vineri, aprilie 29, 2011

UN INTERVIU DESPRE MARTIRII ÎNCHISORILOR

SUMARUL BLOGULUI

Diaconeşti: Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc (Piteşti - detaliu)


Înapoi la istorie sau reevaluarea spirituală
a portretului martirului român
din temniţele comuniste


Tudor Petcu: Înainte de toate, v-aş ruga, domnule Răzvan Codrescu, să ne focalizăm atenţia asupra ideii de cunoaştere şi recunoaştere a istoriei recente care şi-a pus amprenta asupra conştiinţei colective româneşti. Mă refer cu precădere la instituţionalizarea oarecum superficială a acestei cunoaşteri, ceea ce atrage după sine şi o percepţie greşită asupra semnificaţiei istoriei recente a poporului român. Iar cînd spun instituţionalizare fac trimitere precisă la sistemul de educaţie, dar şi la diferitele organe de cultură abilitate să ilustreze esenţa trecutului identitar, spiritual şi moral al României supuse represiunii comuniste. Altfel spus, care este viziunea dvs. asupra stadiului în care se află aşa-zisa pedagogie socială românească privitoare la receptarea trecutului românesc recent şi ce consideraţi că ar trebui făcut pentru adevărata cunoaştere şi recunoaştere a acestuia?

Răzvan Codrescu: Din păcate, istoriografia noastră continuă să fie una puternic ideologizată, iar ea se reflectă ca atare şi în manualele şcolare, ceea ce împiedică o cunoaştere şi o asumare reală a istoriei recente. O nouă gîndire unică şi un nou limbaj de lemn tind să ia (dacă nu au şi luat deja) locul celor comuniste. Fiind tot o gîndire şi un limbaj de stînga, păstrează destule clişee şi idiosincrazii marxiste. În plus, s-a dat în damblaua aşa-numitei «demitologizări» a istoriei: trecutul nu trebuie să mai aibă nimic exemplar şi însufleţitor, ci e mai degrabă livrat conştiinţelor tinere ca un depozit de contraexemple, ideea fiind că avem un prezent precar din pricină că trecutul a mers pe căi greşite. Chiar apartenenţa noastră la Ortodoxie a ajuns să fie privită ca un handicap istoric! Modelele bune de urmat nu mai sînt în istoria noastră, ci pe aiurea. Comunismul este prezentat ca un regim abuziv, dar se spune prea puţin despre rezistenţa anticomunistă din închisori, din lagăre şi din munţi (zeci de mii de oameni, de toate profesiile şi condiţiile sociale), pentru că a fost adeseori prea «naţionalistă» şi prea «religioasă», deci necorespunzătoare standardelor «europene» actuale. Decît un adevăr istoric necorespunzător ideologic, mai bine tăcerea! Şi, la o adică, mistificarea. Cred că nici un alt popor european n-a mai minţit despre sine atît cît au minţit – şi continuă să mintă – românii, cel puţin la nivel oficial. Pînă să se poată interveni de sus (pentru aceasta e nevoie de oameni publici oneşti şi responsabili, cum nu prea avem în structurile actuale), e necesară o rezistenţă intelectuală individuală la manipulare şi mistificare, adică refuzul hotărît şi demn de a face jocul unei anumite propagande.

T. P.: Deşi s-au realizat anumite documentare pe tema universului concentraţionar din România comunistă şi s-au şi elaborat cîteva publicaţii în acest sens, există totuşi un real dezinteres faţă de nenumăraţii martiri din temniţele comuniste, care, prin lupta lor continuă, au căutat să păstreze aprinsă flacăra credinţei şi a identităţii naţionale. Mai trist este că nici Biserica Ortodoxă Română nu-i menţionează suficient de des, în aşa fel încît românul generic sau ca entitate socială activă să fie măcar un martor reflexiv atent, pentru a nu spune o minte responsabilă. Oricum, există o mare problemă şi în legătură cu faptul că Biserica nu doreşte să-i canonizeze pe baza simplului motiv ca mulţi dintre martiri au fost simpatizanţi sau membri ai Frăţiilor de Cruce din cadrul Mişcării Legionare, fiind total de neînţeles ignoranţa Bisericii ca instituţie oficială sub acest aspect. Care este factorul determinant pentru o astfel de atitudine din partea Bisericii Ortodoxe Române şi în ce măsură consideraţi că ar trebui să vorbim despre necesitatea unei purificări a BOR ca instituţie?

R. C.: Şi Biserica, şi Şcoala sînt încă pline de oameni care s-au format în comunism şi au fost cu acesta în diferite forme şi grade de complicitate. Acestor oameni le e greu să facă o critică radicală a comunismului şi să omagieze rezistenţa jertfelnică anticomunistă, pentru că fie se simt cu musca pe căciulă, fie chiar mai au nostalgii comuniste. Biserica Ortodoxă, pe de altă parte, se teme să nu fie asociată cu legionarismul, să nu pară reacţionară şi fundamentalistă, pentru că majoritatea covîrşitoare a celor care s-ar cuveni canonizaţi ca martiri au fost fie legionari, fie membri ai Frăţiilor de Cruce (asimilate tot cu Legiunea). Iar mulţi dintre aceştia au fost chiar preoţi şi călugări. Întrebarea este: s-au jertfit ei pentru crezul lor politic sau pentru crezul lor religios? Jertfa a fost, pînă la urmă, pentru Cruce, Ţară şi Neam în general, căci aventura politică a tinereţii lor era demult expirată... Dar Biserica ar putea deocamdată să rînduiască măcar o zi pe an de cinstire a tuturor martirilor din temniţele comuniste, fără nominalizări: s-ar evidenţia astfel, măcar în conştiinţa credincioşilor, dimensiunea jertfelnică generală a trecutului recent. Din păcate, pînă acum, Biserica Ortodoxă Română nici atît nu a catadicsit să facă, în timp ce în Rusia, mama comunismului, Biserica a canonizat deja nominal sute de martiri ai crucii din Gulag! Trebuie însă spus că există la noi un puternic curent de cinstire a martirilor în mediile mănăstireşti, ca şi în sînul laicatului ortodox activ. Poate că aceste două fronturi, conjugate, vor reuşi, treptat, să sensibilizeze şi ierarhia bisericească. Iar dacă legionarismul e piatra de poticnire, atunci s-ar putea începe canonizările cu acei martiri ai închisorilor despre care se ştie sigur că n-au fost legionari: un Mircea Vulcănescu, un Daniil Sandu Tudor… La «purificarea» Bisericii nu mă pricep şi cred că este mai degrabă treaba lui Dumnezeu. Nu trebuie totuşi trecut cu vederea că sub egida Bisericii a apărut, în 2007, un martirologiu destul de amplu şi de bine alcătuit (iniţiat şi finanţat, ce-i drept, din afară). Iată că avem cel puţin un precedent în care Biserica s-a implicat semnificativ, sub vechiul Patriarh. Poate că noul Patriarh nu a avut suficient timp deocamdată să ducă lucrurile mai departe…

T. P.: Gîndindu-mă la martirii din temniţele comuniste româneşti, nu pot să nu aduc în discuţie nişte nume precum Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau Roman Braga. Mai ales numele lui Valeriu Gafencu constituie o mare pagină din istoria recentă a martirajului românesc şi nu întîmplător Nicolae Steinhardt l-a numit «sfîntul închisorilor». În acest sens, aş fi dorit să vă întreb dacă destinul unui martir asemenea lui Valeriu Gafencu poate reprezenta prototipul adevăratului apărător al conştiinţei identitare şi spirituale.

R. C.: Este indiscutabil că Valeriu Gafencu rămîne un personaj exemplar: nu numai prin moartea mucenicească, nu numai prin înălţimea şi puritatea trăirii sale creştine, dar şi pentru faptul că a generat o adevărată mişcare duhovnicească – un fel de «Rug Aprins» al închisorilor – printre tinerii deţinuţi, descrisă cel mai bine în memoriile lui Ioan Ianolide. Şi asta în condiţiile în care Gafencu nu era nici preot, nici monah şi nici măcar student în Teologie. Era un eminent student în Drept, trecut scurtă vreme prin Frăţiile de Cruce. El depăşise însă legionarismul ca experienţă politică şi înaintea morţii a mărturisit: «Nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!». S-a spus că legionarii ar fi fost antisemiţi incorigibili, dar Gafencu, deşi grav bolnav de plămîni, i-a cedat medicamentele sale unui evreu (Richard Wurmbrand) şi a fost numit «sfîntul închisorilor» chiar de către un evreu (N. Steinhardt). Gafencu a murit în închisoare, la Tg. Ocna, în 1952, alţii şi-au dus crucea pînă în 1964, la graţierea generală (făcută de comunişti sub presiunea forurilor internaţionale). Părintele Gheorghe Calciu, pe care l-aţi pomenit, după ce a fost deţinut politic timp de 16 ani sub Gheorghiu-Dej, a mai făcut 5 ani de închisoare politică şi sub Ceauşescu, pentru că s-a opus pe faţă dărîmării bisericilor şi ateizării tinerelor generaţii: 21 de ani de închisoare pentru că a crezut în Hristos şi în destinul creştin al neamului românesc! Or, dacă astfel de oameni nu ni-s modele, atunci care ar fi, mă rog, modelele «dezirabile»?!... (Puteţi citi textul integral al interviului în volumul: Răzvan Codrescu, Sic credo. Mărturisiri dialogale, cu un cuvînt înainte de Costion Nicolescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2014, p. 75 şi urm.)


Aiud: mausoleul-biserică de la Rîpa Robilor (interior)

Mai puteţi citi în arhivele acestui blog:


* Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului
* Despre martirii secolului XX (cu Răzvan Codrescu, Ierom. Amfilohie Brânză, Monahul Moise de la Oaşa, Dan Puric)
* Mărturii din Gulagul românesc: Portretul fiarei la tinereţe (din memoriile fostului deţinut politic Demostene Andronescu)
* Un mare poet din închisoare (Constantin Oprişan)
* Legende vii ale luptei anticomuniste (Raul Volcinschi prezentat de Lucian D. Popescu)
* 10 scrisori inedite ale lui Ioan Ianolide (urmate de un reportaj de Gh. Ciocioi)
* De vorbă cu sora lui Valeriu Gafencu (interviu de Gh. Ciocioi)
* Sfinţii închisorilor: Părintele Marcu (prezentat de Lucian D. Popescu)
* Dan Puric şi crucea Aiudului (un text de Claudiu Târziu)
* Proiectul Aiud: semne de împăcare?
* Sub semnul Înălţării Sfintei Cruci. Aiud: de la 21 august la 14 septembrie
* Lămuriri principiale despre Proiectul Aiud (cu un interviu dat de Dr. Pavel Chirilă)

publicat de Răzvan Codrescu @ 16:26   0 comentarii

marți, aprilie 26, 2011

LA MAI PASĂ CREŞTINILOR?

SUMARUL BLOGULUI

DACĂ TOT ESTE PAŞTELE... CRUCIŢI-VĂ!

Paradis pascal...



 Statele Unite: replică la Mount Rushmore



De bună voie şi nesiliţi de nimeni...



România: evlavie la Sfîntul Valentin...



Şi dacă tot veni vorba...



Puteţi citi pe acest blog:

* Problema homosexualităţii: Aspecte medicale şi teologice. Cine pe cine discriminează?
* Geaba vii, geaba te duci... (despre Marşul pentru Familie şi Marşul Diversităţii)
* Veşti proaste pentru homosexuali (două comunicate ale A.F.R.)

publicat de Răzvan Codrescu @ 04:30   4 comentarii

luni, aprilie 25, 2011

UN TEXT DE LUCIAN D. POPESCU

SUMARUL BLOGULUI

Mostră de “spirit” pascal românesc (2010)


“PAŞTE FERICIT” ?

E doar prilej de întristare şi jenă atunci cînd, din pompa formalismului recent şi din descreieratul establisment comercial izbucnesc, cu totul desincronizat şi blasfemiator, neavenite urări de... “Paşte fericit!” (traducere decerebrată a englezescului Happy Easter). Eu, unul, sînt pus în dificultate, dar prefer să nu răspund nimic atunci cînd, în Săptămîna Mare, mi se aruncă formula asta ori cealaltă, la fel de nepotrivită: “Sărbători fericite!”.
Săptămîna Mare este o vreme pe care Biserica a rînduit-o pentru ca noi să avem mai mult sprijin spre a ne sincroniza (aşa cum, de altfel, în tot timpul ar trebui să o facem) întru existenţa la care Hristos ne cheamă. În aceste zile inima noastră se poate încălzi şi cerbicia noastră se poate înmuia mai lesne, căci noi devenim martorii patimilor lui Hristos. Deşi nu pune pe sine sac şi cenuşă, ferindu-se să bată toba pe seama oricărui fel de detaliu al postirii, credinciosul alege să se apropie de dumnezeiasca smerenie a lui Hristos cu o minimă nevoinţă personală, pe care Judecătorul o va  socoti de la bănuţul văduvei şi pînă la darul bogatului.
Întreaga Săptămînă Mare, care începe cu slujba Deniei din seara Duminicii Floriilor, este o lentă şi îndelungă urcare a Golgotei. În răstimpul acesta se cuprind toate legile şi toate proorociile, vechitestamentare şi noutestamentare, căci dragostea lui Dumnezeu face un imposibil şi inimaginabil act de smerenie în trup omenesc. Evenimentele se repetă în fiecare an, implacabil, pentru că noi, cu păcatele noastre, punem la cale răstignirea lui Hristos, intrînd de fiecare dată, conştient ori inconştient, cu voie ori fără voie, în rolul de martori-complici ai deicidului.
Pe măsură ce aceste zile trec, tensiunea se acutizează, iar cel care intră în ritmul deniilor nu se poate să nu simtă asta. Joi şi Vineri se petrec cele mai mari grozăvii ale tuturor timpurilor. Hristos, Dumnezeu-Omul – Care este Calea, Adevărul şi Viaţa – este vîndut, chinuit, batjocorit, ucis şi îngropat. Iar noi cădem într-un abis al întristării o dată cu prohodirea; “Spaimă ia pe îngeri/ De grozava-Ţi moarte,/ O, Făcător a toate!”.
În mod limpede, între toate acestea, ca la orice îngropăciune, nu este loc pentru urări de bine, firitiseli şi politeţuri, căci creştinul a devenit acum  – în timp real, cum se zice într-un anumit jargon tehnicizant – contemporanul episoadelor esenţiale ale istoriei mîntuirii. Chiar dacă se gîndeşte şi la ceea ce va fi Sîmbătă noapte şi Duminică, el o face cu sfială şi cu măsură. Nu poate ura “Sărbători fericite!” – oricum e o singură Sărbătoare, ba chiar Sărbătoarea –, şi nici “Paşte fericit!”, atunci cînd Hristos urcă Golgota acestor zile, sau este pironit pe Cruce, sau se află îngropat. Şi tocmai în vremea asta creştinul e bombardat fără scăpare – din televizor, din ziare, din reclame de tot soiul şi prin viu grai – cu “Paşte fericit!”, încît, chiar dacă nu ajunge să pască fericit, urarea îi devine familiară, iar uneori, politicos şi erbivor, o mai scapă şi el... nerumegată.
Ortodoxia nu încape aşa o formulă – insinuată negustoreşte din advertising-ul Apusului –, căci Răsăritul are rînduiala lui “Hristos a înviat!” şi “Adevărat a înviat!”.
Ceea ce este încă mai stricăcios e că formula asta nefericită, care a făcut carieră după 1989, se perpetuează şi după Înviere, izbucnind în continuare monoton şi irepresibil pe ecrane, din difuzoare şi de pe variile materiale publicitare. E o şarjă agresivă, lucrînd la desacralizarea Sărbătorii.
Acum  cîteva ierni am văzut pentru prima dată în România folosindu-se cuvîntul, dacă poate fi numit aşa, “X-mas”. Era plasat central într-o reclamă a unei companii de telefonie mobilă. Pentru cine nu ştie, X-mas este înlocuitorul relativ recent al lui Christmas. Aşa cum se vede, în limba engleză Crăciunul, Christmas, îl cuprindea întreg pe Hristos, Christ. Dar Hristos nu pare să-Şi mai aibă locul din cauza prilejului de fantastic comerţ al “sărbătorilor” globale de iarnă, căci, în loc de Christmas, anglofonii îl folosesc acum din ce în ce mai mult pe X-mas, care le sună aproximativ la fel şi, dintr-un anumit unghi, este mult mai “corect”, fiind accesibil tuturor. Pe scurt, Hristos a fost înlocuit cu X, un nimic sau un nimeni, iar din Crăciun n-a rămas decît sufixul…
Or, dacă această prost-modernitate va prinde şi la români – ceea ce încă pare improbabil –, ne paşte o fericire vară-iarnă de genul cel mai păşunist (folosesc aici cuvîntul în sensul propriu, iar nu în cel întrebuinţat de vrednica intelighenţie).
Evident, nu o acreală de postitor prost-dispus trebuie să ne oprească înainte de Paşti de la urări exuberante în tot chipul  – potrivite, de pildă, înaintea Naşterii Domnului, (dar în nici un caz impersonal şi la grămadă, făcute pe email şi SMS) –, ci opreliştea va să-i vină creştinului din strădania spre adecvare duhovnicească şi din rînduiala Tradiţiei.
Iar pe ceilalţi îi vom îngădui, de vreme ce nu vom fi în stare să-i ferim de îndătinările de pe urmă ale tragicei neînţelegeri.

Lucian D. POPESCU


P. S.: O persoană apropiată inimii mele, o fiinţă bine intenţionată, cucernică şi curată sufleteşte, dar răpită, cu siguranţă fără puterea de a se împotrivi, de nebunia paşterii fericite, mi-a trimis în Săptămîna Mare textul “Paşte fericit!” într-o felicitare în genul mărţişoarelor de la “Fondul Plastic” şi care nu conţinea nimic din semnele creştine, însă îmi livra, în schimb, cîteva paie pe care, la o adică, le-aş fi putut… paşte. Şi sînt încredinţat că ea mă va ierta pentru indelicateţea de a fi publicat această tulburătoare ilustrare, căci sînt sigur că ea va fi între primii care vor înţelege. (L. D. P.)

publicat de Răzvan Codrescu @ 05:56   6 comentarii

duminică, aprilie 24, 2011

ÎN LUMINA ÎNVIERII

SUMARUL BLOGULUI

HRISTOS A ÎNVIAT!
«De ce-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi?»
(Luca 24, 5)


CUMPĂNĂ PASCALĂ

E-n cer lumină pură de-nviere
şi-aud cum strigă îngerul de pază,
înmlădiat pe-o suliţă de rază,
sublimul imn al morţii care piere.

De-ncape doar în mine bucurie
aşa de multă, cît e ea de mare
în cer, şi pe pămînt, şi-n fiecare,
cînd Dumnezeu în toţi şi-n toate-nvie?

Dar numai El, Cuvîntul pus pe Cruce,
cunoaşte preţul multei bucurii,
cu rănile rămase-n carne vii,
cu tifla lumii ce pe-obraz o duce,
şi-oricît ne-ar fi de-mbucurată firea,
nimic nu e la cît răbdă Iubirea. 

Răzvan CODRESCU

ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
«Învierea Domnului e nădejdea noastră,  
Înălţarea Domnului e mărirea noastră»
(Fericitul Augustin) 

publicat de Răzvan Codrescu @ 13:49   0 comentarii

sâmbătă, aprilie 23, 2011

SFÎNT GHEORGHE PASCAL

SUMARUL BLOGULUI

Tuturor cititorilor botezaţi cu numele 
Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe,
Purtătorul de biruinţă –
la mulţi ani şi un Paşte plin de bucurie!


LA ICOANA 
SFÎNTULUI GHEORGHE


Cu lancea înfiptă pe veci în balaur,
spre Ziua a Opta zoreşte călare,
dar rănile-l ard pe sub zale de aur
pe cel dintre toţi mucenicii mai mare.

Purtînd biruinţa de jos pînă sus,
cumplit este chinul lăsat să-l îndure,
la fel cum îndură pe Cruce Iisus,
ca morţii pe om din ocol să i-l fure.

E-atîta durere în tot ce e sfînt
cîtă nu ne e dat să răbdăm după fire
şi nici să pricepem aici pe pămînt!
Noi toate le luăm în uşor şi-n poveste,
şi-abia bîjbîim din iubire-n iubire,
uituci de ce-a fost şi-amăgiţi de ce este.

Răzvan CODRESCU



publicat de Răzvan Codrescu @ 20:24   1 comentarii

vineri, aprilie 22, 2011

«VIA CRUCIS» (CU IMAGINI DE LA LOURDES)

SUMARUL BLOGULUI

Reprezentarea scupturală a Drumului Crucii de la Lourdes – cu care am ales să ilustrez noua postare a textului de mai jos – datează din anul 1958.



VIA DOLOROSA SAU DRUMUL CRUCII


“Drumul crucii” reprezintă pentru conştiinţa creştină paradigma suferinţei mîntuitoare: urmînd lui Hristos (Imitatio Christi), fiecare creştin îşi poartă crucea sa, mai grea sau mai uşoară, urcînd Golgotele veacului. Dar Crucea tuturor, de la începutul şi pînă la sfîrşitul lumii, a fost purtată spre Înviere de Însuşi Dumnezeu, iar aceasta este cea mai cutremurătoare taină din iconomia mîntuirii şi temelia întregii noastre credinţe (cf. I Corinteni 15, 16-22).
Drumul Crucii – Via Crucis – sau Via Dolorosa, cum îl mai numesc apusenii (denumire încetăţenită, se pare, de prin secolul al XVI-lea), reprezintă calea urmată de Iisus Hristos, sub povara Crucii, de la ruinele fostei cetăţi romane Antonia, unde se afla Pretoriul lui Pilat, şi pînă la Golgota (Dealul Căpăţînii), unde se înalţă astăzi Biserica Sfîntului Mormînt (numită şi Biserica Învierii), cea în care an de an, de Paştele ortodox, se pogoară în chip minunat Sfînta Lumină sau Sfîntul Foc (despre care am scris pe larg în anii anteriori).
În Vinerea Mare, la Ierusalim, credincioşii refac acest drum, în procesiune solemnă (călugării catolici din Mînăstirea Flagelării, ce aparţin Ordinului Franciscan, fac procesiune chiar în fiecare zi de vineri, dar, desigur, nu cu aceeaşi amploare).
Drumul Crucii este marcat – după tradiţie – de 14 staţiuni sau popasuri, şi anume:

1. Condamnarea la moarte a lui Iisus (cerută de Sinedriul evreiesc şi aprobată de Pretoriul roman), biciuirea şi batjocorirea Lui.



2. Pornirea Domnului spre Golgota, din faţa Pretoriului, cu Crucea în spate.



3. Prima cădere a lui Iisus sub greutatea Crucii.



4. Întîlnirea Domnului cu Sfînta Maria, Maica Sa.



5. Simon din Cirene preia în parte povara Crucii.



6. Întîlnirea lui Iisus cu Veronica, pe a cărei năframă s-a imprimat chipul Domnului.



7. A doua cădere a lui Iisus sub greutatea Crucii.



8. Întîlnirea lui Iisus cu femeile mironosiţe.



9. A treia cădere a lui Iisus sub greutatea Crucii.



10. Dezbrăcarea lui Iisus de haina Sa, care va fi trasă la sorţi.



11. Întinderea şi pironirea lui Iisus pe Cruce.



12. Moartea lui Iisus pe Cruce.



13. Coborîrea lui Iisus de pe Cruce.



14. Punerea în Mormînt şi Învierea lui Iisus.



Iată şi locurile din Ierusalim unde se fac opririle comemorative:

1. Pretoriul (azi Mînăstirea Flagelării);
2. Mînăstirea Flagelării (franciscană);
3. Capela celei de-a treia opriri (armeană);
4. Capela celei de-a patra opriri (armeană);
5. Capela celei de-a cincea opriri (franciscană);
6. Capela celei de-a şasea opriri (greacă);
7. Capela celei de-a şaptea opriri (franciscană);
8. Zidul Mînăstirii Sf. Haralambie (greacă);
9. Zidul Patriarhiei Copte;
10. Biserica Sf. Mormînt (locul Golgotei);
11. Biserica Sf. Mormînt (altarul franciscan);
12. Biserica Sf. Mormînt (altarul grec);
13. Biserica Sf. Mormînt (lespedea);
14. Biserica Sf. Mormînt (ediculul): leagănul Învierii Domnului.

Drumul Crucii la Ierusalim

În Apus, Via Dolorosa a generat o bogată imnografie, dar şi o eflorescenţă de reprezentări picturale şi sculpturale. Apusul (cum o arată, mai nou, şi filmul lui Mel Gibson The Passion of the Christ – Patimile/Pătimirea lui Hristos, iar nu “Pasiunea” lui Hristos, cum s-a tradus în unele cotidiene de la noi!) are o sensibilitate predilectă pentru suferinţa fizică din evenimentul pascal, reflectată într-o lungă tradiţie a plasticii occidentale, dar şi în aşa-numita “mistică a stigmatelor” (necunoscută în Răsărit). Între faimosul Christ contorsionat al lui Grünewald şi Christul hăcuit al Gibson (scena biciuirii durează în film nu mai puţin de 16 minute!) este o certă linie de continuitate, exprimînd un anumit spirit specific de raportare la “drama” jertfei mîntuitoare.

Scenă din filmul lui Mel Gibson

Lumea catolică – pornind de la exclamaţia lui Pilat (Ioan 19, 5): Ecce homo (“Iată omul!”) şi radicalizînd o mai puţin răspîndită repre­zentare iconografică bizantină a lui Iisus în mormînt, arătîndu-Şi rănile – Îl venerează mai ales ca “Om al durerilor” (homo sau vir dolorum). Accentul se mută astfel, cu sau fără voie, de pe dumnezeirea pe umanitatea lui Iisus Hristos şi de pe sensul mistic pe scenariul istoric al mîntuirii. Credinciosul compătimeşte astfel cu Iisus Hristos mai degrabă din oroarea de suferinţă decît din oroarea de păcat şi mai degrabă din teama de aproapele decît din teama de diavol (căci... l’enfer c’est les autres).
Apare firesc, în aceste condiţii, ca tradiţia Drumului Crucii, cu toate detaliile reale sau imaginare, să fie mai bine reprezentată în Apus decît în Răsărit. Ceea ce nu înseamnă că Răsăritul n-ar cinsti după cuviinţă Patimile Domnului, numai că accentul cade aici pe latura spirituală şi pe corolarul mistic al Învierii. Căci pînă la urmă orice drum – inclusiv cel al Crucii – îşi află rostul nu în sine, ci în atingerea ţintei spre care poartă. Întunericul Patimilor este înghiţit de lumina Învierii.

Răzvan CODRESCU

publicat de Răzvan Codrescu @ 15:59   6 comentarii

luni, aprilie 18, 2011

CAZUL IOAN ES. POP

SUMARUL BLOGULUI



Am aflat cu amărăciune, de pe Reporter Virtual (mai precis, de la d-l Tiberiu Lovin), că poetul şi editorul media Ioan Es. Pop* (n. 1958) a recunoscut că a colaborat cu Securitatea, timp de 5 ani. Sursa spune că ar fi fost colaborator „emerit”, calificativ pe care mărturisesc că nu-l înţeleg (probabil că d-l Lovin a vrut să potenţeze metaforic dezvăluirea, ca gazetarul mereu avid să creeze un plus de senzaţie). Ce l-a făcut oare pe poet să recunoască public faptul, cu o întîrziere de peste 20 de ani? L-au ajuns tardiv remuşcările? A fost supus vreunei forme de şantaj? A „mirosit” sau a fost avertizat că i se pregăteşte ceva? Nu ştiu nici ce are de gînd să scrie pro domo sua, după cum a declarat**, în numărul din România literară care va apărea în Joia Patimilor. Mă tem că orice va scrie pînă la urmă va fi mai degrabă stînjenitor – nu numai pentru sine însuşi, ci şi pentru breasla pe care o reprezintă (mai ales că este probabil, alături de Mircea Cărtărescu, cel mai premiat autor român contemporan***).
Ioan Es. Pop a făcut, ca şi mine, stagiul militar (TR) în 1978-79 şi facultatea între 1979 şi 1983, apoi a fost profesor la Ieud, de unde „şi-a luat lumea în cap” în 1989 (dovadă că şi din Ieud există, totuşi, „ieşire”), venind să lucreze ca muncitor necalificat la Casa Poporului din Bucureşti, unde l-a şi prins „Revoluţia”. Contextul postcomunist l-a găsit unde trebuia, înlesnindu-i relativ repede reîntoarcerea de la lopată la condei. Mă întreb (probabil că vom afla cît de curînd) de cînd pînă cînd se vor fi derulat cei 5 ani de colaboraţionism „emerit”. Să fi fost momit pe vremea stagiului militar? Eu îmi aduc totuşi aminte că alţii au fost cei „momiţi” pe atunci… Să i se fi tras de pe vremea cînd a fost redactor-şef la o publicaţie studenţească oficială? Ar fi mult mai plauzibil. Nu cred că mai tîrziu, la Ieud, Securitatea va fi avut „obiective” majore, ci mai degrabă acolo va fi fost „agonia” respectivei colaborări…


Oricum vor fi stat lucrurile, mi-e greu să mi-l imaginez pe poetul Ioan Es. Pop în ipostaza unui monstru colaboraţionist, care să fi nenorocit pe cineva sau să fi fost complice la cine ştie ce mare „lucrătură” a Securităţii. Pe vremea cînd l-am cunoscut eu (la Corbu, în Dobrogea, unde făceam pe „cercetaşii”), „Ioan de la Maramu” (aşa îi spuneam noi) avea 20 de ani şi era un băiat frumos de la ţară, cu o anume umbră de sfială care îi şedea bine, blînd, visător şi îndrăgostit de cuvinte, îndulcit la băutură mai mult de dragul visării şi în căutarea oarecum teribilistă a inspiraţiei poeticeşti. Nu scria ca mai tîrziu (cînd a avut instinctul să se aşeze pe muchia de cuţit dintre modernism şi postmodernism), ci avea un lirism mai direct şi mai suav, cu vraja sonurilor de altădată. Pentru mine, tradiţionalistul timpuriu şi incorigibil (prietenii ştiu bine că aşa m-au apucat), cutare sonet al lui de atunci (pe care nu l-am mai uitat niciodată)**** mi l-a vădit mai mult ca poet decît toate volumele premiate de mai tîrziu. În alt registru, îmi amintesc că îl imita cu mult haz pe Ceauşescu (improviza spontan adevărate discursuri, mai ales după cîteva pahare, iar noi ne prăpădeam de rîs, provocîndu-l iarăşi şi iarăşi), dar, la o adică, ştia să fie serios şi ferm, şi nu-l pot uita cum într-o noapte, cînd se întîmplase să fie el „de planton”, a înfruntat – şi chiar a reuşit să intimideze! – o gaşcă de „trupeţi” fioroşi, care veniseră să ne bată cu lanţurile pe noi, „teriştii”, pentru nu mai ştiu ce pricini reale sau închipuite. După cele 9 luni de armată, căile nu prea ni s-au mai intersectat (l-am vizitat totuşi o dată acasă, la Vărai, prin ‘81 sau ‘82, cu profesorul, scriitorul şi fostul deţinut politic Marcel Petrişor şi cu alţi cîţiva apropiaţi); după strămutarea lui la Bucureşti, i-am urmărit cu simpatie ascensiunea literară şi publicistică, dar nu cred că ne-am întîlnit mai mult decît de două-trei ori – şi atunci întîmplător (ultima oară prin 2007, cînd am călătorit împreună cu trenul pînă la Sibiu şi am avut prilejul să-i dăruiesc proaspăt apăruta traducere din Dante, pe care n-a întîrziat s-o recenzeze cu căldură în Descoperă, cum eu nu m-am învrednicit cu nici una dintre cărţile lui…).


Acesta este „Ioan de la Maramu” al meu şi despre el pot să mărturisesc. Îl ştiu prea puţin pe Ioan Es. Pop din mediile literare bucureştene şi deloc pe Ioan Pop cel din arhivele CNSAS. Îmi pare rău, desigur, de slăbiciunea lui de ieri (care poate fi iertată, nu scuzată) şi de necazul lui de azi (poate meritat în absolut, dar cu totul nemeritat în relativul lumii în care trăim). Cît de odios („emerit”?) colaborator al Securittăţii va fi putut fi el şi cît contează micul lui oportunism de tinereţe în memoria istorică a românilor? Într-o ţară în care toţi marii rechini ai terorii şi ai corupţiei au fost şi sînt făcuţi scăpaţi sistematic, iar mulţi dintre ei ne conduc şi astăzi destinele şi trec drept parteneri onorabili ai politicianismului european şi euro-american, este cel puţin o indecenţă să te prevalezi de măruntul colaboraţionism al unor oameni care n-au fost niciodată în orbita puterii şi care sînt de fapt victimele nefericite ale unui context istoric pe care nici nu l-au creat, nici nu şi l-au dorit, nici n-au avut vreo clipă puterea să-l influenţeze decisiv. Cine pe cine judecă? Şi mai ales – în ce scop?
Cei de la CNSAS chiar se autosesizează, sau sînt „autosesizaţi” de alţii, după un plan bine stabilit? Dacă se autosesizează, atunci sînt penibil de proşti sau de nesimţiţi. Dacă sînt „autosesizaţi” de alţii (indiferent cine ar fi aceia), atunci, dincolo de profunda lor necinste sufletească (mult mai vinovată decît a mărunţilor colaboraţionişti – cei mai mulţi practic inofensivi – de sub presiunea vechiului regim comunist), se creează tot mai mult impresia că, începînd cam de la cazurile Alexandru Paleologu şi Ştefan Aug. Doinaş (şi pînă la cazurile cele mai recente: Ion Besoiu şi Nicolae Breban), se instrumentează, cu abjectă abilitate şi consecvenţă, abaterea atenţiei publice de la adevăraţii vinovaţi, pe de o parte, şi discreditarea intelectualităţii în general ca posibilă instanţă sau entitate referenţială, pe de altă parte. Primul comentariu de pe Hot News (care a preluat de pe Reporter Virtual informaţia despre Ioan Es. Pop) este relevant: „E vreunul din elita intelectuală care, totuşi, n-a colaborat cu secu?”, întreabă insinuant un anonim, copleşit (poate sincer) de atîtea „dezvăluiri”. Nu cumva aceasta este tocmai concluzia ce se vrea impusă pînă la capăt opiniei publice?
Cu toate minusurile din sînul lor, clerul şi intelectualitatea umanistă rămîn totuşi cele două posibile repere şi fronturi de conştiinţă care pot contribui la o redresare şi reorientare a societăţii româneşti actuale, sub aspect mental şi sufletesc. Or, nu-i greu de observat că tocmai ele sînt principalii – dacă nu chiar unicii – „cai de bătaie” ai CNSAS, care nu s-a prea atins pînă acum de nici un fir de păr al vreunui nomenklaturist sau securist propriu-zis, de nici un responsabil adevărat pentru dezastrul moral, politic şi economic al României contemporane. Dezaprobînd orice formă de colaboraţionism (trecut sau prezent), acuz CNSAS-ul de complicitate oficială la manipularea şi pervertirea în continuare a conştiinţei publice româneşti. Da, avem nevoie de dreptate, dar ceea ce ne oferă CNSAS, de ani întregi, este numai un surogat parşiv al dreptăţii, care nu numai că nu poate îndrepta nimic, dar strîmbă şi bruma de dreptate care pare să ne mai fi rămas.

Răzvan CODRESCU

* Pe vremuri (1981-1983) redactor-şef al revistei studenţeşti Nord (pe cînd era student filolog la Baia Mare), iar după 1989, pe rînd, mai întîi corector, redactor şi secretar de redacţie la Luceafărul bucureştean, apoi jurnalist la Cotidianul, editor executiv la PRO TV Magazin, editor al Ziarului de Duminică (supliment cultural al Ziarului Financiar) şi, concomitent, senior-editor al revistei Descoperă. Membru al Uniunii Scriitorilor şi autor al volumelor de versuri Ieudul fără ieşire (1994 – debut editorial), Porcec (1996), Pantelimon 113 bis (1999) ş. a.
** „Este reală informaţia dumneavoastră, dar veţi găsi detalii despre această colaborare în România literară de joi, unde public o confesiune. Pînă atunci n-am să comentez pe acest subiect, pentru că o informaţie brută poate fi distrugătoare”.
*** Premiat în 1994, pentru debut, de Uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, revista Poesis şi Festivalul Naţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, în 1996 de Primăria Municipiului Bucureşti pentru volumul Porcec, în 1999 din nou de Uniunea Scriitorilor pentru volumul Pantelimon 113 bis, în 2000 de Academia Română pentru antologia Podul etc. A intrat, între timp, şi în manualele şcolare, iar versurile i-au fost selectiv traduse în engleză şi în alte cîteva limbi. 
**** Îmi aminteşti, cu umerii rotunzi,/ de toamne adormite în Ardeal,/ printre viori de vînt şi cucuruz,/ ritmate lung de tropote de cal.// Şi-i părul tău prelins dinspre păduri/ cu o foşnire rece ca de ploaie…/ Ce bun ar fi acum un somn în şuri,/ deasupra cu un cer clădit din paie!// Să bată dangăt depărtat şi moale/ un clopot vechi peste tăceri latine/ şi să te strîngi înfrigurată-n mine,/ ca dintre ceţuri sure şi carnale,/ pe cînd s-ar prăbuşi, suav şi pal,/ alături cîntul toamnei din Ardeal…

publicat de Răzvan Codrescu @ 01:41   11 comentarii

joi, aprilie 14, 2011

PLINĂTATEA TIMPULUI PASCAL

SUMARUL BLOGULUI


Ciclul pascal, pe care evlavia creştină îl parcurge an de an, se întinde de fapt de la începutul Postului Mare şi pînă la Rusalii, dar centrul lui, receptat şi trăit cu precădere ca “timp pascal”, îl constituie cele două săptămîni consecutive de la Florii la Duminica Tomii, ce încadrează marele praznic al Învierii: Săptămîna Patimitor (a tristeţii cernite) şi Săptămîna Luminată (a bucuriei radioase). Această plinătate a timpului pascal e punctată, evanghelic şi iconic, în cele ce urmează. 


Învierea lui Lazăr (fratele Martei şi Mariei), cinstită în ajunul Floriilor (Sîmbăta lui Lazăr - mare zi de pomenire a morţilor), constituie un preludiu important al Învierii Domnului. Troparul sărbătorii spune: “Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţînd-o, pe Lazăr l-ai înviat, Hristoase, Dumnezeule”. Dojenind-o pe Marta pentru îndoiala ei (“Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” – Ioan 11, 40), Domnul pune să se ridice piatra de la gura mormîntului şi-l strigă cu glas mare pe cel de patru zile aşezat în el: “Lazăre, vino afară!” (Ioan 11, 43). Şi mortul iese viu la lumină, făcându-i să se cutremure pe toţi cei de faţă, iar pe arhierei şi pe farisei să zică: “Ce ne facem, pentru că Omul Acesta săvîrşeşte multe minuni?” (Ioan 11, 47).


A doua zi, în Duminica Floriilor, are loc Intrarea Domnului în Ierusalim. Călare pe mînzul asinei şi întîmpinat de mulţime cu ramuri de finic şi cu osanale (“Osana! Binecuvîntat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” – Ioan 12, 13), Iisus este imaginea Împăratului, iar Ierusalimul imaginea Împărăţiei (prefigurarea Ierusalimului ceresc). Celor veniţi să-L vadă, Mîntuitorul le spune: “A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului” (Ioan 12, 23), şi atunci glas se aude din ceruri zicînd: “L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi” (Ioan 12, 28). Dar Iisus ştie că păşeşte pe calea patimii, răstignirii şi morţii, amintindu-le celor din jur că “grăuntele de grîu… dacă va muri, va aduce multă roadă” (Ioan 12, 24), chiar dacă ei nu pricepeau în clipa aceea că El le vorbea, învăluit, despre propria Lui moarte şi Înviere.


Înaintea Cinei celei de Taină, în semn şi ca pildă de smerenie slujitoare, Hristos spălă picioarele ucenicilor: “Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul; şi bine ziceţi, căci sînt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sînteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 12-15). De aceea, în Patriarhia Ierusalimului bunăoară, pînă astăzi, Patriarhul, închipuindu-L pe Hristos, la Utrenia din Joia Mare, spală picioarele a 12 arhimandriţi ai locului, ce-i închipuie pe apostolii Domnului (pe care icoana îi arată extrem de stînjeniţi, dar şi de impresionaţi de gestul Învăţătorului lor).


Cina cea de Taină, ce a urmat imediat după aceea, ca reuniune pascală, este importantă pentru că în cadrul ei a fost instituită Sf. Euharistie, centrul liturgic al vieţii creştine: “Iar pe cînd mîncau ei, Iisus, luînd pîine şi binecuvîntînd, a frînt şi, dînd ucenicilor, a zis: «Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul Meu». Şi luînd paharul şi mulţumind, le-a dat, zicînd: «Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este sîngele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor»” (Matei 26, 26-28). Icoana îl arată pe Iuda aplecat sau cu mîna întinsă spre blid  (“Cel ce a întins cu Mine mîna în blid, acela Mă va vinde” – Matei 26, 23): ceasul întunericului era aproape. La rigoare, în reprezentarea iconografică a scenei, aureolă trebuie să aibă numai Hristos (apostolii n-au primit încă darul Cincizemii – Duhul Sfînt pogorît asupra lor în chip de limbi de foc, ca supremă consfinţire). Există însă destule reprezentări în care aureolă au şi toţi apostolii, mai puţin Iuda.


Vîndut pe 30 de arginţi cu Sărutul lui Iuda, în noaptea Ghetsemanilor, Iisus încape pe mîna celor ce Îi doreau moartea (mai marii evreilor), dar care aveau nevoie pentru aceasta de complicitatea puterii romane. Nesuferindu-i pe evrei, Pilat încearcă în fel şi chip să-L facă scăpat pe Hristos, dar în cele din urmă, spălîndu-se pe mîini, cedează presiunilor mulţimii asmuţite de farisei, care cere ferm eliberarea tîlharului Baraba şi răstignirea profetului din Nazaret (“Sîngele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” – Matei 27, 25). Căindu-se de ce a făcut, Iuda returnează arginţii şi se spînzură (dublînd păcatul trădării cu acela al sinuciderii), iar Iisus este tîrît cu crucea în spate spre Golgota, îndurînd cele mai grele batjocuri.


În Vinerea Mare, numită de creştini şi Vinerea Neagră, creştinătatea rememorează Răstignirea, moartea şi punerea în mormînt a Domnului, iar în biserici, seara, se cîntă Prohodul. Răstignit la ceasul al treilea (după Marcu 15, 25) sau la ceasul al şaselea (după Ioan 19, 14), cert este că Iisus Şi-a dat duhul la ceasul al nouălea: “Săvîrşitu-s-a!” (Ioan 19, 30); “Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46). Vechile icoane răsăritene redau răstignirea într-o manieră sobră, evitîndu-se – în comparaţie cu arta apuseană – ostentaţia deteriorării fizice. Asistenţa se reduce, cel mai adesea, la Maica Domnului (uneori însoţită, în plan secund, de mironosiţe) şi la Apostolul Ioan (avîndu-l adeseori alături şi pe bunul sutaş). Uneori sînt figuraţi şi cei doi tîlhari între care a fost răstignit (după tradiţie: Gestas şi Dismas). În susul Crucii stă scris: I.N.R.I. – iniţialele de la Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor. Sub Crucea de pe Golgota (locul “Căpăţînii”) e o mică grotă, cu craniul protopărintelui Adam, semnificînd mîntuirea primului Adam prin sîngele lui Hristos, Noul Adam.


Aşa cum Domnul le spusese ucenicilor în multe rînduri, în dimineaţa celei de-a treia zile de după punerea Sa în mormînt are loc Învierea – Anástasis –, moment tainic greu de figurat, drept care iconografia răsăriteană îl evocă, de regulă, prin scena Pogorîrii la iad, absentă din Evanghelii, dar bine statornicită în Tradiţie (Sf. Simeon Noul Teolog: “Hristos S-a pogorît la iad, a slobozit din legăturile veşnice şi a înviat sufletele celor drepţi care erau robite acolo, adică le-a dus în rai. Dar nu a înviat şi trupurile lor, ci le-a lăsat în morminte pînă la învierea cea de obşte”). Hristos Însuşi S-a pogorât la iad cu sufletul (nu şi cu trupul, care era în mormînt). Iadul e reprezentat ca o peşteră întunecoasă, iar în centrul icoanei se vede Hristos, cu dreapta ţinînd de mînă pe Adam, iar cu stînga pe Eva. Alteori cu o mînă îl ţine pe Adam, iar în cealaltă ţine Crucea (devenită simbol suprem al biruinţei asupra morţii).


Învierea Domnului mai e reprezentată tradiţional prin icoana Îngerului vestind mironosiţelor Învierea (“De ce Îl căutaţi pe Cel viu între cei morţi?!” – Luca 24, 5; “Nu este aici, căci S-a sculat precum a zis…” – Matei 28, 6), pe care Erminia lui Dionisie din Furna (sec. 18) o descrie aşa: “Mormînt deschis şi un înger, purtînd veşminte albe şi şezînd pe acoperămîntul mormîntului, ţine cu o mînă o suliţă, iar cu cealaltă arată, înăuntru în mormînt, giulgiul şi năframa; şi purtătoarele de miruri, înaintea lui, ţinînd miresmele”. Icoanele care-L înfăţişează pe Domnul ieşind dintr-un mormînt sub formă de coşciug şi ţinînd în mînă un steag (simbol profan şi emfatic al biruinţei) nu sînt ortodoxe (chiar dacă, deodată cu alte proaste influenţe apusene, au pătruns şi în lumea ortodoxă, concurînd, pe alocuri, reprezentările tradiţionale). Ele fac parte, cu rare excepţii, din categoria kitsch-ului religios.


Duminica Tomii (prima de după Duminica Învierii), numită în popor şi “Paştele cel mic”, se leagă de episodul evanghelic al Încredinţării lui Toma (“Adu degetul tău încoace şi vezi mîinile Mele, şi adu mîna ta şi pune-o în coasta Mea, şi nu fii necredincios, ci credincios!” – Ioan 20, 27), cel ce, circumspect mai înainte, izbucneşte acum în sublima exclamaţie mărturisitoare: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. În menţionatul manual de pictură bisericească tema este numită “Toma pipăind rănile lui Hristos”. Încredinţarea lui Toma face parte din grupul de reprezentări iconografice care certifică Învierea. Strigătului îngeresc “Hristos a înviat!”, ele îi răspund toate, în limbajul lor figurativ: “Adevărat a înviat!”. În cazul lui Toma Geamănul, necredinciosul sfîrşeşte prin a ne încredinţa el însuşi de autenticitatea Învierii!

Răzvan CODRESCU


 AXIONUL ÎNVIERII

Îngerul a strigat celei pline de dar: Curată Fecioară, bucură-te,  şi iarăşi zic: bucură-te, căci Fiul tău a înviat a treia zi din mormînt! Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, căci slava Domnului peste tine-a răsărit! Saltă, saltă acum şi te bucură, Sioane! Iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău!

MAI PUTEŢI CITI ÎN ARHIVELE ACESTUI BLOG:

* Paştele la creştini şi la evrei
* Prin Patimi spre Înviere. Îndrumar pentru Săptămîna Mare
* Drumul Crucii
* Cele 7 rostiri de pe Cruce
* Viaţa întru înviere
* Înţelesul numelor Celui Înviat
* Tradiţii populare legate de ciclul pascal
* Icoane pascale
* Evanghelia Învierii (Ioan 1, 1-17 – trei versiuni româneşti)
* Sub semnul Învierii (H. Brauner pentru G. Constantinescu) 
* Paşti şi... Paşti
* Prohodul necenzurat
* Hristos a înviat în inima ta! (Noul cuvînt către tineri al Părintelui Calciu)

SE MAI GĂSEŞTE ÎNCĂ ÎN LIBRĂRII:


Răzvan Codrescu, Ghid pascal, apărut cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al P. S. Lucian, Episcopul Caransebeşului, Editura Christiana / Editura Sf. Siluan (Mănăstirea Nera), Bucureşti, 2009, 190 pagini + 8 planşe color. Preţul în librării: 25 lei noi

Ghidul poate fi procurat şi prin poştă:
S.C. Supergraph S.R.L.
Str. Ion Minulescu 36, sector 3,
Bucureşti, cod 031216
Tel.: (021) 320 61 19
Fax: (021) 319 10 84
E-mail: contact@supergraph.ro
E-mail: comenzi@librariasophia.ro
    

publicat de Răzvan Codrescu @ 03:03   0 comentarii