MITROPOLIA DE LA CLUJ: CE A FOST. CE VA FI ?

SUMARUL BLOGULUI

Catedrala Ortodoxă de la Cluj, în aşteptarea zorilor...

Un jurnalist care pregăteşte un amplu material despre cazul Anania şi succesiunea sa arhierească, pe fondul anumitor polarităţi (reale sau doar aparente) din sînul Sfîntului Sinod al BOR, mi-a adresat cîteva întrebări „de lucru”, la care am răspuns cu aproape o lună în urmă. Pentru că se apropie parastasul de 40 de zile al Înaltului Bartolomeu (5 martie) şi momentul alegerii unui nou mitropolit în scaunul de la Cluj, fac publice în context răspunsurile respective, ca pe un punct de vedere personal, în întîmpinarea unor evenimente care nu cred că pot lăsa indiferentă conştiinţa ortodoxă românească, ci o obligă la o cît mai bună cumpănire – „de la vlădică pînă la opincă”. (R. C.) 

1) Se mai poate vorbi despre o „împărţire” a Sfîntului Sinod în tradiţionalişti şi ecumenişti, aşa cum era cazul, de pildă, la alegerile pentru Patriarh?

„Tradiţionalişti” şi „ecumenişti” există fără îndoială în teritoriu, polarizînd cumva lumea ortodoxă la nivel vulgar, dar în cadrul Sfîntului Sinod nu există nici acum şi n-au existat nici înainte „tabere” atît de tranşante. Ar fi şi reprobabil ca nişte sinodali – care au cu toţii o anumită statură teologică şi duhovnicească, precum şi o uriaşă răspundere morală în faţa lui Dumnezeu şi a „turmei” păstorite – să se reducă la asemenea etichete elementare sau să despice de la vîrf unitatea Bisericii. Aceste etichete au servit mai degrabă înţelegerii limitate a unei prese dezbisericite, care a tins şi tinde să asimileze realităţile bisericeşti cu realităţile concurenţiale ale politicii seculare şi să le măsoare cu aceleaşi măsuri, ca să nu zic cu aceleaşi clişee. Este însă vorba de ordini diferite, care nu se identifică şi nu se confundă. Raţiunile cîrmuirii bisericeşti sînt mult mai complexe şi mai nuanţate, au alte raporturi şi cu tradiţia, şi cu actualitatea, au alte origini, alte scopuri şi alte mijloace, care, din nefericire, scapă atît necredinciosului, cît şi credinciosului insuficient catehizat. Sigur că au existat, există şi vor exista şi în sînul Bisericii opinii divergente – legate de oameni, situaţii, proiecte, strategii –, dar asupra lor nu-i cazul să se pronunţe cei ce habar n-au cum funcţionează instituţional Biserica, sau care sînt adevăratele ei probleme pastorale, sau în ce fel lucrează Mîntuitorul prin Biserica Lui şi care este dinamica Duhului în istorie.

Concretizînd, în Sf. Sinod al BOR., mai cu seamă în ultimul deceniu, a lăsat Dumnezeu să fie două personalităţi extrem de puternice, ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania şi ÎPS Daniel Ciobotea, actualul PF Părinte Patriarh: oameni cu vîrste, temperamente, formaţii, experienţe de viaţă şi, pînă la urmă, cu viziuni deosebite asupra accentelor, priorităţilor sau urgenţelor vieţii noastre bisericeşti. Era cumva firesc ca unul sau altul să atragă de partea sa, din cele mai diverse raţiuni, fie principiale, fie conjuncturale, pe diferiţii colegi din Sinod sau din corpul clerical. S-au înfruntat, să zicem, două sintagme umane dominante, dar înăuntrul aceleiaşi paradigme ortodoxe, dorind deopotrivă, îmi place mie să cred, primenirea şi binele Bisericii (iniţial au făcut parte amîndoi din acel Grup de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii de după prăbuşirea regimului comunist). Că unul s-a întîmplat să fie mai sensibil la tradiţie (fără să fie insensibil la ecumenism), iar celălalt mai sensibil la ecumenism (fără să fie insensibil la tradiţie), aceasta se poate spune, dar într-un sens foarte larg, dincolo de orice absolutizare sau de orice reducţionism. Şi, fără doar şi poate, dincolo de orice idee de sciziune internă a Bisericii.

Ca să nu mai vorbim de faptul că la noi, în percepţia şi în limbajul publicului larg, „tradiţionalismul” şi „ecumenismul” traduc nişte poziţii pripit radicalizate şi belicos exclusiviste, de un primitivism gregar, ceea ce nu este şi nu poate fi cazul unei adevărate conştiinţe creştine, care nu cred că îi poate fi negată serios de cineva vreunuia din cei doi. Tradiţionalismul osificat şi ecumenismul ideologizat sînt două extreme păguboase, sau, dacă vreţi, două „fundături simetrice”, pe cînd, în sensul lor autentic, tradiţionalismul (chemarea de a fi una în diacronie) şi ecumenismul (chemarea de a fi una în sincronie) sînt temeiuri convergente ale creştinismului istoric. Vai de arhiereul care nu ştie (sau nu vrea) să fie cît, cînd şi cum trebuie de tradiţionalist şi, în acelaşi timp, cît, cînd şi cum trebuie de ecumenist – nu din vreo părere de sine, nici de dragul oamenilor, ci în slujba lui Hristos, Care este mereu Acelaşi şi întru Care sîntem chemaţi să fim una! Şi iarăşi, vai de arhiereul care ar înţelege greşit fie tradiţionalismul, fie ecumenismul, fie pe amîndouă, căzînd de la teologie la ideologie, de la spiritual la secular! (Puteţi citi textul integral în volumul: Răzvan Codrescu, Sic credo. Mărturisiri dialogale, cu un cuvînt înainte de Costion Nicolescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2014, p. 45 şi urm.) 

                                                                                                                                

S-A STINS RODION, FIUL PĂRINTELUI GALERIU

SUMARUL BLOGULUI

Încă o veste tristă la capăt de iarnă: după o lungă suferinţă (anul trecut, o vreme, a fost chiar în comă) ne-a părăsit, la numai 64 de ani, şi RODION GALERIU, fiul părintelui Constantin Galeriu şi tatăl părintelui Cristian Galeriu (urmaş întru slujire al bunicului său la Biserica „Sf. Silvestru”).

Rodion Galeriu, medic cu larg orizont cultural şi religios, a fost cel care s-a implicat cel mai mult, după 1989, în ctitorirea şi funcţionarea Editurii Harisma, precum şi cel care s-a ocupat cu precădere de editarea sau reeditarea postumă a scrierilor părintelui Constantin Galeriu (context în care am şi avut bucuria să-l cunosc mai îndeaproape, numărîndu-mă printre colaboratori).

Îl revăzusem pentru ultima oară în toamna trecută, la Simpozionul închinat părintelui Constantin Galeriu şi desfăşurat la Facultatea de Teologie din Bucureşti: era slăbit şi n-a putut rezista pînă la sfîrşitul lucrărilor, dar s-a străduit şi cu ultimele puteri să-şi onoreze misiunea de a cinsti memoria ilustrului său părinte.

Dumnezeu să-l odihnească şi să aducă mîngîiere familiei îndurerate. (R. C.) 

Părintele Cristian Galeriu, pe umerii căruia apasă cu precădere 

răspunderea de a duce mai departe aleasa moştenire 

rămasă de la bunicul şi de la tatăl său

INTERMEZZO LIRIC: ARS CLAMANDI

SUMARUL BLOGULUI

Desen de Florin Pucă

ARS CLAMANDI

Lui Marius Bădiţescu

Ce duh hilar şi ce-ntristată humă!

Valahie, cumplita mea iubire,

la ce mă cer, ca pruncul după mumă,

acestui sîn bolnav de nerodire?

Cînd noimă nu-i, mă înfioară hazul;

privesc pe hoitul tău cum viermii suie...

Cu sînge, maică, ţi-aş spăla obrazul,

dar vrednic nu-s de ţintuit în cuie...

Crîmpei mă simt din ce-aş fi vrut să fiu

şi iotă doar din ce-ţi lipseşte ţie;

abia m-aud în vastul tău pustiu

şi limba mi se spulberă de vie...

Din patru vînturi bîntuie urgia

şi vremea-ar fi să nu mai ştim de glumă...

Valahie, smochinul lui Mesia,

ce duh hilar şi ce-ntristată humă!

Răzvan CODRESCU

Poezia aceasta am scris-o în urmă cu aproape 30 de ani şi mă înfior la gîndul că aş fi putut la fel de bine să fi scris-o aseară...

ATHOS: DOLIU LA SCHITUL ROMÂNESC PRODROMU

SUMARUL BLOGULUI

Marţi 22 februarie 2011, în jurul orei 16.00, s-a mutat la cele veşnice Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, fostul egumen al Schitului românesc Prodromu din Sfîntul Munte Athos. 

Născut în anul 1914 (Fărcaşa-Neamţ), s-a călugărit de tînăr în lavra Neamţului, a trecut pe la Mănăstirea Antim din Bucureşti (unde s-a apropiat de mişcarea spirituală a Rugului Aprins), iar din 1978 a luat calea Athosului. De puţină vreme se retrăsese din stăreţie, iar nou egumen al Schitului a fost ales Părintele Atanasie Floroiu.

Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor.

UNUL DINTRE ULTIMELE „INTERVIURI”

CU PĂRINTELE PETRONIU TĂNASE

(reprodus aici din revista Puncte cardinale,

an XX, nr. 10/238, octombrie 2010, p. 9)

Iată că, deşi nevrednic fiind, m-a învrednicit Dumnezeu de am ajuns – pentru a şaptea oară – în Sfântul Munte, unde am vizitat, bineînţeles, şi Schitul românesc Prodromu. Citim în Istoria Mânăstirilor Athonite, alcătuită în 10 tomuri de Irinarh Schimonahul (1845-1920) şi păstrată cu evlavie printre cele 200 de manuscrise şi 5000 de volume tipărite din biblioteca Schitului Prodromu, această minunată istorisire: „Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul – care-şi avea chilia deasupra Marii Lavre, pe dealul ce se numeşte Palama –, povesteşte că într-o noapte, ieşind din chilie şi stând la rugăciune, a văzut în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată fiind de îngeri şi de sfinţi care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se împărătesei a toate – adică Maicii Domnului, Ocrotitoarea Sfântului Munte Athos. Şi întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, stareţul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului doreşte ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc spre slava Sfinţiei Sale”. Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai târziu Schitul românesc Prodromu, în a cărui parte de apus, lângă clopotniţa de 23 de metri, se află un paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului, care veghează, aşadar, intrarea principală în această oază a spiritualităţii româneşti, păstorită de peste un sfert de veac de Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, cu care m-am bucurat şi folosit mult să stau de vorbă faţă către faţă. Sfinţia Sa ne-a vorbit, între altele, despre osândirea aproapelui, „care este mare păcat”. Retras fiind din lume, dar nu departe de oameni şi de preocupările lor spirituale, monahul athonit ne învaţă că trăirea unei vieţi conforme cu Evanghelia nu este doar efort, doar asceză, ci este şi mângâiere dumnezeiască. În drumul lui duhovnicesc, credinciosul este ajutat de îngerul păzitor şi de sfinţi. Stareţul nonagenar al Schitului Prodromu ne mai vorbeşte în cele de mai jos şi despre cinstea cea mare pe care Dumnezeu a făcut-o omului când l-a chemat la existenţa fericită alături de El, în veşnicie. (S. G.)

Avva Petroniu văzut de Nane Crasnean

Preacuvioase Părinte Stareţ Petroniu, ce înseamnă a nu judeca pe celălalt?

Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei, consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteşte în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă, să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât Cel Care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii, de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceiaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu sau de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal...

Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii. Omul este mărginit. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele.

Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai?

Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.

La vârsta şi la experienţa pe care le aveţi, ce mesaj aţi transmite tinerilor din ziua de astăzi?

Nu se pune problema aşa... Nu am nici un mesaj, pentru că nu am nici o calitate să fac asta. Ne sfătuim şi, dacă mai vin pe aici şi întreabă fraţii, le spunem că trebuie să avem în vedere un lucru: ne-a făcut Dumnezeu marea cinste de a ne crea după chipul Lui, fiinţe cugetătoare, fiinţe nobile, şi ne-a hărăzit fericirii veşnice. Trebuie să ne străduim - e interesul nostru! – să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea... Şi aşa, toată fericirea pământească ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine. Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc Sf. Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vieţii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc?

Sfinţii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia. Sf. Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?”, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sf. Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!”. Asta le-aş spune eu tinerilor: Să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea veşnică! Există două situaţii – tertium non datur: ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu, ci au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de fapte.

Vă mulţumim foarte mult, Preacuvioase Părinte Stareţ, pentru toată dragostea şi calda înţelegere!

A consemnat

Stelian GOMBOŞ

Fotografii de George Crasnean

CLAUDIU TÂRZIU 38

SUMARUL BLOGULUI

LA MULŢI ANI ŞI LA MULTE ROSTURI !

ÎNTRE „LEUL LUI IUDA” ŞI „LEUL ARDEALULUI”

SUMARUL BLOGULUI

LEUL ARDEALULUI S-A DUS

LA LEUL LUI IUDA

Un NU cuminţeniei tâmpe

În Vechiul Testament s-a prevestit despre Leul din Iuda, Cel Care va jefui Iadul de prada sa, Cel Care va mânca popoarele duşmane Lui, va sfărâma oasele lor şi va săgeta pe toţi vrăjmaşii Săi. Această viziune a lui Mesia ca Împărat puternic şi pedepsitor, ca Împărat Judecător şi Mare Stăpân este, din păcate, aproape ştearsă din gândirea şi viaţa creştinilor de azi. Bolnavi de pietism şi de laşitatea murdară a celui care pupă tălpile străinilor şi îşi snopeşte fraţii, cei mai mulţi dintre cei care îşi spun azi creştini au uitat că sunt ostaşii Împăratului împăraţilor. În numele unei umilinţe doar cu numele creştină şi al unei toleranţe izvodite de Satana, ei calcă neîncetat peste jertfele Sfinţilor lui Dumnezeu, ca să se poată bucura cât mai mult de plăcerile păcatului. Trufia de a părea smerit este doborâtă numai de aceea de a nu lăsa pe alt creştin să pară mai mare, să aibă dreptate, să fie mai duhovnicesc. În asemenea ocean de cuminţei, mai toate vocile cântă la unison până şi imnurile răzvrătirii împotriva sistemului, aşa cum îi învaţă sistemul însuşi, fără cea mai mică înţelegere a absurdităţii gestului. Şi curajul câtorva creştini care mai ştiu în ce cred este spurcat îndată şi în primul rând de „fraţii întru Hristos”, cu vorbe ca „trufie”, „bravadă”, „lipsă de smerenie” şi altele mai rele, uitându-se cu totul de viaţa şi mărturia Sfinţilor din primele veacuri. Uitând şi astupându-şi urechile la glasul lui Hristos, Cel Care a tot zis, „Îndrăzniţi!”, „Nu vă temeţi!”, „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni. În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”, cuminţeii vor o mărturie laşă, la firul ierbii, sau chiar sub el, dacă se poate, un ascunziş de cârtiţă oarbă, ce iese din pământ numai noaptea şi nu se aude niciodată. Hristos însă, ce ne cere şi ne porunceşte? Uimitor (pentru „cuminţei”)!

Voi sunteţi lumina lumii! Nu poate cetatea din vârf de munte să se ascundă, nici nu aprind oamenii făclia s-o pună sub obroc, ci în sfeşnic, să lumineze tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri!

Nu cuminţenie tâmpă! Nu ascunziş din care se iese doar când nu e primejdie! Ci mărturisire deplină şi neîncetată, prin lupta noastră împotriva patimilor şi păcatelor. Şi la nevoie – după a Sa înţelepciune ivită – şi prin cuvânt. Dar întâi prin războiul cel greu împotriva lanţurilor răutăţii care înrobesc sufletul. Asemenea lui Hristos, creştinul trebuie să fie şi miel, dar şi leu! Demnitatea fiului de Împărat se cere de la fiecare creştin. A duce războiul cel cumplit dinlăuntru este poruncă sfântă şi prima lucrare ce ni se cere. Doar din aceasta poate ieşi lucrarea cea bună în afară! Dar asta nu vor să înţeleagă şi să primească cei care ascund împăcarea cu păcatul prin fardurile groase ale pietismului şi aşa-zisei toleranţe – toleranţa fiind alt nume al desfrânării, după cum „casă de toleranţă” este alt nume al bordelului. Ei sunt întâi lipsiţi de iubire faţă de propriul suflet, pe care nu luptă cu adevărat să-l elibereze din stăpânirea răului. Şi, lipsiţi de iubire faţă de ei înşişi, cum ar putea avea adevărata iubire faţă de ceilalţi? Doctorul care dă medicamente amare este pentru ei un sadic, iar chirurgul care taie părţile putrezite – un mutilator şi un criminal. „Iubirea este”, strigă ei în cor, „să spui bolnavului că e bine să fie bolnav, să numeşti bolile diversitate şi să tolerezi infecţiile şi putrefacţia”. Laşi gata să lovească în cei care iubesc, dar supuşi în faţa celor stăpâniţi de ură, ei sunt oricând pregătiţi să facă rău în numele binelui şi să se lepede de Hristos în numele lui Dumnezeu. Dacă ar putea, ar astupa cu plumb încins gurile mărturisitorilor, explicând apoi că fac aceasta din iubire pentru cei „afectaţi” de cuvintele mărturisitorilor. Dar dragostea pe care ei pretind să o răspândească este doar o otravă ale cărei culori se schimbă între sentimentalismul ieftin şi făţarnic şi ura iezuito-luterană faţă de cei de altă părere. Năuciţi şi chiar înspăimântaţi de aceşti înşelaţi-înşelători, creştinii de rând se sfiesc să mai fie creştini, să mai trăiască şi să mărturisească Adevărul – deşi fără trăirea şi mărturisirea Adevărului nici nu ne putem numi creştini.

Şi totuşi mai sunt păstori!

Mai sunt din cei care îşi pun viaţa pentru turma lui Hristos!

Chiar într-un veac de apostazie făţarnică, zisă „cuminţie”, mai sunt cei care pot ridica glas de leu – şi blând, şi cutremurător de puternic totodată – întru mântuirea lumii!
Aşa au fost sfinţi mărturisitori ca Valeriu Gafencu, Sofian Boghiu, Daniil Sandu Tudor, Ilie Cleopa şi mulţi, mulţi alţii.

Aşa a fost uimitorul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cu o mărturie zguduitoare în inima unei puteri satanice.

Aşa a fost minunatul Valeriu, Bartolomeu Anania, Leul Ardealului, cel care a ştiut să ţină fruntea sus în vâltoarea unui ev dement şi laş. Şi, care, după toţi cei dinainte, a plecat şi el acum în ceruri, să se bucure pentru totdeauna de lumina Stăpânului său, Leul din Iuda, Iisus Hristos, pe Care cu atâta dăruire L-a slujit. Cât de măreaţă a fost chiar şi umbra Leului din Ardeal, în chiar iarna vieţii sale! Câtă putere a ştiut să adune din puterea Stăpânului! Asemenea tărie a avut glasul său încât străpungea şi cele mai împietrite inimi! Şi unde nu a răsunat! Pe sălile Sinodului sau în bisericile Transilvaniei, în aule şi amfiteatre, pretutindeni unde Cuvântul putea fi rostit, cu vreme şi fără de vreme.

Şi câtă dulceaţă a avut cântecul său! Din Rotonda plopilor aprinşi până în cântecul Mioriţei ananiene, din diortosiri până în predici, rostirea românească cea mai frumoasă a răsunat neîncetat în scrierile sale! Dragostea sa pentru Neamul Românesc nu a fost doar cea a omului simplu ci, deodată, neexclusiv, şi cea a cărturarului adevărat şi artistului înnăscut.

Greşeli? Desigur a avut!

Dar a avut şi o tărie de a şi le duce cu adâncă demnitate. Nu expunându-le în false confesiuni publice, alimentatoare de trufaşă şi mincinoasă umilinţă şi tăietoare de pocăinţă, nici ascunzându-le fricos, cu lăcomia de a părea ce nu este. Ci doar purtându-le, purtându-le mereu, ca pe o cruce firească, firească şi proprie, cu o bărbăţie tare şi plină de eroism. Şi, prin aceasta, dând încă o mărturie – sau mai multe – despre felul în care se cuvine creştinului să îşi ducă în lume şi cele bune, şi cele rele: cu demnitate, cu tărie, cu mult curaj şi cu înţelepciune. Şi cu ochii ridicaţi mereu, dincolo de zări, către Cerurile cele veşnice.

Într-adevăr, a fost un leu. Un om care, deşi părea foarte liniştit atunci când îngrijorările şi certurile erau prea mărunte, se ridica deodată, cu o putere uimitoare, atunci când credea că este într-adevăr nevoie. Atunci se schimba deodată şi îşi arăta acea tărie, acea putere care a impus, de-a lungul a aproape 90 de ani, chiar şi vrăjmaşilor săi. Şi totdeauna de-a lungul acestor ani a avut, lucru atât de rar şi de preţios în aceste vremuri de „cuminţenie” tâmpă, curajul părerii proprii, asumate până la capăt.

Dar acum a plecat de aici! Leul din Ardeal a plecat la Leul din Iuda! Şi câtă măreţie şi frumuseţe este în această întâlnire nu se poate, aici, spune. Din slava Leului din Iuda a izvorât slava Leului Ardealului, iar Leul Ardealului şi-a închinat slava sa Leului din Iuda. Iar Cel Care slăveşte pe cei ce Îl iubesc, primeşte în lăcaşul Său ceresc pe unul care L-a iubit şi L-a slujit cu o tărie şi o demnitate rară, un adevărat ostaş al Său, un adevărat ucenic al Său.

Voi sunteţi lumina lumii! – ne strigă şi ne porunceşte Hristos, înălţându-Se măreţ peste genunile Cosmosului şi Timpului. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!

Şi în ceata celor care au luptat cu adevărat spre a împlini această poruncă sfântă s-a adăugat, iată, deplin, până la capăt, şi Înaltul Bartolomeu Anania. Cel care a fost un stâlp al Bisericii şi o lumină pentru mulţi s-a mutat la Ceruri. Lumina sa nu s-a stins, ci s-a mutat. Şi de aceea, pentru foarte mulţi dintre noi, creştinii mai slabi, este greu de zărit. Obişnuiţi să avem privirile în jos – deşi făgăduim adesea că vom avea inimile sus, către Domnul –, nu suntem învăţaţi să desluşim aşa cum se cuvine luminile cereşti. Sfinţii ultimilor ani, de la Valeriu Gafencu, Daniil Sandu Tudor sau Ilie Lăcătuşu până la Ilie Cleopa, Sofian Boghiu ori Gheorghe Calciu, lumini minunate ale lui Hristos, prea puţin luminează sufletele noastre. Şi nu pentru că nu ar străluci cu multă putere, ci pentru că privirile noastre nu se înalţă aşa cum se cuvine. Poate ne trezim! Poate învăţăm să ne ridicăm ochii şi mai ales inimile către Domnul! Acolo, alături de tronul Său, vom vedea şi luminile adevărate ale Neamului Românesc. Nu lucirile înşelătoare ale înşelaţilor care se dau mari şi luminaţi în această lume, o clipă, înainte de a se prăbuşi în genunile întunericului nesfârşit. Ci luminile sfinte şi veşnice ale celor care L-au urmat pe Hristos, după a lor putere, plinită fiind lupta lor de atotputernicia Dumnezeului Om. Ale celor care, prin ascultarea faţă de Mielul-Leu, prin statornicia în ucenicia faţă de Acesta, prin jertfa şi jertfele vieţii lor, au izbutit să zidească, neîncetat, România Cerească. Adevărata Românie, a martirilor şi a eroilor, a călugărilor şi a mirenilor trăitori, a curajoşilor mărturisitori români ai Credinţei lui Hristos Iisus. Alături de Tronul Fiului lui Dumnezeu străluceşte această Românie Veşnică, în care s-a aşezat de acum şi Leul Ardealului, Bartolomeu Anania.

Veşnică să îi fie pomenirea!

Pr. Mihai-Andrei ALDEA 

Sursa textului: Asociaţia pentru cultură şi educaţie Sfântul Daniil Sihastrul 

Imaginile: fotografiile au fost realizate de George Crasnean şi Monica Tripon, iar desenul de Nane Crasnean.

RADU PREDA: COMUNISMUL, DUPĂ DOUĂ DECENII

SUMARUL BLOGULUI

Interviul reprodus mai jos (cu îngăduinţa celui intervievat) a fost acordat luna aceasta de teologul Radu Preda – profesor de Teologie Socială la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Babeş-Bolyai, director-fondator al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER) şi autor, între altele, al referenţialei radiografii intitulate Comunismul. O modernitate eşuată (Editura Eikon, seria „Theologia Socialis”, Cluj-Napoca, 2009) – cotidianului Ziua de Cluj. Mai îndărătnic decît ne place să credem, comunismul continuă să marcheze tragic, la peste două decenii de la prăbuşirea lui ca regim politic, mentalitatea şi comportamentul lumii româneşti. Iată de ce se poate spune că interviul de faţă răspunde exorcizator provocărilor tristei realităţi post-comuniste, din perspectiva unei lucide şi avizate conştiinţe creştine. (R. C.)

“Cine regretă comunismul înseamnă

că nu ştie ce să facă în democraţie”

 

În ce măsură persistă racilele comunismului în România de azi, la peste 20 de ani de la căderea regimului totalitar?

Într-o măsură mult mai mare decât ar fi fost bine pentru această ţară. Aşa cum se poate foarte uşor observa, la orice palier al vieţii publice, dictatura comunistă de aproape jumătate de secol a lăsat urme profunde. Să nu uităm însă că dominaţia comunistă, la noi sau în alte state ale Europei de Est (pentru a ne limita la continentul nostru), a fost, prin durată, întindere, metode şi număr de victime, un experiment social unic. Ca atare, prelucrarea lui va dura, mai ales că un astfel de proces de asumare a istoriei este lent şi, de regulă, împotriva curentului amnezic. Lumea vrea să uite, să fugă înainte, fără a se mai uita în urmă. De ce? Pentru că ar vedea lucruri de care nu ar fi deloc mândră. Complicitatea cu istoria naşte acest fenomen uimitor al ignorării istoriei sau, în orice caz, a capitolelor care nu mai convin. La urma urmelor, a fi lucid, critic şi autocritic deopotrivă nu este la îndemâna oricui. Schimbarea mentalităţilor este, cum se ştie, cea mai lentă. Poţi avea vilă, bani şi maşină de ultimă oră şi să te comporţi tot ca un bădăran. Nu schimbarea de decor este aici importantă, ci schimbarea minţii, metanoia, cum ar spune Sfinţii Părinţi. Noi încă nu am trecut, la două decenii de la căderea comunismului, printr-o convertire, personală sau comunitară, în ceea ce priveşte perioada comunismului. De aceea nu ne asumăm suficient libertatea, nici responsabilitatea. Este simptomatic faptul că în urmă cu un an, când ar fi trebuit să marcăm două decenii de la recâştigarea principială a libertăţii, au fost mai multe colocvii şi dezbateri la Viena decât la Bucureşti! Acest lucru spune foarte multe despre cât comunism mental persistă în post-comunism.

Ce este în opinia dumneavoastră comunismul, cum l-aţi defini?

Comunismul este ultima mare religie ideologică a secolului XX. Credinţa dogmatică într-o lume fără proprietate, cu oameni sănătoşi şi prosperi, fără diferenţe de nici un fel, conduşi de lideri devotaţi trup şi suflet interesului comun, anticipând cu alte cuvinte paradisul – iată marea rătăcire ideologică a comunismului! Pentru ea sau din cauza ei au murit o sută de milioane de oameni, tineri şi bătrâni, intelectuali şi ţărani, soldaţi şi scriitori, preoţi şi muzicieni, simpli muncitori şi antreprenori. Un măcel fără termeni de comparaţie în istoria scrisă a lumii. Încercaţi să scrieţi doar cifra victimelor: 100.000.000 de destine! Este greu de imaginat. De aceea unii, mai ales cei tineri, născuţi după 1989, nici nu vor să perceapă o astfel de realitate istorică, foarte greu, într-adevăr, de mijlocit. Nu vreau să fiu patetic, dar la temelia fiecărui mall sau magazin de telefoane mobile se află mii de predecesori care au murit pentru simplul şi absurdul fapt de a se fi născut când şi unde nu trebuia. Fiecare om politic, de la şeful statului la un primar de comună, îşi datorează funcţia de azi acestor victime. Acelaşi lucru îl putem spune dacă ne gândim la foametea din Africa. Dacă copiii noştri ar fi conştienţi de caracterul deloc de la sine înţeles al minimului de prosperitate pe care îl au, în comparaţie cu colegii lor de generaţie din Africa, atunci cred că ar preţui mai mult ceea ce au sau primesc de la părinţi, de la societate. Sigur, România de azi este departe de standardul de viaţă pe care îl merită, însă ceea ce s-a realizat deja este un motiv de recunoştinţă interioară. Subliniez că este o stare de spirit interioară, personală, la scara comparaţiei dintre istoriile diferite ale aceluiaşi timp istoric. Adică nu este cazul să fim recunoscători clasei noastre politice, formate, din păcate, din indivizi oscilând între cinism şi corupţie.

A fost comunismul o ideologie anti-creştină prin definiţie, adică a avut ca scop principal decimarea creştinismului, sau acesta a fost un scop implicit?

Însăşi definiţia dată comunismului – religie ideologică sau, cu expresia lui Berdiaev, religie atee – arată incompatibilitatea fundamentală a acestuia cu religia, în general, şi cu creştinismul, în special. Este acelaşi conflict pe care l-a avut naţional-socialismul lui Hitler cu creştinismul. În cazul comuniştilor, ateismul lor, materialismul lor feroce i-a făcut să fie nu doar insensibili faţă de lăcaşurile de cult, faţă de slujitorii altarelor, dar şi faţă de om în general. Cine Îl urăşte pe Dumnezeu nu are cum să îl iubească pe om, creaţia desăvârşită a Acestuia. Politica anti-religioasă a comunismului a cunoscut diferite faze şi intensităţi, de la o epocă la alta şi de la o ţară la alta. Pentru a da doar un exemplu, acelaşi Stalin care a trimis la moarte sute – dacă nu cumva mii – de preoţi ortodocşi avea să se arate, în timpul războiului cu Germania nazistă, reconciliant cu Biserica. Ştia că doar credinţa religioasă, iar nu cea comunistă, poate mobiliza un popor flămând şi umilit să lupte împotriva duşmanului. O dată terminat războiul, Stalin a revenit la aceeaşi politică restrictivă.

Cum vă explicaţi faptul că la un sondaj recent mai bine de jumătate dintre respondenţi au afirmat despre comunism că a fost o idee bună, dar aplicată prost?

Rezultatul acestei anchete arată, după mine, cel puţin trei lucruri. În primul rând, criza actuală, amplificată de isteria mediatică, induce inevitabil o stare de spirit în care binele este exclusiv la timpul trecut, iar nu în viitor. În al doilea rând, un astfel de rezultat indică faptul că nu s-a vorbit destul despre capitolul de istorie prin care am trecut ca ţară. În fine, o astfel de melancolie arată gradul de incultură şi de schizofrenie identitară în care ne complacem. Iubim manelele şi regretăm comunismul! Înşelăm fiscal statul actual şi îl regretăm pe cel comunist! Călătorim în toată lumea, sau copiii noştri lucrează în Italia, şi oftăm după “epoca de aur”! Securitatea a fost uitată, victimele ei, de asemenea. Uitate au fost îndoctrinarea, privaţiunile, controlul, cultul personalităţii. Totul a fost uitat! Nimic din ceea ce trăim acum nu este bun, nu ne mulţumeşte, nu ne place. Foarte bine! Dacă aşa stau lucururile, nu pot decât să îi sfătuiesc pe aceşti nostalgici să ceară azil politic în Coreea de Nord sau în Cuba. Cât de ingrat poate fi omul! Ce memorie selectivă poate avea şi de câtă prostie egoistă poate da dovadă! Iarăşi, nu pretind că România de azi este acolo unde ar fi trebuit şi ar fi meritat să fie, dar a judeca prezentul mediocru prin prisma unui trecut criminal mi se pare cea mai clară dovadă că nu judecăm limpede, că ne lipseşte, vorba aceea, o doagă. Dacă unii dintre noi au ajuns să “evalueze” astfel comunismul, cum să ne mirăm de halul în care suntem în post-comunism? Nu credeţi că se leagă lucrurile? Credeţi că dacă nemţilor le-ar fi fost dor după nazism mai reconstruiau de la zero o ţară ajunsă între timp, prin muncă, locomotiva Europei, cea care trage din mizerie Grecia şi Irlanda, care plăteşte pentru datoriile altora? Pe scurt, cine regretă comunismul înseamnă că nu ştie ce să facă în democraţie.

În discuţii cu oameni simpli, unii dintre ei fac trimitere la aspecte pozitive – cu ghilimelele de rigoare, dacă este cazul – cu privire la locurile de muncă, la siguranţa socială etc. Există aspecte care merită sau pot fi văzute ca pozitive din comunism sau nu se poate face abstracţie de nocivitatea regimului chiar şi când vorbim de aceste aspecte?

Este exact ilustrarea celor spuse mai sus: cine regretă comunismul înseamnă că nu ştie ce să facă în democraţie. Este mult mai simplu să primeşti, să ai un destin programat şi organizat de alţii, să nu trebuiască să lupţi pentru excelenţă, să nu îţi asumi riscurile liberei iniţiative. Toate “binefacerile” comunismului sunt, metaforic vorbind, zăbrele de aur ale unei cuşti. În ultimii ani ai totalitarismului, nici măcar aceste zăbrele nu mai erau de aur, ci din ce în ce mai ignobile, mai oxidate, mai urâte. Să încercăm un bilanţ sumar: dacă pentru un apartament la bloc şi un loc de muncă au trebuit distruse istoria şi elita României, batjocorită natura şi îndoctrinat omul, executaţi cei care gândeau şi puşi pe fugă creatorii, nu credeţi că am plătit mult prea mult, infinit mai mult, pentru picul de bunăstare? Este motivul pentru care am descris în cartea mea comunismul drept o “modernitate eşuată” (Comunismul. O modernitate eşuată, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009). Comunismul a modernizat România, a industrializat-o, dar cu ce preţ? Dacă am cădea în logica nostalgicilor, Suedia sau Elveţia nu ar fi trebuit să ajungă la performanţă pentru că nu au fost comuniste!

Cât de importantă vi se pare deconspirarea celor care au colaborat cu Securitatea, cu regimul comunist, fie şi din rândurile clerului?

Este un demers absolut necesar. Am susţinut de la bun început necesitatea ca societatea românească, în frunte cu Biserica ei majoritară, să se despartă de trecut prin recunoaşterea complicităţilor. Între timp, am ajuns să văd lucrurile cu câteva nuanţe în plus. Întâi de toate, ce folos am avea să îi deconspirăm pe colaboratorii securiştilor, dar pe securişti nu? Unde am ajunge? I-am judeca moral pe cei care, voit sau nu, din interes sau slăbiciune, s-au pus în slujba unor stăpâni care îşi văd mai departe de afacerilor lor. Altfel spus, deconspirarea este utilă doar dacă este la nivel de sistem, iar nu doar de pioni, de piese de joc. Apoi, legat de Biserică şi, în general, de cultele religioase, trebuie să avem în vedere o ierarhie minimă a culpabilităţii. De la trădarea secretului spovedaniei la nota informativă despre sectarii din sat, diferenţa este considerabilă. La urma urmelor, pe mine mă preocupă altceva: câţi dintre ierarhii sau preoţii noştri de azi, de acum, sunt pe posturile lor datorită Securităţii? De ce mă interesează? Pentru că cine ajunge în posturi de conducere prin astfel de complicităţi nu va judeca şi nici acţiona loial Bisericii. Aşa cum un securist ajuns deputat nu poate fi stâlp al democraţiei, nici un colaborator zelos al sistemului totalitar nu poate propovădui credibil libertatea în Hristos. Sigur, nu exclud convertirile. Doar că în mediul bisericesc metanoia nu se face în funcţie, cu maşina la scară, ci în intimitatea unei chilii de călugăr. În fine, aş dori să atrag atenţia asupra unui mod perfid de a interoga doar Biserica în ceea ce priveşte trecutul ei. Or, aşa cum am văzut, nici un strat al societăţii şi nici o breaslă, de la scriitori la sportivi, nu a rămas complet imună la boala totalitarismului. Asta înseamnă că prezumata complicitate a Bisericii cu regimul trecut trebuie pusă în ecuaţia corectă. Evident, Bisericii îi revine o datorie morală mai presantă, adică ar fi trebuit să facă primul pas. Nu l-a făcut şi astfel a pierdut pentru moment şansa de a da un semnal de înnoire, de primenire, de convertire de la robie la libertate. Poate că mai trebuie să parcurgem încă două decenii prin pustia tranziţiei până să ajungem la maturitatea unui popor care ştie de unde vine şi mai ales unde vrea să ajungă. Să ne ajute Dumnezeu să nu ne pierdem răbdarea!

A consemnat

Ovidiu Cornea

O fotografie tristă ca istoria noastră...

EMINESCU ŞI SLAVICI: LECŢIA TRADIŢIEI

SUMARUL BLOGULUI

Brăilean de origine, tînărul autor (n. 1979) al textului de mai jos, d-l Sergiu Valentin Ciocârlan, este absolvent de Teologie-Litere la Galaţi (2002) şi doctorand în Litere la Universitatea Bucureşti (cu teza Sensul tradiţiei în proza lui Ioan Slavici). Mă bucur să constat că interesul pentru clasici are încă întruchipări notabile în tînăra generaţie şi că sensibilitatea creştină se dovedeşte încă o dată un bun catalizator pentru studiul valorilor perene ale culturii naţionale. (R. C.)

Sibiu: statuia lui Eminescu din Parcul Sub Arini

Ioan Slavici şi Mihai Eminescu

„Nenorocirea cea mai mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecând prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii…”

(Ioan Slavici, Eminescu – omul)

Nu este lipsită de argumente consideraţia că scriitorul Ioan Slavici este descoperirea lui M. Eminescu. Întâlnirea de la Viena, din iarna anului 1869, pare să fie hotărâtoare în privinţa formării intelectuale a lui Slavici, după cum însuşi mărturiseşte. “Nu-şi urmase în mod regulat studiile secundare, dar citise mult, şi nu numai îşi făcuse reputaţiunea literară, ci ştia totodată multă carte şi judeca cu capul lui. Cu deosebire largi îi erau cunoştinţele în ceea ce priveşte literatura tuturor popoarelor, istoria universală şi cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor şi limbile clasice şi cea română. Iar eu trăisem în o lume strâmtă şi nu ştiam nimic” [1].

Înrâurirea pe care o are Eminescu asupra lui Ioan Slavici este un subiect destul de amplu şi poate constitui o adevărată temă de cercetare, dar aici ne interesează doar ceea poate furniza date importante în înţelegerea sensului tradiţiei în proza scriitorului ardelean. Dacă urmărim să delimităm lumea tradiţională, comportamentul acesteia în proza slaviciană, un posibil reper îl constituie chiar acest instantaneu biografic. “Şi, în amintirile sale, în mărturisirile literare şi în corespondenţă, autorul Marei şi al Morii cu noroc pomeneşte, nu o dată, de ce a însemnat pentru el Mihai Eminescu, care i-a fost cel mai apropiat dintre toţi oamenii ce i-a fost dat să-i cunoască. Eminescu i-a călăuzit formaţia intelectuală, recomandându-i pentru lectură capodoperele gândirii universale. Poetul l-a îndemnat să scrie şi l-a recomandat Junimii, debutul său la Convorbiri literare cu Fata de birău purtând girul lui Eminescu.” (C. Mohanu, în Ioan Slavici, antologie, prefaţă, tabel cronologic şi bibliografie de C. Mohanu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977, p. 6). În monografia Ioan Slavici făcută de C. Ungureanu, al doilea capitol începe cu următorul enunţ: “Nu vom sublinia niciodată îndeajuns rolul lui Eminescu în formarea lui Slavici” (Editura Aula, Braşov, 2002, p. 25).

Momentul iniţial al întâlnirii celor doi îl află pe Slavici “înstrăinat” de tradiţia şi de valorile româneşti. “Eu îmi petrecusem în mijlocul românilor de la Şiria mea numai copilăria, iară mai târziu, atât la şcoală, cât şi afară de şcoală, am trăit în societatea maghiară, în care m-am simţit totdeauna bine, ba-n cele din urmă mai bine decât în cea românească, de care mă înstrăinasem” (Eminescu – omul, în Opere, vol. VI, p. 16).

Am putea să mergem până-ntr-acolo încât să afirmăm că o proză ca aceea pe care a dat-o Slavici nu era posibilă fără această prietenie între ei. Eminescu îi va fi lui Slavici un adevărat dascăl [2], care-i va îndruma nu numai lectura, ci şi gândirea. Rememorând rolul important pe care-l va fi avut Eminescu în formarea sa (nu numai) intelectuală, autorul Marei găsea multe puncte comune, printre care: cunoaşterea vieţii poporului român şi contemplarea “amănuntelor ei pline de farmec”, convingerea că poporul român este un popor superior altor popoare, spiritul conservator şi tradiţia dinastică, admiraţia faţă de trecut şi faţă de moştenirea spirituală a ortodoxiei. “Eu crescusem apoi în biserică, iară el cunoştea la vârsta de douăzeci de ani nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru şi Buddha...” (ibidem, p. 18).

Rezultatul tuturor discuţiilor, mărturisirilor şi lecturilor lor zilnice nu este simplu de cuantificat. Această dragoste faţă de gândirea şi comportamentul tradiţional al românilor pare să fie lecţia cea mai importantă pe care Eminescu i-a predat-o lui Slavici, iar acesta a înţeles că tot acest efort îl obligă să cunoască şi, mai mult decât să cunoască, să înţeleagă şi transmită mai departe toate valorile, pentru a nu se pierde niciodată. Slavici descrie astfel efectul discuţiilor cu Eminescu: “Era o mulţumire sufletească nu numai pentru el, şi pentru aceia cu care stătea de vorbă, azi unul, mâine altul, căci el avea inima deschisă, era luminos, sugestiv şi plin de vervă, încât te simţeai mai bun, mai deştept şi mai vrednic după ce ai stat timp de câteva ceasuri sub înrâurirea lui” (Eminescu la Viena, în Opere, vol. VI, p. 98).

Şiria: casa memorială Ioan Slavici, cu bustul scriitorului

C. Ungureanu descrie impactul ideilor eminesciene asupra tânărului Slavici astfel: “Pe Slavici, Eminescu îl învaţă istorie, îl aşează temeinic în limba română. Îi corectează, probabil, serialul Studii asupra maghiarilor, publicat între 1871 şi 1873 în Convorbiri literare [3]. Slavici începe acest serial când are 23 de ani. Ne aflăm într-un moment în care harta Europei Centrale se modifică repede, iar el, tânărul cărturar, scrie sub presiunea evenimentelor. Primul dintre evenimentele timpului “de lângă el” este chiar prezenţa lui Eminescu. Provenind dintr-o familie mai degrabă săracă, peregrinând prin şcoli aproximative, Slavici îl întâlneşte pe Eminescu într-un moment în care ideile de autoritate intelectuală, protecţie, formare deveneau vitale. Tânărul cu o sănătate precară şi cu o cultură nesigură avea nevoie ca de aer de un astfel de sprijin. Eminescu îi pune în mână cărţile fundamentale, îi veghează lecturile, îi face program de lucru. E profesorul, e iniţiatorul, e fratele. Aparţin aceleiaşi familii. Eminescu îl învaţă limba română, dar şi istoria românilor. Îl învaţă să-şi descopere identitatea. Îl face luptător al unei cauze: cauza naţională” [4].

Dacă din proza lui Slavici răzbate o puternică impresie de conservare a acestor valori tradiţionale şi lumea reprezentată artistic dobândeşte un sens prin ele, atunci  faptul se datorează în mare măsură modului entuziast în care Eminescu i-a împărtăşit prietenului său [5] gândurile şi viziunea sa asupra tradiţiei. Recursul permanent la memorie pe care-l cauzează lectura operei lui Slavici este un indiciu al însuşirii principalelor direcţii de gândire eminesciană. Iată, de exemplu, cum explică însuşi scriitorul poziţia centrală pe care o are Eminescu în gândirea românilor: “Eminescu şi-a dat cea mai mare parte din viaţa şi cea mai bună parte din sufletul lui ca să cunoască până în cele mai mici amănunte viaţa poporului român şi rostul neamului românesc în lumea aceasta, iar silinţele lui n-au rămas zadarnice. De aceea a pătruns scrisa lui în cercuri din ce în ce mai largi şi stăpâneşte din ce în ce mai mult inimile şi minţile; de aceea creşte el şi se înalţă din zi în zi mai mult în gândul tuturora” (“Poporanismul” lui Eminescu, în Opere, vol. VI, p. 34) [6].

Dac-ar fi să refacem portretul lui Eminescu din diferitele decupaje ale memorialisticii lui Slavici, am observa că era un om care “respingea cu un fel de oroare tot ceea ce i se părea vulgar” şi dispreţuia “furioasa goană după averi şi după poziţiuni, în care cei mai obraznici dădeau la o parte pe cei mai vrednici, cei slabi profitau de slăbiciunile celor tari, cei tari abuzau de nevoile celor slabi şi se treceau cu vederea toate păcatele, iară virtutea era luată drept nebunie” (Eminescu – omul, p. 31). Iar dacă unii văd doar pesimism, ură şi dispreţ în scrierile sale, Slavici răstoarnă această perspectivă cu următoarele argumente: “În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi” (ibidem, p. 28). Sau: “Dispreţul lui faţă cu unii era manifestarea iubirii lui către toţi.” (ibidem, p. 32). Sau: “Pesimist în înţelesul cinstit al cuvântului nu putea să fie omul care era cuprins de pietate faţă cu «bătrânii», totdeauna înţelepţi şi buni, nici omul care se însufleţea pentru poporul despuiat şi batjocorit de străini şi de înstrăinaţi, nici mai ales omul care se lupta în toate clipele pentru biruinţa binelui, despre care nu se îndoia niciodată.” (ibidem, p. 31). Sau: “Lasă că-n gândul meu Eminescu n-a fost pesimist, ci idealist, scârbit de cele ce se petreceau în jurul lui...” (Eminescu la Viena, în Opere, vol. VI, p. 99).

Scriitorul ardelean intuieşte şi faptul că această falsă viziune a unora despre Eminescu se conturează dain pricina intransigenţei morale cu care judecă cuvintele, faptele, evenimentele lumii spre care priveşte: “Eminescu nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua-credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însuşi, însă, cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt.” (ibidem, p. 28). Iar în altă parte spune că “Li s-a făcut şi le mai este şi azi, atâta timp după moartea lui, multora urgisit pentru că fie prin articole publicate în Timpul, fie prin unele din poeziile sale a biciuit uşurinţa, superficialitatea, lipsa de pregătire, reaua-credinţă şi nesaţiul multora dintre cei ce iau parte la viaţa publică pentru ca să-şi agonisească averi, să-şi asigure poziţiuni, să câştige pe nemuncite, să-şi petreacă viaţa în îmbuibări” (Eminescu la Bucureşti, în Opere, vol. VI, p. 113).

Referitor la literatura lui Slavici, primele opinii critice vin din partea redactorului ziarului Timpul şi din partea Junimii. În critica de întâmpinare pe care Eminescu o face volumului Novele din popor de Ioan Slavici, apărut în 1881 la Editura Librăriei Socec et Comp., este scoasă în relief ideea că autorul este un bun psiholog şi, mai important, că “fiecare din chipurile care trăiesc şi se mişcă în novelele sale e nu numai copiat de pe uliţele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă în exterior cu ţăranul român, în port şi în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el” [7].

M. Eminescu a văzut, în lumea reprezentată artistic în proza din acest volum, resorturile intime ale lumii reale surprinse cu sagacitate, fără să fie vorba de mimetismul ieftin al celui care, fără să cunoască profunzimile vieţii într-o astfel de comunitate, se încumetă să o descrie. Cu simţul său lucid, Eminescu îşi dă seama că talentul celui care zugrăveşte o astfel de lume nu este al unui diletant şi că această proză “rezumă poporul nostru pentru a-l reda ca-ntr-o oglindă sie însuşi”, ceea ce înseamnă o bună cunoaştere a valorilor, dar şi asumarea unui model axiologic prin lectură.

Ceea ce pare pentru Eminescu un argument definitiv în favoarea consacrării acestor scrieri este combinarea talentului cu viziunea asupra vieţii româneşti, fapt ce a dus la conturarea unei lumi care îşi păstrează savoarea tipic românească. Atributele acestei lumi, enumerate în recenzie: “sănătatea sufletească”, “tinereţea etnică”, “curăţia de moravuri”, “seninul neamului românesc”, alcătuiesc un tablou elocvent al felului în care Slavici înţelege tradiţia, al cărei sens nu avea cum să-i scape tocmai celui care îi predase cu mai bine de un deceniu înainte adevărate cursuri despre viaţa şi rostul poporului român [8].

Viziunea eminesciană asupra literaturii, aşa cum este ea exprimată în acest articol, mizează pe un echilibru al determinărilor: “Credem că o literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăşi la rândul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului naţional”.

Acest mod de a percepe literatura pare a nu-şi găsi locul în discursul critic de astăzi şi e posibil ca aceasta să fie şi una dintre cauzele pentru care lumea tradiţională din proza lui Slavici nu mai poate fi reconstituită la justa ei dimensiune. Considerăm că abandonul discursului articulat în favoarea tradiţiei ţine de criteriul greşit de înţelegere care i se aplică. Teama de o anume etichetă conduce cercetarea istorico-literară pe trasee prestabilite şi creează zone tabu ale literaturii române. Se afirmă, în genere, că ar fi vorba de încremenirea în anumite idei, lucru favorizat în mare măsură de configuraţia epocilor, de evoluţie, progres, termeni, la urma urmelor, destul de vagi într-o astfel de frazare, dar care presupun un întreg bagaj filosofic, dacă le cercetăm atent istoria şi funcţionalitatea. Conceptele actuale nu s-au constituit independent de toate teoriile şi presupunerile ştiinţei şi filosofiei moderne, astfel încât, în mod inevitabil, astăzi, în secolul al XXI-lea, e destul de vizibilă apropierea de literatură cu idei ce vin din zone incompatibile cu realitatea lumii tradiţionale din proza lui Slavici.

Sergiu CIOCÂRLAN

[1] Ioan Slavici, Eminescu – omul (Amintiri), în Opere, vol. VI, Bucureşti, Editura Naţional, 2001, p. 12.

[2] “Aşa a trecut iarna şi primăvara. Nu era zi fără ca să ne-ntâlnim şi toate orele libere ni le petreceam împreună. În urma stăruinţelor lui am început să citesc româneşte, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor şi am scris, cum zicea el, în şirieneasca mea, mai întâi comedioara Fata de birău, apoi povestea Zâna Zorilor şi în cele din urmă studiul Noi şi maghiarii. Deoarece nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele, făcând în ele corecturi cu multă discreţiune, şi le trimitea la Convobiri literare, cu care avea legături. Tot în urma stăruinţelor lui audiam amândoi regulat la cursul de anatomie al lui Hyrtl şi la cel de fiziologie al lui Brücke” (ibidem, p. 19).

[3] În acest sens, o scrisoare a lui Ioan Slavici trimisă din Viena, pe data de 27 aprilie 1871, lui Iacob Negruzzi, indică rolul lui Eminescu în ceea ce priveşte aceste Studii: “Una mă linişteşte: studiul a trecut prin mânele destilatorie a lui Eminescu” (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, II, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice “Bucovina”, 1932, p. 181).

[4] Cornel Ungureanu, Ioan Slavici şi iluzia geopolitică, în Istoria secretă a literaturii române, Braşov, Editura Aula, 2007, p. 101.

[5] În ceea ce priveşte prietenia lui Ioan Slavici cu Mihai Eminescu, în Teofil Bugnariu, Ioan Domşa şi Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici. Biobibliografie, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1973, pp. 373-377, găsim 38 de referinţe critice însoţite de note explicative; vezi şi Teodor Vârgolici, Eminescu şi marii săi prieteni, Bucureşti, Editura Eminescu, 1989.

[6] În privinţa centrării pe eminescianism a culturii române au existat numeroase semnale de-a lungul timpului; în ultima perioadă, L. Ulici a vorbit despre două zone de sensibilitate culturală diferită aflate în permanent dialog, zone reprezentate de Eminescu şi Caragiale, ceea ce conduce la un joc permanent de registre artistice, epistemologice şi nu în ultimul rând ontologice, fiindcă, prin acest cuplu creator, spaţiul nostru cultural se transformă într-un text vast în care alternanţa dintre nocturn şi diurn, între romantic şi ironic creează valori (Hyperion şi Mitică, Bucureşti, Editura Du Style, 2002).

[7] M. Eminescu, „Novele din popor” de Ioan Slavici, în Timpul, anul VII (1882), nr. 69 (28 martie), pp. 2-3, în Opere, vol. XIII, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1985, p. 85; vezi şi nota din Teofil Bugnariu, Ioan Domşa şi Dimitrie Vatamaniuc, op. cit, p. 241.

[8] Dacă în antologia lui C. Mohanu, din 1977, articolul se încheie în acest fel: “Ceea ce face meritul scrierilor unui Slavici, Creangă, Nicu Gane, nu este numai talentul autorilor, concepţia lor curat românească, ci şi împrejurarea că într-un mediu pe deplin stricat, cum e pătura superpusă de plebe din România, în mijlocul unei corupţii care împreunează în ea viciile Orientului turcesc cu ale Occidentului, şi-au păstrat sănătatea sufletească, reflectă tinereţea etnică, curăţia de moravuri, seninul neamului românesc...” (p. 77), în monografia lui C. Ungureanu, din 2002, apar excerptări ce pot fi comentate într-un fel sau altul: “Ceea ce face meritul scrierilor unui Slavici, Creangă, Nicu Gane, nu este numai talentul autorilor, concepţia lor curat românească, ci şi împrejurarea că într-un mediu pe deplin stricat, în mijlocul unei corupţii care împreunează în ea viciile Orientului turcesc cu ale Occidentului, şi-au păstrat sănătatea sufletească...” (pp. 80-81).

Timişoara: poarta de intrare în Parcul "Regina Maria" (fost "Coronini"), 

cu plăcile memoriale care consemnează trecerea tinerilor Eminescu şi Slavici 

prin oraşul de pe Bega (perioada 1865-1868)

MŢR: VULCĂNESCU ŞI NOICA

SUMARUL BLOGULUI

După ce luna trecută d-l Mihai Şora a conferenţiat despre Mircea Vulcănescu, luna aceasta, la Muzeul Ţăranului Român, d-l Sorin Lavric răspunde provocării - lansate şi pe acest blog, prin incitantul eseu al d-lui Mihai Gheorghiu - unei paralele C. Noica - M. Vulcănescu: ca reprezentanţi de seamă ai generaţiei interbelice şi ca modele cultural-spirituale în conştiinţa posterităţii. 
Mai sînt interbelicii actuali? Există un "model paideic" românesc? Cum se cumpănesc  în veac  naţionalul şi universalul? Dar creştinismul şi intelectualitatea? Iată numai cîteva întrebări la care nu ştiu dacă d-l Lavric va răspunde, dar în mod sigur ne va ajuta să ni le punem mai bine (ceea ce uneori poate fi mai important decît toate răspunsurile posibile). 
Cartea (mai veche) despre Noica şi mişcarea legionară şi conferinţa (mai nouă) despre Nevoia de martiri îl recomandă pe d-l Lavric ca pe unul dintre cei mai îndrituiţi referenţi  actuali ai temei propuse spre dezbatere. (R. C.)

Sorin Lavric (foto: Claudiu Târziu)