GEORGE VOICU ŞI "OBSESIA ANTISEMITĂ"

Un cititor al blogului îmi scrie “confidenţial” că a fost tulburat găsind pe internet nişte grave acuzaţii de antisemitism la adresa mea, formulate în special de “un anume George Voicu” (unul dintre principalii colportori români postdecembrişti ai „obsesiei antisemite“, a cărui convingere mobilizatoare pare să fie aceea că antisemitismul, şi dacă nu există, trebuie inventat!).
Despre detractorul cu pricina a mai venit vorba şi într-o postare mai veche de pe acest blog (“Întîlnirea David Şafran – Corneliu Codreanu”): “În ziua de 11 ianuarie 1937, la Casa Verde (sediul Mişcării Legionare din Bucureşti), studentul evreu David Şafran, fiu de rabin şi mai tîrziu rabin el însuşi (în 1948 a fost chiar contracandidat al Dr. Rosen Moses la funcţia de şef-rabin), a avut o lungă întrevedere cu Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul Legiunii. Unora (ca răposatul Z. Ornea, G. Voicu, J. Ancel, L. Volovici, M. Shafir etc.) li s-a părut atît de incredibil acest fapt încît n-au ezitat să-l considere o legendă mistificatoare, plăsmuită şi colportată în mod interesat de «mediile legionare». Pentru că acum cîţiva ani, în scrisul meu, s-a întîmplat să mă refer în treacăt la acest episod, am fost acuzat de a fi şi eu părtaş lipsit de scrupule la această «pură invenţie, fără nici un suport în realitatea faptelor istorice». Am considerat de datoria mea să revin cu lămuriri şi probe în presă (inclusiv în presa centrală: România liberă/Aldine), dar deunăzi am putut constata că acuzaţiile neîntemeiate care mi s-au adus, şi care între timp au fost puse şi pe internet, continuă să fie colportate şi reînnoite, cu totala ignorare a precizărilor şi dovezilor mele. În aceste condiţii, azi mai mult decît ieri, se ridică pe bună dreptatea întrebarea: cine pe cine mistifică? Iată motivul pentru care reproduc pe acest blog relatarea acelei întîlniri făcută chiar de către rabinul în cauză (în capitolul «Casa Verde» din cartea bilingvă Karl Marx, antisemit, Ierusalim, 1979, pp. 106-115)”.
Raţiuni asemănătoare mă determină acum să postez aici un text mai vechi (inclus şi în volumul meu Cartea îndreptărilor, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 135-143, ca anexă la capitolul “Povestea unei vorbe proaste”): “Cum am devenit «antisemit»”. (R. C.)

CUM AM DEVENIT “ANTISEMIT”

I

Sociologul şi politologul George Voicu, format înainte de 1989 şi reciclat după, fost expert şi consilier parlamentar pe lîngă Comisia pentru Drepturile Omului, Culte şi Minorităţi, premiat în 1998 de către revista Sfera Politicii şi de către Fundaţia “Soci­e­tatea Civilă” pentru merituosul volum Pluripartidismul. O teo­rie a democraţiei (Editura All), şi-a creat în urmă o stranie reputaţie din campania obsesivă de deconspirare publică a “antisemitismului” românesc de ieri şi de azi, ceea ce s-a con­cre­tizat în nu mai puţin de trei cărţi: Zeii cei răi. Cultura con­spi­raţiei în România postcomunistă (Editura Polirom, Iaşi), Mi­tul Nae Ionescu (Editura Ars Docendi, Bucureşti) şi Teme anti­semite în discursul public (la aceeaşi editură bucureşteană), toate apărute în anul 2000.
La Zeii cei răi presa culturală s-a referit cu precădere, su­bliniindu-i atît calităţile, cît şi limitele. Cusurul cărţii este acela că, pornind de la amendarea justă şi necesară a unei certe psi­hoze conspiraţioniste (moştenite din presa interbelică de mîna a doua şi din presa naţional-comunistă a perioadei ceauşiste), cade tocmai în păcatul incriminat: exagerarea maniacală. Ca şi unii dintre adversarii săi cei mai ireductibili, doar că opunîn­du-i un veto categoric, d-l Voicu vede pretutindeni numai o insidioasă “logică a conspiraţiei”, pe care o identifică, în mare, cu o forma mentis antisemită (de care este învinuit poporul ro­mân şi – pe urmele d-lui Leon Volovici et Co. – mai ales clasa lui intelectuală)[1]. Performanţa autorului stă în aceea că reuşeş­te – deliberat sau nu – să fie perfect “rutean în cultură”, în sen­sul metaforic pe care-l dădea Noica acestei sintagme (a nu pu­tea deosebi nuanţele sau a nu putea exprima deosebirea lor). Căci una este a vedea lucrurile à la Dan Zamfirescu, Radu Theo­doru, Pavel Coruţ sau chiar Ion Coja (cel din Marele ma­ni­pulator…[2]), cu scenarii fantastic-groteşti de o hiper-cohe­ren­ţă clinică (psihopaţii sînt de o coherenţă aproape perfectă în falsul lor sistem lor de referinţă!), în care România devine bu­ricul persecutat al planetei şi chiar al întregului cosmos, şi cu totul altceva a ţine seama, pe baza unor evidenţe istorice (une­le îndelung documentate), că lumea modernă nu poate fi expli­cată fără raportare la anumite cercuri de interese mai mult sau mai puţin “oculte”. Nici un istoric serios nu mai poate con­testa astăzi rolul masoneriei în geneza Statelor Unite ale Ame­ricii sau în Revoluţia franceză, în revoluţionarismul “paşoptist” eu­ro­pean sau în culisele Revoluţiei bolşevice. Nici un om cu min­tea întreagă nu poate eluda faptul că “noua ordine mon­dială” are puternice resorturi plutocratice ignorate de aşa-zisa “opinie publică”, sau că România este, în mare măsură, mani­pu­lată dinăuntru de către un cripto-comunism/neo-securism de tip ma­­­fiot (ce nu-i lipsit, desigur, şi de anumite conexiuni exter­ne). Amestecul evreilor – unor evrei – în anumite evenimente ma­jore ale istoriei moderne şi contemporane, documentat şi chiar mărturisit post factum, constituie o realitate complexă, dar incontestabilă, care se cere corect interpretată, iar nu ne­gată aprioric sau visceral. Conspiraţionism politic şi economic a existat, există şi va exista cît lumea, chiar dacă el nu are în­tot­deauna proporţiile, determinările şi sistematicitatea pe ca­re i le conferă deconspiratorii lui cei mai panicoşi. Problema, gravă prin multe din consecinţele ei, nu poate fi nici eludată, nici bagatelizată, decît printr-un suspect declin de responsa­bi­litate şi onestitate. Chiar greu digerabila (astăzi) sintagmă de “iudeo-masonerie”, de care s-a făcut un abuz adeseori dece­re­brat, are totuşi pertinenţa şi motivaţiile ei istorice, care ar fi mult mai efi­cient să fie analizate critic, pentru a li se demonstra relati­vi­tatea şi vetusteţea.
Un viciu general de fond al demersurilor înrudite cu cel al d-lui Voicu este şi acela că-i ridiculizează pe “conspiraţionişti” şi că neagă “Conspiraţia” fără nici un fel de argumente efective. A­dep­ţii “teoriei conspiraţioniste” aduc în discuţie anumite fapte şi argumente, nu puţine şi nu întotdeauna absurde, pe cînd d-l Voicu, bunăoară, nu poate dovedi că nu există conspira­ţie/con­­spiraţii, nu-şi propune să aducă o altă explicaţie plauzibilă a faptelor invocate, nici contra-argumente punctuale la argumen­te­le incriminaţilor săi; dumnealui, în baza prezumţiei auctoriale de “corectitudine” şi “de bun-simţ”, porneşte de la dogma că nu există conspiraţie şi procedează dogmatic pînă la capăt, trans­­formînd o posibilă ipoteză de lucru (“S-ar putea să nu exis­te nici o conspiraţie”) într-o certitudine absolută total ne­demonstrată (“Nu există nici o conspiraţie, vă spun eu!”). Ori­cît l-am respecta pe d-l Voicu (intelectual nu lipsit de calităţi), încredinţările sale intime (dacă este vorba într-adevăr de o po­zi­ţie sin­ceră, iar nu de una oportunistă) nu pot avea rol de in­stanţă publică şi nu pot ţine loc de bază argumentativă pe dea­supra realităţii isto­rice.
Cam acelaşi raport poate fi constatat între autorii revizio­nişti şi criticii revizionismului. Simptomatică în aceeaşi privinţă este, pe de altă parte, disputa în jurul atît de controversatelor Protocoale ale Înţelepţilor Sionului (de mai multe ori reeditate şi la noi după 1989, dar din păcate în condiţii jenant de primitive şi fără o prezentare a stadiului mai nou al problemei[3]). Evreii neagă paternitatea ce le-a fost atri­buită şi consideră că documentul este un fals, o contrafacere a serviciilor secrete ţariste – punct de vedere însuşit mecanic de istorio­grafia “oficială” (agreată şi promovată de establishment-ul post­belic). S-au consumat tone de cerneală pro şi contra, dar, dacă teoria autenticităţii are slăbiciunile ei şi e departe de o rezolvare definitivă, teoria neautenticităţii se vădeşte încă şi mai şubredă, rezumîndu-se, cel mai adesea, la argumente abstracte sau la simple contestări aprig indignate. Bune sau rele, suficiente sau insuficiente, argumentele istorice, filologice, juridice, politice, economice etc. ale susţinătorilor autenticităţii şi paternităţii e­vre­ieşti n-au fost de fapt niciodată demontate punct cu punct şi înlocuite cu contra-argumente zdrobitoare, în măsură să claseze do­sa­rul. Ba chiar se poate spune că esenţa (şi gravitatea) pro­ble­mei este alta: evreieşti sau neevreieşti, autentice sau contra­-făcute, prevederile acestor texte stranii, cinice şi neliniştitoare, ce au alimentat masiv febra conspiraţionistă de-a lungul între­gului secol XX, s-au împlinit (sau sînt pe cale să se concre­ti­zeze) într-o proporţie îngrijorător de mare, atît în comunismul estic de ieri, cît şi în comunitarismul vestic de azi. Întreaga evoluţie a istoriei politice a lumii, vreme de un secol, le-a con­firmat în spiritul şi adeseori chiar în litera lor! Foarte bine, nu evreii (atît de des puşi, pe nedrept, în postura de ţapi ispăşitori, pe baza unor vechi prejudecăţi) au elaborat acest plan sau a­ceastă profeţie, dar iată că planul sau profeţia s-au adeverit şi continuă să se adeverească sub ochii noştri, aşa că îngrijorarea nu-i tocmai gratuită, nici neapărat “antisemită”. E o provocare de proporţii, care ridică întrebarea legitimă: “Poate că nu e­vreii, dar atunci cine?”. Ce minte diabolică sau ce forţă opera­ti­vă a stat în spatele acestei afaceri de proporţii globaliste, prin care atîtea fapte şi tendinţe – trecute sau prezente – se explică parcă de la sine, într-o incredibilă convergenţă?! Există – fie că ne place, fie că nu – ceva care scapă percepţiei curente în a­ceas­tă traiectorie de ansamblu a modernităţii şi post-moderni­tăţii; iar acest ceva – pe cît de evident şi de unitar, pe atît de inefabil şi de difuz! – incită şi irită orice minte mai iscoditoare. De aici şi temerile discrete şi principiale ale unora, şi obsesiile radicalizate şi consternat vociferante ale altora. A reduce totul la o simplă şi nediferenţiată psihoză fără obiect, cum face d-l Voicu, este şi neadevărat, şi nedrept, şi... neinteligent.

II

Din păcate, autorul în discuţie procedează constant în felul acesta nenuanţat şi reducţionist, dovadă fiind şi volumul Teme antisemite în discursul public (care este mai degrabă agenda de lucru a unui monitor şi raportor obedient şi acefal, care spio­nea­ză şi pîrăşte stăpînului tot ce i se pare, în virtutea unui set de idei puţine şi fixe, a contraveni “opiniei îngăduite”; nu altfel procedau politrucii, turnătorii şi securiştii de altădată, năimiţi să vegheze, “pe linia Partidului”, ca nu cumva să se răspîn­deas­că “idei ostile” regimului şi “clasei muncitoare”). Pe nici un alt considerent n-ar putea fi vîrîte în aceeaşi oală publicaţii ca România Mare, Puncte cardinale, România liberă, Adevă­rul şi Ziua, sau personalităţi precum Corneliu Vadim Tudor, Ion Coja, Ioan Buduca, Nicolae Manolescu şi Gabriel Liicea­nu, oricît s-ar întîmpla să trateze aceleaşi probleme sau să tragă concluzii aparent asemănătoare. La nivelul pretenţiilor sale in­te­lectuale, d-l Voicu ar fi trebuit să ştie că non idem est si duo (sau mai mulţi) dicunt idem. “Rutenismul” cultural pe care şi-l asumă îl descalifică moral şi deontologic, chiar dacă pe alocuri ar avea incontestabilă dreptate.
Dezonorante sînt şi procedeele pe care le foloseşte: decon­tex­­tua­lizarea, răstălmăcirea, generalizarea abruptă sau insinuarea. De asemenea, zelosul raportor se consideră dispensat de a des­făşura argumentaţii la obiect sau de a aduce informaţii lămuri­toare pe “temele” decelate; dumnealui face inventar de afirma­ţii şi le combate mai degrabă aprioric şi retoric, sugerînd citito­rului să-i împărtăşească indignările în mod necondiţionat, după o logică a verdictelor prestabilite, care nu mai au nevoie de nici o susţinere, ci doar de invocarea oripilată (mutatis mutandis, perpetuarea procedurii tip Nürnberg: “Nu este nevoie decît de declaraţiile martorilor, nu şi de probe materiale, pentru că sînt lu­cruri… «de notorietate publică»”!).
În ce mă priveşte, am avut surpriza să mă descopăr cam al treilea “erou” negativ al cărţii, după d-nii Radu Theodoru şi Ion Coja, incontestabili “capi ai răutăţilor”. D-l Voicu pare să fi puricat atent primele mele două cărţi (Spiritul dreptei…, din 1997, şi Exerciţii de “reacţionarism”…, din 1999) şi revista Punc­te cardinale (din care citează în mai multe rînduri). Pe mi­ne vrea să mă ironizeze numindu-mă “spiritualistul”, mă ci­tează trunchiat de nenumărate ori, pentru a-şi ilustra feluri­te­le “teme”, fără a produce nici măcar un singur contra-argument serios, iar uneori neînţelegîndu-se prea bine ce-mi reproşează de fapt.
Că eu zic că evreii “au fost mai pretutindeni principalii «ar­ti­zani» ai revoluţiilor marxiste”, dar totuşi “nu-s dispuşi să-şi recunoască nici măcar o minimă responsabilitate” (cit. p. 58). Că eu zic că “dinspre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi pînă spre jumătatea secolului XX a circulat curent sintagma de «iudeo-masonerie», motivată prin prezenţa masivă a elementelor iu­daice în ideologia, simbolistica, ritualurile şi ierarhiile maso­ni­ce, de existenţa unor loji masonice exclusiv evreieşti (pre­cum faimoasa B´nai B´rith), de divulgarea aşa-numitelor Pro­to­coa­le ale Înţelepţilor Sionului (a căror paternitate evreiască a fost însă contestată)” (cit. p. 103). Că eu zic: “Că au existat şi la noi unele excese antievreieşti nu contestă nimeni. Ele n-au avut în­să nici proporţiile şi nici susţinerea oficială pe care au cu­nos­cut-o în alte ţări. Ba mai mult: în timpul regimului anto­nescian, sute de mii de evrei au fost salvaţi prin România de urgia hitle­risto-horthistă (aşa cum altădată găsiseră scăpare în România de persecuţiile din Rusia şi Galiţia)” (cit. p. 127). Că eu zic: “Co­memorarea Holocaustului [în 1995] le-a oferit greu încer­ca­ţilor evrei un nou prilej de a-şi absolutiza suferinţele istorice (Holocaustul rămîne o mare tragedie, fără să fi fost nevoie de pro­porţiile delirante ce i s-au dat ulterior) şi de a culpabiliza re­tro­­activ popoare întregi”[4] (cit. p. 132). Că eu zic că “există pu­ţine cuvinte atît de lipsite de temei [ca termenul de «anti­se­mit»]. Căci «a fi antisemit» vrea să zică, literal, «a fi împotriva a tot ceea ce este semit»…” (cit. p. 146, strategic ajustat[5]). Că eu zic că “mai mult decît victimele «sălbăticiei» altora, evreii sînt adeseori [nu întotdeauna!] victimele propriei lor lipse de tact şi de scrupule faţă de lumea neevree”, căci altminteri “de ce toată lumea, din­colo de determinaţiile geografice, etnice sau religioase, a avut în permanenţă ceva tocmai cu evreii? Cert este că atitudinile «antisemite» nu pot fi reduse la o singură raţiune sau la o sin­gură formă de manifestare şi, în consecinţă, nu pot fi judecate toate cu aceeaşi măsură [cum, în paranteză fie spus, proce­dează abuziv chiar d-l Voicu]” (cit. p. 147).
Ei bine, ce e neadevărat sau neurban în toate acestea? D-l Voicu nu spune. Păi dacă nu-i nimic neadevărat sau neurban, atunci ce caut printre pîrîţi? Numai pentru că mi-am permis să pun problemele?! Probabil că d-l Voicu nu s-ar preta să-şi re­cunoască o astfel de poziţie inchizitorială. Şi atunci? Vorba d-lui Buduca (şi dumnealui “antisemit” ex abrupto): “Care-i buba?”. Iar dacă, bunăoară, prezentînd eu, la modul descriptiv, in­co­moda carte a profesorului Israel Shahak[6], am pomenit sintagma de “iudeo-nazism”, de ce mi se re­pro­şează mie duritatea ei? Israel dixit. Autorul evreu o folo­seş­te curent, preluînd-o de la alt evreu (Yehoshua Leibovitch[7]): e o treabă între evrei. De ce mi se impută mie?!
Dar pînă la urmă – îmi vine să zic – la ce m-aş putea aştepta din partea cuiva căruia îi creează suspiciuni pînă şi simpla ocu­renţă a cuvîntului nemţesc führer într-o dedicaţie lirică şi per­so­nală, în care dumnealui crede a putea depista… un substrat “sibilinic” (?!): “Un exemplu: Răzvan Codrescu îşi dedică – nu fără tîlc, desigur – volumul Exerciţii de «reacţionarism» (Cluj, Ed. Dacia, 1999) «Führer-ului Marcel Petrişor»” (p.170, nota 182). Mă mir că pîrîşul meu n-a căutat să exploateze şi partea a doua a dedicaţiei: “şi Ocişorului subversiv de altădată…”! Îmi pare rău pentru d-l Voicu, dar m-a făcut să-mi reamintesc o la­pidară definiţie notată cîndva de Eminescu (alt reacţionar!) pe o margine de manuscris: “Pros­tul este cel care ia metafora ad litteram”…

Răzvan CODRESCU

[1] Prin tîrg, unii se întreabă dacă d-l Voicu este evreu. Nu, se pare că nu este evreu. Dacă ar fi fost evreu, poate că, într-adevăr, poziţia sa ar fi fost mai uşor de explicat. Totuşi, pusă aşa, problema mi se pare doar în mică măsură relevantă, riscînd concluzii pripite. Există nee­vrei de o îngreţoşătoare lipsă de onestitate, ca şi evrei de o onestitate exemplară. Tipologic, d-l Voicu pare să se înscrie mai degrabă în ca­te­­goria acelor şabăs-goim intelectuali pe care-i semnala pe vremuri un Octavian Goga în publicistica sa (vezi mai ales vo­lu­mul Mustul care fierbe, din 1927). Nu vreau să pun la îndoială sin­ce­rul filosemitism al d-lui Voicu, dar transpare din demersul său nu mai puţin oportunism (foarte asemănător – iertată fie-mi vorba proas­tă! – “pupcurismului” intelectual de dinainte de 1989). 
[2] Marele Manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu şi Iorga, Editura Miracol, Bucureşti, 1999. 
[3] Cf., de pildă, Claudio Mutti (ed.), Ebraicità ed ebraismo. I Proto­colli dei Savi di Sion, Edizioni di Ar, Padova, 1976. La noi este col­portat “aparatul critic” al ediţiei Moţa din 1923 (realizat de Em. Vasi­liu-Cluj, I. C. Cătuneanu etc., pornind de la ediţia franceză a lui Ro­­ger Lambelin, după care s-a făcut traducerea). Este şi cazul ediţiei scoase de Editura Alma Tip în 1997 (editorii crezînd că respectivele comentarii aparţin chiar traducătorului!), editură care altădată a scos un text notoriu al lui Nae Ionescu... retradus din franceză!!!

[4] La vremea aceea încă nu apăruse cartea profesorului Norman G. Fin­­kel­stein, The Industry of Holocaust (Ver­­­so, Lon­don-New York, 2000; trad. rom.: Industria Holocaustului. Re­­flecţii asupra exploa­tă­rii suferinţei evreieşti, Editura AntetXXPress, f. l., f. a. [2001]), azi indispensabilă oricărei abordări a temei respective. Autorul (evreu american) face distincţie între holocaustul cu h (realitate istorică tra­gică şi incontestabilă) şi Holocaustul cu H (mit ideologic şi propa­gan­distic): “Această carte constituie o des­cri­ere şi o punere sub acu­za­re a industriei Holocaustului”, care “este o reprezentare ideologică a holocaustului nazist […]. În această ofen­sivă ideologică, […] invo­ca­rea persecuţiilor istorice are scopul să îndepărteze criticile din pre­zent. […] Schema Holocaustului explică antisemitismul strict ca pe o ură iraţională a gentililor [ne-evreilor] împotriva evreilor. Această a­bor­dare înlătură posibilitatea ca animo­zi­tăţile faţă de evrei să fie fun­da­mentate printr-un conflict de interese real […]. Invocarea Holo­caustului a fost un şiretlic menit să delegi­timeze orice critică adusă evreilor…” (spicuiri din partea intro­duc­tivă).
 [5] Iată , pentru lămurire, întregul context (pe care l-a mistificat, în altă parte, şi d-l Leon Volovici): “Ţinînd seama de precizările făcute mai înainte, să cîntărim o clipă acest atît de supralicitat «antisemitism». Există puţine cuvinte atît de lipsite de temei. Căci «a fi antisemit» vrea să zică, literal, «a fi împotriva a tot ceea ce este semit» (aşa cum, cînd se spune «antireligios» sau «anticomunist», se înţelege de la sine o împotrivire fără rest faţă de tot ce înseamnă sau a însemnat cîndva religie ori comunism). Cînd spunem «antisemit», dacă ar fi să luăm cuvîntul în serios, ar trebui să înţelegem o aceeaşi împotrivire gene­rică, necondiţionată valoric, temporal sau spaţial. Ar însemna să cu­prin­dem în «potrivnicia» noastră şi pe vechii akkadieni sau fenicieni, şi marile personaje biblice (vetero-, dar şi neo-testamentare), ca şi pe toţi arabii şi evreii contemporani, ba chiar pe arabii sau evreii creşti­naţi, de vreme ce atributul de «semit» trimite la rasă, iar nu la religie! Dacă aşa stau lucrurile, să ni se arate măcar un singur antisemit ade­vărat!” (Spiritul dreptei…, ed. cit., pp. 139-140, dar şi urm.). 
[6] Trad. rom.: Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică, Edi­tura FRONDE, Alba Iulia-Paris, 1997, după ed. fr.: Israël Shahak, His­toire juive, religion juive. Le poids de trois millénaires, La Vieille Taupe, Paris, 1996 (cartea apăruse iniţial în limba engleză, la Londra, în 1994). Prezentarea descriptivă în discuţie, semnată Adolf Vasiles­cu, a apărut în mai multe numere consecutive din Puncte cardinale, din noiembrie 1997 pînă în mai 1998, sub titlul “O radiografie evre­ias­că a «iudeo-nazismului». Prezentarea cărţii Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică a lui Israel Shahak”. 
[7] Cf. Povara…, ed. rom. cit., p. 11.