RIDENDO CASTIGAT MORES (II)

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe...

Rîzînd la Zidul Plîngerii...

INTERMEZZO LIRIC: DANZA DE LA MUERTE

SUMARUL BLOGULUI

Poezia de mai jos, intitulată inițial Danza de la muerte și inclusă ulterior în volumul meu Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire (Editura Christiana, Bucureşti, 2002), i-am închinat-o părintelui Gheorghe Calciu (pe atunci întemniţat) în anul 1983, la Tăierea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul.

DANŢUL MORŢII

Părintelui Gheorghe Calciu

Răcneşte ca un leu flămînd desfrîul

şi craiul beat se gudură pe-o rînă:

îl strîng de-o seamă inima şi brîul,

şi îl dogoare-o patimă bătrînă.

Hidos rînjind, din uitătură soarbe

umflatul sîn şi coapsa arămie,

şi-i mişună prin sînge pofte oarbe,

ca nişte viermi ce scurmă-n murdărie.

În danţul ei învăluie femeia

odaia-ntreagă, năruind păreţii –

turbare de stihii e Salomeea

şi-apocalips păgîn al frumuseţii!

Holbaţii ochi străfulgeră-n vîrtej,

ţîşnind buiaci şi hrăpitori din ţeste;

se-mpotmolesc cuvintele-n gîtlej

şi şoldul tîrfei intră în poveste...

Delirul gol, dezlănţuit delir,

sălbatec se ridică, se lăţeşte,

şi mădulare smulse din nadir

tîrcoale dau zenitului, drăceşte...

Orice, orice... – şi formele nebune

se frîng, se rotunjesc, îşi ies din sine;

curg bale-n bărbi... Hai, Salomeea, spune!...

Gheenă dulce-i noaptea dintre vine...

În coama grea se-ascunde nălucirea

şi tot din ea, stîrnită, se despoaie;

se-nvălmăşesc auzul, şi privirea,

şi izul cărnii-aprinse vîlvătaie...

Potop, urgie, cîntec, danţ, beţie...

Păcatu-i vin, nu apă din Iordan!

Aş vrea – striga tumultul – pe tipsie

un cap de poticnire: pe Ioan...

     cap de poticnire: pe Ioan

        de poticnire: pe Ioan

           poticnire: pe Ioan

                 pe Ioan

                  Ioan

                     I

                    o

                    a

                    n

Răzvan CODRESCU

 Cklo (Claudia) Labella, Salomeea

DOR DE ION GAVRILĂ OGORANU…

SUMARUL BLOGULUI

În vara aceasta, la 5 ani de la moartea lui (mai 2006) şi la 30 de ani de cînd mi-a fost rînduit să-l cunosc (august 1981), mi s-a făcut dor de ION GAVRILĂ OGORANU şi i-am recitit cîteva dintre paginile de proză literară, bucurîndu-mă să-l redescopăr proaspăt (cel puţin în percepţia mea interioară) şi dedat fără afectare părtăşiei prin cuvînt, ca un povestaş pur-sînge, neistovit nici de viaţă, nici de moarte, în pofida nesimţirii uituce a acestui tîrziu de lume românească…

ION GAVRILĂ POVESTAŞUL

I

Nu prea înalt, dar foarte îndesat, cu mişcări sigure şi iuţi, în ciuda anilor ce-i albeau în plete, iscodind lumea cu ochi albastru-rîzători, de o şiretenie fără răutate, ca unul îndelung vînat şi niciodată prins, ţinîndu-şi capul sus şi pieptul înainte, nu cu ocoşenie, ci cu un fel de maiestate firească, amestec de voievod şi de haiduc rătăcit prin vaviloane – ION GAVRILĂ OGORANU (1 ianuarie 1923 – 1 mai 2006) era demult o legendă vie a rectitudinii şi a dîrzeniei româneşti de altădată. Mi-l amintesc umblînd, acum vreo două decenii, prin Paris ca prin Munţii Făgăraşului, drept fără ostentaţie, cu pas răzbit, ca un patriarh răsărit din uitare; trecătorii, deveniţi parcă deodată sfioşi, îi fereau calea de departe, cercetîndu-l cu un fel de admiraţie mută şi reverenţioasă, ca şi cînd l-ar fi recunoscut fără să-l cunoască, nu după nume, ci după soi, aşa cum simte jigania la om... (Trupul supt de cancer din copîrşeul de la Galtiu – ultima lui imagine pe răbojul acestei lumi – n-a fost decît o glumă proastă a firii stricăcioase, şi pe care memoria refuză s-o reţină…)

Fidel fără emfază şi patetism crezului auroral al unei generaţii crescute organic în duhul Frăţiilor de Cruce (din care a făcut parte de pe băncile Liceului Radu Negru), luptător în rezistenţa armată din munţi împotriva comunismului (1948-1955), a supravieţuit ascuns timp de peste 20 de ani, scăpîndu-le mereu hăitaşilor printre degete. Povestea autentică a rezistenţei din Munţii Făgăraşului a scris-o, cu vocaţie de mărturisitor, în şirul de volume apărute pînă maian, antum şi postum, şi intitulate Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Cînd represiunile s-au potolit, a coborît din munte, dar cîte-o iscoadă a avut tot timpul pe urme. Se obişnuise cu asta şi uneori se amuza. “Eu mergeam înainte, fără nici o grijă; el mergea în urmă, cu grija mea”... Odată şi-a tuns, la propriu, urmăritorul. Văzîndu-l că se ţine scai, a intrat într-o frizerie şi s-a prefăcut a-şi aştepta rîndul. Securistul a făcut la fel, crezîndu-se ignorat. Cînd să-i vină rîndul, fostul partizan îi zice hîtru frizerului: “Eu mai aştept; serviţi-l pe dumnealui!”. Şi securistul, ca să nu se deconspire penibil, s-a lăsat pe mîinile frizerului, ca o oaie la codinit. Între timp, bădia Gavrilă s-a ridicat zvelt de pe scaun, a salutat politicos şi s-a dus, nesupărat, la ale sale...

Din păcate, am avut prilejul să constat, cu inima strînsă, că mulţi dintre cei care-l ştiu pe Ion Gavrilă luptătorul, fie din memoriile publicate în condiţii mai bune sau mai rele, fie din “Memorialul durerii” al d-nei Lucia Hossu-Longin, fie din paginile unor publicaţii postdecembriste de dreapta (printre care şi Puncte cardinale sau meteorica Lumea satelor), aproape că îl ignoră pe Ion Gavrilă “povestaşul”, cel din Întîmplări din lumea lui Dumnezeu (1998) şi Amintiri din copilărie (2001), narator liric cu vînă sadoveniană, atent nu doar la epicul existenţei tradiţionale, dar şi la rînduielile tainice ale Firii, topind la un loc, cu pană sigură, naraţiunea vioaie, tezaurul vast al experienţei proprii sau ancestrale, descrierea de o mare şi vie plasticitate poetică, umorul sfătos şi înţelepciunea nediscursivă a “lumii lui Dumnezeu”. Dulcea vorbire făgărăşană înfloreşte – precum odinioară cea moldovinească a lui Creangă – în ample desfăşurări stilistice, vădind un artist conştient de mijloacele sale, ba uneori confiscat de-a dreptul de farmecul pur al “zicerii” – gratuitate netăgăduită a harului care nu se pierde.

II

Păstrez şi acum puternica impresie a primei întîlniri cu povestirile sale – şi de aceea pe această lectură dintîi mă întemeiez cu precădere în însemnările care urmează (şi care s-ar vrea o provocare pentru cei neîndulciţi încă la mierea “Moşului”). Cele şapte texte adunate în volumul său de tîrziu debut literar, Întîmplări din lumea lui Dumnezeu (Editura M. C[osmovici]., Bucureşti, 1998, 145 pp., cu un util glosar final de termeni regionali şi cu rafinatele ilustraţii ale tinerei graficiene Simona Bucan), inegale poate nu doar ca întindere, dar şi ca valoare literară, alcătuiesc însă icoana unei lumi fascinante, care încununează, pe un plan mai general, vocaţia de mărturisitor a autorului. Acesta se sinchiseşte mai puţin de “construcţia epică”; în fond, adevărata şi marea “întîmplare” a acestei lumi este uriaşa colcăire a vieţii, după rînduieli eterne, ca un “miracol” perpetuu, al cărui tîlc nu se dezvăluie întreg decît prin trăire, prin acordul uman cu “ritmurile cosmice”. Ne aflăm poate, la acest nou ceas de invazie galopantă a civilizaţiei de tip occidental (“Şi cum vin cu drum de fier, / Toate cîntecele pier”...), în faţa uneia dintre ultimele mărturii beletristice a ceea ce Mircea Eliade numea “creştinismul cosmic”, iar teologia răsăriteană – “sentimentul cosmic şi organic al existenţei”. Greco-catolic prin naştere, în sufletul “Moşului” par să se fi contopit, într-o formulă flexibilă şi inefabilă, mai degrabă ţărăneşte decît intelectualiceşte, firescul răsăritean şi firescul franciscan.

Moş Pian, din bucata cu acelaşi nume (practic lipsită de osatură epică), rătăcitor extatic prin “lumea celor care nu cuvîntă” (dar tainic-cuvîntători în graiul lor ne-omenesc), devine întruchiparea exponenţială a unei “ţărănii” sacerdotale, un soi de “Mare Orb” blagian în variantă rustic-creştină, invitîndu-ne, cu gesturi simple şi vorbe naive, la liturghia cotidiană a tainelor Firii.

Două Vetuţe pare o bucată de abecedar, forţînd aceeaşi temă în universul domestic, pe dimensiunea ludică a copilăriei. (De unde atîta rezervă de puritate, îţi vine să te întrebi, la acest om hăituit o treime din viaţă asemenea unei sălbăticiuni, confruntat în atîtea rînduri cu moartea, cu mizeria, cu trădările acestui veac?!).

Cine-s mai tari? înfăţişează un insolit şi pilduitor război al furnicilor, unde cele mari sînt înfrînte de cele mici, a căror unică armă este jerfa de sine. Ceea ce fascinează este migala observaţiei (deopotrivă “entomologice” şi “poetice”), dincolo de “morala” prea transparentă a “fabulei”.

Piţi este un înduioşător recviem pentru un pui de cinteză aurie (“cea mai necăjită şi neajutorată pasăre din tot cuprinsul pădurii”), în care străluceşte, insuficient valorificat, nucleul epic al unei mari nuvele (povestea lelei Viroana, cea care a murit singură şi săracă, dar ţinînd în ladă poliţa unei averi uriaşe, moştenite la bătrîneţe de la omul ei, ce “luase drumul Americii” şi nu se mai întorsese niciodată).

Despărţite de bucata numită Pripas (povestea unui cîine ce nu-şi află rostul, poate o alegorie reinterpretabilă în plan uman, ca şi Cine-s mai tari? sau Piţi), textele cele mai substanţiale şi mai savuroase ale volumului sînt cele intitulate Lupii (pp. 39-65) şi Urşii (pp. 72-139), două adevărate “monografii” regizate beletristic, după modelul povestirilor sadoveniene la gura sobei, bazate pe observaţia vie, dar şi pe documentaţia folclorică, epuizînd realitatea şi proiectînd-o în mit. E aici şi ceva din verva eseistică odobesciană (Pseudokinegetikos), dar cu un alt gen de “erudiţie”, necărturărească, de “om al pămîntului”. Anevoie s-ar putea închipui o mai completă prezentare neconvenţională a celor două specii şi a raporturilor lor cu lumea umană, fără nici o lezare a cadrului estetic.

Mai rezistă “celula” românească de azi la acest gen de ofertă estetică de iz “sămănătorist”? Oricum ar fi, cine ar îndrăzni să-l reducă la ipostaza de condeier pe omul total, exponenţial şi eroic care a fost Ion Gavrilă Ogoranu, a cărui statură se ridică imperială, acum de dincolo de veac, deasupra tuturor cărţilor negre sau albe ale comunismului, cu acea maiestate a brazilor care “se frîng, dar nu se îndoiesc” şi de care “lumea lui Dumnezeu” e astăzi atît de lipsită şi de vinovat uitătoare? Pe bădia Gavrilă, dacă te cumineci verde cu el, în duh şi în cuvînt, sfîrşeşti prin a-l respira prin toţi porii, ca pe un văzduh de veşnicie românească la vămile din urmă ale unei istorii care mai degrabă nu l-a meritat… 

                                                                          

Răzvan CODRESCU

Ion Gavrilă Ogoranu: ultimul drum

ROBII LUI DUMNEZEU ION ŞI ANA:

Ion Gavrilă Ogoranu s-a strămutat la ceruri pe 1 mai 2006. La două luni după soţul ei, s-a stins, cu amărăciunea de a nu i se fi recunoscut oficial statutul de luptătoare anticomunistă, şi Ana Gavrilă (fostă Săbăduş), figură de neuitat a eroismului feminin românesc din a doua jumătate a secolului XX
Născută pe 10 decembrie 1921 în localitatea Drîmbar (jud. Alba), a fost înfiată de o mătuşă de la Galtiu (din acelaşi judeţ) şi a fost educată sub influenţa a doi oameni de mare suflet: preotul greco-catolic Iosif Pop (viitorul protopop din Târgu-Mureş) şi profesorul Vasile Hanu. Căsătorită în 1944 cu studentul medicinist Petru Săbăduş din Sibiu, şi-a asumat cu tot curajul lupta alături de el şi de camarazii lui de crez, inclusiv după ce aceştia s-au retras în munţi. În toamna lui 1948, bărbaţii au hotărît ca un grup din rîndurile lor (printre care şi Petru Săbăduş) să treacă graniţa spre Iugoslavia. Prinşi pe graniţă şi duşi la Timişoara, iar apoi la Cluj, au fost judecaţi formal în Săptămâna Patimilor din 1949, urma pierzîndu-li-se prin închisorile noului regim. Prin toamna lui 1952, Ana Săbăduş a aflat că soţul ei fusese ucis în bătaie chiar de odiosul Goiciu, directorul închisorii de la Gherla. A rămas cu doi copii mici, fără casă, fără slujbă, hărţuită de Securitate, abia reuşind cu timpul să-şi încropescă un adăpost şi să-şi cumpere un cal, cu care a făcut cărăuşie ani de-a rîndul, ca Fefeleaga din poveste.
În 1955, s-a refugiat la ea, din Munţii Făgăraşului, fostul camarad şi coleg de liceu al soţului ei, Ion Gavrilă, pe care s-a învoit să-l ţină ascuns (deşi ştia că era condamnat la moarte în contumacie) – situaţie care avea să dureze peste 20 de ani. Ulterior, se va căsători cu el şi-i va rămâne alături în toate împrejurările, până la venerabila vîrstă de 85 de ani. Acum se află înmormîntați unul lîngă altul, în cimitirul din Galtiu. Dumnezeu să-i odihnească în pace, cu toţi cei adormiţi ai lor. (R. C.)

INTERMEZZO LIRIC: VECERNII

SUMARUL BLOGULUI

DIN JOC ÎN JOC

Jucăm acelaşi joc în doi

de cînd s-a copt păcatu-n noi –

şi-am da pe-o clipă de plăcere

nu ani întregi, ci evi sau ere.

Şi dacă trupul nu mai are

destulă vlagă-n mădulare,

jucăm în gînduri şi în vise,

jucăm cu rănile deschise,

jucăm pe cer şi pe pămînt,

jucăm pe tot ce-avem mai sfînt,

şi ni se pare că-i devreme

şi n-am avea de ce ne teme,

pînă se face tot mai gol,

din ceas în ceas, din pol în pol,

şi tac cuvintele pe rînd,

din rost în rost, din gînd în gînd,

şi, Doamne, într-o bună zi

va fi tîrziu… şi nu vom şti.

RONDELUL TRUPULUI BĂTRÎN

Ne umileşte trupul în amurg,

precum şi noi l-am umilit odată,

şi parcă toate-s moi în el şi curg,

ca dintr-o cloacă de istov lăsată.

Cu spiţa frîntă ca un hîrb de roată,

şi cu rărunchii suliţe sau rug,

precum şi noi l-am umilit odată,

ne umileşte trupul în amurg.

Şi chiar suiţi pe suflet ca pe-un murg

hrănit cu jar din vise de-altădată,

cu cît mai grele zilele se scurg,

cu-atît mai mult, pe limba lui spurcată,

ne umileşte trupul în amurg.

DOINĂ DE SEARĂ

Doamne, mi-s bolînd de dor,

ca măiastrele cînd mor,

şi ispită cu ispită

umblă iadul să mă-nghită,

că de mult ce-am fost cîntat,

mi-am făcut din dor păcat:

mai c-o dragoste nurlie,

mai c-un vin de razachie,

mai c-o basnă, mai c-o hulă,

mai c-o muscă pe căciulă,

mai cu flinta, mai cu parul,

mai cu visul meu, hoinarul…

Doamne, mi-s de dor bolînd

şi de-o fi să mor cîntînd,

nu de rai te rog, că nu-s

vrednic eu de-aşa de sus,

ci, cît vreme-o vremui,

să rămîie-n lume vii:

cîte cîntece-am cîntat,

cîte visuri am visat,

cîte doruri m-au durut,

cîte nu le-am început,

cîte nu le-am isprăvit,

cîte-au prins şi n-au rodit…

Răzvan CODRESCU

RIDENDO CASTIGAT MORES (I)

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe...

Probleme generate de defrişarea intensivă

PĂRINTELE GALERIU – VEŞNICA POMENIRE!

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe…

Luna aceasta s-au împlinit 8 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Constantin Galeriu (1918-2003). M-am bucurat mult să primesc, în format electronic, un frumos grupaj cu texte şi fotografii realizat de d-na Argentina Grămadă, grupaj din care sînt reproduse şi cele de mai jos. (R. C.)

«LA BISERICA SILVESTRU

DOARME PREOTUL MĂIESTRU…»

            Între salcie şi brad, la „Biserica Sfântul Silvestru doarme preotul măiestru”, cum zicea un fiu duhovnicesc, poet de dragul părintelui nostru iubit. De Schimbarea la Faţă, la opt ani de la naşterea în ceruri a Părintelui Profesor Constantin Galeriu, la mormânt s-a cântat veşnica pomenire. Şi pentru a ne aminti că viaţa merge mai departe şi că pomenirea lui va fi „din neam în neam”, strănepotul părintelui a lăsat joaca şi a venit, chiar şi spre surprinderea tatălui său, preotul Cristian Galeriu, să cinstească solemnitatea momentului…

Cu foc din duhul Celui Preaînalt

Părintelui Constantin Galeriu

Dintr-un hotar şi până-n celălalt,

E amintirea ta sfinţind oriunde

Cu harul care truda o ascunde

Şi jertfa asumată în asalt.

Când sorb cuvântul tău purtat pe unde,

Cu foc din duhul Celui Preaînalt,

Şi în adâncul inimii tresalt –

Lumina necreată mă pătrunde.

Te simt acum mai viu ca niciodată

Din dragostea de suflet revărsată:

Minune e şi nu un paradox!

Milostivind ne însoţeşti prin vreme,

Cei însetaţi pe tine să te cheme

Virtute pentru neamul ortodox.

Vasile MUSTAŢĂ

(din Mărturii Silvestrene, nr 3/2010)

INTERMEZZO LIRIC: TREI DESVRĂJIRI

SUMARUL BLOGULUI

Bocca della verità

SUFLET DE PRISOS

Nici rochii să foşnească, nici dantele,

doar paşii goi, vicleni ca de pisică:

sfială n-ai, ci-abia de ştii de frică,

în lumea ta de ţoape şi lichele.

De nuri eşti ca de roade coapte plină,

dar nici o gingăşie nu te-nmoaie

şi-n carnea ta e-atîta vîlvătaie

că nu-ncălzeşti, ci arzi din rădăcină.

Un suflet ai şi tu, ca fiecare,

dar nu ţi-l ştii, sau ţi-l urăşti de moarte,

ca pe-un blestem ce dinăuntru doare.

De ce-i e scris acestui trup să-şi poarte

înfricoşata sufletului cruce,

cînd nici n-o vrea, nici bine nu-i aduce?

SONETUL VISELOR PIERDUTE

Puţin îi pasă visului că moare:

doar noi căinăm apusa lui splendoare

şi-ncet, dar sigur, vis pierdut cu vis,

mai sărăcim de-un colţ de paradis.

De vise sîntem triste ţintirime

şi nu-i nimic mai mult să ne deprime

decît că nu rămîne, la soroc,

de nici un vis al vieţii noastre loc.

Iubirea doar, ce-n pîrga ei nu cere

nimic în schimb, ba nici măcar să spere,

ci arde-n sine, tainică şi pură,

e-a veşniciei singură măsură

şi-n ea visarea se răzbună, poate,

de-a fi nimic, cînd s-a crezut de toate…

MINUNATA PESCUIRE

Ni-i drumul drept, de-acum, spre Judecată:

din mult ce-a fost, tot mai puţin rămîne

şi-n cumpăna dreptăţii, să ne bată,

se strîng ciopor păcatele bătrîne.

Nu Dumnezeu ne judecă, nici sfinţii,

ci noi pe noi, cu mintea de pe urmă,

muşcînd zăbala timpului cu dinţii,

codaş de singuri, sau pierduţi în turmă.

Doar crucea, ca o undiţă, ne prinde,

de vrea Pescarul să ne-ntindă nadă

şi să ne facă cinei lui merinde.

Ori una-n El, ori fără El nimica:

de nu ne-nghite Dragostea, ne pradă –

şi fără rest ne nimiceşte – Frica.

Răzvan CODRESCU

STOP-CADRU: SCANDAL? CURIOZITATE? CLARVEDERE?

SUMARUL BLOGULUI

Francisc din Assisi pictat 

de părintele Arsenie Boca 

în Biserica Drăgănescu!

(Sper că, deşi i-am ieşit din graţii, d-na Corina Negreanu nu se va supăra că am preluat această fotografie de pe blogul dumneaei...)

STATUIE PAPALĂ ÎN INIMA CAPITALEI

SUMARUL BLOGULUI

Îi mulţumesc d-lui Vladimir Bulat pentru îngăduinţa de a-i posta textul de mai jos şi pe blogul meu, precum şi pentru fotografiile trimise (pe care le-a realizat personal).

Karol Wojtyla, Papa Ioan Paul II, ar fi putut avea foarte bine statuie, la Bucureşti sau oriunde altundeva, nu neapărat ca Suveran Pontif beatificat, ci pur şi simplu ca mare personalitate publică a secolului XX. Statuia nu are nimic ostentativ şi se poate spune că reprezintă o lecţie de măsură şi bun-gust în spaţiul public de la noi, invadat în ultimele decenii de „monumentele” cele mai stranii, în care nimeni nu mai seamănă cu nimeni şi ai căror autori se cred mari „vizionari”, confundînd cetatea cu propriul atelier de creaţie („revoluţionară”, desigur) sau cu expoziţiile lor personale (de obicei pline de pretenţii, dar goale de vizitatori). Specimenul acesta de „artist neînţeles”, pentru care nimic nu mai are valoare în sine, ci totul devine pretext pentru exerciţiile sale „vizionare”, găseşte cîte un primar sau edil semianalfabet (care îi zice lui „maestre” şi căruia el îi zice, eventual, „excelenţă”, cum mi-a fost dat să aud cu urechile mele!), dispus să-l lase să-şi facă de cap pe spinarea memoriei naţionale şi pe banii contribuabilului derutat.

Nu ştiu dacă reprezintă o consolare că ceea ce la noi este aproape regulă se mai întîmplă, accidental, şi pe la case mai mari, cum a fost, recent, cazul unei statui (tot a lui Ioan Paul II) de la Roma*. Cînd vezi oroarea respectivă (care a bulversat şi Vaticanul), recunoşti că la noi Papa Ioan Paul II a avut mare noroc (chiar dacă fără nici o esenţială contribuţie românească) şi că pînă la urmă norocul lui e şi al nostru (vreau să zic al bietului Bucureşti, îndestul bîntuit de dihăniile „vizionarismului” autohton)… (R. C.)

“TOŢI SĂ FIE UNA”:

BUSTUL PAPEI IOAN PAUL II

LA BUCUREŞTI

Ut unum sint (Ioan 17, 21) este şi titlul unei enciclice din  25 mai 1995, prin care Papa Ioan Paul al II-lea chema lumea creştină spre Ecumenism, în perspectiva Milleniumului ce urma să vină. Îndemnul Evanghelistului Ioan este înscris şi pe soclul pe care e montat acum bustul fostului Severan Pontif, recent beatificat la Roma. Dezvelirea monumentului a avut loc la 1 august, în Bucureşti.

Presa noastră a fost zgîrcită în a da detalii de la această inaugurare, dar un lucru esenţial s-a strecurat totuşi în acele parcimonioase relatări: numele artistului care a sculptat în bronz chipul Papei. Este vorba de artistul sloven de origine bosniacă Mirsad Begić (născut la 31 ianuarie 1953 în Glamoč, o localitate din Bosnia-Herţegovina).

Trebuie spus că a fost o surpriză de proporţii să avem în oraş un bust excepţional, fără participarea artiştilor români! Poate tocmai de aceea mass-media de la noi a şi acordat atît de puţină atenţie acestui monument. Mai bine zis: aproape deloc. Dacă încercaţi să vă informaţi, nu prea sînt sorţi de izbîndă, iar cu imaginile e şi mai rău. Tocmai de aceea, am decis să merg la faţa locului, să mă conving şi să analizez „la cald” piesa.

Impactul vizual pe care-l produce bustul, modelarea chipului, expresivitatea obţinută, materialitatea „catifelată” şi „pulsatorie” a bronzului – toate sînt copleşitoare şi arată cu certitudine faptul că opera aceasta aparţine unui maestru. Unuia care ştie cum trebuie să arate un bust, un monument, şi cum să evoce fără tăgadă şi percutant prezenţa celui îmbălsămat în spaţiul public.

M-am interesat cine este sculptorul Mirsad Begić. A studiat la Sarajevo (licenţiat în 1974), la Ljubliana (diplomă obţinută la Academia de Artă, în 1979), iar apoi, începînd cu 1982, a fost discipolul lui Sir Anthony Caro, la St. Martins School of Art din Londra.

Perioada de după revenirea din Anglia a fost marcată de căutarea unui stil sculptural propriu, a unei stilistici recognoscibile, foarte elaborate.

Bustul este „viu” din orice unghi l-ai privi, nu are nici un unghi „mort”; cel portretizat este prezent şi percutant, dar şi alte lucrări ale artistului arată cît de serios abordează acesta de fiecare dată problematica unicităţii oricărui personaj pe care i-a fost dat să-l imortalizeze. De bună seamă, a avut comenzi dintre cele mai alese: bustul pictorului Anton Ažbe (1862-1905), instalat la München; monumentul omului politic sloven Ivan Hribar (1851-1941), primar al Ljublianei între 1896 şi 1910, cel care a modernizat oraşul de la Adriatica după cutremurul din 1895; bustul nobilului şi mecenei artiştilor Sigismund (Žiga) Zois (1747-1819), dezvelit la Ljubliana; bustul pictorului sloven Joze Tisnikar (1928-1998).

Chiar dacă am unele rezerve faţă de soclul din marmură – care putea fi mai puţin „bătrînicios” şi predictibil, ca să mă exprim eufemistic (probabil că asta este partea de contribuţie a părţii româneşti...) – poziţionarea în contextul oraşului este cît se poate de bine aleasă, bustul Papei fiins amplasat între sediul Nunţiului Papal de la Bucureşti (str. Constantin Stahi) şi Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (ortodoxă), de pe Schitu Măgureanu. Astfel, fericitul întru adormire Papa Ioan Paul al II-lea va privi de aici încolo spre răsărit (Orientale lumen), pentru a împlini acel ardent deziderat, pentru care a pledat: „Toţi să fie una” (Ut unum sint).

Vladimir BULAT

A se vedea şi http://ochiuldeveghe.over-blog.com/article-to-i-s-fie-una---bustul-papei-ioan-al-ii-lea-la-bucure-ti-81765184.html

* Este vorba de statuia dezvelită pe 18 mai a. c. în Piazza Cinquecento, din faţa gării Termini, în prezenţa primarului Romei (Gianni Alemanno), a ministrului Transporturilor (Altero Mattioli), dar şi a unei înalte oficialităţi a Vaticanului (cardinalul Agostino Vallini). De bronz masiv, înaltă de 5 metri şi „vizionară” nevoie mare (a se vedea imaginile care urmează acestei note), statuia a fost realizată, la iniţiativa Primăriei, de un Oliviero Rainaldi, sculptor care a adoptat, în faţa potopului de critici, atitudinea „artistului neînţeles” (încă unul, Doamne!). Cel mai neînţelegător pare cotidianul catolic L’Osservatore Romano, oripilat de „capul exagerat de sferic”, care nici pe departe „nu seamănă cu Wojtyla”. Da, dar ce idee! Ce viziune! Ce curaj al sfidării! În faţa unui asemenea puseu de originalitate genială, ce mai contează cum arăta (ne)fericitul ăla, Wojtyla sau cum l-o fi chemat, sau ce se aştepta să vadă, pe banii lui, vulgul ăsta tîmpit, care crede că memoria înseamnă reverenţă şi fidelitate?!

INTERMEZZO LIRIC: TREI CÎNTECE DAMNATE

SUMARUL BLOGULUI

PRIMUL DAMNAT

«E Dumnezeul nostru prost de bun,

călcînd mereu cu mila pe dreptate,

şi-i răbdător pe-oricîte cruci l-am bate,

iubindu-ne pe toţi ca un nebun.

Ce rău să fac, ce hulă să mai spun

şi-n ce mormînt să îl mai ferec poate,

din firea lui s-ajung vreodată-a-l scoate

şi pe Adam în mine să-l răzbun?

Nu-mi trebui mila lui – şi dracul ştie!

De nu-s eu Zeul, nu mai vreau deloc

de-a lumea şi de-a viaţa să mă joc!

Să îl disper, aş da o veşnicie,

dar El mă iartă iar – şi pentru noi

s-ar tăvăli cu slava prin noroi!»

AL DOILEA DAMNAT

«Mi s-a acrit de raiul tău cuminte,

de rugi, de îngeraşi, de floricele…

şi nu mai simt în sîngiurile mele

decît o ură oarbă şi fierbinte!

Nu-i ura mea ca vrajba celui care

s-a răzvrătit cu ceata lui întreagă

şi cu răceală veşnică te neagă:

eu port un rug încins în mădulare.

Te preaurăsc din carne şi din oase,

din sîngele ce-n clocot dă prin vine,

din tot ce-i greu şi stricăcios în mine,

din disperarea morţii nemiloase,

iar gîndul paie doar pe foc îmi pune,

să crească jaru-n mii de limbi nebune.»

AL TREILEA ŞI MARELE DAMNAT

«Mă tot întind ca iedera pe goluri

şi-aşa-s de mare, Doamne, că Mă tem

că nu-Mi voi da de capăt niciodată,

la trup – ispită şi la duh – blestem.

Tînjind să fiu, Mă risipesc în moarte,

tînjind să mor, Mă risipesc în vieţi,

şi cresc mereu, din strîmbă rădăcină,

în vălătuci de ceaţă şi tristeţi.

Mănoasă Mi-s şi tragică minune,

neţărmurit şi nevremelnic dor...

Spuneai ceva de-o cruce suitoare

şi de-o lumină ninsă pe Tabor?...

Din rostul tău Mă tulbură crîmpeie;

de M-aş opri, te-aş înţelege poate...

Dar nu e chip: ca iedera pe goluri

Mă-ntind mereu şi te umbresc în toate.»

Răzvan CODRESCU

INTERMEZZO LIRIC: ACASĂ

SUMARUL BLOGULUI

COLINDA DORULUI DE-ACASĂ

ACASĂ este rost de îndurare,

frînt pentru toţi şi-ntreg în fiecare,

lumină ce ne-ncinge ca o haină

cu cea dintîi şi cea din urmă taină.

ACASĂ este firea noastră bună,

ce din risipe ca un har ne-adună

şi-nscrie-n noi statornica pecete

a cerului umblat pe îndelete.

ACASĂ este locul de oriunde

cu limbi de foc iubirea ne pătrunde

şi plămădeşte-n noi, ca o stihie,

din cîte-au fost, pe cele ce-au să fie.

ACASĂ este vremea fără vreme

a numelui pe care-o să ne cheme,

din criptele cuvintelor uitate,

Cuvîntul viu, mai mare peste toate.

ACASĂ este, între jos şi sus,

înveşnicirea noastră în Iisus

şi plinătatea, între sus şi jos,

a bucuriei noastre de Hristos.

ACASĂ este sîntreime lină

a slavei care trebuie să vină

şi-n strălumina căreia se scoală

Adam din somnul lumii ca din boală.

ACASĂ este-a fi ce-am fost dintîi,

cu coasta-n noi şi raiul sub călcîi,

căliţi în vis, prin spaţii şi prin ere,

să fim trupeasca Duhului putere.

Răzvan CODRESCU

(Picturile aparţin lui Jacek Yerka şi Ivan Generalici)

PREACINSTIREA MAICII DOMNULUI

SUMARUL BLOGULUI

Adormirea Maicii Domnului (Serbia, sec. XIII)

Reporter: Am aflat că din botez purtaţi numele de Marian. Aveţi evlavie la Maica Domnului, domnule Codrescu?

Răzvan Codrescu: Atîta evlavie cîtă poate avea un nedesăvîrşit ca mine. Mă străduiesc să o cinstesc după cuviinţă şi îi cer ajutorul, pe care l-am şi simţit nu o dată, asupra mea şi a altora, pentru care mi s-a întîmplat să mă rog, la biserică sau acasă... De altfel, ca ortodox, cu Maica Domnului te întîlneşti la tot pasul: în icoane, în slujbe, în rugăciunile de obşte, în scrierile sfinte, în literatura teologică… Dar bucuria cea mai deplină este, cred, să o întîlneşti, măcar din cînd în cînd, în sufletul tău, ca pe o tainică prezenţă maternală, mai presus de imagini şi de cuvinte…

Rep.: La fel simte nu numai un răsăritean ortodox, dar şi un apusean catolic… Cultul Maicii Domnului uneşte Bisericile tradiţionale. Nu-i aşa?

R. C.: Da, e o notă diferenţiatoare importantă faţă de cultele protestante şi neoprotestante. Dar sînt şi între ortodocşi şi catolici, pe lîngă destule asemănări, unele deosebiri… de sensibilitate mistică, aş zice… Ele transpar şi în formele exterioare ale cultului…

Rep.: Vă referiţi la dogma Imaculatei Concepţiuni?

R. C.: Şi la această inovaţie dogmatică tîrzie a papalităţii, dar nu neapărat în primă instanţă. Această dogmă – pe care Ortodoxia o respinge categoric, ca relativizînd raportul dintre uman şi divin, precum şi unicitatea cazului hristic – este şi ea consecinţa deosebirii de sensiblitate mistică despre care vorbeam. În fond, catolicismul extinde abuziv, dintr-un prisos de evlavie, dar desigur nu şi dintr-un prisos de har, dogma neîntinării de la zămislirea şi naşterea Mîntuitorului la zămislirea şi naşterea Sfintei Marii din Sfinţii Dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana. Nu-i singura deosebire dogmatică în plan mariologic, dar eu nu pe aceste inovaţii dogmatice aş insista aici, ci pe diferenţe de dată mai veche şi resimţite mult mai direct în viaţa de zi cu zi a credincioşilor, mental şi comportamental. Bunăoară, deşi şi unii şi alţii cinstesc deopotrivă maternitatea şi fecioria Sfintei Marii, apusenii sînt înclinaţi să pună accentul pe feciorie, numind-o predilect Sfînta Fecioară, iar răsăritenii pe maternitate, numind-o predilect Maica Domnului sau Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos)…

Maica Domnului din Vladimir (sec. XI?)

Rep.: Probabil de aici şi marile deosebiri de reprezentare: în icoane, în tablouri, în statui…

R. C.: Sigur, şi de aici, dar nu numai. Apusul, după Marea Schismă de la 1054, a pierdut relativ repede sensul icoanei, pe care abia astăzi începe să-l redescopere. Iconografia s-a transformat acolo, treptat, în simplă pictură religioasă, lăsată la cheremul fanteziei creatoare a artiştilor, seduşi tot mai mult de „naturalismul” artei moderne (renascentiste şi postrenascentiste). De la un moment dat, Apusul n-a mai avut icoane, ci tablouri, arta sacră a împrumutat principiile, criteriile şi tehnicile artei profane, ba chiar se poate spune că dezduhovnicirea a fost împinsă pînă la desacralizare. Pe urmă Apusul a extins reprezentările sculpturale şi tot mai multe statui ale Fecioarei (între care şi aşa-numitele „Madone negre”) au angajat pelerinaje şi au jucat întrucîtva rolul icoanelor făcătoare de minuni din aria ortodoxă, uneori cu manifestări similare (de pildă, în Răsărit plîng sau sîngerează icoanele, în Apus – mai cu seamă statuile). Drumul de la reprezentarea hieratică de tip bizantin la reprezentarea naturistă de tip renascentist, apoi de la reprezentarea picturală la cea sculpturală seamănă cu un fel de materializare în trepte a spiritualului… Dar mă tem să nu fiu prea speculativ… În fond, e treaba apusenilor cum înţeleg ei să-şi exercite evlavia şi să-şi gestioneze percepţia sacrului… Noi constatăm însă, dincolo de explicaţii, diferenţele certe şi uneori radicale. Mesajul icoanelor răsăritene este prin excelenţă duhovnicesc, în ele simbolistica şi expresivitatea sînt dincolo şi mai presus de frumosul „estetic” al artei profane, ce pare pur şi simplu ignorat. Madonele apusene, în marea lor majoritate, sînt nişte tinere femei mai degrabă nurlii, frumoase după normele lumescului, adeseori fără nici o sugestie de spiritualitate. (În paranteză fie spus, transfigurarea femininului pare să le fi ieşit – prin acele donne angelicate, în frunte cu Beata Beatrix a lui Dante – mai degrabă poeţilor decît pictorilor apuseni din Evul Mediu tîrziu şi din Renaşterea timpurie.) Şi nu este vorba numai de reprezentările Maicii Fecioare, ci şi de cele ale Pruncului, îngerilor sau altor personaje însoţitoare, de întregi ansambluri compoziţionale. Dacă „primitivii” italieni (Cimabue, Duccio, Giotto) mai sînt încă tributari „canoanelor” bizantine (s-a şi spus despre ei că n-ar fi fost decît „nişte bizantini de geniu”), reprezentările scenelor religioase ajung treptat din ce în ce mai libere şi mai divergente. Dintre cele în care apare şi Maica Fecioară, unele sînt aproape egal de răspîndite în Răsărit şi în Apus (Naşterea din Betleem, Buna Vestire, jelirea Domnului la coborîrea de pe Cruce etc.), dar viziunile devin tot mai diferite. Altele sînt frecvente în Apus şi foarte rare în Răsărit, sau invers. În Apus, bunăoară, e des reprezentată Sfînta Familie (Iosif, Maria, Pruncul), aproape neglijată în Răsărit, unde abundă, în schimb, reprezentările de tip Deisis (Hristos, Maica Domnului, Ioan Botezătorul), practic absente în Apus. Adormirea Maicii Domnului – că tot sîntem în ajunul marelui praznic – e cu timpul (mai ales după secolul XV) tot mai puţin reprezentată în arta religioasă apuseană, de parcă spiritul „pozitivist” al Apusului s-ar fi temut, conştient sau subconştient, ca nu cumva prestigiul Maicii Vieţii să fie lezat de înfăţişarea ei pe năsălie… Într-un cuvînt, reprezentările apusene devin tot mai particulare, mai realiste şi mai sentimentale („cultul inimii” e simptomatic), pe linia unui pietism estetizant, cu tentă tot mai lumească sau mai „antropomorfizantă”…

Leonardo da Vinci: Madonna Litta

Rep.: Într-adevăr, sînt specifice catolicismului cultul „Inimii Preasfinte a lui Isus” şi cultul „Inimii Neprihănite a Fecioarei”… Aş vrea însă să vă întreb altceva: nu cumva creştinismul tradiţional, fie el oriental sau occidental, ajunge s-o transforme pe Maria din Nazareth într-o divinitate, la paritate cu Sfînta Treime, cum sună mai ales reproşurile unor secte de azi?

R. C.: Nici vorbă! E numai o impresie – fie a celor necatehizaţi, fie a celor smintiţi de răstălmăciri eretice. În privinţa aceasta, lucrurile sînt clare, atît în Răsărit, cît şi în Apus (chiar dacă unele exagerări sau stîngăcii dogmatice ale romano-catolicismului vor fi contribuit la această impresie falsă): Maica Domnului este fiinţa creată care a atins cel mai înalt grad de desăvîrşire, atît la nivelul creaţiei văzute, cît şi al celei nevăzute (“mai cinstită decît Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decît Serafimii”), şi de aceea i se şi acordă o cinstire aparte (preacinstire sau supracinstire; catolicii zic: supravenerare), mai prejos de adorarea cuvenită lui Dumnezeu/Sfintei Treimi (Tatălui, Fiului, Duhului Sfînt), dar mai presus de cinstirea sau venerarea adusă Îngerilor şi Sfinţilor. Sînt deci trei trepte, marcînd distincţii clare, pe care le face orice credincios adevărat (chiar dacă în vorbirea curentă apar unele oscilaţii): cinstire, preacinstire, adorare; sau, în termeni catolici, venerare, supravenerare, adorare. Şi aici limba greacă ne lămureşte cel mai bine: lui Dumnezeu – şi numai Lui – I se cuvine latreia (adorarea, închinarea supremă), deosebită esenţial şi categoric de cinstirea în general (proskynesis), care se poate manifesta fie ca hiperdoulia (preacinstire: Maica Domnului), fie ca doulia (cinstire: Îngerii, Sfinţii). Că omul, smintindu-se, poate cădea în diferite „latrii” necuvenite, cum este şi ido(lo)latria, aceasta-i cu totul altă discuţie!... (Puteţi citi textul integral al interviului în volumul: Răzvan Codrescu, Sic credo. Mărturisiri dialogale, cu un cuvînt înainte de Costion Nicolescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2014, p. 53 şi urm.)

A consemnat

Cristina Pop

Deisis (Şcoala Cretană, sec. XV)

Interviu apărut în Lumea credinţei, an IX, nr. 9(98), septembrie 2011, pp. 35-39, cu titlul "Preacinstirea Maicii Domnului în Răsărit şi în Apus. In­terviu cu scriitorul Răzvan Codrescu".