marți, februarie 02, 2010

POVESTEA UNEI VORBE PROASTE

În urma postării textului “Cum am devenit «antisemit»”, am primit mai multe solicitări din partea unor cititori ai blogului să postez şi textul căruia îi fusese anexă în volumul meu Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului (Ed. Christiana, Bucureşti, 2004): “Povestea unei vorbe proaste. «Antisemitismul» din perspectiva dreptei creştine”. M-am hotărît să răspund acestor solicitări, chiar dacă sînt conştient că-mi reasum astfel – pentru a cîta oară? – riscul de a fi calificat iarăşi drept “antisemit”.
Poate că este relevant ca, în loc de introducere la postarea de mai jos, să redau aici selectiv schimbul de replici pe care l-am avut cu doi comentatori în subsolul uneia dintre rubricile blogului, în urmă cu vreun an. Astfel, un comentator îmi reproşa că pe blogul meu nu am pus problema “genocidului israelian (sionist) împotriva palestinienilor din Gaza”. “Oare nu este creştineşte să intervenim”, se întreba patetic preopinentul meu, în sprijinul “unor civili fără apărare în faţa tancurilor şi avioanelor de vînătoare”, acum, “în aceste timpuri negre”, pline de “orori strigătoare la cer”? Şi conchidea abrupt: “Mă risc [sic] să afirm următoarele: în ziua de azi, creştinul ortodox are mult mai multe în comun cu «duşmanul musulman tradiţionalist» decît cu «fratele creştin occidental»". I-am răspuns că “eu unul nu pot monitoriza pe acest blog tot ce se întîmplă pe lume. Sigur că şi pe mine mă indignează, mă mîhnesc sau mă îngrijorează o seamă întreagă de abuzuri, cu urmările lor tragice pe termen lung. Conflictul arabo-israelian, din nefericire, nu-i de azi-de ieri, nici nu sînt semne că s-ar putea stinge prea curînd. Uneori, de-a lungul vremii, am şi scris despre el, direct sau tangenţial. Sînt gata să le plîng de milă arabilor într-un context sau altul, dar nici pe mîna islamismului n-aş merge. Pe de altă parte, oricît de critic aş fi, într-un context sau altul, cu privire la acţiunile de forţă ale statului Israel, nu pot să culpabilizez sau să repudiez pe această bază întreaga evreime sau ideea de evreitate. În orice caz, dacă cineva mi-ar trimite pentru postare pe blog o analiză sau măcar o descrirere pertinentă a situaţiei, n-aş ezita să o postez, nici să-mi spun şi eu părerea în cadrul comentariilor consecutive”. Un “Anonim” n-a ratat ocazia să intervină şi el cu acest comentariu cinic-insinuant: “De ce nu recunoaşteţi, domnule Codrescu, că vă e teamă de fapt să nu fiţi calificat drept antisemit? Această teamă nu-i ceva ruşinos sau neobişnuit: suferă de ea mai toată clasa intelectuală”. Acestui al doilea comentator i-am răspuns aşa (şi cred că răspunsul de atunci e un bun preludiu la textul care urmează): “Sigur că nimănui nu i-ar plăcea să treacă drept mai «antisemit» decît este sau decît ar putea fi. Eu am scris altădată (poate am să pun şi pe blog) despre cît de proastă e vorba aceasta. [...] Eu chiar dacă aş fi «antisemit» şi mi-ar fi teamă să nu se afle, ar fi deja prea tîrziu, căci sînt «critici» şi «monitori» care demult pretind a fi aflat această taină impură a mea, iar eticheta respectivă mi s-a pus încă din secolul trecut, aşa că teama mea nu prea ar mai avea obiect (puteţi citi, ca mostră de amuzament amar, textul intitulat chiar «Cum am devenit antisemit» din volumul meu Cartea îndreptărilor – pp. 135-143). Deci, cum s-ar zice, nu-i cazul să vindeţi castraveţi la grădinar... Profit însă de context ca să fac aici mărturisirea că eu unul, cînd se întîmplă să scriu despre lucruri care pot veni în atingere cu această sperietoare de uz curent, nu mă gîndesc şi nu mă preocup dacă voi trece drept «semit», «filosemit» sau «antisemit», ci singura mea grijă sau exigenţă sinceră şi reală a fost şi rămîne să fiu onest şi coherent, să nu mă mint nici pe mine şi să nu-i mint nici pe alţii. Atît şi nimic mai mult”.
(R. C.)



“Antisemitismul”
din perspectivă creştină

Semiţii, rasă străveche şi prolifică, avîndu-şi leagănul în Orientul Apropiat, cu numeroase ramuri de-a lungul istoriei (de la vechile popoare mesopotamiene pînă la arabii şi evreii de astăzi), îşi trag numele generic de la legen­darul lor strămoş comun, biblicul Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe. Unitatea rasială a neamurilor semite nu este în­­­să numai o tradiţie mitică, ci o realitate de necontestat, con­­­firmată istoric, lingvistic şi antropologic.
Nu-i mai puţin adevărat că aceste neamuri au trăit din­totdeauna mai degrabă în vrăjmăşie decît în armonie une­le cu altele. Dezbinate la începuturi mai ales de interese po­­li­tice şi economice, ele s-au diferenţiat radical, cu tim­pul, şi din punct de vedere religios şi cultural. Deşi mai în­totdeauna inferior numeric masselor semite învecinate, poporul evreu (avîndu-l poate ca strămoş eponim pe bi­bli­cul Eber, urmaşul lui Sem), a fost într-o permanentă sta­re conflictuală cu mai toţi fraţii lui semiţi. În cărţile Ve­chiului Testament sînt evocate din belşug conflictele adesea foarte sîngeroase dintre “seminţia lui Israel” şi ce­lelalte triburi sau popoare semitice. Situaţia aceasta nu s-a schimbat esenţial nici pînă în ziua de azi. Tensiunile isto­rice inter­semite apar de-acum “cronicizate”, prin pro­ble­ma palestiniană, într-un con­­flict arabo-israelian generali­zat (deopotrivă politic şi religios), constituind unul dintre principalele focare de instabilitate mondială.
Poporul evreu – altminteri admirabil în multe privinţe – se vădeşte a fi, atît în spaţiul său originar, cît şi în dia­spora, un popor deosebit de problematic. Aceasta a dus, oa­­re­­cum în continuitatea anumitor superstiţii ale creştină­tăţii medievale[1], la supoziţia exagerată că, mai cu seamă în ultimele două veacuri, toate seismele istorice majore, cu adînci implicaţii internaţionale (Revoluţia franceză, Re­­vo­luţia bolşevică, cele două războaie mondiale etc.), ar fi fost cauzate, stimulate, întreţinute sau exploatate de e­vrei şi de internaţionala masonică (pe care aceştia ar con­trola-o prin gradele ei superioare). S-a ajuns pînă acolo încît al doilea război mondial a putut fi interpretat de unii ca în­frun­tarea culminantă între Europa tradiţională (repre­zen­tată de frontul general al dreptei) şi Europa “iudai­zată” (reprezentată de frontul general al stîngii); lumea post­­belică n-ar fi, de fapt, decît un “imperiu” evreiesc ca­mu­flat, în care s-a instaurat un fel de pax judaica! Evreii se plîng, dimpotrivă, că ei sînt cei în permanenţă perse­cu­taţi. Victimizarea este un leit-motiv al propagandei iudai­ce. Totuşi, pentru orice minte normală, se iscă întrebarea de bun-simţ: “De ce mai toată lumea, dincolo de determina­ţi­ile ge­o­grafice, etnice sau religioase, a avut în permanenţă ce­va tocmai cu evreii? Nu cumva evreitatea însăşi are ce­va fatalmente provocator la adresa a tot ceea ce nu este evre­iesc?”.
Din punctul de vedere al iudaismului tradiţional, ex­pli­caţia este simplă: Israel nu poate fi precum celelalte popoare, atît din pricina condiţiilor istorice în care a fost pus (“robiile” succesive – egipteană, babiloniană, mace­doneană, romană, apoi îndelungata vieţuire în diaspora, cu persecuţiile cunoscute), dar mai ales pentru că el repre­zintă, conform tradiţiei mozaice, “poporul ales” de Dum­ne­zeu (Yahve) să stăpînească Pămîntul[2], celelalte nea­muri (inclusiv rudele lui semitice) fiind doar făpturi infe­­ri­oare (goim)[3], ce trebuie tratate discriminatoriu şi puse, cu orice mijloace, în slujba lui Israel[4]. Această viziune a iudais­mu­lui tradiţional (atît de asemănătoare, în esenţa ei, cu ra­sis­mul exclusivist al nazismului!), lansată încă de au­­torii bi­blici şi radicalizată de cei talmudici, reprezintă şi astăzi ideea cardinală a sionismului[5] (cu precizarea, însă, că nu toţi evreii sînt sionişti, “fenomenul iudaic” fiind astăzi mult mai diversificat şi mai complex decît pare, ceea ce “antisemiţii” se prefac de regulă a uita). Nu avem de-a face, prin ur­­mare, cu un orgoliu obişnuit, ci cu o formă vene­ra­bilă de mesianism etnic, cu o “superioritate” decretată în ter­meni religioşi (prin răstălmăcirea revelaţiei divine).
Din punctul de vedere al neevreilor, o astfel de situaţie nu este prea măgulitoare. Demnitatea umană şi naţională a popoarelor, la care se adaugă, mai ales în cazul ţărilor creştine şi islamice, şi anumite considerente de ordin re­ligios, sînt de natură să ducă la “reacţii” legitime (chiar da­­că uneori în forme reprobabile) împotriva acestui radi­ca­­lism sionist, asociat adesea cu afirmaţii jignitoare la adresa feluritelor comunităţi etnice şi religioase. De ace­ea, cum s-a spus, evreii îşi atrag singuri, periodic, “toate fulgerele” asupra lor[6]. Mai mult decît victimele “sălbă­ti­ciei” altora, evreii sînt adeseori victimele propriei lor lip­se de tact şi de scrupule faţă de lumea neevree.
Oricine încearcă să reacţioneze, fie şi numai defensiv, la anumite sfidări sau abuzuri evreieşti, devine automat “reacţionar”, în sensul teribil pe care presa “democratică” l-a impus acestui cuvînt! Acest “reacţionarism” generic atrage după sine, printr-o asociaţie deja automatizată, re­gi­zată de acelaşi tip de propagandă, o grămadă de alţi ter­meni stigmatizanţi, înghesuiţi de-a valma şi goliţi, cel mai adesea, de semantismul lor originar: “fascism”, “nazism”, “legionarism”, “naţionalism”, “şovi­nism”, “fundamenta­lism”, “revizio­nism”, “antisemitism” etc. Dacă eu, ca român o­nest, îmi apăr personalităţile sau valorile naţionale con­sacrate, deconspirînd cu firească indignare diferitele mis­ti­­ficări sau ireverenţiozităţi evreieşti pe seama acestora[7], de ce oare trebuie să devin automat “fascist”, “fundamen­talist” sau “antisemit”? Eu n-o fac decît strict în calitatea mea responsabilă de român sau de creştin. (Desigur, pro­blema vine de acolo că, de pe poziţiile intransigente ale iudaismului tradiţional, suficient exemplificate mai sus, a­ceste calităţi sînt prin ele însele un handicap. De pe a­ceste poziţii, pare să nu rămînă loc de conciliere. Dar e­vreii de azi invocă şi pretind poziţii mai nuanţate, iar aceasta e singura şansă a unui dialog pacifizant.)
Dacă majoritatea neevreilor ignoră sau preferă să oco­lească problema (aproape tabuizată în publicistica actu­ală), o anumită minoritate se simte totuşi datoare să ia atitudine: unii o fac poate chiar din sentimente antievreieşti, alţii – cei mai mulţi – din comandamente de conştiinţă. Pe cei dintîi, a căror repulsie ia adeseori forme violente şi retoric-demagogice, nu-i putem nici încuraja, nici respec­ta, chiar dacă se întîmplă să aibă partea lor de dreptate. Pe ceilalţi, echilibraţi şi oneşti, călăuziţi de principii şi argu­mente, nu numai că-i aprobăm, dar îi considerăm absolut necesari pe baricadele tot mai pustiite ale responsabilităţii creştine şi naţionale. Cum însă evreii – şi mai ales anumiţi “formatori de opinie” – nu au interesul dis­tinc­ţiilor de acest gen, obişnuiesc să-şi vîre toţi adversarii într-o oală şi să le aplice, în mod deliberat, aceeaşi etichetă infamantă de “antisemiţi”...
Confuzia în care este întreţinută problema se vă­deşte din chiar această etichetă stupidă. Ţinînd seama de precizările făcute mai înainte, să cîntărim mai îndeaproape acest atît de supralicitat “antisemitism”[8]. Există puţine cuvinte atît de lipsite de temei[9]. Căci “a fi antisemit” vrea să zică, literal, “a fi împotriva a tot ceea ce este semit” (aşa cum, cînd se spune “antireligios” sau “anticomunist”, se înţe­le­ge de la sine o împotrivire fără rest faţă de tot ce înseam­nă sau a însemnat cîndva “religie” ori “comunism”). Cînd spunem “antisemit”, dacă ar fi să luăm cuvîntul în serios, ar trebui să înţelegem o aceeaşi împotrivire generică, ne­con­diţionată valoric, temporal sau spaţial. Ar însemna să cuprindem în “potrivnicia” noastră şi pe vechii akkadieni sau fenicieni, şi marile personaje biblice (vetero-, dar şi neo-testamentare, pînă la Iisus însuşi), ca şi pe toţi arabii şi evreii contemporani, ba chiar şi pe arabii sau evreii creştinaţi, de vreme ce atributul de “semit” trimite la rasă, iar nu la religie! Dacă aşa stau lucrurile, să ni se arate măcar un singur “anti­se­mit” adevărat!
Dar chiar raportîndu-ne strict la contemporaneitate, ter­­­menul ca atare duce numai la absurdităţi. Va să zică, cine îndrăzneşte să se opună anumitor manevre evreieşti, este calificat îndată drept “antisemit”. Dar un Yasser Ara­fat sau un Saddam Hussein, care numai asta au făcut tot timpul, ce au fost ei: semiţi sau antisemiţi? Osama bin Laden, marea sperietoare de serviciu a mapamondului actual, ce este el: semit sau antisemit? Iar dacă arabii sînt semiţi şi Is­raelul îi urăşte de moarte, atunci nu cumva Israelul es­te el însuşi... antisemit? Din ambele situaţii, s-ar putea trage concluzia că semiţii sînt cei mai straşnici antisemiţi!!!
Putem spune, cu mîna pe inimă, că-n România nu exis­­tă antisemiţi. Există, poate, anumite atitudini – con­tex­tua­le – anti-arabe sau anti-evreişti. (De obicei, în con­textul actual, cine “are pică” pe evrei, simte o undă de sim­patie pen­tru arabi. Şi invers. Să însemne aceasta că unul şi ace­laşi ins este totodată filosemit şi antisemit? Ba mai mult: că este filosemit... pentru că este antisemit?!).
Prin urmare, reacţia conjuncturală faţă de evrei, pe ca­re o avem în vedere aici, ar fi mai potrivit să se numească “antiiudaism” sau “antievreism” (în ultima vreme şi-a făcut tot mai mult loc termenul de “antisionism”, mai ales prin Roger Garaudy şi Israel Shahak, principalii decon­spi­ratori ai abuzurilor sioniste din noul stat Israel). Aşa s-ar şti măcar lim­pe­de conţinutul pretinsei “aversiuni”! Dar nici aşa terme­nul n-ar putea fi utilizat orbeşte, pentru că are cusurul de a sugera o atitudine radicală faţă de tot ce­ea ce ţine de evrei şi de iudaism, ceea ce nu prea se în­tîl­neşte în reali­tate. Numai cineva care nu este în toate min­ţile se poate lăsa purtat de o astfel de ură generalizată şi ne­condiţio­na­tă faţă de o întreagă etnie, religie sau cultură! Sînt evrei şi evrei, situaţii şi situaţii. Faptul că cineva este evreu nu-l face în mod automat odios sau periculos. Au existat, exis­tă şi vor exista întotdeauna destui evrei oneşti, simpatici, rezonabili, ca şi valori iudaice incontestabile şi univer­sa­le[10]. Oricare ar fi experienţele noastre concrete în această privinţă, bunul simţ nu ne permite să admitem ne­diferen­ţierile, mai ales cînd stăm pe poziţiile creştinis­mu­lui. Nu poate exista o singură măsură pentru toţi şi pentru toate în relativitatea vieţii istorice.
Dacă există o stare conflictuală evidentă – fie de idei, fie de fapte – între personalităţi sau grupări evreieşti şi per­sonalităţi sau grupări româneşti (şi creştine în genere), aceasta trebuie atent judecată, în cauzele şi în efectele ei, dincolo de orice absolutizare forţată. Românul care reac­ţi­o­nează, ferm, dar decent, ca român onest, la un afront e­­vre­­iesc, nu-i “antisemit” sau “antievreu” cu tot dina­din­sul, ci doar un naţionalist care veghează la fiinţa şi la o­noa­rea neamului său (aşa cum şi evreii veghează perma­nent la ale lor). Acelaşi român, din aceleaşi raţiuni, va re­acţiona la fel şi la un afront venit din altă parte. De ce adi­că, la el acasă sau pe aiurea, evreul are dreptul să fie tradiţionalist şi naţionalist, iar celelalte neamuri nu? Oare pentru că el e “ales”, iar ceilalţi sînt goim? Dar atunci ar însemna că, supralicitîndu-şi tradiţia religioasă, evreii ră­mîn, în mod fatal, cel mai “fundamentalist” şi mai “ra­sist” dintre po­poare...
Mai de folos ar fi pentru toată lumea să-şi cumpă­neas­că şi vorbele, şi judecăţile. Iar în ce priveşte naţio­nalis­mul, acesta să nu mai fie asociat aprioric cu fel de fel de “sperietori” propagandistice. Naţionalismele sînt fi­reşti şi legitime, fără excepţie, atîta vreme cît nu devin exclu­si­viste. În vastul complex organic al omenirii, orice “naţie” este chemată să funcţioneze cu determinaţiile ei speci­fice, conservate şi potenţate prin ceea ce numim astăzi conştiinţă naţională. Evreii nu greşesc cînd îşi apără fi­inţa şi îşi afir­mă specificitatea. Greşesc însă atunci cînd vor să inter­zi­că altora să facă acelaşi lucru.
Dacă nu ne-am lăsa în voia patimilor oarbe, am putea să ne bucurăm laolaltă atît de “unitatea” cît şi de “diver­sitatea” lumii lui Dumnezeu. Rămînînd însă pe calea or­go­liilor pătimaşe, acţiunile nesăbuite ale unora vor atrage în permanenţă re-acţiunile altora, iar lumea se va preface într-un haos incontrolabil, în care nu se va mai şti, pînă la urmă, care sînt “victimele” şi care sînt “călăii”…

Răzvan CODRESCU


[1] Trebuie însă operată o deosebire principială între “antisemitismul” tra­diţional, cu baze preponderent religioase, şi “antisemitismul” mo­dern, pe care Hannah Arendt îl numeşte “antisemitism ideologic laic” (putînd avea motivaţiile cele mai diverse: biologice, politice, sociale, economice, culturale).
[2] Pretenţia de a fi “poporul ales” al lui Iahve reprezintă însăşi axa is­to­rică şi religioasă a iudaismului; ideea dominaţiei universale, ca fi­na­litate mesianică a unei istorii sacralizate, nu este deloc o calomnie “antisemită”, ci consecinţa firească a acestei “alegeri” (extrapolate din planul religios în cel istorico-politic): “De vei asculta cu luare a­min­te glasul său [al “îngerului lui Dumnezeu” – n. n.] şi vei face toa­te cîte îţi poruncesc, şi de vei păzi legămîntul meu, îmi vei fi popor ales dintre toate neamurile, că al meu este tot pămîntul, iar voi îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfînt...” (Ieşirea 23, 22; subl. mea). “Că eşti poporul sfînt al Domnului Dumnezeului tău, şi te-a ales Dom­­nul Dumnezeul tău, ca să-i fii lui popor ales dintre toate po­poa­rele de pe pămînt” (Deuteronomul 7, 6; subl. mea). Talmudul radicali­zează această elecţiune: “Dumnezeu îşi arată măreţia numai în mijlo­cul evreilor” (Berahot 7a); “Cine loveşte un evreu se face vinovat de cri­mă, căci e ca şi cînd i s-ar da o palmă lui Dumnezeu” (Sanhedrin 58b); “Mesia va da evreilor stăpînirea lumii şi lor le vor sluji şi li se vor supune toate celelalte popoare” (Sanhedrin 88c). “Peste tot pe unde se aşază, evreii trebuie să devină stăpîni, iar de nu vor fi stăpîni pe deplin, atunci să se considere ca-n robie şi în surghiun. Şi chiar de vor ajunge la cîrmuirea cetăţilor, dar nu le vor stăpîni în întregime, ne­încetat să strige: Jale! Grozăvie!” (Sanhedrin 104c). Talmudiştii de azi recunosc în aceasta dogma capitală a iudaismului: “Populaţia pă­mîn­tului poate fi împărţită între [fiii lui] Israel şi celelalte naţiuni lua­te în bloc. Israel este poporul ales: dogmă capitală!” (A. Cohen, Le Tal­­mud, Payot, Paris, 1986, p. 104; trad. rom.: Talmudul, Editura Ha­se­fer, Bucureşti, 1999, p. 116).
[3] “Numai evreilor li se cuvine denumirea de oameni; neevreilor nu li se cuvine această denumire, ci aceea de animale” (Baba Batra 114b). Un rabin contemporan (Schneur Salman, emigrat din Rusia în Ame­ri­ca) glosează (cit. în Frankfurter Allgemeine Zeitung din 11.03.1994, p. 14): “Sufletele de goim [neevrei] sînt de o cu totul altă natură, fi­reş­te inferioară. Toţi evreii sînt de la natură buni, toţi goim sînt de la natură răi. Evreii sînt încununarea creaţiei [divine], pe cînd goim re­prezintă drojdia, scursura ei” (apud Gabriel Constantinescu, Gîlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001), Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 283).
[4] Termenii vechii Legi (Tora, însumînd cele cinci cărţi ale lui Moi­se) sînt de un radicalism nedisimulat: “Cînd Domnul Dumnezeul tău te va duce în pămîntul la care mergi să-l moşteneşti şi va izgoni de la fa­ţa ta neamurile cele mari şi multe [...] şi le va da Domnul Dumne­zeul tău în mîinile tale şi le vei bate: atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legămînt şi să nu le cruţi. [...] Mînca-vei toată agonisita popoa­relor pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le va da ţie; să nu le cruţe o­chiul tău şi să nu slujeşti dumnezeilor lor, că aceasta-i cursă pentru tine” (Deuteronomul, cap. 7; cf. şi 12, 1-4; 20, 10-18 etc.). Cunoscînd aceste antecedente sau odiosul îndemn talmudic Tob şebegoim harog (“Pe cel mai bun dintre goim să-l ucizi!”), aproape că nu mai miră a­fir­­maţia rabinului Yitzhaak Ginsburg (cit. în Globe and Mail din To­ronto, la 03.06.1986, p. 1): “Uciderea palestinienilor este îndreptă­ţi­tă, deoarece sîngele evreilor şi al neevreilor nu pot fi socotite ca avînd a­ce­­laşi preţ” (apud G. Constantinescu, loc. cit.), nici cea a ra­bi­nului Ya­acov Perrina (cit. în London Times din 28.02.1994, p. 1), fă­cu­tă la funerariile asasinului în masă Baruh Goldstein (care pe 25 fe­bruarie 1994 a pătruns în moscheea din Hebron şi a deschis focul au­to­mat asu­pra musulmanilor aflaţi la rugăciune, făcînd peste trei sute de vic­time): “Un milion de arabi nu valorează cît unghia de la dege­tul mic al unui singur evreu!” (apud G. Constantinescu, op. cit., p. 284).
[5] Este problema pe care o tratează, în felul lui, şi gînditorul francez de stînga Ro­ger Garau­dy, în Les Mythes fondateurs de la politique israélienne (Pa­ris, 1996), carte ce a declanşat în Franţa un enorm scandal. Autorul pre­tinde a-şi fi propus să apere “iudaismul profetic” de “sionismul tri­­bal”, după ce combătuse, altădată, “integrismul islamic” sau devie­rile romano-catolicismului. Volumul se structurează astfel: “Miturile teo­lo­gice” (“ţara făgăduită”, “poporul ales”, “purificarea etnică”), “Mi­­­tu­rile secolului XX” (cu accent pe “mitul celor «şase milioane»“ – Holocaustul sau Shoah-ul) şi “Utilizarea politică a mitului” (în dia­s­pora, dar – din 1948 – şi în noul stat Israel).
[6] Expresia e a lui G. Călinescu şi stă în finalul unor interesante con­si­deraţii despre prezenţa evreiască în literatura română (Istoria litera­turii române…, cap. “Specificul naţional”; ed. a II-a, p. 976). Cf. şi Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, ed. cit., p. 92.
[7] Cum a fost, la noi, campania anti-Eminescu iniţiată la începutul a­nilor ‘80 de rabinul-şef Ro­­sen Moses (ce-a reluat-o spre sfîrşitul vie­ţii, în noul context postcomunist), sau campania anti-Eliade, de­clan­şată în Israel (de publicaţia Toladot), apoi extinsă în Italia (mai ales Furio Jesi), Franţa (mai ales Edgar Reichmann), Statele Unite (mai ales Norman Manea), iar în cele din urmă ajunsă şi în România (după 1990), fără a se fi stins pînă azi. Ca să nu mai vorbim de cam­pania generală dusă în ultimii ani (Z. Ornea, L. Volovici, Marta Petreu, G. Voicu etc.) împotriva valorilor româneşti tradiţionale.
[8] Termenul a fost lansat, pare-se, în 1879, de către agitatorul rasist ger­­man Wilhelm Marr, într-un pamflet intitulat Der Sieg des Juden­tums über das Germanentum (“Victoria iudaismului asupra germa­nis­­­mu­­lui”).
[9] Că termenul e “greşit din punct de vedere ştiinţific” se precizează şi în sursele evreieşti (cf., de pildă, Dicţionar enciclopedic de iuda­ism, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 57), dar cu toate acestea se uzează de el în mod deşănţat, fără ca nimeni să-i analizeze contra­dic­ţiile pînă la capăt.
[10] Dincolo de numeroasele contribuţii evreieşti la cultura modernă, creş­tinii n-au voie să uite că evreii sînt cel dintîi popor care a primit monoteismul, că Hristos S-a întrupat în mijlocul lor, că primii apos­toli şi martiri ai creştinismului au fost evrei, că mulţi evrei creştinaţi s-au numărat printre marile personalităţi culturale sau duhovniceşti ale Răsăritului şi Apusului (şi că nici cultura şi spiritualitatea româ­nească n-au fost lipsite de notabile contribuţii evreieşti, de la un M. Gas­ter, evreu talmudist, la un N. Steinhardt, evreu creştinat). Îndrep­tarul atitudinii creştine faţă de evrei ar trebui să rămînă Epistola către Romani a Sfîntului Apostol Pavel. (Desigur, scrupulele la care ne o­bli­­gă propria religie – ce, corect înţeleasă şi asumată, este prin excelenţă una a dragostei şi a toleranţei principiale – vor slăbi întotdeauna, în imediat, poziţia noastră în raport cu evreii, care nu-şi fac decît mai rar scrupule de acelaşi gen, dar s-au dovedit de-a lungul vremii foar­te abili să profite de scrupulele altora.)

14 comentarii:

La 3/2/10 1:27 a.m. , OpenID chirac a spus...

Am întâlnit recent un concetăţean care se lăuda: „bunicul meu a fost grec”. Alţii spun cu mândrie: „am sânge unguresc”. Oamenii îşi arată „superioritatea” prezentându-şi originea, care nu este curat românească; îţi vorbesc despre calităţile străinilor şi dezaprobă comportamentul de zi cu zi al românilor.
Este adevărat că suferim de multe păcate. Numai că aceste păcate nu-i caracterizează pe toţi românii laolaltă, că doar nu au o „fire” colectivă şi indivizibilă. Asta încercam să-i explic unui coleg de breaslă, profesor de limba şi literatura română, care consideră că românii sunt antisemiţi. Plecând de la comentariul apărut în ziarul israelian „Haaretz” faţă de exprimarea lui Traian Băsescu, potrivit căreia Siria se învecinează cu Palestina (2008), profesorul cu pricina declară că, în frunte cu preşedintele, suntem un popor de antisemiţi. I-am replicat că, probabil, există antisemitism în România cum de altfel există în toată Europa, dar această atitudine este apanajul unor antisemiţi, nu al poporului român. Preopinentul mi-a aplicat imediat eticheta de «antisemit» şi a început să-mi istorisească chinurile prin care au trecut evreii trăitori în oraşul nostru. A insistat asupra unui aspect legat de regimul Antonescu, când – susţine Domnia Sa – şcolarii evrei au fost înlăturaţi din şcolile româneşti, comunitatea evreiască din Râmnicu Sărat fiind astfel forţată să ridice şcoala evreiască de pe strada Ferdinand. Este adevărat că, în octombrie 1940, s-a dat un decret-lege pentru reglementarea situaţiei elevilor evrei ce viza excluderea evreilor din toate formele şi gradele de şcolarizare.
A acuza un întreg popor de antisemitism mi se pare o nesocotinţă, cu atât mai mult cu cât acuzaţia vine de la un autohton (cu sânge grecesc, ce-i drept). Cât despre mine, personal, îl încredinţez pe acelaşi domn profesor că nu sunt antisemit. În septembrie 2008, am plătit o sumă importantă să-l văd şi să-l ascult pe evreul Leonard Cohen, la Bucureşti. Sunt convins că artistul canadian de origine iudaică nu ne consideră un popor antisemit. Altfel, n-ar fi venit în România.

 
La 3/2/10 4:51 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Ambele tabere (şi cea evreiască, şi cea neevreiască) greşesc prin recursul la generalizarea forţată. Cel mai grav mi se pare faptul că această generalizare forţată se face adeseori cu bună ştiinţă, în sensul că chiar cei care recurg la ea sînt conştienţi că exagerează, dar, intraţi în logica belicoasă a lui "care pe care", nu-şi mai fac scrupule şi sînt gata să se preteze la orice abuz incriminator, precum şi la o întreagă recuzită standardizată a diabolizării reciproce. În aceste condiţii, "dialogul" nu poate fi decît unul "al surzilor", iar adevărul rămîne pururi păgubit, devenind conjunctural apanajul "celui mai tare" (nu în argumente, ci în mijloace coercitive).

 
La 3/2/10 3:09 p.m. , Blogger karenin a spus...

Domnule Razvan Codrescu, va acuz de iudaizarea limbii romane prin introducerea, insidioasa, a unor notiuni straine de spiritul limbii noastre precum "coherent, termen cu trimiteri fara echivoc la celebrul neam de evrei sefarzi iar pentru mine personal si la jidovescul "kosher", ce sa fac sunt un fin limbist. Pentru a evita pe viitor asemenea impuritati lingvistice voite sau nu propun sa revenim la notiunea incetatenita oral in perioada 65-89 de "coierent", nesusceptibila de interpretari si etichetari subversive si cu profunde conexiuni in mentalul colectiv autohton.

 
La 5/2/10 11:16 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Pentru Karenin:

Pe mine unul m-aţi excedat, dar am postat comentariul pentru deliciul ambiguu al "cunoscătorilor"...
Recunosc că "iudaizarea" limbii române e un proces pe care-l clocesc demult, chiar dacă n-am obţinut decît rezultate derizorii... Cred că e nevoie, din partea mea, de un plus de coierenţă (ca să mă exprim româneşte) subversivă, iar pentru asta iau lecţii discrete de la cîţiva consultanţi evrei (recomandaţi de către dragul de Vadim) - fireşte că îndărătul perdelei de fum pe care o fac pe bloguri, ca să aburesc vigilenţa bunilor români...
Dar uite că rrromânul e şmecher şi se prinde, şi te comentează de-ţi merg fulgii, chiar dacă semnătura (e)moţională trage a geniu slav...

 
La 5/2/10 12:29 p.m. , Anonymous Gabriela a spus...

Dle. Codrescu, nu spun ca nu aveti dreptate ca eseist, dar eu va prefer de departe in ipostaza dvoastra. de poet. Ca si pe Eminescu sau Goga.

 
La 3/7/10 5:06 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Stimate domn, am citit articolul dumneavoastra de cateva ori si tot nu i-am dat de cap. Exista printre evrei, dupa cum exista si printre arabi, romani sau greci, atitudini xenofobe. O PARTE din cetatenii Israelului sau din diaspora sunt xenofobi, O PARTE din cetatenii Romaniei si din diaspora sunt xenofobi, O PARTE din cetatenii Greciei sau din diaspora sunt xenofobi. Si tot asa. Din articolul dvs. se desprinde imaginea unui popor care in proportie de 99% are ceva cu restul lumii, in timp ce diferenta de 1% e formata din 'evrei obisnuiti si linistiti'. Citez din articolul dvs.: 'Evreii... (nu vi se face pielea de gaina? suntem totusi in secolul 21!!!) gresesc atunci cand vor sa interzica si altora sa faca acelasi lucru'. Care sunt acele interziceri si pe ce canale oficiale vin? Care sunt amenintarile pe care statul evreu le propaga OFICIAL? Sau poate ca pe strazile din Ierusalim ti se striga pe la spate: goim! goim? Ori poate pe cele din Nazaret?

 
La 3/7/10 11:35 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Vi se pare că evreii sînt îngerii fără pată ai istoriei şi că statul Israel este cel mai paşnic stat din lume? E dreptul fiecăruia să priceapă mai greu sau să se facă a nu pricepe... În orice caz, eu nu am speculat pe deasupra realităţilor, ci am adus în sprijin citate şi fapte. Iar discuţia, dacă ajunge să se poarte, n-ar trebui să radicalizeze poziţiile (căci aunci chiar nu şi-ar mai avea rostul), ci tocmai să ajute la depăşirea radicalismelor istorice, prin asumări şi expieri reciproce.
Dvs. îmi faceţi însă un fel de proces de intenţie, eludaţi citatele şi faptele invocate şi preferaţi să vă refugiaţi în dogma abstractă a excelenţei evreieşti.
Într-o anumită privinţă, citindu-vă, aş putea exclama: Quod erat demonstrandum!
Dar aici nu e vorba de dreptatea mea sau a dvs., ci de o rană încă deschisă, care doare de ambele părţi şi pe care am face bine să nu mai punem sare. Şi nu neapărat pentru că sîntem în secolul XXI...

 
La 8/7/10 3:02 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Nu cred intr-o excelenta evreiasca, dupa cum nu cred nici in poporul ales. In fapt nu acuz si nu scuz pe nimeni. Fiecare popor poarta in ranita bastonul de maresal. Daca prinde o conjuctura favorabila il scoate si croieste pe spinare alte popoare. Noi n-am avut sansa istorica, dar sunt sigur c-am fi rupt pe multi. Tragand linie incerc sa spun ca evreii nu sunt nici mai rai si nici mai buni ca altii. Nu stiu exact cat de bine functioneaza Sionul, dar americanii ne-au tinut prizonieri cu hamburgherii, muzica pop sau movies-urile lor si ne-au inoculat foamea de bani pana cand intreg mapamondul a facut POC! CRIZA! De ce sa nu fim antiamericani? Israelitii nu sunt ingeri fara pata, dupa cum nu sunt nici germanii, francezii, ungurii sau chiar Vaticanul. Nu inteleg de ce doar statul Israel devine dusmanul din umbra, vulcanul pregatit sa scuture pamantul. Pur si simplu discutia mi se pare inutila.

 
La 8/7/10 10:02 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Atunci să nu mai discutăm!

 
La 10/7/10 4:07 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Ma refer la discutia despre antisemitism, nu la discutia noastra. Din moment ce sunteti acuzat de antisemitism inseamna ca acuzatia - gresita dar prezenta - a fost generata de ceva. Cu alte cuvinte ce foc a provocat fumul din blogul dvs?

 
La 10/7/10 10:14 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Am mîncat (fără ca măcar să-mi fie foame), încă de copil, un coleg evreu (duios poreclit "Jidanul"), dar, fiind minor şi la prima abatere, fapta s-a prescris.
Am avut mai tîrziu o tentativă de asasinat asupra rabinului şef Rosen Moses (cînd s-a luat de Eminescu, în anii 80, căci eu eram pe atunci proaspăt student la Litere şi-mi luasem treaba foarte în serios), dar securiştii, antisemiţi şi ei, m-au făcut scăpat (ca şi pe popa Calciu, de altfel, care mă spovedea regulat şi-mi dădea canon să citesc din "Protocoalele Înţelepţilor Sionului"). După 89, redobîndindu-mi libertatea împreună cu tot poporul român, am profanat sinagogi şi cimitire evreieşti (ce altceva era să fac, cu antecedentele mele, pe fondul acela de confuzie generală?!), i-am ameninţat cu moartea pe Ovid S. Crohmălniceanu şi Zigu Ornea (care au şi murit, chiar dacă nu de mîna mea); am spart două bănci numai pentru că erau evreieşti (dintr-una n-am furat nimic, ca să nu mă spurc, chipurile, iar din cealaltă am sechestrat doar o funcţionară roşcată cu pistrui, la insistenţele ei patetice); am căutat, cu sprijinul discret al terorismului arab, să refac de mai multe ori Mişcarea Legionară (sau măcar o "echipă a morţii", acolo), dar n-am mai găsit cu cine; am contestat în repetate rînduri Holocaustul (inclusiv şi mai ales cifra de 6 milioane), în Obor şi în alte pieţe publice (Matache Măcelaru etc.), cum mă învăţase Petre Ţuţea cu puţin înainte să moară; am făcut, sub pseudonimul Roger Garaudy (pe care mi l-a sugerat G. Pişcoci-Dănescu, ex-librarul român de la Paris), în mai multe cărţi, un aspru rechizitoriu al politicii statului Israel şi al miturilor lui fondatoare - dar de fiecare dată am avut noroc, fiind eliberat din... lipsă de probe (colegii "antisemiţi" mă numeau, cu simpatie şi invidie, "Ştergătorul de urme"). Am fentat sistematic braţul lung al Justiţiei, dar n-am putut fenta şi vigilenţa publiciştilor evrei sau filo-evrei, care au fost mereu conştienţi cu cine au de-a face, dar de care am învăţat să nu mă sinchisesc.
Desigur, n-aş fi spus niciodată toate aceste lucruri altcuiva decît unui Anonim de pe blog (căci spaţiul virtual deschide inimile şi predispune la analiza critică a realităţilor brute, de care te înstrăinează treptat şi pe nesimţite). Sper că veţi avea discreţia să nu folosiţi acest exerciţiu de sinceritate pentru a arăta că focul a fost chiar mai mult decît fumul şi a mă deconspira unei lumi largi care are şi aşa destule probleme pe cap, mai ales la vreme de criză... Şi aceasta cu atît mai mult cu cît între timp am ajuns, cum şi dvs. aţi constatat, la sentimente considerabil mai bune faţă de fraţii evrei, cu care am şi avut - inclusiv pe acest blog - cîteva dialoguri ziditoare, pe care nu ştiu în ce măsură foştii mei fraţi "antisemiţi" mi le vor ierta vreodată. Dar dacă mi-am riscat pielea la rău, am să mi-o risc şi la bine, căci poate-mi face şi mie Dumnezeu loc în "sînul lui Avraam"... Shalom!

 
La 10/7/10 3:37 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Ati uitat de episodul din 1993, cand ati subtilizat bobinele cu filmul Lista lui Schindler direct din biroul lui Steven Spielberg, un regizor american de origine armeana. Noroc ca au fost recuperate la timp, iar dumneavoastra v-ati facut nevazut.
Acuzatia de filo-evrei nu se probeaza in cazul meu, sau daca vreti se probeaza si se extinde la filo-ungari, filor-rromi, filo-ce-vreti-dvs. Sunt un iubitor de oameni, indiferent de religie, nationalitate sau rasa.
Se pare ca focul vine nu din analiza cu care fericiti statul Israel, ci din frecventa cu care o faceti. Sentimentele antiromanesti din Italia nu va misca, probabil pentru ca italienii nu fac parte din rasa semitica. Nu-mi amintesc sa fi facut un aspru rechizitoriu la adresa statului iatalian si a politicii sale de eprurare a rromilor. Italienii nu au Sion, in schimb au mafia, o organizatie la fel de tacuta si ascusa, a carei existenta poate fi mai greu contestata. Cred ca as mai putea gasi inca vreo zece natiuni de care nu va legati, de la China la Coreea de Nord. In fine, genul acesta de discutii mi se pare halucinante. Recunosc o forta considerabila in frumosul si comicul dvs. raspuns, dar strafundurile pivnitei dvs. sunt un pic fetide si n-as indrazni sa le explorez. Nu v-as sfatui nici pe dumneavoastra. Cine stie ce descoperiti si ce stomac va trebuie. Eu unul dau lauda lui Dumnezeu ca nici in vis n-as indrazni sa basmesc astfel. Psihologia e o stiinta minunata, si ne invata ca de multe ori negam ce in realitate am vrea sa facem. Eugen Turcanu o stia, dumneavoastra mai putin. Asta sa nu ma acuzati de filo-comunism sau mai stiu eu ce.
Amin.

 
La 10/7/10 6:07 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Eu nu vă acuz de nimic, domnul meu, nici nu vă bănuiesc străfunduri fetide de pivniţă.
Aţi intrat pe blogul meu şi mă hărţuiţi (cu o anume eleganţă, recunosc), iar eu am ales (tot cu o anume eleganţă) să nu mă enervez, ci mai degrabă să mă amuz.
Altminteri n-am de dat socoteală nimănui (nici evreu, nici filo-evreu, nici anti-avreu). Iar cînd va veni vorba (proastă!), voi scrie şi despre alţii, ce şi cum voi crede eu de cuviinţă.
Cît despre filia dvs. universală, credeţi-mă că am toată admiraţia şi nici nu mi-ar trece prin cap să vă descurajez de pe o cale atît de nobilă!
De ce ţineţi cu tot dinadinsul să nu mă lăsaţi să vă iubesc şi eu?!

 
La 12/4/11 12:42 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Sunt de acord cu opinia d-voastra Domnule Razvan Codrescu din “Povestea unei vorbe proaste. «Antisemitismul» din perspectiva dreptei creştine” din
“Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2004) asa ca nu am nimic cu nimeni,daca este OM, daca este de buna credinta, este loc sub soare pentru toata creatia lui Dumnezeu. Am gasit o carte a carui cuprins m-a incitat dat fiind ca despre anumite perioade nu s-a invatat deloc la scoala. Daca mai intereseaza pe cineva se gaseste si pe net:
http://www.cartidownload.ro/Diverse/423047/Dosare_Secrete_Privind_Razboiul_Nevazut_Al_Evreilor_Sionisti_Cu_Romanii
Cuprins:
1. De unde ne vin Evreii!?
2. Războiul Alianţei Israeliţilor cu Românii (Împotriva României ca stat, „Antisemitismul” lui Eminescu);
3. Răscoala ţăranilor
4. Bancherii evrei împotriva României Mari
5. Regele, amanta şi Legiunea Arhanghelului Mihail (Puterea monarhică pe mâna evreilor, Masoneria ca armă a Elenei Lupescu-Grünberg);
6. B’NAI B’RITH (Fiii Legământului), lumea şi România (Iudeo-Masoneria);
7. Băncile româneşti – ţinta israelită („Ţarul Moldovei”, un chiabur evreu, Afaceri şi cu domnia, şi cu masonii paşoptişti, Banca Naţională – ţinta predilectă, Banca Dacia Felix, cadou guvernamental prietenilor israelieni şi mafiei calabreze, Falimentul Bancorex, Banca Internaţională a Religiilor, falimentată prin F.N.I., BancPost, vândută si devalizată, Banca Română de Dezvoltare, în mâna evreilor, Lichidatorul de bănci: Ari Savel-Stănescu);
8. România, ţinta sionistă (Masoneria, evreii si Lojele NATO, Reinstalarea B’nai B’rith în România, Românii- „cei mai mari asasini ai evreilor”, Sionismul oficial, Sionism românesc anti-evreiesc, Mossad-ul şi sionismul politico-economic);
9. Personajele cheie ale afacerilor israeliene în România
10. Gheşefturi evreieşti sau asimilare politico-economică! (Retrocedări evreieşti şi sprijin electoral);
11. Evreii şi Petrolul Românesc în Mileniul Trei (David Rothschild şi preluarea petrolului românesc, Patriciu&Rothschild, cei mai vechi jucători, Petrom, Petromidia);
12. Noul asalt asupra agriculturii (Cel mai mare domeniu funciar evreiesc, în România, Proiectul „Israel în România”, Privatizările agriculturii, Mosser răscoală ţăranii din Hunedoara, Sionistul Alfred Moses şi spolierea agriculturii româneşti, Statul român le garantează creditul);
13. MOSSAD-ul şi tehnica militară Românească (Păcălirea serviciilor secrete româneşti).
14. Privatizarea Hotelului Bucureşti. STUDIU DE CAZ

O mai gasiti si aici:
http://bisericasecreta.wordpress.com/2008/12/11/dosare-secrete-privind-razboiul-nevazut-al-evreilor-sionisti-cu-romanii/

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire