În 2004 am avut bucuria de a reedita, la Christiana, memoriile din închisoare ale părintelui Zosim Oancea – ultima sa carte antumă, dacă nu mă înşel. Părintele s-a stins în anul următor, iar posteritatea sa nu s-a arătat prea generoasă. Numele şi cărţile sale, ba chiar şi splendidul muzeu de la Sibiel, au intrat parcă într-un nemeritat con de umbră: umbra – tot mai întinsă – a “uitării româneşti” (care mă tem că tinde să devină principala noastră meteahnă la început de veac şi de mileniu). Cu atît mai mare mi-a fost bucuria cînd am avut în mînă, prin primăvara acestui an, recenta carte ilustrată despre Muzeul “Preot Zosim Oancea” de la Sibiel scrisă de... un italian din Bergamo: Giovanni Ruggeri, Icoanele pe sticlă din Sibiel, cu prefaţă de Î. P. S. Dr. Laurenţiu Streza şi postfaţă de Pr. Prof. Dr. Dorin Oancea (fiul părintelui), tipărită în 2008 în Italia, inclusiv în limba română. În Lumea credinţei pe luna mai a apărut şi un interesant interviu cu autorul cărţii (“România a fost pentru mine o adevărată dragoste la prima vedere”). O răsfoisem cu încîntare atunci, dar zilele acestea am găsit şi răgazul de a o citi. Lectura mi-a reînviat figura dragă a părintelui şi mi-a dat imboldul de a-mi împlini o datorie prea mult amînată, evocîndu-l şi pe acest blog, cu speranţa că memoria şi lucrarea sa vor ajunge astfel la încă o seamă de buni preţuitori.
ICOANA PĂRINTELUI ZOSIM
I
Luna aceasta părintele Zosim Oancea ar fi împlinit 98 de ani. Spre sfârşitul vieţii trupul îi slăbise, văzul şi auzul îl cam lăsaseră, dar mintea îi rămăsese limpede şi se mişca încă binişor pe propriile picioare. Din nefericire, un accident l-a imobilizat la pat şi i-a grăbit sfîrşitul, în pragul verii lui 2005. A murit împăcat cu Dumnezeu şi cu sine, dar mîhnit cu blîndeţe de nedreptăţile veacului, pentru dînsul cea din urmă fiind aceea că nu şi-a văzut tipărită, cum i se făgăduise, cartea de predici la înmormîntări, pe care o pregătise demult şi la care ţinea în mod deosebit. Ea va apărea poate în urmă (de n-o fi şi apărut pe undeva), ca o tîrzie răscumpărare, rotunjind o operă care n-a vizat măreţia, ci doar buna slujire în numele lui Hristos. Părintele a fost un neasemuit lucrător al temeiurilor şi al rînduielii, iar vrednicia lui de o viaţă s-ar cădea să le fie pildă de căpătîi tuturor celor chemaţi să poarte crucea sacerdoţiului.
De obicei, cînd vine vorba de părintele Zosim Oancea, lumea îşi aminteşte imediat de Muzeul de icoane pe sticlă de la Sibiel, astăzi faimos în întreaga lume. Însă părintele Zosim Oancea rămîne, în conştiinţa celor care l-au cunoscut, sau l-au citit măcar, el însuşi o icoană vie: icoana datoriei împlinite, peste toate vitregiile vremurilor, în numele lui Dumnezeu şi al neamului românesc, după crezul sublim al generaţiei lui mucenicite. “Eu şi generaţia mea – îmi spunea prin 2004, fără emfază, scăldîndu-mă în strălumina crepusculară a ochilor lui albaştri – am dus o viaţă de suferinţă şi jertfă, dar nu ne-am pierdut încrederea în valorile noastre eterne. Ceea ce am reuşit să fac, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al atîtor oameni de bună-credinţă, este într-un fel o revanşă asupra călăilor generaţiei mele. Am învăţat mărturisirea, dar şi iertarea, iar icoana mi s-a părut dintotdeauna o împărtăşire a ochilor şi a sufletelor din bunătatea şi frumuseţea care ne leagă în duh şi ne poartă pe toţi spre Cel ce a biruit lumea”.
II
S-a născut în satul Alma (jud. Sibiu), pe 21 iulie 1911, iar în 1918 a rămas orfan, tatăl său căzînd la datorie, în războiul pentru Reîntregire. Pe atunci, orfanii din prin partea locului ajungeau de regulă slugi pe la casele săseşti. Nevoind să audă de aşa ceva, bunicul său s-a străduit din răsputeri şi l-a trimis pe băiat la Liceul “Timotei Cipariu” din Dumbrăveni, să-şi biruiască soarta prin carte.
Tînărul n-a înşelat aşteptările: în 1935, absolvind Teologia la Bucureşti (Magna cum laude), devine preot pe lîngă Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi profesor de religie la Şcoala Normală. Păreau să se profileze, în cazul său, o viaţă şi o carieră tihnite, de dascăl, duhovnic, soţ şi tată. În 1942 îi apărea o primă carte de predici, scrisă în colaborare cu pr. prof. Spiridon Cândea (Bunevestiri. Predici la toate duminicile de peste an). Lumea îl preţuia şi îl căuta, iar el ştia să se împartă, cu înţelepciune şi fără preget, între datoriile curente faţă de Biserică, ţară, urbe şi familie.
Dar iată că “timpul a început să nu mai aibă răbdare” şi, în cele din urmă, “şi-a ieşit din ţîţîni”: pe jertfa de sînge a tinerei generaţii interbelice, scadenţa numeroaselor trădări dinăuntru şi dinafară a ridicat o Românie bolşevizată, în care teroarea bezbojnică s-a întins ca o molimă (“ciuma roşie”), măturînd din calea ei orice urmă de rezistenţă naţional-creştină. Deşi om paşnic şi cumpătat, părintele Zosim Oancea, prin cinstea sa sufletească şi prin zelul său mărturisitor, nu avea cum să scape din gheara bestiei comuniste: în 1948 este arestat şi condamnat pentru “crima” de a fi colectat ajutoare în sprijinul familiilor celor ce fuseseră deja închişi – sau chiar ucişi – în prigoană. Nu se va întoarce la soţie şi la cei patru copiii (ultimul – astăzi preot şi o vreme decan al Facultăţii de Teologie din Sibiu – născut după arestarea sa) decît în toamna anului 1963, după 15 ani şi 8 zile de detenţie politică, răstimp în care a trecut prin închisorile şi lagărele de muncă de la Aiud, Noua Culme sau Periprava (“unde era atît de greu încît ne aduceam aminte de Aiud ca de acasă”).
III
Tipărite în două ediţii (la editurile bucureştene Harisma şi Christiana, în 1995 şi 2004), memoriile sale de deţinut politic, sub titlul Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox, reprezintă o contribuţie de o importanţă aparte în ansamblul literaturii închisorilor comuniste, atît pentru faptul că sînt scrise de un preot cu o profundă percepţie creştină a lucrurilor, cît şi pentru că pana părintelui pare să se muiat în cerneala marilor prozatori ai Ardealului. Faptele şi figurile umane (ca portret antologic se poate cita, de pildă, cel al lui Nichifor Crainic, păstos de complexitatea derutantă a personajului, dar totuşi transfigurat de compătimitoarea înţelegere creştină a umanului: cf. ed. 2004, pp. 128-133) sînt zugrăvite din cîteva linii sigure, cu toată tensiunea dramatică a împrejurărilor de atunci, dar şi cu o notă de abstragere înţeleaptă şi chiar hazlie (“hazul de necaz”), atît de specifică spiritului românesc şi răsăritean în genere. Ceea ce, în lipsa credinţei, n-ar putea fi perceput decît ca o tragedie absurdă, devine, în prezenţa acesteia, o mare încercare a umanului şi o lecţie de valorificare morală a suferinţei, de răscumpărare interioară şi de transcendere mistică a ceea ce un Mircea Eliade numea “teroarea istoriei”.
Rămîne de neuitat, între altele, acea pilduitoare alegorie vizionară a “fluviului suferinţei” izvorît de pe Golgota, “care străbate istoria şi înglobează în el, ca pe nişte afluenţi, mai întîi de toate Sfintele Liturghii care s-au slujit şi care se vor sluji pînă la cea din urmă clipă a istoriei, şi, în al doilea rînd, suferinţele personale ale fiecărui credincios” (cf. ed. cit., p. 30), purtîndu-le, ca pe o lamură a umanului, spre lumina neînserată a veacului ce va să vie.
IV
Cea mai întinsă şi mai densă parte a însemnărilor din detenţie se referă desigur la Aiud, unde părintele a stat din 1949 până în 1958 şi care reprezintă, alături de Piteşti, cea mai cumplită gură de iad a muceniciei creştine româneşti, “o cruce pregătită de ocupaţia străină pentru a-i chinui pe români, devenită acum cruce de chinuire a românilor de către români!”. “Sumbra cetate”, prevestită sinistru de strigătul repetat al unui gardian: “Aicea-i Aiudul!”, aduce parcă aminte de poarta infernului dantesc şi de inscripţia săpată pe ea: Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate! Părintele, însă, nu-şi pierde speranţa, ba chiar îşi simte, mai puternică decît oricînd, răspunderea misionară de a-i îmbărbăta pe ceilalţi pătimitori: “... rezistenţa noastră stă, în primul rînd, în noi, în puterile noastre sufleteşti, pe care ni le întăreşte o singură Putere – cea a lui Dumnezeu”. E soluţia lui Steinhardt şi a tuturor celor ce au biruit moral teroarea, însă mai mult trăită şi mai puţin discursivizată.
Se simte permanent, în însemnările părintelui, evitarea parţialităţii, dar şi fermitatea grilei morale, iar un pasaj precum acesta chintesenţiază în conştiinţa posterităţii întreaga axiologie-limită a umanităţii prigonite:
“N-am ţinut niciodată seama din ce categorie politică sîntem unii şi alţii, şi asta în toate închisorile ţării. Se făcea deosebirea doar între două categorii: Om şi Neom.
Pe cei dintîi îi unea conştiinţa că suferă pentru un ideal de români şi de creştini, şi că luptă împotriva unei ideologii şi unei politici străine şi inumane.
A doua categorie era a celor de seama maiorului Hîrdău (care i-a pus mîna în gît generalului Iacobici), a tuturor vînzătorilor şi degradaţilor, al căror ţel era unul singur: polonicul.
A devenit definitoriu, pentru cea de-a doua categorie, un dialog cu «Mîna fără general», care se lansa peste toţi, când era vorba de un supliment de ciorbă sau de terci.
– Domnule general, nu vă gîndiţi şi la ziua de mîine? Ce se va spune despre dumneavoastră?
– Nu mă interesează ce va fi mîine! Mă interesează să trăiesc azi! – a răspuns generalul Creţoiu, purtătorul grăitoarei porecle” (ed. cit., p. 137).
V
După eliberare, cu sprijinul unor oameni binevoitori (printre care şi regretatul academician Andrei Oţetea, al cărui colaboraţionism cu regimul comunist a fost răscumpărat prin multe asemenea acte), redevine preot, preluînd în 1964 parohia de la Sibiel (com. Sălişte, jud. Sibiu), unde a găsit biserica “grozav de stricată”, în pragul a 200 de ani de cînd fusese ctitorită. În 1965, specialiştii aduşi de părintele Zosim Oancea redescoperă, de sub 5 straturi de var, pictura originară a Bisericii “Sf. Treime” din Sibiel, zugrăvită de meşterii Iacob şi Stan Zugravul din Răşinari, între 1774 şi 1775.
În Joia Paştilor din 1969, părintele paroh lansează către enoriaşi apelul de a dona bisericii icoane pe sticlă: “Le-am zis că este frumoasă icoana în casă, dar o vezi şi te bucuri tu singur de ea, pe cînd, dacă o pui la muzeu, o vede şi se bucură o lume întreagă”. Pornind de la cîteva icoane pe sticlă sparte, uitate într-un şopron, părintele a reuşit, încă din primul an, mai întîi cu sprijinul oamenilor din sat, apoi şi al altor donatori, să adune între 150 şi 200 de icoane, pentru ca în pragul anului 2000 să ajungă la un patrimoniu de circa 700 de icoane pe sticlă şi peste 100 pe lemn, unele vechi de mai bine de două secole, provenite atît din Transilvania cît şi din alte zone ale ţării. Astfel, la 22 de km. de Sibiu, ne putem mîndri astăzi cu cel mai mare muzeu de icoane pe sticlă din lume, supranumit, fără prea multă exagerare, “Capela Sixtină de la Sibiel”.
Devenit faimos încă din anii ‘70 ai secolului trecut (când a fost vizitat, printre alţii, de însăşi nepoata
Mikado-ului, adică a împăratului Japoniei, venită să contemple înfiorată “miracolul credinţei din Carpaţi”), muzeul din curtea bisericii ortodoxe din Sibiel poartă, începând din anul 2001, numele ctitorului său: “Muzeul Preot Zosim Oancea” (adresa: Sibiel – 557234, str. Bisericii 329, jud. Sibiu; tel.: 0269/552536). A fost darul pe care obştea Sibielului l-a făcut părintelui la împlinirea venerabilei vîrste de 90 de ani.
Istoria fascinantă a acestei ctitorii, întinsă pe mai bine de trei decenii, se află consemnată chiar de către părintele Zosim în cele două volume intitulate
Muzeul de icoane pe sticlă “Zosim Oancea” din Sibiel, apărute la Sibiu în 2001 şi 2002
[1], precum şi – cu o bogată şi splendidă ilustrare (foto: Alice Ionescu) – în albumul trilingv
O viaţă, un destin, o icoană/ Une vie, un destin, un icône/ Ein Leben, ein Schicksal, eine Ikone, realizat în anul 2000 de regretata Irina Nicolau, de Ioana Popescu şi de Raluca Alexandrescu, cu generosul sprijin al ministrului Culturii de la acea dată, Ion Caramitru, al Muzeului Ţăranului Român şi al Fundaţiei “Alexandru Tzigara-Samurcaş”. Desigur, cărţile şi reproducerile nu pot egala impresia copleşitoare pe care ţi-o dă o vizită la faţa locului. Numeroşii vizitatori străini, ajunşi aici de pe toate continentele, rămîn uimiţi de forţa creatoare a tradiţiei ortodoxe şi a geniului nostru popular. Părintele Zosim Oancea “a pus Sibielul pe harta lumii”, cum exclama mai demult un oaspete englez.
VI
Puţini ştiu că în afara acestei ctitorii de excepţie, a memorialisticii de închisoare, a articolelor şi studiilor publicate în diferite reviste bisericeşti (
Mitropolia Ardealului,
Telegraful român,
Orto
doxia,
Revista teologică) şi a celor cîteva cărţi de predici (unele tipărite
[2], altele aşteptîndu-şi încă editorul), părintele Zosim Oancea este şi autorul unui îndrăzneţ eseu filosofico-teologic “zămislit” mental în temniţa Aiudului (1954) şi pus pe hîrtie, într-o primă formă, în 1963. Refăcut substanţial în 1984 şi definitivat în 1994, eseul a fost tipărit abia în 1998
[3], recomandat de două scrisori ilustre: una de la Constantin Noica (“Curajul Sfinţiei Voastre, de a vă începe meditaţiile de la Eu şi o Carte a Eului, vă apropie, în chip neaşteptat pentru un om al Bisericii, de marea filosofie […]. Dar căile Sfinţiei Voastre sunt altele, ducînd pînă la urmă la Revelaţie […]. Ideea «organicismului» vă ajută să limpeziţi nu numai solidaritatea dintre subiect şi obiect, pe care ştiinţa de astăzi a regăsit-o, fără s-o poată explica, dar şi adîncimea înţelesului pe care îl daţi ideii de «trup»…”) şi alta de la Corneliu Mircea (“Am fost impresionat îndeosebi de spiritul sintetic, care conferă lucrării o puternică «osatură» conceptuală, capabilă să prindă în liniile-i de forţă o multitudine de «discipline», de la teologie pînă la fizica atomică, trecînd prin psihologie, drept, biologie etc. Există un suflu ardent al expunerii, un patos cuceritor, ce are darul de a subjuga cititorul…”).
Găsim în
Organicismul părintelui Zosim Oancea multe puncte de convergenţă cu gîndirea părintelui Dumitru Stăniloae (tot un exponent al Ardealului şi al marii generaţii interbelice), mărturisind încă o dată “cosmicismul” şi “organicismul” viziunii ortodoxe despre lume şi viaţă, trecute atît de firesc în percepţia românească a existenţei, sau în ceea ce un Constantin Noica numise cîndva – spre scandalul “apostaţilor” subţiri – “sentimentul românesc al fiinţei”.
Multe dintre paginile manuscrise rămase de la părintele Zosim Oancea ar merita să fie tipărite, iar cărţile sale apărute deja ar merita reeditarea (mai ales memoriile şi
Organicismul…).
O atenţie aparte ar trebui arătată, inclusiv pe linie instituţională, faţă de întreţinerea şi mediatizarea muzeului de la Sibiel. Ministerul Culturii ar investi cu mult mai mult folos decît în alte direcţii în editarea unui nou album cuprinzător al tezaurului iconografic datorat strădaniilor părintelui Zosim Oancea (care în timpul vieţii s-a bucurat în măsură prea mică de sprijinul real al oficialităţilor, fie ele laice sau bisericeşti). Dacă nu mai sîntem în stare de înfăptuiri la nivelul înaintaşilor, măcar să chivernisim cuviincios ceea ce ne-au lăsat ei şi să ne învrednicim de dreapta lor pomenire. Deocamdată se vede că, chiar în preţuirea propriilor noastre valori, ne-o iau înainte străinii...
[4]
Fie ca părintele Zosim Oancea şi generaţia lui mărturisitoare să fie cheagul din care, cu voia lui Dumnezeu, într-un ceas mai fast al istoriei de mîine, să dospească “pîinea cea spre fiinţă” a neamului nostru ortodox, într-o bună “cuminecare” cu cerul şi cu pămîntul, ridicînd virtutea dăinuirii la înălţimea acelei vrednicii creatoare fără de care inşi şi neamuri nu mai au nici un rost să facă umbră pămîntului.
Răzvan CODRESCU
[1] Casa de Presă şi Editura Tribuna.
[2] Ultima cred că este cea apărută postum, în 2006, la Editura Eikon din Cluj-Napoca: Popasuri omiletice la Duminici şi Sărbători.
[3] Preot Zosim Oancea, Trup şi existenţă sau Organicismul, cu o prefaţă de Constantin Noica, Liga Română de Misiune Creştină (col. “Popas teologic”), Cluj-Napoca, 1998. Cf. şi recenzia făcută cărţii în periodicul sibian Puncte cardinale, anul VIII, nr. 12/96, decembrie 1998, p. 14.
[4] Cf., bunăoară, Giovanni Ruggeri, Icoanele pe sticlă din Sibiel, Ed. Città Aperta, Troina, 2008.
DIN MĂRTURIILE PĂRINTELUI ZOSIM
“Zi după zi, am început să mă obişnuiesc cu atmosfera din cameră şi să intru în rolul meu de preot, care mi se părea mai necesar acolo decît oriunde. De multă vreme cunoşteam teoretic că suferinţa îl poate distruge pe om, dacă nu există un sprijin de natură spirituală, precum şi reversul monedei, că suferinţa îndurată cu ajutorul divin îl purifică şi-l întăreşte pe om. Acum era cazul aplicării şi verificării acestor lucruri, atît în viaţa mea personală, cît şi a celor din jurul meu.
– Cum e, Părinte, întîmplarea aceea cu Simon Chirineanul, care I-a ajutat Mîntuitorului să-Şi ducă crucea pe dealul Golgotei?
– E foarte simplu, dragii mei; prin suferinţa lui, acel Simon Chirineanul a participat la unica şi aceeaşi jertfă a lui Iisus Hristos, pentru mîntuirea noastră.
– Şi dacă nu era acest Simon Chirineanul, s-ar fi compromis mîntuirea noastră?
– Nicidecum, Mîntuitorul Şi-ar fi dus singur Crucea. Simon Chirineanul a apărut nu pe firul neputinţei Lui, ci pe firul dragostei Lui de a ne face şi pe noi părtaşi la propria noastră mîntuire. Simon Chirineanul era în acel moment un simbol al întregii suferinţe istorice a creştinătăţii, deci şi a suferinţei noastre de acum. Ca să înţelegem mai bine, să facem o analogie. Să socotim jertfa de pe Golgota un fluviu care a izvorît din Dealul Căpăţînii şi care străbate istoria, înglobînd în el, ca pe nişte afluenţi, mai întîi de toate Sfintele Liturghii care s-au slujit şi care se vor sluji pînă la cea din urmă clipă a istoriei, şi, în al doilea rînd, suferinţele personale ale fiecărui credincios.
– Toate suferinţele creştinilor?
– Nicidecum, ci numai cele duse în duhul învăţăturii Lui şi în exemplul Crucii Lui. Concret: pe Golgota, la dreapta şi la stînga Lui, au fost răstigniţi, o dată cu El, şi doi tîlhari; pentru unul, suferinţa a fost, cu adevărat, numai un chin, suportat cu cîrtire şi scrîşnire din dinţi, cîtă vreme pentru celălalt ea a fost degrabă mîntuitoare: «Astăzi vei fi cu Mine în Rai!»”.
(Din Închisorile unui preot ortodox, ed. îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 29-30)
“Se înăsprise din nou regimul, atît cel alimentar, cît şi cel igienic. Lipsă de mîncare, lipsă de medicamente, iar pentru cele cîteva minute de plimbare se zidise, în cele două sînuri ale T-ului, cîte o rozetă rotundă, împărţită în camere triunghiulare, în care să se poată plimba cîte o celulă. Pereţii de beton erau atît de înalţi încît nu se putea vedea dintr-o cameră în alta.
Ieşise o cameră la plimbare. Eu mă aflam din nou pe latura scurtă a T-ului din dreapta şi priveam prin găurile jaluzelelor la cei care se plimbau.
La un moment dat, am văzut un deţinut – a cărui cameră ieşise la plimbare în timp ce el se afla la infirmerie – îndreptîndu-se mai întîi spre camera de plimbare, în care se afla celula sa, cum îi indicase gardianul care-l aducea de la infirmerie, dar apoi făcînd o întoarcere bruscă şi îndreptîndu-se spre gardul de sîrmă care înconjura zona de lîngă zidul închisorii.
Ajuns la gard, s-a urcat pe el şi privea drept la soldatul de pe turelă, care se aşezase deja în genunchi, cu puşca îndreptată spre el, gata să tragă.
În acelaşi moment, a început strigătul deţinuţilor din celular:
– Nu trage!... Nu trage!... Nu trage!...
Nenorocitul de soldat stătea cu degetul pe trăgaci, dar încă nu trăgea.
– Nu tragi? Stai că tragi tu!
Spunînd acestea, deţinutul a sărit de pe gard în zona arată, fără să facă însă nici un pas mai departe spre zid.
– Nu trage!... Nu trage!... Nu trage!... – urla de acum toată închisoarea. Pînă şi gardianul care conducea plimbarea striga din toată puterea: «Nu trage!... Nu trage, mă!...»
În zadar. Deşi era cît se poate de evident că, şi de-ar fi ajuns la zid, ca să treacă peste el avea nevoie de scară. Din poziţia de drepţi, în care s-a aşezat după ce a sărit în arătură, el n-a făcut nici un pas mai departe, ci se uita fix la soldat.
Nenorocitul de soldat român n-a înţeles nimic din toate acestea. Să fi fost el atît de orbit de vechea zicală a iobagului, că «Dacă mi se dă ordin, şi pe tata-l împuşc!», încât să nu-şi fi dat seama că cel care-i stătea în faţă voia să se sinucidă?
– Nu trage!... Nu trage!... Nu trage!...
Şi totuşi, a tras. Şi nu mai jos, la picioare, ci drept în piept. Îndată am văzut, din celula din care priveam, pata de sînge din spate şi pe om prăbuşindu-se la pămînt.
Din acel moment, strigătul «Nu trage!» s-a preschimbat în urlet de acuză: «Criminalilor!... Criminalilor!... Criminalilor!». Era atît de înfierbîntată lumea încît, dacă ar fi venit cineva cu o mitralieră să ne împuşte pe toţi cei din celule, nici unul nu s-ar fi oprit din strigătul: «Criminalilor!».
S-au strîns aiudenii pe podul din faţa închisorii, iar de la etajul III, cineva, care-l cunoştea pe cel împuşcat, striga, ca să audă cei de pe pod: «Să ştiţi că a fost împuşcat Ioan Popa de la Copşa Mică. Face închisoare din anul 1941, iar acum, fiind greu bolnav, s-a dus la infirmerie să ia medicamente şi nu i-au dat».
– Criminalilor!... Criminalilor!... Criminalilor!...
La un moment dat, au apărut conducătorii penitenciarului, în frunte cu directorul cel nou, Koller, cu gîndul să-l ridice de acolo.
– Huo!... Huo!... Huo!... Criminalilor!... Huo!... Criminalilor!... – strigam toţi, din întreg celularul, ca şi de la secţia a doua şi de la Zarca.
Koller cu ai lui au fugit, ca să apară apoi cu doi gardieni cu o targă, care l-au ridicat şi l-au dus, în aceleaşi strigăte indignate ale întregii închisori: «Criminalilor!... Criminalilor!... Criminalilor!...»
Strigătele au durat în jur de o jumătate de oră, ca să se stingă apoi treptat, o dată cu aşezarea umbrelor serii.
Şi a urmat tăcerea preschimbată în priveghere, după străbuna noastră datină românească. N-aş putea spune cîţi au dormit în acea noapte din întreaga închisoare. În celula noastră, cel puţin, nu s-a mai închis nici un ochi, toată noaptea. Şi eram şase persoane.
Drama aceasta a avut loc în mai sau iunie 1957. Ceea ce îmi aduc bine aminte e că a fost cea din urmă din cele văzute şi petrecute de mine la Aiud…”
(Din Închisorile unui preot ortodox, ed. îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 188-190)
Pr. Ion Alexandru Mizgan şi Dan Puric,
