RIDENDO CASTIGAT MORES (LIX)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

AFR: DECLINUL CONSERVATORISMULUI (I)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

   

Am primit și dau mai departe...

  

CE A MAI RĂMAS  

DIN MIȘCAREA CONSERVATOARE? (1)

  

Conservatorismul e în declin şi pe cale de dispariţie în Europa Occidentală şi în Canada, iar mişcarea conservatoare îşi pierde suflarea. Lucrurile acestea se petrec sub ochii noştri de cîţiva ani. Rapiditatea cu care mişcarea conservatoare se destramă e uimitoare. Ce o va înlocui? Cu excepţia Statelor Unite, conservatorismul pare să fi dispărut în întregime din Occidentul euro-american. În Marea Britanie şi Canada conservatorii au avut oportunitatea să relanseze ideologia conservatoare, dar liderii lor au ales să ignore declinul conservatorismului politic. Ce i-o fi determinat? În Canada, conservatorii au ajuns la putere după o perioadă lungă de dominaţie politică a premierului Pierre Trudeau, iar la începutul acestui secol au dominat politica federală canadiană vreme de mai mulţi ani. Premierul Stephen Harper e creştin evanghelic şi a  candidat la funcţie promovînd o platformă conservatoare. O dată ajuns în funcţie, însă, nici nu a dus o politică conservatoare, nici nu a urmărit o agendă socială conservatoare. A avut oportunitatea să schimbe legile inumane ale Canadei privind avortul şi să anuleze legiferarea căsătoriilor homosexuale, dar nu a făcut-o. Nici nu a urmărit alte cauze conservatoare. Dimpotrivă, după alegeri, a anunţat, spre dezamăgirea creştinilor canadieni care l-au votat şi catapultat în funcţie, că nici măcar nu va supune dezbaterii legislaţia privind avortul ori căsătoriile homosexuale. A numit în funcţie o sumedenie de judecători federali care au dezamăgit. În timpul administraţiei lui, judecătorii numiţi de el au legalizat prostituţia, iar anul trecut, în timpul administraţiei Trudeau, eutanasia. 

Marea Britanie, Norvegia etc. 

Aceeași traiectorie străină conservatorismului social şi politic a fost - și este încă – urmată și de conservatorii britanici. Premierul laburist Tony Blair, de stînga, dar care totuşi ținea să se identifice ca fiind creştin, a cedat presiunilor colegilor de partid şi, în anii ‘90, a făcut paşi decisivi spre instituţionalizarea revoluţiei sexuale în Marea Britanie. Premierul conservator David Cameron, care l-a succedat, şi care şi el se pretindea creştin, dar în termeni mai timizi decît Blair, i-a mobilizat pe conservatorii britanici să legalizeze căsătoriile homosexuale. A şi promovat o politică externă care a facilitat extinderea homosexualităţii în Lumea a Treia. Printre altele, a impus consulatelor britanice să încheie căsătorii homosexuale în ţările în care erau acreditate, chiar dacă ţările respective nu recunoşteau căsătoriile homosexuale, ori căsătoriile urmau să fie făcute între persoane care nu deţineau cetăţenie britanică. În urma referendumului din iunie 2016, care a decis retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană, Theresa May a devenit premier al Marii Britanii. May se prezenta şi ea drept creştină, ca lider al mişcării conservatoare din Marea Britanie. Se declară creştină practicantă în Biserica Anglicană, dar este de acord cu căsătoriile și chiar adopţiile homosexuale, ba le-a și promis homosexualilor că le va promova interesele, iar recent i-a încurajat liderii Bisericii Anglicane să permită oficierea căsătoriilor homosexuale în bisericile pe care le păstoresc.  

La fel ca în Marea Britanie şi Canada se întîmplă în majoritatea ţărilor occidentale europene, precum şi în Australia. În primul rînd e vorba de continuarea procesului de instituţionalizare a secularismului şi a valorilor lui, inclusiv instituţionalizarea revoluţiei sexuale. 

De pildă, conservatorii Norvegiei, nu socialiştii, au instituit căsătoriile homosexuale în Norvegia, iar anul trecut au dat o lege care le permite norvegienilor să-şi schimbe on-line sexul biologic într-unul dorit. Cine doreşte, intră on-line, completează un formular, îl semnează şi instantaneu sexul persoanei respective e schimbat legal!  

În Suedia, pe parcursul deceniului trecut, partidul conservator creştin suedez s-a opus inițial legalizării căsătoriilor homosexuale, dar pînă la urmă a cedat. 

Germania e un alt exemplu trist, care din nefericire ne validează argumentul. La fel ca Harper, Blair, Cameron şi May, Angela Merkel se consideră creştină. E fiică de pastor luteran, născută şi crescută în Germania comunistă, şi pe tot parcursul vieţii ei politice s-a opus avortului şi căsătoriilor homosexuale. Practic, însă, nu a făcut nimic să limiteze avortul în Germania şi, după cum se ştie foarte bine, a facilitat, luna trecută, legalizarea căsătoriilor homosexuale. Partidul ei, Uniunea Creştin-Democrată, nu-i de acord cu Merkel în privința căsătoriile homosexuale, dar, sperînd să obţină voturile seculariștilor de stînga, şi-a sacrificat convingerile creştine pentru a-şi asigura majoritatea în alegerile programate luna viitoare.  

În final, amintim şi de Malta, care pînă acum doi ani se împotrivea cu forţa, atît la nivel intern, cît şi în Parlamentul European, căsătoriilor homosexuale, avortului şi eutanasiei. Malta îşi promova imaginea de ţară autentic catolică şi ca fiind primul ţinut creștinat de Sfîntul Apostol Pavel. Dar anul acesta conservatorii Maltei au cedat şi ei, legalizînd, luna trecută, căsătoriile homosexuale, iar zilele acestea dezbat legalizarea avortului şi a eutanasiei.  

Din nefericire, exemple similare sînt numeroase, în Italia şi Spania, dar mai ales în Portugalia, unde conservatorii au legalizat căsătoriile homosexuale şi avortul. Iar zilele acestea se dezbate legalizarea căsătoriilor homosexuale în Australia. Conservatorii deţin majoritatea în parlamentul federal australian, dar premierul australian, conservatorul Malcolm Turnbull, susţine legalizarea căsătoriilor homosexuale. Predecesorul lui, Tony Abbot, creştin şi el, s-a opus căsătoriilor homosexuale şi a respins iniţiativele de legalizare. Acum doi ani şi-a cedat funcţia premierului actual, cu condiţia ca Australia să nu organizeze un referendum de legalizare a căsătoriilor homosexuale pe durata mandatului lui Turnbull. În ultimele săptămîni, însă, patru membri ai partidului conservator australian au anunţat că se vor alătura opoziţiei şi vor cere supunerea la vot în parlament a legii căsătoriilor homosexuale. Se crede că în acest fel cei patru parlamentari vor asigura majoritatea parlamentară necesară pentru legalizarea căsătoriilor homosexuale în Australia. 

Un exemplu şocant şi grăitor:  

Raportul Wilton Park

  

Între 6 şi 9 septembrie anul trecut, Wilton Park, o Agenţie Executivă a Ministerului Afacerilor Externe al Marii Britanii, a ţinut o conferinţă cu titlul sugestiv Opportunities and Challenges: the Intersection of faith and human rights of LGBTI+ persons („Oportunităţi şi provocări: intersectarea credinţei şi a drepturilor homosexualilor”).   

Nimeni nu ştie cine a fost invitat la conferinţă ori pe ce criterii. Cert e că recent a fost emis un Raport al Agenţiei Britanice Wilton Park care cere reinterpretarea Bibliei pentru a o face compatibilă cu ideologia revoluţiei sexuale şi homosexualitatea şi predarea unor perspective pro-homosexuale la orele de religie dn şcoli şi biserici, dar mai ales în seminariile de teologie. Raportul, de fapt, e mai mult un Ghid care-i are în vedere mai ales pe creştinii evanghelici din Lumea a Treia, care, după cum se ştie foarte bine, sînt foarte numeroşi, devin tot mai influenţi şi reprezintă probabil cea mai conservatoare ramură a creştinismului contemporan din întreaga lume. În Africa, la sud de Sahara, 13% din populaţie e evanghelică şi în creştere, dar ei reprezintă 38% din întreaga populaţie evanghelică la nivel global. Cu ajutorul evanghelicilor americani, evanghelicii din aceste ţări africane au fondat, în doar cîteva decenii după prăbuşirea colonialismului european, multe universităţi şi colegii. De fapt, în unele dintre aceste ţări, cum ar fi Uganda, numărul universităţilor şi colegiilor evanghelice e mai mare decît numărul celor fondate ori finanţate de stat. Avînd în vedere că Ghidul Wilton Park a fost alcătuit şi publicat de către un Minister al Marii Britanii, se dă de înţeles că politicile promovate de el sînt, de fapt, politici oficiale ale Guvernului Britanic.  

Redăm cîteva dintre punctele acestui Ghid. Ghidul informează că intenţia conferinţei din septembrie anul trecut a fost să promoveze, simultan, drepturile religioase şi drepturile homosexualilor. Adevărul este că el promovează drepturile homosexualilor în detrimentul libertăţii religioase şi de conştiinţă. În primul rînd, noţiunea de toleranţă e distorsionată. Ghidul transformă noţiunea de toleranţă într-o practică ce „impune oamenilor să fie de acord cu principiile etice şi ideologice ale persoanelor LGBTI" (requiring people to agree with the ethical beliefs and ideological agenda of LGBTI activists, with anyone who does not do so brandished as «intolerant» and even disseminators of «hate»”) Al doilea aspect, deosebit de deplorabil, e limbajul agresiv şi peiorativ la adresa creştinilor evanghelici. Printre altele, misionarii creştini sînt numiţi agenţi care propovăduiesc vederi intolerante şi au impus în ţările sărace hateful attitudes towards homosexuality, transgender and intersexuality („atitudini pline de ură privind homosexualitatea, transgenderismul şi intersexualitatea”). Creştinii evanghelici sînt portretizaţi ca oameni care „au intensificat ura şi o propagă în diferite părţi ale lumii care pînă atunci erau tolerante”. Teologia biblică creştină e descrisă ca o variantă „heteropatriarhală a creştinismului, impusă de misionarii occidentali” (heteropatriarchy of Christianity brought by Western missionaries).  

În mod direct, Ghidul îi numeşte pe evanghelicii americani principalii purtători ai urii împotriva homosexualilor în ţările nedezvoltate: In recent years, the spread of Islamization and the growth of US based Protestant Evangelical Churches have intensified hatred, diseminating it în pats of the world which had previously excercised greater tolerance. To some extent, evangelicals and Islamic states have made a common cause in international fora to inhibit LGBTI human rights”. („În ani recenţi, extinderea Islamismului şi expansiunea Bisericilor Protestante Evanghelice din Statele Unite au intensificat ura, difuzînd-o în diferite părţi ale lumii unde pînă acum se practica toleranţa. Într-o oarecare măsură, evanghelicii şi statele islamice au făcut cauză comună în forurile internaţionale pentru a stopa drepturile homosexualilor”). Cît despre prescripţia principală pentru combaterea influeunței evanghelicilor, Raportul Wilton Park e clar şi ţinteşte rădăcina: Biblia. (A strategy is needed to tackle this serious global problem... but common components include challenging the interpretation of sacred texts – „E nevoie de o strategie de contracarare a acestei probleme globale... dar un aspect comun trebuie să fie reinterpretarea textelor sacre”)   

O îngrijorare deosebită exprimată în Raportul  Wilton Park e că evanghelicii au acces la un număr mare de persoane, în comparaţie cu oficialităţile ori programele de asistență occidentale. Cum? Datorită numărului lor mare de şcoli, spitale, orfelinate şi alte instituţii şi programe caritabile pe care ei le finanţează în Lumea a Treia. O altă îngrijorare exprimată e că în unele ţări sărace evanghelicii au reuşit să-i convingă pe parlamentari să dea legi împotriva avortului, a căsătoriilor homsexuale, să incrimineze homosexualitatea ori să prevină depenalizarea ei. Tot ei, adăugă Raportul, sînt responsabili pentru poziţiile anti-homosexuale pe care ţările sărace le promovează în forurile internaţionale, în primul rînd în ONU, şi apoi la nivel regional, cum ar fi în Organizaţia Unităţii Africane. O măsură de prevenire a influenţei Bisericilor Evanghelice ar fi interzicerea de către ţările sărace a şcolilor şi spitalelor lor, dar mai ales a instituţiilor lor teologice şi a seminariilor. Se cere şi expluzarea misionarilor occidentali şi sistarea ori revocarea vizelor lor.   

O altă măsură sugerată e ceea ce în limbajul juridic occidental se numeşte lawfare, o expresie derivată din cuvîntul warfare („stare de război”), adică un „război prin acţiuni judecătoreşti”. Cee ce denotă acţiuni judecătoreşti în ţările occidentale ori în tribunalele locale împotriva organizaţiilor evanghelice şi a liderilor evanghelici care propovăduiesc adevărurile biblice privind sodomia. Un exemplu care de cîţiva ani domină bătălia în tribunale împotriva evanghelicilor e cazul homosexualilor ugandezi împotriva lui Scott Lively, americanul din Massachusetts acuzat de ură împotriva homosexualilor. Cu ani în urmă, Lively a făcut multe vizite în Uganda şi alte ţări africane, unde a atenţionat parlamentarii asupra pericolelor agendei homosexualilor occidentali şi le-a sugerat măsuri concrete pentru limitarea influenţei homosexualilor în ţările lor. Homosexualii ugandezi l-au dat în judecată în Statele Unite, iar cazul e încă pe rol. Conceptul de lawfare, însă, nu ne este străin nici nouă, creştinilor din România, noi fiind deja afectaţi de „procesul icoanelor” şi de „procesul orelor de religie”, cazuri care au fost lansate de atei pentru a ne limita drepturile şi libertatea religioasă. Aceeași strategie e folosită, tot în România, de homosexualii occidentali care au iscat şi finanţat Cazul Coman, care vrea să impună României recunoaşterea căsătoriilor homosexuale încheiate în străinătate.  

În ce-i privește pe evanghelicii din ţările sărace, Raportul Wilton Park sugerează ca avocaţii care-i reprezintă pe homosexuali în ţările occidentale să cheme în instanţă „liderii religioşi” din ţările sărace, în măsura în care ei spun lucruri negative la adresa homosexualităţii ori incită la ura (Religious leaders should be held to account for their promotion of hatred against LGBTI people, including the exporting of hate speech, which can lead to violence and death. Queer lawyers and allies are well placed to challenge hate speech through administrative law and litigation). În plus, Raportul alocă statului un rol activ în contracararea influenţei pastorilor evanghelici. Statului i se cere să finanţeze o interpretare nouă a Scripturii, care să elimine rasismul şi homofobia. Un exemplu e textul biblic din Facerea 19 privind Sodoma şi Gomora, despre care Raportul Wilton Park afirmă: Understanding of key religious texts which appear to perpetuate discrimination should be improved by using well reputed scholarly texts to challenge accepted versions, for example the story of Sodom and Gomorrah from Genesis Chapter 19. Statului i se impune și sarcina de a asigura că în clasele ori orele de religie creştină, şi mai ales în seminarii, vor fi predate ideologia homosexuală, feminismul şi toleranţa faţă de homosexualitate şi homosexuali. (Queer theology, feminist theology and a theology of inclusion need wider currency, paticularly în seminaries ... feminist theology can be used to challenge the anti-gender ideology of the religious right... Sunday school teachers address sexual and reproductive health and rights...).  

E incredibil că acest Raport parvine din Marea Britanie, finanţat şi publicat de un Guvern care se dă drept conservator, pe durata mandatului unui premier care se crede un enoriaş fidel al Bisericii Anglicane şi lider al partidului conservator britanic! E incredibil că acest Raport reprezintă, putem spune, o perspectivă oficială a Guvernului Marii Britanii! Și e incredibil, mai ales, avînd în vedere că Marea Britanie a dat lumii faimoasa King James Bible, care a introdus creştinismul în toate ţările (cu excepţia Indiei) în care Marea Britanie şi-a extins puterea colonială! 

Un exemplu de la noi: 

Uniunea Salvaţi România

  

Din nefericire, mişcarea conservatoare politică e în declin şi în România, iar exemplele pe care le vedem în Occident le vedem tot mai des şi la noi. Președintele Iohannis se trage din Partidul Naţional-Liberal, care se recomandă ca partid de dreapta. Dar este evident că preşedinte nu vederi conservatoare, nici nu promovează o politică socială conservatoare. Nu manifestă simpatie pentru mişcarea pentru viaţă ori pentru familie, numindu-ne, pe noi, cei 3 milioane de semnatari ai iniţiativei constituţionale de protejare a căsătoriei şi familiei, „fanatici religioşi”.  

Un alt exemplu care arată că mişcarea conservatoare din România e debusolată şi gîfîie sînt incredibilele, iresponsabilele şi denigratoarele afirmaţii recente pe care d-l Vlad Alexandrescu, vice-președinte al USR, le-a făcut la adresa Coaliţiei pentru Familie. USR se identifică tot ca partid mai degrabă de dreapta, moderat conservator. Nici pe departe. Autentică mişcare conservatoare din România sîntem noi, mişcarea pentru familie, pentru valorile creştine, pentru tradiţie, pentru suveranitatea naţională, pentru dreptul la viaţă al copiilor nenăscuţi. Un partid politic care se consideră de dreapta, şi mai ales un lider al unui astfel de partid, nu ar face afirmaţii denigratoare la adresa noastră. USR e singurul partid din România care la nivel oficial a decis să nu sprijine proiectul de revizuire a Articolului 48. D-l Alexandrescu a ales să ne ofenseze, afirmînd despre Coaliţia pentru Familie, într-un mesaj video, că este o forţă politică „obscură”, finanţată „de la Răsărit” şi care vrea să imprime frică în societatea românească! Și adăugă dînsul: „Trăim în ultima vreme sub imperiul unei frici, care pare că doreşte să fie dusă de Coaliţia pentru Familie, o coaliţie care deci doreşte să impregneze societatea românească de frică, de aşteptări cu totul nejustificate, doreşte să ne facă să funcţionăm sub imperiul temerii”! [Acuzaţiile d-lui Alexandrescu pot fi citie şi auzite în întregime aici]

D-l Alexandrescu denigrează mişcarea pentru familie şi afirmă neadevăruri crase. Nu ne amintim să ne fi căutat ori sunat să ne pună întrebări, să ne cunoască, să afle ce ne preocupă, ce ne motivează, cine sînt cei 3 milioane de oameni cinstiţi, respectuoşi şi responsabili ai României care au semnat petiţia de revizuire constituţională. Dimportivă, ideile şi afirmaţiile propagate de dînsul, şi mai ales limbajul pe care îl foloseşte, sînt luate cuvînt cu cuvînt din materialele propagandistice ale mişcării homosexuale şi a celor din Occident care ni se împotrivesc de mai mulţi ani, dar şi mai înverşunat de jumătate de an încoace. D-l Alexandrescu promovează în România, la adresa noastră, fake news și importă în România acuzaţiile occidentalilor ostili. Sperăm, însă, că nici d-l Alexandrescu, nici Uniunea Salvaţi România nu ne vor solicita voturile. Dimpotrivă, îi încurajăm pe cei 3 milioane de semnatari să citească atent buletinele de vot la următoarele alegeri și să vadă dacă nu cumva d-l Alexandreacu, cel care i-a jignit acum o săptămînă, vrea să-i reprezinte în Parlament. Ne-a păcălit o dată, dar sperăm că pentru ultima oară. 

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București 

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082 

www.alianta-familiilor.ro 

office@alianta-familiilor.ro

 

REACȚII LA MESAJUL PAPAL

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

   

Sînt semne extrem de îngrijorătoare că monstruoasei coaliții dintre fundamentalismul islamic și stînga europeană i se raliază însăși... Biserica Romano-Catolică. Dacă nu mai este în stare să însuflețească Occidentul, Biserica pare a se fi decis să contribuie măcar la moartea lui! Să fie marele „aggiornamento” al vremurilor de pe urmă? S-ar zice că pentru Europa secularizată CIUMA din afară e nimic pe lîngă CANCERUL dinăuntru... (R. C.)

   

Papa Francisc a cerut ca statele europene  

să-i primească pe toți imigranții,  

pe toți membrii familiilor lor,  

și să le dea slujbe și cetățenie 

  

Fostul ministru al Afacerilor Europene, Pierre Lellouche, actual deputat de Paris, semnează un editorial mușcător în Le Figaro. Iată textul: 

  

Fără îndoială, trebuie privit ca un semn al Providenței faptul că luni 21 august, ziua în care asasinul de la Barcelona a fost împușcat de poliția catalană, Papa Francisc, întrerupîndu-și vacanța estivală, a crezut de cuviință să lumineze lumea și Europa în legătură cu „integrarea imigranților”.  

În timp ce familiie încă își plîngeau morții, întrebîndu-se cum de hispano-marocanii, despre care se spune că sînt perfect integrați, au putut masacra cu sînge rece zeci de civili nevinovați din țara care i-a primit – și în timp ce aceeași întrebare se pune în aceste zile peste tot pe unde au avut loc atentate de același fel, fără a mai vorbi despre Marsilia, unde este în continuare ascuns numele șoferului camionetei – Papa se face că aceste violențe nici n-ar exista. 

Acest Papă argentinian vrea să dea lecții Europei: vrea vize umanitare pentru toți imigranții, refugiați politici sau nu, unificări ale familiilor extinse, privindu-i pe toți ascendenții și descendenții, „frații și surorile” tinerilor debarcați în Europa; el vrea acces liber la cetățenie și la slujbă, în respectul „culturii” fiecăruia.  

Mai mult, ne spune Sanctitatea Sa, în numele „principiului moralității persoanei umane, securitatea personală a imigranților trebuie să prevaleze în fața securității naționale”.  

Acest text este cu adevărat devastator. El depășește cu mult funcția autorului său, în ceea ce privește atribuțiile suverane ale Statelor, care sînt în primul rînd securitatea cetățenilor lor și controlul frontierelor.  

În numele dogmei sale – destul de surprinzătoare pînă la urmă pentru oricine cunoaște istoria Bisericii, dar fără îndoială menite să seducă publicul din lumea a treia (mai ales african), care constituie astăzi grosul batalioanelor de credincioși – Papa își arogă dreptul de a impune Europei un fel de ordine „morală” de deschidere totală și fără condiții a frontierelor sale și a cetățeniilor pentru oricine dorește să se instaleze pe continent. Și aceasta indiferent de consecințele sociale, economice și de securitate ale unei imigrații în masă necontrolate.  

Cum Sanctitatea Sa are consilieri buni, nu poate ignora cifrele: Africa singură, aflată la 14 kilometri de coastele europene, va număra peste 30 de ani 2,5 miliarde de oameni, iar presiunea migraționistă este deja, și aceasta se vede de acum, foarte puternică, ba chiar scăpată de sub control: 1,5 milioane de imigranți, mai multe sute de mii în 2016 și 2017. 

Franța primește 200.000 de imigranți „legali” și 100.000 de ilegali în fiecare an, iar imensa lor majoritate nu au nici o legătură cu refugiații politici. Sînt doar niște tineri care au decis, cu telefonul mobil în mînă, să-și încerce șansa în Europa, acolo unde televiziunea le spune că se trăiește mult mai bine.  

Papa se mai preface că ignoră faptul că imensa majoritate a acestor imigranți sînt musulmani (Africa de Nord, de Est și de Vest, Afganistan), iar acest lucru se petrece în timp ce islamul este bîntuit de puternice curente de violență și cucerire, între musulmani (șiiți și sunniți, așa cum vedem în fiecare zi în Siria, Irak sau Yemen), dar și contra Occidentului „necredincios”, totul pe fondul teribil de periculoasei descompuneri a frontierelor și a statelor din Orientul Mijlociu.  

Iată care este fundalul miilor de atentate islamice comise în fiecare an în lume. Basmul cu „nici o legătură” este foarte în vogă zilele acestea: „Islamul nu are nici o legătură cu terorismul, nu e vorba decît de dezechilibrați, ba chiar de nebuni”; „Imigranții nu au nici o legătură cu autorii atentatelor” etc. 

Se pune întrebarea: vrea Papa să salveze Biserica din Africa sau din America de Sud îngropînd Europa?  

În orice caz, intervenția Papei complică serios sarcina guvernelor europene, începînd cu Franța, unde președintele Macron, convins că trebuie făcută diferența între refugiații politici și imigranții economici, se străduiește să convingă statele aflate pe celălalt mal al Mediteranei să deschidă centre de primire pentru solicitanții de azil.  

Europa și Franța nu aveau nevoie de această lovitură de copită, fie ea și papală.

   

«Les déclarations du pape sur les migrants  

encouragent le suicide de l’Occident»

   

Philippe de Villiers, le fondateur du Puy du Fou, revient sur les propositions du pape François sur les migrants, publiées lundi 21 août. Il s’inquiète d’une rupture conceptuelle dans le discours de l’Église et d’un message favorisant le déracinement et le mondialisme. (Samuel Pruvot, Famille chrétienne) 

Est-il légitime, pour un pape, de s’inviter dans un débat aussi sensible que celui des migrants? 

Sur le principe, oui. La doctrine sociale de l’Église établit et développe une «théologie de la cité». L’Église a le droit, et même le devoir, d’éclairer les fidèles sur la bonne manière de gérer le bien commun et d’organiser la société. Cela dit… cette déclaration du pape François sur les migrants me semble favoriser, par son contenu et sa portée, un vrai suicide de l’Occident. 

Le pape voudrait-il vraiment anéantir l’Occident?! 

On dirait qu’il veut punir l’Europe dont il ne parle jamais des racines chrétiennes. Chez Jean-Paul II, Benoit XVI et ses prédécesseurs, il existe une «théologie des nations». Elle repose sur le quatrième commandement : «Tu honoreras ton père et ta mère». Ce commandement implique de rendre un culte à ses parents et à ses ascendants et donc à sa patrie. Cela implique un amour de prédilection à laquelle la nation appartient car elle constitue une famille de familles. A en croire saint Augustin, la politique est, en ce sens, la plus haute forme de la charité. 

En quoi les propos du pape François sont-ils si révolutionnaires? 

Il abolit toute possibilité de régulation des flux migratoires. François inaugure une nouvelle théologie mondialiste mortifère pour l’Europe. Le premier élément saillant de son discours est le fait que les États seraient illégitimes face aux migrants. Je fais allusion à cette phrase incompréhensible qui accorde un primat à la «sécurité personnelle» sur la «sécurité nationale». Jusqu’à présent, les États avaient une justification régalienne: c’était la sécurité nationale qui garantissait la sécurité personnelle. Le pape opère donc un renversement complet qui ressemble à une prime à l’anarchie. Ce discours installe l’Église dans une proximité douteuse avec les mondialistes du transhumanisme et de la marchandisation du monde, qui veulent eux aussi la suppression des souverainetés, des frontières et des États. Dans son catéchisme, l’Église a toujours défendu le droit du migrant de migrer en cas de nécessité, mais aussi le droit légitime des États à limiter les flux migratoires. C’est ce balancement et cet équilibre que le pape semble envoyer aux oubliettes. 

Mais vous conviendrez que le pape n’est pas vraiment l’allié du mondialisme libéral et libertaire? 

Il semble confondre l’universalisme catholique avec le mondialisme le plus débridé. Le pape François propose d’annuler toute différence entre les clandestins, les immigrants légaux et les citoyens… Résultat? La citoyenneté apparait comme un concept périmé quand on prône un «droit d’installation préalable pour les migrants». En effet, la caractéristique singulière du citoyen par rapport à l’étranger est la pérennité du séjour. Le multiculturalisme prôné par François deviendrait selon lui le seul modèle conforme à l’Évangile. Le migrant, avec un grand M, apparaît dans une vision quasi christique. Le patriotisme devient un péché. On ne pourrait être catholique et patriote. C’est la doxa des mondialistes. 

Quel est le risque, pour l’Europe, de renforcer les droits des migrants au nom de la protection des personnes? 

Le risque de se dissoudre. L’Europe est en train de devenir une marqueterie communautaire, multiconflictuelle et multidéculturée. Dans son point 21, le pape évoque le transfert des identités culturelles, autrement dit le refus de l’assimilation. Concrètement, cela porte le risque de l’islamisation de l’Europe avec le voile, le halal, etc. Les chrétiens d’Orient nous ont avertis : «Regardez ce qui nous arrive car demain il vous arrivera la même chose». 

Vous ne comprenez pas la sollicitude du pape François pour les migrants? 

Cette sollicitude me semble à sens unique. A aucun moment, le pape François ne parle de l’immense détresse matérielle, morale et spirituelle des citoyens des pays d’accueil, de leur insécurité et de leur confrontation si douloureuse au quotidien avec une autre société aux mœurs incompatibles.  

Vous voulez parler de cet islam que vous évoquez dans «Les cloches sonneront-elles encore demain» (Albin Michel)?  

Oui. Ce discours « migrationiste » du pape François risque de mettre en colère beaucoup de Français, de générer beaucoup d’incompréhension chez les chrétiens et de réjouir certains imams radicaux. Il parait bien imprudent de désarmer les consciences et de sous-estimer ainsi la dimension guerrière d’une religion qui est conquérante par essence. Du point de vue de l’Histoire, le grand mouvement de l’islam a recommencé en direction de l’Europe. Nous sommes devant un phénomène inédit du djihad qui planifie une conquête pacifique de notre continent. L’islam fait le pari que l’Europe va se coucher: qu’il n’y aura de sursaut ni démographique, ni spirituel, ni civilisationnel.   

Mais pour revenir à la sollicitude du pape, elle est quand même inscrite dans l’Évangile?! 

À condition de ne laisser personne au bord du chemin. La sollicitude de François est hémiplégique. D’abord pour les pays d’accueil submergés et qui souffrent dans leur chair des attentats ; ensuite pour les pays d’Afrique où tant de gens dans la misère refusent malgré tout de quitter leur pays. Dans son livre «Dieu ou rien», le cardinal Sarah demande aux africains de développer l’Afrique et de ne pas se déraciner. Faute de quoi, ils seront malheureux.  Car un homme déraciné est un homme appauvri, coupé de sa sève et de sa mémoire. Il faut aider les peuples pauvres là où ils vivent plutôt que les pousser à l’errance et à la misère du déracinement. J’ai une expérience personnelle de ce que je vous dis. J’aime profondément l’Afrique. Depuis longtemps, le Puy du Fou aide des pays comme Madagascar. Il faut donc aider les pays d’origine – ce que le mondialisme refuse de faire car il encourage la transhumance de l’homme traité comme une marchandise. Un certain capitalisme cherche les bras les moins chers du monde, le pape François s’en est d’ailleurs fait l’écho. C’est pourquoi sa position est incompréhensible. Les siècles à venir jugeront sévèrement toutes les élites mondialistes qui ont déraciné des populations entières après les avoir appauvries. Que sera Rome demain dans une Europe chrétienne qui ne sera plus rien de ce qu’elle fut et de ce qui constitue sa richesse? Une Europe livrée à la concurrence de deux mondialismes : le mondialisme islamique et le mondialisme hédoniste qui se nourrissent l’un l’autre. Aujourd’hui, la question de l’Europe est simple. Je supplie le pape de la regarder en face : c’est la question de la survie de la chrétienté. J'ai peur que ce pape soit celui du Camp des saints (NDLR: roman de Jean Raspail). 

P. S. Un prieten mă întreabă: „Papa Francisc e prea bun sau e prea prost? Sau e prost de bun?”. Am ezitat să risc un răspuns și m-am scos cu un „Dumnezeu știe”... (R. C.)

O AMINTIRE DESPRE CORNELIU COPOSU

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

  

În numărul din 26 martie 1994 al cotidianului România liberă (p. 11), seniorul Corneliu Coposu îi acorda unei tinere ziariste, pe nume Roxana Badralexi [1], un interviu în care se lăsase înduplecat „să ne vorbească despre el însuşi“. Interviul era plin de afirmații discutabile (dacă nu chiar năstrușnice) [2], dar ceea ce a atras în mod deosebit atenția au fost referințele persiflante la adresa colegilor de generație legionari, culminînd cu aserțiunea despre „fetele“ din Mişcare (o parte încă în viaţă şi cu ani grei de puşcărie, ca şi liderul țărănist): „Erau şi multe fete în Mişcare. toate [subl. mea], urîte şi pline de complexe, ajungeau într-un loc în care li se dădea şi lor importanţă“... Cît necavalerism (ca să nu zic altfel) din partea unui pretins senior! Chiar dacă există destule reproșuri care li se pot face legionarilor și chiar dacă pe vremea aceea „frumuseţea“ şi „lipsa de complexe“ ar fi fost un monopol ţărănist, indelicateţea tot rămîne de nescuzat. Iar cel intervievat pare a fi ţinut cu tot dinadinsul s-o transforme de-a dreptul în abjecţie, adăugînd că... „şi la comunişti era la fel“. Ergo: ce mi-e Ana Pauker, ce mi-e Marieta Iordache (viitoarea maică Mihaela, cu care Corneliu Coposu era de-un leat)! „Bolşevicele noastre!“, cum ar fi spus Al. George, „libăralul“. Curat ţărănism! 

Două luni mai tîrziu, a avut loc la Paris (Domus Medica) simpozionul intitulat „Exilul românesc: identitate şi conştiinţă istorică“ (organizat și finanțat de regretatul Aureliu Răuță, cu numeroşi invitaţi din ţară [3]: Corneliu Coposu, Emil Constantinescu, Doina Cornea, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Petre Mihai Băcanu, Roxana Iordache, Ion Gavrilă Ogoranu, Marcel Petrişor, Banu Rădulescu, Teodor Baconsky, Radu Creangă şi mulţi alţii, moderator fiind regretatul Paul Barbăneagră [4]). „În această sesiune urmărim să găsim o punte de înţelegere între lumea din ţară şi noi, cei din exil. Am văzut, deja, că limbajul ne este comun, că problemele pe care ni le punem pentru a salva ţara de comunism ne sînt comune. Este un prim pas important, ce face posibilă ulterior şi găsirea soluţiilor“, preciza în alocuțiunea sa Aureliu Răuță. „Don Aurelio” (cum i se spunea în Spania și în mediile legionare) mi-a mărturisit chiar de-atunci cît era de încîntat – şi în acelaşi timp amuzat – că adunase acolo oameni de vîrste şi orientări atît de diferite [5] (care adevărul este că au ţinut destul de greu la un loc): meritase cheltuiala de 200.000 de dolari! 

Numărîndu-mă printre invitați, m-am dus la simpozionul respectiv cu proaspătul număr pe luna mai al Punctelor cardinale, în care, pe ultima pagină, cu titlul foarte vizibil, se afla articolul meu „Pentru cine bat clopotele, domnule Coposu?”, referitor la interviul menționat. Bătrînii cu trecut legionar (printre care şi organizatorul şi sponsorul simpozionului) erau foarte rău impresionaţi de spusele lui Corneliu Coposu, şi mai ales de cele privitoare la „fetele“ din Legiune [6]. „Seniorul“ – venit în împrejurarea aceea la Paris, cu surorile şi cu anturajul, pe bani „legionari“ – era cam mofluz şi a fost curios să mă cunoască („tinerelul acela cu Punctele cardinale...“ [7]), întinzîndu-mi o mînă rece şi privindu-mă suspicios (cum recunosc că era şi firesc în condiţiile date). O Roxana Iordache, ca o „fată de casă“, a fost trimisă să mă certe. Se crease o anume tensiune, care ameninţa să strice atmosfera de „unitate“ pe care se mizase. 

Şi iată că a doua zi, dis-de-dimineaţă, s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat şi aproape incredibil, care a „reechilibrat“ într-o oarecare măsură lucrurile. Hotelul mai degrabă modest în care fusesem instalaţi avea restaurantul la subsol. Lumea începuse să coboare pentru micul dejun. Era deja acolo un mic grup de „legionari“, care comentau nu ştiu ce inepţie despre simpozion apărută în presa din ţară, iar la cîţiva paşi eu cu Octavian Paler, care voia să nu mai primească Punctele cardinale la Redacţia României libere, ca pînă atunci, ci direct acasă (nu din comoditate, desigur!), lucru pentru care trebuia să-mi dea adresa poştală. M-a surprins că nu avea cărţi de vizită (sau poate le epuizase, fiind extrem de popular), astfel că s-a apucat să-mi scrie adresa pe o filă de agendă. Nici nu începuse bine cînd sus, în capul scărilor, apare Corneliu Coposu, în cămaşă şi cu mînecile suflecate, afişînd un aer de bună dispoziţie şi coborînd treptele cu surprinzătoare zvelteţe. 

– Tînăr, tînăr, domnule Coposu! – i-a zis, zîmbind, unul dintre „legionari“ (Ioan Halmaghi, parcă). 

– Păi da! Cum e cîntecul?... Sfîntă... 

Şi, coborînd scara, „Seniorul“ a început să fredoneze imnul... „Sfîntă tinereţe legionară“! 

Mărturisesc că am rămas eu însumi cu gura căscată. După primul şoc, „legionarii“ s-au grăbit să-i ţină isonul. Octavian Paler înlemnise aplecat deasupra filei de agendă, făcîndu-se că tot scria la adresa aceea; nu îndrăznea nici să ridice capul, nici să tragă cu ochiul în dreapta sau în stînga! „N-am văzut, n-am auzit!“... Ajuns „Seniorul“ jos – strîngeri de mîini, îmbrăţişări, ba chiar şi o pupătură... 

Om politic abil, Corneliu Coposu prinsese momentul, evaluase rapid situaţia (un „beci“ la Paris, lume puţină, nici un risc major...) şi recîştigase spontan o bunăvoinţă pierdută, dezamorsînd – măcar în parte – tensiunea care se crease în ajun. 

Cineva a şi fotografiat momentul, dar fotografia... nu cîntă. 

Octavian Paler, alb ca varul, mi-a întins adresa, dar ocolindu-mi privirea. Cred că a fost abonat pînă la moarte la o revistă pe care n-a citit-o niciodată... 

Răzvan CODRESCU

  

[1] Ajunsă ulterior şefă de cabinet a lui Ion Diaconescu (pe cînd acesta era preşedinte al Camerei Deputaţilor) şi consilier (?) al d-lui Theodor Paleologu (pe cînd acesta a fost ministru al Culturii şi Cultelor). 

[2] Am comentat mai pe larg interviul respectiv într-un articol din Puncte cardinale, reprodus și în Cartea mărturisitorilor... (București-Pitești, 2014, pp. 430-433). 

[3] Îmi amintesc că puterea neocomunistă de acasă a regizat o replică sincronă la Sinaia (sub aceeaşi firmă a Exilului), aspru criticată de Octavian Paler în cadrul unei mese rotunde la TVR 2: „contra-nunta“ de la Sinaia, prin care Cotroceniul ar fi încercat să abată atenţia de la adevărata „nuntă“ românească de la Paris. 

[4] Din exil au fost prezenţi, printre alţii, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Nicolae Stroescu-Stânişoară, Alexandru Ciorănescu, Pavel Chihaia, Cicerone Poghirc, Sanda Stolojan, Antonia Constantinescu, Dana Konya-Petrişor, Theodor Cazaban, Dumitru Bacu, Ion Ioanid, Christian Mititelu, Bujor Nedelcovici, Ion Varlam, Matei Cazacu, George Bălaşu, Ion Halmaghi, Iancu Bidianu, Ana-Maria Marin, Basarab Nicolescu, Ioana Brătianu, Ariadna Combes (Cornea), Dinu Zamfirescu, Alexandru Herlea. Au fost şi cîteva absenţe notabile: din diaspora, cea a părintelui Gheorghe Calciu (împiedicat de motive obiective) sau a capriciosului Paul Goma, iar din ţară, între altele, a d-nei Lucia Hossu-Longin (mai greu de explicat, cu atît mai mult cu cît realizatoarea „Memorialului durerii“ s-a aflat la Paris în acele zile!). 

[5] Cineva l-a întrebat, insinuant, dacă nu s-ar fi cuvenit să fie acolo şi Maiestatea Sa, Regele Mihai I (erau mulţi regalişti de faţă, destul de constipaţi, mai ales din cercurile ţărăniste şi liberale). „Nu“, a fost răspunsul, scurt şi seren, fără alte adaosuri. Pentru el, regele n-a încetat nici o clipă să fie cel care a trădat Ţara şi Neamul la 23 august 1944... 

[6] Unele dintre ele doamne venerabile, pe atunci încă în viaţă, cîteva chiar prezente la simpozion (ca doctorița Ana-Maria Marin) – şi deloc „urîte“ şi „complexate“, chiar la peste 80 de ani. 

[7] Eu nu eram nici legionar (deşi prostia asta s-a tot spus despre mine, numai pentru că am încercat să abordez corect subiectul), nici chiar „tinerel“ (ci tocmai nel mezzo del cammin); au fost alţii, mult mai tineri şi mai „necruţători“, ca de pildă studentul Radu Creangă (fiul cunoscutului ziarist Mihai Creangă), care la sfîrşitul simpozionului – criticînd gerontocraţia ţărănistă şi tratamentul general al tinerilor în societatea românească – cred că a ţinut discursul vieţii lui.

23 AUGUST 1944: CABALA „DOBITOCILOR”

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  

„La 30 august [1944] stăteam şi eu pe marginea trotuarului şi priveam tancurile [rusești]. Jur că nu rîdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite aşa. Mă simt  strîns de braţ [de către tata] şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – stai şi te uiţi, tîmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum rîd, or să plîngă lacrimi amare şi tu la fel…” (N. Steinhardt, „Jurnalul fericirii”)

Pe cît de lucid era evreul Oscar Steinhardt în 1944, pe atît de stupid era românul Corneliu Coposu în 1945:

„ASSOCIATED PRESS: Ce însemnătate atribuiţi actului de la 23 August 1944?  

CORNELIU COPOSU: Însemnătate capitală. Este momentul istoric al unui început de eră nouă, actul de botez al unei epoci noi de democraţie, care nădăjduim că va aduce libertatea demult aşteptată, prosperitatea şi independenţa neamului românesc”!!!

  

Cît de DOBITOC poți să fii ca să faci o asemenea afirmație în 1945 și să n-o retractezi pînă la moarte (1995), după ce țara a trecut prin 45 de ani de comunism, iar tu, „tovarășul de drum” al „ciumei roșii”, ai trecut prin 17 ani de închisoare politică?!
Ca România să ajungă în iadul comunist (dar și în prelungirea lui de azi) n-au contribuit doar Armata Roșie, jegurile ilegaliste de acasă (românești și neromânești) sau trădătorii occidentali de la Yalta, ci chiar politicienii noștri „democrați” (care i-au primit pe ruși cu flori și urale), cu complicitatea unui rege de paie: cu toții au scris – și au rămas mîndri de ea! – o pagină sinucigașă de cecitate și iresponsabilitate națională, demnă de o istorie antologică a prostiei omenești. Așa se întîmplă cînd ideologiile o iau înaintea realităților... (R. C.)

  

CITIȚI ȘI CRUCIȚI-VĂ!

http://adevarul.ro/locale/zalau/adevarul-ascuns-71-ani-despre-lovitura-stat-23-august-1944-oprit-iuliu-maniu-publicare-interviu-istoric-acordat-corneliu-coposu-1_57bae25e5ab6550cb8fe2233/index.html