmpia de lîngă Strejnic, era găsit cadavrul ciuruit de gloanţe al marelui savant Nicolae Iorga (care împlinise 69 de ani cu cîteva luni înainte)[1]. A fost, desigur, unul dintre cele mai reprobabile evenimente din agitata viaţă politică a epocii. Scenariul crimei este îndeobşte cunoscut: savantul a fost lichidat de o echipă de şapte legionari obscuri (tot aceiaşi, se pare, cu asasinii lui Virgil Madgearu, eliminat în aceeaşi zi), care-l ridicaseră din vila sa de la Sinaia (cea de la Văleni, unde locuia de obicei, fusese avariată de cutremurul din acea toamnă) în seara zilei de 27 noiembrie, sub cuvînt că au ordin să-l ducă la Bucureşti, pentru “un interogator”. Savantul însuşi – complice pe faţă, după cum vom vedea, la lichidarea samavolnică a lui Codreanu – îşi bănuia soarta[2], iar contemporanii afirmă că asasinatul “plutea în aer”, cum se întîmplase şi şapte ani mai devreme, în cazul lui I. G. Duca.

E greu să priveşti faptele “la rece”, deşi, după 70 de ani, o oarecare detaşare devine firească şi necesară. Că ucigaşii au aparţinut mediilor legionare e una; că însă Mişcarea Legionară ar putea fi culpabilizată generic, aceasta e discutabil. Ca şi în cazurile “Nicadorilor”, “Decemvirilor” şi “Răzbunătorilor” (echipele care-i “pedepsiseră” pe I. G. Duca, Mihai Stelescu şi Armand Călinescu), pare să fi fost vorba de o acţiune pe cont propriu, fără implicarea sau girul prealabil al conducătorilor superiori ai “Gărzii”[3]. Mai multe mărturii confirmă că Horia Sima a trăit un adevărat şoc la aflarea cumplitei veşti, nu atît din compasiune faţă de N. Iorga (pe care legionarii, după cum vom vedea, nu prea aveau motive să-l iubească), cît realizînd gravitatea politică a faptului, ce punea o armă redutabilă în mîna duşmanilor legionarismului şi-i marca “obrazul” istoric cu o pată de neşters. Oricîte limite ar fi avut ca om şi politician, N. Iorga era încă de pe atunci un mit naţional. Legionarii înşişi simţiseră acest fapt şi lui i se datora împrejurarea că istoricul, deşi purta în mare parte responsabilitatea morală (şi nu numai) pentru arestarea, parodia de proces şi asasinarea lui Corneliu Codreanu (în 1938), nu se afla printre vinovaţii întemniţaţi la Jilava (în aşteptarea unei judecăţi care n-a mai avut loc). De altfel, dacă acel grup legionar “rebel” n-ar fi acţionat precipitat, “pata istorică” ar fi marcat probabil, cîţiva ani mai tîrziu, “obrazul” mult mai gros al comuniştilor...

Să remarcăm şi un alt fapt. Toate asasinatele legionare de pînă atunci (este vorba de cele enumerate mai sus, căci împuşcarea prefectului C. Manciu, în 1924, n-a fost un asasinat, făcîndu-se în legitimă apărare, cum s-a şi stabilit de către Justiţia vremii, care l-a achitat în unanimitate pe Codreanu) fuseseră urmate invariabil de predarea de bună voie şi mărturisirea făptaşilor, care putuseră trece astfel, în ochii multora, drept martiri ai unei cauze. În cazul crimelor de la sfîrşitul lui noiembrie 1940, iată însă că făptaşii au fugit şi s-au ascuns, ca nişte criminali de rînd, unii fiind condamnaţi în contumacie. Deşi comisă de elemente cu apartenenţă gardistă, lichidarea lui N. Iorga nu mai poartă pecetea “pedepsirii” de tip legionar, ci a unui asasinat politic ordinar, pe cît de monstruos, pe atît de inoportun. E şi acesta un semn – cinic, dar nu mai puţin relevant – al unei anumite degradări structurale a legionarismului, pe fondul tensionat şi confuz de după dispariţia “Căpitanului”.

 

Astăzi, în afara cercurilor legionare, oamenilor le este obscur ce-au avut legionarii cu “marele Iorga”. De aceea, nu-i inutil să ne reamintim cîteva fapte, pe fondul general al epocii respective (în nici un caz pentru a-i scuza pe asasini, sau actul în sine, ci doar pentru a contextualiza o situaţie complexă, care sfidează poncifele istorice curente şi ne pune în faţa unei tragedii cu multe încrengături). 
Începînd din anii '20, N. Iorga devenise o personalitate tot mai controversată, din punct de vedere politic, dar şi moral. Octavian Goga îl putuse califica (Mustul care fierbe, Bucureşti, 1927, p. 88) drept “monumentala incarnaţie a proorocului, care şi-a mîncat tablele legii”. Orbit de orgoliu, înţelegînd tot mai puţin noile vremuri şi înstrăinîndu-se de generaţiile tinere, N. Iorga devenise, treptat, un titan desuet şi singuratic, greu de contestat în templul ştiinţei lui[4], dar adeseori ridicol în arena publică şi tot mai incoherent în manifestările sale politice.
Guvernul pe care l-a prezidat, la începutul anilor ‘30, a reprezentat cel mai răsunător eşec guvernamental din România Mare (fapt recunoscut parţial chiar şi de orgoliosul protagonist: “Eu nu mai sînt eu!”)[5]. Mai tîrziu se va complace să fie o unealtă docilă a ambiţiilor dictatoriale şi a pornirilor antiromâneşti ale lui Carol II (de formarea căruia se ocupase pe vremuri), inclusiv în acel penibil Front al Renaşterii Naţionale (ai cărui membri, îmbrăcaţi în uniforme aproape carnavaleşti şi reduşi la postura de yesmen, nu erau altceva decît bufonii oportunişti ai unui rege nebun). Acrit şi pătimaş, ura lui devine adeseori stihială. Gazetăria lui capătă şi ea, mai mult decît oricînd, tonuri viscerale. Nu-i cruţă decît pe cei dispuşi să se smerească în umbra lui. Nu numai că între el şi cei mai tineri se sapă o prăpastie, dar se răcesc şi multe dintre vechile prietenii şi colaborări. Faimoasa glumă a lui A. C. Cuza are un  tîlc mai general: ieşind din Universitate, Iorga se încrucişează cu acesta pe trepte şi-l întreabă, cu o politeţe rece, ce mai face; răspunsul vine tăios: “După cum vezi, d-le Iorga, eu urc, iar dumneata cobori”...[6]

Generaţia de la 1922 avusese în N. Iorga – ca şi în A. C. Cuza, O. Goga, N. C. Paulescu, S. Mehedinţi, C. Şumuleanu sau I. Găvănescul – unul dintre principalii săi dascăli naţionalişti. Ruptura dintre “tineri” şi “bătrîni”, pecetluită prin înfiinţarea Legiunii Arhanghelul Mihail (1927) pe ruinele Ligii Apărării Naţionale Creştine (L.A.N.C.), a dus, implicit, şi la îndepărtarea de profesorul Iorga. Acesta nu le iartă legionarilor lipsa de smerenie în faţa personalităţii sale de “apostol al neamului” şi apetenţa către mentori spirituali şi politici mai tineri (Nichifor Crainic o vreme, apoi – mult mai pregnant – Nae Ionescu). Pe de altă parte, profesorul alunecase între timp, cum tind să-i impute contemporanii, spre tabăra masonică, în măsură să-i înlesnească “onoruri” consolatoare (în ţară, dar şi în străinătate), la care era, zice-se, tot mai sensibil[7]. În 1932 semnează, ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri, un decret de dizolvare a Gărzii de Fier, deşi aceasta nu săvîrşise, la data respectivă, nici un act de violenţă. (Se trece prea uşor cu vederea faptul că violenţele legionare s-au ivit ca replici la abuzurile puterii politice în funcţiune: nu înseamnă a formula o scuză, ci doar a face o constatare afirmând că legionarismul a fost silit, practic, să devină extremist.) Cu excepţia unui scurt articol encomiastic dedicat lui Ionel Moţa şi Vasile Marin, martirii de la Majadahonda[8], Iorga continuă să-i denigreze pe legionari, cîteodată cu oarecare dreptate, însă adesea fără nici un temei serios, iar diatribele din primăvara lui 1938 (linge-blide, suflete de asasini etc.) n-au fost decît un pisc al urii sale îndelung cumulate, de care Carol II a ştiut să se folosească în mod abil (şi probabil amuzându-se mefistofelic în sinea sa, dacă nu cumva şi în cercurile intime).

Răspunzînd numeroaselor defăimări din Neamul Românesc (veche publicaţie iorghistă), Codreanu (fost ucenic al acestuia întru naţionalism, pe vremea studenţiei sale ieşene) îl acuză pe profesor, într-o scrisoare deschisă, de “necinste sufletească”: “Dar din adîncul unui suflet lovit şi nedreptăţit, îţi strig – şi îţi voi striga şi din adîncul gropii – că eşti un necinstit sufleteşte, care ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate”. Se vede că Zelea Codreanu n-ar fi aprobat însă în nici un caz asasinatul de mai tîrziu: “Nu veţi întîmpina nici dumneavoastră, domnule profesor, şi nici ceilalţi care v-aţi asumat răspunderea unei sîngeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai nici o violenţă, dar nici măcar vreo opunere” (“Căpitanul” dizolvase partidul – v. Circulara Nr. 148 – încă din februarie, neacceptînd să mai activeze politic în condiţiile dictaturii regale; el transmisese tuturor legionarilor mesajul rezistenţei non-violente, spre a nu preface România “într-o Spanie însîngerată”; din păcate, sîngele avea să curgă după ce el nu va mai fi: e calea pe care au forţat-o Palatul şi Guvernul, declanşînd un adevărat “terorism de stat”, în urma căruia au fost exterminaţi aproape 300 de legionari, începînd cu Codreanu însuşi; e o mistificare indignă să se vorbească de crimele legionare fără a se ţine seama de mult mai numeroasele crime împotriva legionarilor)[9]. N. Iorga este sfătuit de Palat – care căuta un pretext să-l aresteze pe Codreanu – să-i intenteze acestuia proces de ultragiu. Iorga se conformează şi continuă să pună paie pe foc.
Rămîne zguduitoare – dincolo de orice poziţie ideologică am adopta – mărturia teologului Gh. Racoveanu cu privire la o instigaţie a lui Iorga, de un cinism împins pînă la abjecţie, făcută chiar într-una dintre secţiunile Senatului: “Ei, Domnilor! V-aţi speriat? V-aţi speriat de nişte copiii? Eu, Domnilor, l-am întrebat odată pe Colonelul Boyle [ataşat militar anglo-canadian, salvatorul coloniei româneşti din Odesa revoluţiei bolşevice – n. n.]: «Cum ai putut Dumneata, Domnule, să salvezi singur colonia românească din Odesa, în vremea revoluţiei bolşevice?». Şi Colonelul Boyle mi-a răspuns: «Domnule Profesor, eu sînt canadian şi vînător, iar la noi, în Canada, vînatul cel mai al dracului e cîinele sălbatic. Te atacă în haită. Poţi să dobori Dumneata unul, doi, patru; cei ce rămîn te sfîşie. Ei, dar de eşti vînător cu experienţă, vei observa Dumneata că în grămada care atacă este unul care conduce. Pe acela de-l ţinteşti între ochi, toată liota se împrăştie!»”. “Mă aflam – îşi amintea în 1958, în exil, Gh. Racoveanu (1900-1967) – în localul redacţiei Cuvântului cînd a sosit acolo, revoltat, Nae Ionescu: «Auzi, măi, Nebunul! Auzi ce vorbeşte?! Ăsta e îndemn la asasinat!». Şi Nae Ionescu mi-a povestit ce spusese Iorga la Senat...”[10].  
În fine, în 1939, cînd “pedepsitorii” lui Armand Călinescu (executaţi fără judecată) au fost expuşi pe cheiul Dîmboviţei, “marele Iorga” se pretează la impardonabilul gest de a lovi cu piciorul în cadavre! “Cred că atunci şi-a semnat singur – spunea un martor ocular – condamnarea la moarte”... N. Steinhardt însuşi relatează acest caz în Jurnalul fericirii (ed. 1991, p. 387), nu însă fără a preciza: “Dar niciodată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaş...” (cu referire la abominabila asasinare consecutivă a savantului)[11].

Iorga devenise atît de incontinent în prejudecăţile şi patimile sale încît am putea spune despre el, mult mai îndreptăţit, ceea ce spunea G. Călinescu despre bietul Slavici: anume că, în 1940, “moartea a scăpat opera de om”... Cu precizarea că ar fi fost însă mai bine – pentru toată lumea – să fi murit de altă moarte, iar judecata lui să rămînă strict în seama lui Dumnezeu.
Toate acestea reprezintă un adevăr tragic şi complex al istoriei noastre. Abordarea lui demagogică şi unilaterală e un semn de grosolănie sufletească şi intelectuală, pe care nu-l cred de bun augur în perspectiva unui viitor mai curat şi mai demn, aşa cum ni-l dorim cu toţii. Sîngele legionar n-a avut altă culoare decît sîngele adversarilor Legiunii! 
După o jumătate de veac de minciună, s-a spus că singura noastră şansă reală ar fi adevărul. Modul în care istorici de profesie ca Dinu C. Giurescu, Ioan Scurtu, Cristian Popişteanu, Andrei Pippidi, Cristian Troncotă, Adrian Cioroianu şi mulţi alţii (ca să nu mai vorbim de politrucii curenţi ai noilor ideologii dominante: politologi, gazetari, talk-show-işti etc.) au prezentat public în ultimii ani, fie în scris, fie în “dezbateri” radio-televizate, evenimentele din noiembrie 1940 (pe fondul mai general al istoriei noastre interbelice) dovedeşte încă o dată cît de departe sîntem, în continuare, de “etica adevărului”. Istoriografia noastră stă, ca şi ieri, sub handicapul “imperativelor ideologice”. Teama de adevărul gol este şi ea o tragedie naţională.
În ce priveşte interesul mai general de a întreţine, cu orice preţ şi cu orice mijloace, legenda cea mai neagră despre “fenomenul legionar”, el se leagă, dincolo de presiunea perpetuă – dar mai lesne de înţeles – a cercurilor evreieşti, de tendinţa tipic autohtonă de a avea la îndemînă nişte “ţapi ispăşitori” atît pentru viciile şi neîmplinirile trecutului, cît şi pentru viciile şi neîmplinirile prezentului, ca şi de teama tuturor lichelelor faţă de o eventuală fermitate justiţiară, prin care legionarii au reuşit să tulbure odinioară – cu mijloace mai mult sau mai puţin “ortodoxe” – tot putregaiul politicianist al vremii lor.

Cît despre Iorga însuşi, care rămîne, dincolo de orice amănunte biografice, unul dintre marii cărturari ai neamului, i-am sluji mult mai fertil şi mai cuviincios memoria urmîndu-l pe calea erudiţiei şi a creaţiei[12] decît minţind “pios” în numele lui şi întreţinîndu-l ca marotă a luptelor ideologice, în tîrziul unei istorii care riscă să repete tocmai greşelile din care a refuzat să tragă toate cuvenitele învăţături.

Răzvan CODRESCU 

---

[1] S-au lansat zvonuri, încă din epocă, şi despre o groaznică profanare a cadavrului. Istoricul Andrei Pippidi însuşi (rudă de sînge cu N. Iorga) a recunoscut însă public că nici un document oficial nu atestă aşa ceva.

[2] Se citează deseori impresionantele sale premoniţii lirice: Din turnul sorţii/ Îţi strigă morţii/ Viers de aramă:/ Bagă de seamă!// Patima-şi are/ Răscumpărare:/ Cînd se destramă,/ Bagă de seamă!// Iar norocul,/ Cînd schimbă locul,/ Îţi cere vamă:/ Bagă de seamă! (“Bagă de seamă!”), sau, mai ales:  Au fost tăind un brad bătrîn,/ Fiindcă făcea prea multă umbră./ Şi-atuncea din pădurea sumbră/ Se auzi un glas păgîn:// O voi ce-n soare cald trăiţi/ Şi aţi străpuns strămoşul nostru,/ Să nu vă strice rostul vostru,/ De ce sunteţi aşa grăbiţi?// În anii mulţi cît el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele,/ Sub paza crăcilor rebele,/ Mulţi şi-au aflat un adăpost.// Moşneagul stînd pe culme drept/ A fost la drum o călăuză/ Şi-n vremea aspră şi ursuză/ El cu furtunile-a dat piept.// Folos aduse cît fu viu,/ Ci mort acuma, cînd se duce,/ Ce alta poate-a vă aduce/ Decît doar încă un sicriu? (“Brad bătrîn”). A existat şi aserţiunea – greu de creditat – că pe Iorga îl ajunseseră remuşcările după asasinarea “Căpitanului” şi că relaţiile sale cu “camarilla” şi “oculta” se tensionaseră în asemenea măsură încît cineva (din anturajul Alicei Voinescu) l-ar fi auzit ameninţînd la Palat: „Lasă că o să destăinui eu misterul asasinării lui Codreanu!”. Temerile că va fi lichidat s-ar fi referit nu atît la legionari, cît la cei cărora le devenise “tovarăş de drum” şi care, prin lichidarea lui ca aliat incomod, urmăreau să le pună şi legionarilor în cîrcă un asasinat care să-i compromită definitiv...

[3] Comandamentul Legiunii pretinde a nu fi ordonat şirul de acţiuni criminale de la sfîrşitul lui noiembrie 1940, care ar fi fost iniţiate de un grup rebel, manipulat, poate, de forţe ostile României (a se vedea punctul de vedere al lui Horia Sima, în Cazul Iorga-Madgearu. Declaraţii făcute de Dl. Horia Sima revistei “Carpaţii – 1961, Colecţia “Omul Nou”, Miami Beach, 1992). Fapt este că Horia Sima nu a repudiat cu promptitudine, public şi oficial, asasinatul, lăsînd impresia că, chiar dacă nu l-a ordonat el însuşi, l-a girat moral, atunci şi mai tîrziu, menajîndu-i impardonabil pe asasini.

[4] Deşi au fost şi astfel de contestaţii, vizând mai ales “urechismul” unor citate şi trimiteri din scrierile sale de specialitate, desuetudinile sale de “om al secolului al XIX-lea” (inclusiv “estetica inchizitorială” din sintezele sale – astăzi pur şi simplu hilare – de istoria literaturii române a secolelor XIX-XX) sau gîndirea sa “asistematică”, certată adică, vezi Doamne, cu filosofia şi cu metoda. În consensul generaţiei lui, tînărul M. Eliade l-a atacat el însuşi pe marele istoric (mai ales pentru Essai de synthèse de l’histoire universelle), dar mai tîrziu va regreta acest fapt şi-şi va mărturisi admiraţia de fond pe care i-a purtat-o (cf., de pildă, Memorii: 1907-1960, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 125 şi urm.)

[5] Cf., pe lîngă presa vremii şi pe lîngă memorialistica unor actanţi politici de prima mînă (Carol II, C. Argetoianu, D. Ghica etc.), concluzia unui istoric actual de talia d-lui Florin Constantiniu: „Guvernul prezidat de savant (1931-1932) era însă o caricatură de guvern. Ministrul de Externe, Dimitrie Ghica, a lăsat descrieri savuroase, în memoriile sale, despre şedinţele de cabinet, desfăşurate într-o totală dezordine şi începute cu «historiettes scabreuses». Constantin Argetoianu, care, în amintirile sale, îl critică, uneori, în termeni inadmisibili pe primul ministru, nu ezita să-l persifleze în forme crude şi faţă de colegii de cabinet («Ştiu să-l manevrez, am fost şase luni medic la Salpêtrière» – spital de boli mintale de la Paris). Criza economică avea să răpună şi acest experiment politic, căci, dacă regele putea tolera interzicerea plăţii salariilor la funcţionari şi învăţători, neplata soldelor putea afecta stabilitatea şi capacitatea militară a ţării” (O istorie sinceră a poporului român, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Editura Univers Encliclopedic, Bucureşti, 2002, pp. 319-320).

[6] Iorga va deveni, de altfel, un “client” predilect al epigramiştilor şi polemiştilor epocii, iar faimoasele Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Neculai ale lui Păstorel (Al. O.) Teodoreanu nu reprezintă un caz de excepţie, ci expresia cea mea plină de “duh” a unei tendinţe ce şi-a avut şi laturile ei grobiene.

[7] Era în convingerea epocii că interesele masonice şi cele evreieşti se suprapuneau în cea mai mare măsură (de unde şi sintagma – curentă pînă spre jumătatea secolului trecut – de “iudeo-masonerie”). Unul dintre marile scandaluri de după primul război mondial, de care a fost legat şi numele lui N. Iorga ca mijlocitor indirect, aruncînd mari suspiciuni asupra noii lui “feţe”, a fost cel al listei de “studenţi români” desemnaţi să beneficize de cei 700.000 de franci alocaţi anual de guvernul francez pentru bursele de studii în Franţa ale tinerilor “fraţi latini de la Dunăre”. Simptomatic rămîne articolul “O mare ruşine” (cf. Mustul care fierbe, ed. cit., pp. 77-81) al lui Goga, chiar dacă de o retorică totuşi prea radicală, din care citez, fără alte comentarii: “Am primit lista studenţilor beneficiari ai dărniciei protectoare [a statului francez], care angajează recunoştinţa şi onoarea ţării, şi am constatat că abia 30 de procente sînt români... Publicăm acest pomelnic în întregime, aşa cum ni s-a transmis de la Paris. [...] Simpla înşiruire a numelor lămureşte totul: sînt în absoluta lor majoritate evrei, cei mai mulţi din casta cetăţenilor neofiţi, care au exact atîta legătură de suflet cu ţărîna Basarabilor cît aveţi d-voastră cu apa Iordanului din Testamentul vechi. [...] E la mijloc, desigur, una dintre acele fantastice învîrteli cu care noi ne-am obişnuit aici acasă, de cîte ori vine vorba de revărsarea bunătăţilor... Ni s-au dat chiar oarecari detalii, ni s-a indicat şi promotorul acestei liste talmudice, în persoana unui domn profesor de la Sorbona, francez naturalizat, pe care protecţiunea şi intervenţia d-lui Iorga l-ar fi avansat arbitru al doleanţelor româneşti la Universitatea din Paris...” (pp. 79-80, subl. n.). N-ar fi lipsit de interes ca un istoric profesionist onest să cerceteze cazul mai îndeaproape, spre a se vedea, între altele, şi în ce măsură a fost implicat N. Iorga (cel care nu demult ţinuse în Neamul Românesc, cot la cot cu un A. C. Cuza, şi cu o retorică încă mai radicală decît a lui Goga, acida rubrică... “Evreii noştri”!).

[8] Art. “Doi băieţi viteji: Moţa şi Marin”, apărut în Neamul românesc din 19 ianuarie 1937, nu trebuie privit ca semn al vreunei simpatii pentru legionari, ci mai degrabă ca un gest de “probitate strategică” (îi laudă pe cei morţi dojenindu-i pe cei vii: “Luptînd pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri Români, doi Băieţi viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii. [...] Prinşi de un entuziasm care se cere condus şi nu înăbuşit – pentru că altfel rămîne celălalt entuziasm, contra căruia Statul nu poate lupta îndeajuns şi mai ales singur –, încălziţi de o idee căreia i se închinaseră întregi, ei şi-au zis că e preferabil, decît în România însăşi o agitaţie care nu-i aduce întotdeauna bine, să meargă acolo unde nu sînt discursuri şi demonstraţii de stradă, ci omul stă în fiecare clipă  în faţa morţii, pentru ce crede el sfînt şi mare...”), altminteri în consonanţă cu mai toată opinia publică a momentului.

[9] Pentru un tablou cronologic şi comparativ al violenţelor statului împotriva legionarilor şi ale legionarilor împotriva terorismului de stat, a se vedea Nicolae Roşca, Cronica unor violenţe politice, Editura Mişcării Legionare, Madrid, 1991 (reed. Editura Constant, Sibiu, 2000), concluziile urmînd să le tragă singur fiecare cititor.

[10] Art. “Pe cine au omorît...”, de nenumărate ori publicat, întîi de presa de dreapta din exil, apoi şi de cea postdecembristă din ţară  (cf., de pildă, Puncte cardinale, anul VII, nr. 11/83, noiembrie 1997, p. 7). Ca şi Nae Ionescu, Gh. Racoveanu, la vremea aceea, nu era legionar încadrat, ci doar simpatizant al Legiunii. “Binecuvîntarea” asasinatului ar fi dat-o, conform lui Gh. Racoveanu, inclusiv Patriarhul Miron Cristea (pe atunci şi prim-ministru), chiar într-o predică pascală: “Un om, în ale cărui vine nu curge nici un strop de sînge românesc [calomnie curentă la adresa lui Codreanu, ca şi, mai demult, la cea a lui Eminescu], vrea să dea foc ţării [?!]. Apoi, mai bine să moară unul pentru popor, decît să piară poporul pentru unul!” (parafrază deconcertantă a sfatului lui Caiafa consemnat la Ioan 18, 14).

[11] Şi comentează mai departe: “Nu încape deci scuză pentru cele petrecute în pădurea de la Strejnicu, ci numai – pentru noi, nu pentru ucigaşi – încredinţarea că dreptul şi nedreptul, lumina şi întunericul, binele şi răul sînt distribuite în mod mai pestriţ decît bă­nuiam. Lui Iorga, de altfel, i se aplică întocmai vorbele lui Bossuet despre abatele de Rancé: C'est un homme contre lequel on ne saurait avoir raison”.

[12] Amîndouă în mare suferinţă astăzi…

Puteţi citi pe acest blog:

Simbolistica tradiţională a dreptei

Noţiunile politice de "dreapta" şi "stînga"

Întîlnirea David Şafran - Corneliu Codreanu

Creştinismul şi politica 

Neamul în Biserică

Naţionalismul în istoria românilor

Taina jertfei: cazul Moţa-Marin

Mişcarea Legionară: dosar bibliografic
Generaţia lui Mircea Eliade şi Legiunea

Uite dreapta, nu e dreapta! (I)

Povestea unei vorbe proaste

La aniversarea lui Radu Gyr (1905-1975)

Radu Gyr: Întoarcerea din cruciadă

Codreanu şi "fenomenul legionar"

INCREDIBIL, DAR ADEVĂRAT !

CNA a sancţionat-o pe d-na Eugenia Vodă pentru interviul cu d-l Ion Cristoiu în care acesta a făcut aprecieri personale cu privire la Corneliu Zelea Codreanu, declarîndu-l un personaj "tragic" şi "romantic"! Motivaţia este aiuritoare: realizatoarea emisiunii n-ar fi asigurat "pluralitatea punctelor de vedere", deşi nu avea în emisiune decît un singur invitat !!!
Citiţi o prezentare pe larg a cazului - inclusiv comentariile d-lui Cristoiu despre decizia ridicol-absurdă a CNA - aici.
Prostia, laşitatea şi oportunismul stau nestingherite în fotoliile de judecată ale societăţii româneşti, prefăcînd libertatea de opinie şi de exprimare într-un simplu clişeu demagogic. Cea mai bună emisiune TV a ultimilor ani a ajuns pe taraba josniciei ambiante, fără ca vreun obraz oficial să crape de ruşine... Şi ceva îmi spune că-i numai începutul...  

(R. C.)

PARASTASUL DE 4 ANI AL PĂRINTELUI CALCIU

SUMARUL BLOGULUI

 Am primit şi dau mai departe...

Au trecut 4 ani de când s-a strămutat la ceruri Părintele Gheorghe Calciu (1925-2006), personalitate care a marcat profund, prin curaj, suferinţă şi vrednicie, viaţa ortodoxă românească.

La Mânăstirea Petru-Vodă, locul său de suflet şi de odihnă, s-a oficiat, în ziua de 20 noiembrie, slujba de parastas, în prezenţa rudelor părintelui sosite de la Tulcea, precum şi a unui mare număr de credincioşi veniţi din toate colţurile ţării, care l-au cunoscut şi l-au venerat.

Ca în fiecare an, mormântul său a înflorit ca un petec de rai, iar un sobor de preoţi, împreună cu corul maicilor de la Mânăstirea Diaconeşti, au înălţat rugăciuni pentru sufletul marelui luptător anticomunist şi exemplarului slujitor al lui Hristos.

În cuvântul său, plin de miez şi de avânt creştinesc, Părintele Amfilohie, duhovnicul harismatic al obştii monahale de la Diaconeşti, a prezentat viaţa jertfelnică pentru credinţă şi neam a Părintelui Calciu, ca pe o pildă de urmat atât de către preoţimea noastră, cât şi de către laicatul ortodox.

După parastas, am avut bucuria să primim binecuvântarea Părintelui Iustin Pârvu, stareţul Mânăstirii Petru-Vodă şi poate cel mai apropiat frate duhovnicesc al celui pomenit.

Noi, cei care l-am cunoscut şi l-am iubit pe Părintele Gheorghe, fie în ţară, fie în exil, am plecat de la Sfânta Mânăstire cu sufletele apăsate de greul despărţirii, aidoma ca în vremurile când ne despărţeam de dânsul fiind încă în viaţă.

Dumnezeu să-l odihnească în rândurile drepţilor Săi.

Erast CĂLINESCU

P. S. Am fost înştiinţaţi de către d-l Şerban C. Popa că Părintelui Gheorghe Calciu, socotit de mulţi ca un adevărat „sfânt al exilului românesc”, i s-a făcut slujbă de pomenire, duminică 21 noiembrie 2010, şi la Biserica „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” din St. Hubert (Canada).

Puteţi citi pe acest blog:

Părintele Calciu: portret biografic (cu bibliografie)
Părintele Calciu e cu noi: Biserica în lumea contemporană
Părintele Calciu şi "Uriaşul adormit" 
Un cuvînt al Părintelui Calciu 
Cuvintele vii ale Părintelui Calciu 
Gheorghe Calciu în documentele C.N.S.A.S. (I) 
Intermezzo despre mînie (un text al Părintelui Calciu)
Ultima cuvîntare publică a Părintelui Calciu (consemnată de Lucian D. Popescu) 

DOUĂ SIMPOZIOANE DE SUFLET

SUMARUL BLOGULUI

BUCUREŞTI: EVOCAREA PĂRINTELUI GALERIU

Marcînd 92 de ani de la naşterea şi 7 ani de la moartea Părintelui Galeriu (1918-2003), Asociaţia “Părintele Galeriu” – împreună cu Parohia “Sf. Silvestru” din Bucureşti (unde Părintele Galeriu a slujit timp de 30 ani), cu Facultatea de Teologie Ortodoxă “Patriarhul Justinian” şi cu Asociaţia Studenţilor Teologi Ortodocşi – a organizat la Bucureşti un Simpozion închinat memoriei marelui teolog, duhovnic şi predicator al ortodoxiei româneşti contemporane, desfăşurat joi 18 noiembrie a. c., în Amfiteatrul “Părintele Stăniloae”. Au luat cuvîntul atît reprezentanţi ai clerului, cît şi ai laicatului ortodox, moderatori fiind părintele profesor Vasile Gordon şi cunoscutul publicist creştin Costion Nicolescu. De faţă a fost şi familia Părintelui Galeriu, iar doamna preoteasă Argentina Galeriu a rostit un emoţionant cuvînt de mulţumire. Printre vorbitori s-au numărat: acad. Emilian Popescu, pr. Nicolae Bordaşiu, pr. Vasile Răducă, pr. Constantin Coman, Florin Caragiu, Argentina Gramadă, Iosif Nicolescu, Răzvan Codrescu, Andrei Dirlău, Costea Munteanu, Elena Dulgheru, pr. Gabriel Licăroiu, Iulia Chirea.

TECUCI: EVOCAREA LUI ALEXANDRU MIRONESCU

Colocviul anual de filosofie “Ioan Petrovici”, organizat la Tecuci şi ajuns la a V-a ediţie, a fost dedicat în acest an (19-20 noiembrie) unui mare fiu al locului, savantul şi mărturisitorul creştin Alexandru Mironescu (1903-1973), membru al grupării spirituale a Rugului Aprins şi deţinut 5 ani în temniţele comuniste. Avîndu-l ca principal organizator pe d-l Viorel Burlacu (Casa de Cultură a Municipiului Tecuci), colocviul a fost găzduit de Protoieria Tecuci şi s-a bucurat de prezenţa la deschidere a ÎPS Casian Crăciun, care a ţinut o memorabilă cuvîntare. Familia a fost reprezentată de d-l Valentin Cantor (văr cu d-na Ileana Mironescu, fiica savantului) şi de d-l Paul Yawer (ginerele d-nei Mironescu, sosit special din Elveţia). Au luat cuvîntul, între alţii, ierom. Ignatie Grecu, editorul Adrian Michiduţă, cercetătorul CNSAS George Vişan, eseistul Ionel Necula, teologul Daniel Mazilu, scriitorul Răzvan Codrescu, criticul de film Elena Dulgheru. Principal moderator a fost asis. univ. dr. Richard Constantinescu (care a susţinut şi o interesantă comunicare despre Al. Mironescu şi Gr. T. Popa ca “modele de savanţi creştini”)

Puteţi citi pe acest blog:

Între religie şi ştiinţă (Savanţi şi mărturisitori în predania Părintelui Galeriu) 

DELAPIDAREA SĂNĂTĂŢII PUBLICE

SUMARUL BLOGULUI

D-l Iulian Capsali, secretar general al Forului Ortodox Român

CARDUL DE SĂNĂTATE: O LOVITURĂ

DATĂ INTERESULUI NAŢIONAL

Forul Ortodox Român a participat, joi 18.10.2010, la dezbaterea organizată de Ministerul Sănătăţii în jurul proiectului de ordonanţă de urgenţă prin care se doreşte introducerea cardului de sănătate cu cip.

Printre multele controverse legate de proiectul legislativ (unele dintre ele punctate şi de FOR în comunicatul de acum câteva zile, când ceream dezbatere publică) a ieşit la iveală un lucru şocant, făcut public de reprezentantul Asociaţiei pentru Tehnologie şi Internet, Bogdan Manolea, spre stupoarea autorităţilor prezente la dezbatere. Anume că, deşi proiectul legislativ însăilat de autorităţi este în stadiul, chipurile, de a fi supus dezbaterii publice, Imprimeria Naţională a organizat deja licitaţia prin care a acordat fonduri publice unui furnizor de semiconductori de tip cip cu contact pentru smart carduri folosite pentru cardurile de sănătate! Suma contractului este de aproape 35 milioane EUR (cu TVA).

Mai mult decât atât, anunţul pentru organizarea licitaţiei a fost făcut public ÎNAINTE ca Ministerul Sănătăţii să facă publică nota de fundamentare a OUG privitoare la introducerea cardurilor de sănătate, fapt ce denotă graba şi dispreţul faţă de dialogul cu cetăţenii, care este doar simulat, deciziile fiind deja luate. Reamintim că aceste fonduri reprezintă doar o mica parte din costurile presupuse de implementare a întregului sistem informatic necesar pentru susţinerea cardurilor de sănătate. Pentru a avea o idee despre aceste costuri, în Germania, de exemplu, implementarea unui astfel de sistem a costat 1.7 miliarde de euro şi a fost un eşec, proiectul fiind blocat în acest moment. Dacă cea mai puternică economie a Europei, Germania, a eşuat cu acest plan, cum de îşi permite o ţară care se împrumută pentru pensii şi salarii, să înceapă un asemenea proiect?!

De notat mai este faptul că, prin această lege, care se caută a fi introdusă rapid în Parlament prin ordonanţă de urgenţă, actualii guvernanţi spun că se vor economisi câteva sute de milioane de lei, scurşi din sistem din cauza... medicilor de familie (trebuia găsit şi ţapul ispăşitor pentru catastrofa din sistemul de sănătate!). Este, evident,  absurd să vrei să acoperi pierderi cheltuind pentru aceasta sume colosale, mult mai mari decât pierderile în sine!

Totodată, este evident faptul că libertatea noastră de conştiinţă, dreptul la intimitate şi la protecţia datelor personale sunt puse în pericol de un stat căpuşat de grupuri de interese care promovează, pe spinarea oamenilor acestei ţări, proiecte de informatizare a societăţii care sunt complet ineficiente pentru scopurile ”generoase” oficiale, dar care pot îndeplini, în schimb, o singură funcţie: aceea a creării cadrului logistic necesar supravegherii cetăţenilor români.  

La această dezbatere,  autorităţile au promis alternativă la cardul electronic de sănătate. Acest lucru este pozitiv, deşi, aşa cum s-a arătat, erau obligate să garanteze acest drept, conform Constituţiei şi legilor în vigoare. Recunoaştem însă că este tulburător şi revoltător sentimentul că libertatea şi demnitatea noastră se află la bunul plac al unor grupuri de presiune şi de interese şi că doar în urma luărilor de poziţie ale societăţii civile româneşti autorităţile catadicsesc să mai dea un pas înapoi în acest marş forţat către abuzuri asupra libertăţilor civice.

Întrebarea pe care o pune FOR este: putem noi, ca societate civilă, să determinăm autorităţile să renunţe la folosirea banului public împotriva intereselor naţionale şi a drepturilor oamenilor la o viaţă privată normală, lipsită de intruziunea statului? Credem că stă în puterile noastre să dăm acest răspuns.

Secretar General FOR

Iulian Capsali

GREIERELE ŞI FURNICA

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe…

LA CIGALE & LA FOURMI

(versions suisse & française !!!)

VERSION SUISSE  

La fourmi travaille dur tout l'été dans la canicule.

Elle construit sa maison et prépare ses provisions pour l'hiver.

La cigale pense que la fourmi est stupide, elle rit, danse et joue.

Une fois l'hiver venu, la fourmi est au chaud et bien nourrie.

La cigale grelottante de froid n'a ni nourriture ni abri, et meurt de froid.        

FIN

VERSION  FRANÇAISE

      

La fourmi travaille dur tout l'été dans la canicule.

Elle construit sa maison et prépare ses provisions pour l'hiver.

La cigale pense que la fourmi est stupide, elle rit, danse et joue tout l'été.

Une fois l'hiver venu, la fourmi est au chaud et bien nourrie…

La cigale grelottante de froid organise une conférence de presse et demande  pourquoi la fourmi a le droit d'être au chaud et bien nourrie tandis que les  autres, moins chanceux comme elle, ont froid et faim.

La télévision organise des émissions en direct qui montrent la cigale grelottante de froid et qui passent des extraits vidéo de la fourmi bien au chaud dans sa maison confortable avec une table pleine de provisions.

Les  français sont frappés que, dans un pays si riche, on laisse souffrir cette pauvre cigale tandis que d'autres vivent dans l'abondance.

Les associations contre la pauvreté manifestent devant la maison de la fourmi.       

Les journalistes organisent des interviews, demandant pourquoi la fourmi est devenue riche sur le dos de la cigale et interpellent le gouvernement pour augmenter les impôts de la fourmi afin qu'elle paie «sa juste part».

La CGT, FO, le Parti Socialiste, le Parti Communiste,  la Ligue Communiste Révolutionnaire organisent des seat-ins et des manifestations devant la maison de la fourmi.

Les fonctionnaires décident de faire une grève de solidarité de 59 minutes par jour pour une durée illimitée.

Un philosophe à la mode écrit un livre démontrant les liens de la fourmi avec les tortionnaires d'Auschwitz.

En réponse aux sondages, le gouvernement rédige une loi sur l'égalité économique et une loi (rétroactive à l'été) d'anti-discrimination.

Les impôts de la fourmi sont augmentés et la fourmi reçoit aussi une amende pour ne pas avoir embauché la cigale comme aide.

La maison de la fourmi est préemptée par les autorités car la fourmi n'a pas assez d'argent pour payer son amende et ses impôts.

La fourmi quitte la France pour s'installer en Suisse, où elle contribue à la richesse économique.
La télévision fait un reportage sur la cigale maintenant engraissée.

Elle est en train de finir les dernières provisions de la fourmi bien que le printemps soit encore loin.

Des rassemblements d'artistes et d'écrivains de gauche se tiennent régulièrement dans la maison de la fourmi.

Le chanteur Renaud compose la chanson «Fourmi, barre-toi!».

L'ancienne maison de la fourmi, devenue logement social pour la cigale, se détériore car cette dernière n'a rien fait pour l'entretenir.

Des reproches sont faits au gouvernement pour le manque de moyens.

Une commission d'enquête est mise en place, ce qui coûtera 10 millions d'euros.

La cigale meurt d'une overdose.

Les journaux et la télévision commentent l'échec du gouvernement à redresser sérieusement le problème des inégalités sociales.

La maison est squattée par un gang de cafards immigrés.

Les cafards organisent un trafic de marijuana et terrorisent la communauté.
Le gouvernement se félicite de la diversité multiculturelle de la France.

FIN

UN INVITAT GREC DESPRE SIMPOZIONUL DE MARTIROLOGIE DE LA BUCUREŞTI

SUMARUL BLOGULUI

Pr. Prof. Dr. Georgios Metallinos la Simpozionul de la Bucureşti

Cum Simpozionul de Martirologie desfăşurat luna trecută la Bucureşti nu s-a prea bucurat de o mediatizare pe măsură în despiritualizata şi ideologizata presă de la noi, iar pe diferite site-uri şi bloguri a fost prezentat cu rea-voinţă mistificatoare, cred că e cu atît mai binevenită această prezentare făcută chiar de unul dintre invitaţii străini participanţi la Simpozion, Pr. Prof. Dr. Georgios Metallinos, a cărui certă autoritate sacerdotală şi universitară este pe deasupra oricăror interese partizane din dezbinata lume românească. Îi mulţumesc, în numele tuturor cititorilor, vrednicului Protos. Leontie Fusa, care a tradus atît de prompt textul din greceşte şi l-a transmis în format electronic organizatorilor Simpozionului. Îl reproduc aici cu îngăduinţa d-lui Dr. Pavel Chirilă şi îl ilustrez cu fotografii realizate de d-l Irinel Cîrlănaru. (R. C.)

Cu Dr. Pavel Chirilă, preşedintele Fundaţiei organizatoare

PROTOPREZBITER GEORGIOS METALLINOS:

«MIREASMĂ A MORŢII… SPRE VIAŢĂ»*

            1. Prin harul lui Dumnezeu, am trăit o experienţă unică, la Bucureşti, pe 11 şi 12 octombrie. Este vorba despre participarea mea la un simpozion, care a fost organizat de Fundaţia „Sfânta Irina”, cu tema: „Moartea martirică”, adică semnificaţia şi importanţa „martiriului”. Vorbitorii invitaţi au fost nume cunoscute în spaţiul cercetării ştiinţifice, teologi, istorici, medici etc., ca de pildă cei deja cunoscuţi şi în ţara noastră, atât din prezenţa lor la simpozioane, cât şi din traducerile operelor lor: domnul profesor Tristram Engelhardt, doamna Corinna Delkeskamp-Hayes, părintele profesor Vasile Mihoc etc. Preşedinte al simpozionului a fost directorul Fundaţiei, profesorul de medicină şi bioetică dr. Pavel Chirilă, iar moderatorul lucrărilor a fost mai sus-pomenitul părinte Mihoc, unul dintre cei mai de seamă clerici şi profesori din România. Propriile cercetări le-au comunicat şi Preasfinţitul Episcop Sofian, şi profesorul Academiei Teologice din Moscova, domnul Dominic Rubin. Simpozionul ştiinţific, excelent organizat, a cuprins şi o masă rotundă, cu o mai largă participare a congresiştilor la dezbateri. Trebuie semnalat şi faptul că mulţi congresişti erau vorbitori de greacă, în principal clerici şi teologi, care şi-au făcut studiile postuniversitare în Grecia (la Atena sau Tesalonic). Comunicările, realmente de un înalt nivel, s-au făcut în limbile engleză şi română.

Subsemnatul a prezentat un comunicat cu tema: „Fenomenul neo-martirilor. Importanţa lor teologică şi naţională”. Am avut şi binecuvântatul prilej ca studiul meu să fie tradus în româneşte de către unul din cei mei buni studenţi postuniversitari ai noştri, la Catedra de Teologie, iar astăzi doctorand şi distins lector, domnul Ion Croitoru.

            Când am primit onoranta invitaţie de a participa şi eu la simpozion, mărturisesc că alegerea temei m-a surprins în mod plăcut. Vrând să răspund cu o temă din spaţiul cercetării mele, am ales-o pe cea de mai sus, îmbinând importanţa teologică şi naţională a neo-martirilor, pentru că şi ortodocşii români, ca şi noi, îi au pe neo-martirii lor, din perioada de dominaţie otomană. N-am ştiut însă că, prin harul lui Dumnezeu, cu studiul meu voi da un răspuns la o problemă fundamentală, cu care s-a confruntat simpozionul, aşa cum s-a dovedit în decursul lucrărilor lui. Şi asta pentru că există o importantă cerere în viaţa bisericească şi în teologia României de astăzi.

Vorbind despre neo-martiri

            2. Este cunoscut faptul că în perioada regimului comunist, în această mare ţară ortodoxă, minoritatea conducătorilor a dezlănţuit o persecuţie fără precedent împotriva ortodocşilor, fără deosebire de poziţie socială, neexceptând demnitarii sau persoanele sus-puse care n-au vrut să se alăture regimului comunist şi au fost consideraţi periculoşi; fără însă ca acest lucru să însemne, cel puţin pentru majoritatea zdrobitoare a celor persecutaţi, că aparţineau anumitor partide sau că erau dirijaţi de reprezentanţii Occidentului burghez. În numeroasele „lagăre de concentrare” create au fost închişi sute de mii de cetăţeni care – aşa cum s-a dovedit – n-au fost decât simpli credincioşi ortodocşi, care au preferat să devină victime într-o ardere-de-tot (holocaust) creştin-ortodoxă decât să accepte negarea credinţei lor prin trecerea la ateism. Au urmat în felul acesta exemplul vechilor mărturisitori şi martiri.

            Cele de mai sus au fost confirmate în a doua zi a simpozionului, când am vizitat (în pelerinaj) una dintre marile lor  închisori, în afara Bucureştiului, la Jilava, unde literalmente ne-am îngrozit. Pentru că din descrierea şi istorisirea a doi vechi deţinuţi de acolo (printre puţinii care au supravieţuit până astăzi), din tot ce am văzut şi am putut să conchidem, ne-am încredinţat că a fost vorba despre reînvierea muceniciilor din alte epoci, din vechiul Imperiu Roman până la regimurile totalitare şi fasciste din secolul XX. Dar trebuie să precizăm aici că, din punct de vedere istoric, valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-catolice), care a acceptat torturile ca pe un mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! Astfel s-au născut monştrii Revoluţiei franceze, ai Revoluţiei bolşevice sau ai nazismului, cu toate imitaţiile lor ulterioare.

            Condiţiile de „viaţă” în celulele morţii erau mai rele decât cele ale creştinilor şi evreilor din lagărele de concentrare ale lui Hitler. De aceea, noii mărturisitori români din închisorile-morminte au cerut cu disperare să fie trataţi măcar aşa cum naziştii se poartă cu deţinuţii lor! Din acest motiv, singura lor mângâiere şi uşurare era rugăciunea şi, prin aceasta, dezvoltarea unui spirit de frăţească dragoste şi solidaritate, care a provocat uimirea noastră.

            În anul 2009, în oraşul universitar Sibiu, a fost publicată de către Editura Agnos traducerea engleză a unei importante cărţi cu titlul Sfântul închisorilor, avându-l ca autor pe monahul Moise. Cartea se referă la unul dintre martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu. Ceea ce oferă o greutate în plus este faptul că această carte a fost editată cu binecuvântarea Arhiepiscopului Andrei de Alba Iulia (Transilvania). Am avut onoarea să-l cunosc şi să mă împrietenesc cu el, atunci când, la început ca decan al Facultăţii noastre, l-am vizitat în Eparhia sa, dar şi prin participarea mea, la invitaţia sa, ca Decan al Facultăţii de Teologie de acolo, la simpozioane în acest minunat oraş. Traducerea în engleză a făcut-o monahul Sava de la Mănăstirea Oaşa. Pot să vă comunic că această carte se traduce deja în limba greacă şi o recomand călduros încă de pe acum.

Monahul Moise de la Oaşa, alcătuitorul cărţii despre Valeriu Gafencu

            3. Simpozionul a fost urmărit de episcopi şi clerici, monahi şi monahii, profesori şi, în principal, ortodocşi culţi şi luptători, cu poziţionare precisă faţă de sistemele surori, comunismul şi fascismul, produse ale secularei dialectici occidentale, care au fost transplantate în Răsăritul Ortodox. Simpozionul a avut ca scop impulsionarea şi încurajarea Sfântului Sinod al Bisericii României să purceadă la recunoaşterea oficială a acestui holocaust al ortodocşilor acestei ţări. Desigur, n-au lipsit nici dintre cei care nu cunoşteau criteriile eclesial-teologice ale Ortodoxiei, vorbind despre „aşezarea în rândul sfinţilor” (ἁγιοκατατάξεως), şi în esenţă despre „sanctificare” (ἁγιοποιήσεως), aşa cum de altfel se întâmplă şi în Biserica noastră. Smerita mea contribuţie, aşa cum a fost caracterizată de către mulţi, a fost recomandarea de a se evita generalizarea făcută de Ierarhia noastră**, sub fericitul întru adormire Arhiepiscop Hristodulos, cu referire la Asia Mică (1922). Am subliniat că o aşezare în rândul sfinţilor generalizată, şi în esenţă sanctificarea (a se vedea canonizatio la catolici), ar crea mai mari probleme Corpului Eclesial Român, care fireşte nu ar aduce nici un folos. Tocmai de aceea, am recomandat să se facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului martirilor holocaustului românesc. Având în vedere rolul matern al Ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, atunci când Ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, poate fi vorba de două lucruri: fie de înţelepciune, fie de trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxă. 

            Există însă o dificultate naţională, aşa cum mulţi dintre congresişti au subliniat în pauze; că adică cei care obstrucţionează o astfel de hotărâre sunt renegaţii călăi „ortodocşi” ai celor întemniţaţi şi unii notabili evrei. Fireşte, nu pot să cercetez veridicitatea acestei opinii, dar nici să o resping, pentru că cei care au făcut această mărturisire au fost distinşi ortodocşi români şi buni cunoscători ai lucrurilor.

            Aşadar, să ne rugăm ca Presfânta Biserică a României să depăşească aceste obstacole şi să recunoască holocaustul românesc din veacul al XX-lea, hotărând o anumită zi de pomenire şi de cinstire a victimelor frumos-biruitoare sub regimul comunist, ca mărturisitori şi eroi ai credinţei noastre.

Traducere din limba greacă de

Protos. Leontie Fusa

(după Oρθόδοξος Tύπος, 5-11-2010)

---

* Cf. II Corinteni 2, 15-16: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă…”  

** Sinodul mare la greci este numit Ierarhia [n. tr.].

Lămurindu-l pe mai tînărul Dominic Rubin...