DE LA PĂSTOREL CITIRE…

SUMARUL BLOGULUI

 

SARMALE ÎN DOVLEAC

pentru Crăciun şi Anul Nou

Ingrediente:

500 de grame de carne de porc grasă

500 de grame de carne de vită

200 de grame de slăninuţă afumată (tăiată felii)

2 verze murate

2 linguri zdravene de untură de porc

1 cană de orez

3 cepe

2 ardei graşi

1 ou

1 lingură boia de ardei dulce (opţional, pentru gusturi ardeleneşti)

1 linguriţă de chimen măcinat

2 linguri de cimbru uscat

3 roşii

5 linguri de pastă de tomate
sare
piper

Pregătire:

Dacă folosiţi o oală de lut, şi bine ar fi să o faceţi, pregătiţi oala corespunzător. Înainte de folosire, oala se scufundă pentru o jumătate de oră în apă rece.

Umplutura:

Tăiaţi carnea de porc şi pe cea de vită în bucăţi mari şi tocaţi-o. Spălaţi orezul în cîteva ape reci. Scurgeţi-l.

Curăţaţi cepele, îndepărtaţi cotorul cu seminţe al ardeilor. Tocaţi ceapa şi ardeii mărunt.

Topiţi untura într-o cratiţă adîncă (să încapă toată umplutura).

Adăugaţi ceapa şi ardeiul tocat şi sotaţi-le pînă se înmoaie.

Adăugaţi orezul şi amestecaţi-l bine pînă devine translucid.

Adăugaţi chimenul măcinat, boiaua de ardei şi rumeniţi-le uşor cu ceapa, orezul şi ardeii.

Luaţi craţiţa de pe foc şi adăugaţi carnea tocată. Amestecaţi bine compoziţia, încorporaţi o lingură de cimbru, asezonaţi cu sare şi piper.

După ce amestecul s-a răcit, încorporaţi oul.

Construcţia:

Tocaţi o farfurie de varză din frunzele mai groase. Decojiţi şi tocaţi roşiile.

Aşezaţi un pat de varză fin tocată pe fundul dovleacului.

Adăugaţi şi cîteva feliuţe de slăninuţă.

Aşezaţi cîte o foaie de varză în palma deschisă, puneţi cîte o lingură de umplutură şi rulaţi: răsuciţi pentru a obţine nişte rulouri, pe care le închideţi la capete ulterior, introducînd capetele dinspre exterior spre interior.

“Clădiţi” sarmalele în oală, în straturi succesive, intercalate pe alocuri cu roşii tocate şi felii de slăninuţă pe margine.

După ce aţi terminat, acoperiţi sarmalele cu restul de varză tocată, roşii tocate, bucăţele de slănină şi o lingură de cimbru uscat (ideal ar fi o crenguţă).

Fierberea:

Porniţi cuptorul.

Introduceţi dovleacul la cuptor.

Fierbeţi sarmalele timp de vreo 4 ore.

Opriţi focul şi lăsaţi oala să se răcească timp de cîteva ore.

Scoateţi oala şi introduceţi-o la rece, într-o cămară sau pivniţă săpată în pămînt, şi lăsaţi-o să se odihnească pînă a doua zi.

Cele mai bune sarmale sînt cele de a doua zi (consumate la o zi după fierbere), reîncălzite.

Sarmalele se servesc fierbinţi, cu pîine sau mămăligă, smîntînă grasă şi ardei iute.

Cum s-ar defini sarmaua?

Vis înaripat al verzei ce-l avu cît a durat

somnul lung metamorfozic în butoiul de murat...

Potpuriu de porc şi vaca, simfonia tocăturii,

imn de laudă mîncării, înălţat în cerul gurii.

O cochetă care-şi scaldă trupu-n sos şi în smîntînă

şi se înfăşoară-n varză ca în valuri de cadînă.

O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strînsă ligă

c-o bărdacă de vin roşu şi-un ceaun de mămăligă

Oponentă din principiu şi un straşnic adversar

pentru tot ce e dietă sau regim alimentar.

Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată

ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.

Locatară principală, ţine-n spaţiu, tolerate,

perle de piper picante, boabe de orez umflate.

O prozaică-nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie,

că, de cînd e lumea, porcul n-a citit o poezie?!

Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.

Iată-n cîteva cuvinte cum s-ar defini... sarmaua !!!

2012 LA MULŢI ANI! 2012

ÎN ÎNTÎMPINAREA CENTENARULUI VASILE NETEA

SUMARUL BLOGULUI

ÎN CURÎND, 

LA EDITURA CHRISTIANA:

Postfaţa cărţii

Sînt, iată, aproape 20 de ani de cînd împărtăşesc cu prietenul meu tîrziu Gelu Netea (astăzi septuagenar) deziluziile politice şi morale ale epocii postcomuniste. Gelu e genul care „pune la inimă”, dar care ştie să plîngă fără să dispere. Figură donquijotescă, înalt şi drept ca viaţa pe care şi-a trăit-o mai degrabă discret, cu suflet fragil şi patetic, e poate un client predilect al cauzelor pierdute, însă nu fără acea nobleţe interioară care dă măreţia tragică a umanului.

Dar ceea ce m-a impresionat la el cel mai mult, de cînd îl ştiu, este autentica şi neobosita lui reverenţă filială: rareori mi-a fost dat să văd un fiu atît de dedicat memoriei tatălui. Din acest capital inepuizabil de dragoste reverenţioasă şi de încredere referenţială s-a născut, pagină cu pagină, şi cartea de faţă. I-am fost, la rîndul meu, complice admirativ şi m-am străduit să-l fac să se simtă mereu ca acasă în spaţiul publicistic al Punctelor cardinale.

Pe regretatul istoric Vasile Netea (1912-1989) n-am avut, din păcate, şansa şi onoarea să-l cunosc în carne şi oase, ci doar din cîteva lecturi esenţiale, precum şi din evocările, solemne sau duioase, ale fiului său. Cu timpul, s-a impus în conştiinţa mea ca un personaj în multe privinţe exemplar: ca intelectual român, ca fiu al Ardealului, ca opozant al comunismului, ca soţ şi ca tată. Cărturar înainte de toate, l-a admirat pe Maniu şi a cochetat cu ţărănismul, dar nu s-a angajat prea mult în politică, nici n-a fost omul rigidităţilor ideologice ori confesionale. Ardelean ortodox de obîrşie ţărănească, s-a simţit dator românităţii mai ales pe latura ştiinţifică şi culturală, pentru care a dovedit de tînăr cea mai certă înzestrare (admirată sincer – dar uneori şi gelozită – de colegii de generaţie). Nu ştiu dacă va fi fost un „Iorga al Ardealului”, cum i s-a spus, dar cele peste 40 de cărţi pe care le-a scris (pe lîngă miile de articole risipite prin presa vremii) îl recomandă cu prisosinţă ca pe un istoric de seamă şi ca pe una dintre marile conştiinţe româneşti ale secolului XX; una dintre acele conştiinţe mărturisitoare în care generaţiile noi pot descoperi un veritabil model moral şi intelectual, trecut prin mai toate vămile de foc ale veacului. A făcut frontul, a înfruntat închisorile, a purtat cu demnitate crucea marginalizării, dar nu şi-a trădat nici o clipă vocaţia şi a murit mărturisind epopeea istorică a Ardealului românesc şi temeiurile spirituale ale dăinuirii noastre ca neam. Dumnezeu a vrut – ca şi în cazul unui N. Steinhardt sau al unui Arsenie Boca – să-l cheme la el în 1989 (s-a stins pe 6 martie), înainte de a apuca să vadă prăbuşirea comunismului, dar poate că pentru o mai mare – şi mai neumbrită – bucurie cerească.

Fie ca această carte – ce marchează centenarul naşterii lui Vasile Netea – să contribuie la mai dreapta lui pomenire şi la încredinţarea românilor de azi că pot şi trebuie să fie mai mult decît li se pare că sînt!

Răzvan CODRESCU

PR. TOMA CHIRICUŢĂ: BUCURIA CRĂCIUNULUI

SUMARUL BLOGULUI

Părintele Toma Chiricuţă (1887-1971) a fost unul dintre cei mai vestiţi predicatori români din prima jumătate a secolului trecut. În 2012 se vor împlini 125 de ani de la naşterea sa. În pragul lui, găsesc potrivit să-l readuc în atenţia cititorilor blogului pe vrednicul de pomenire părinte, cu fragmente dintr-un lung cuvînt în întîmpinarea apropiatului praznic al Naşterii Domnului. Textul integral poate fi citit în volumul Pr. Toma Chiricuţă, Anul în predici, Ed. Anastasia (Col. “Omiletica”), Bucureşti, 1996, pp. 15-20 (demult epuizat şi care ar merita în 2012 o reeditare). (R. C.)

“Şi îngerul a zis: Nu vă temeţi. Căci iată, vă binevestesc vouă

bucurie mare, care va fi pentru tot poporul…”  (Luca 2, 10)

Ziua aceasta, a Naşterii Domnului, este o zi de bucurie pentru toată lumea creştinească. Toţi se bucură astăzi: şi copiii cei mici, care privesc cu ochi încă neînţelegători spre viaţă; şi copiii mai mari, în care a prins să mijească spiritul înţelegător al tainelor vieţii; şi tinerii, în care fierbe sfînta putere a vieţii; şi cei în vîrstă, ca şi cei bătrîni. Care este însă motivul sau, mai bine zis, care sunt motivele acestei bucurii obşteşti? [...]

 Sînt unii care se bucură de această zi – şi aceştia sînt copiii – cu o bucurie, am putea zice, vinovată şi inconştientă. De ce se bucură copiii? Se bucură pentru că Moş Crăciun, aşa cum îi zic ei actorului principal al acestei zile, le aduce daruri multe în sacul lui tainic [...]

După bucuria copiilor, vine bucuria tinerilor. De ce se bucură tinerii în ziua Crăciunului? Tinerii se bucură, în genere, pentru că această zi le aduce şi lor daruri; daruri care, fireşte, sînt pătrunse de mai mult spirit, de mai multă înţelegere; darurile pe care şi le fac unii altora, din îndemnul unei prietenii curate [...]

Se mai bucură şi cei în vîrstă. Ne bucurăm şi noi, cei ce am trecut de jumătatea vieţii. De ce ne bucurăm noi? Aş putea să răspund la această întrebare foarte simplu: ne bucurăm fiindcă se bucură ei, copiii noştri, care ne sînt atît de dragi; fiindcă se bucură tinerii [...], fiindcă ni se bucură rudele şi prietenii [...] Şi astfel, în ziua de Crăciun, ne bucurăm cu toţii de bucuria tuturor!

Dar un asemenea răspuns nu poate să ne mulţumească deplin, căci izvorul bucuriei noastre, o ştim cu toţii, răzbate din adîncimi mai mari. În această zi reînvie amintirea copilăriei noastre proprii, amintirea acelor timpuri binecuvîntate cînd noi, cei cu părul cărunt şi cu inima mişcată, ne uitam la viaţă cu aceiaşi ochi mari şi încrezători cu care se uită acum copiii noştri; şi, cu inima caldă şi dornică de iubire, întindeam mîna după darurile pe care ni le oferea viaţa, prin mijlocirea părinţilor noştri şi a celor din jurul nostru. Este timpul cînd reînvie amintirile copilăriei chiar pentru acei oameni care şi-au pierdut aproape cu totul căldura inimii lor, din pricină că în inima lor a pătruns frigul acestei lumi, a pătruns marea şi teribila lipsă de iubire a vremii de faţă. Inimi reci şi blazate, care nu mai au de ce să privească spre cer, fiindcă pentru ele cerul a încetat demult să mai existe! Dar chiar şi pentru inimile acestea învie amintirea! Chiar şi în ochii stinşi ai acestor fraţi trişti se reaprinde acum lumina bucuriei!...

Dar, iubiţi fraţi, în această zi învie o amintire mai veche decît viaţa noastră personală. În această zi învie, aş putea spune, în sîngele şi în carnea trupului nostru, în substanţa spiritului nostru, strămoşii noştri, strămoşi pe care poate nu i-am cunoscut, pe care poate nu ştim nici cum îi cheamă, dar care ne-au trecut ceva din fiinţa lor, ca pe o nepreţuită moştenire; strămoşii noştri de neam şi de credinţă, care s-au bucurat la rîndul lor în ziua de Crăciun şi ne-au transmis, prin sînge, această bucurie tainică, pe care astăzi o resimţim din plin. Şi cînd vine ziua aceasta binecuvîntată, cînd sună clopotele de la biserici, atunci aceşti strămoşi freamătă de bucurie înlăuntrul nostru, sporindu-ne propria bucurie; o bucurie care ne umple de o minunată taină: taina Crăciunului!

Dar, fraţii mei, cu toate aceste lămuriri, noi încă n-am ajuns la adevărată sursă a bucuriei Crăciunului. Căci simţim nevoia de a întreba mai departe: de ce oare s-au bucurat într-atît strămoşii noştri de ziua Crăciunului? Numai fiindcă şi ei fuseseră copiii? Numai fiindcă şi ei împărtăşeau bucuria altora? Înţelegem că acesta singur nu poate să fie adevăratul motiv al bucuriei Crăciunului. Bucuria Crăciunului este o bucurie mai adîncă decît viaţa noastră personală şi chiar decît cea a strămoşilor noştri. Ea este o bucurie mai înaltă decît pămîntul, o bucurie care ne vine din ceruri! Este bucuria credinţei! Dacă nu s-ar afla acolo, în adîncul nepătruns al fiinţei noastre, acea rază de credinţă pe care o purtăm în noi fără să ştim şi care, din cînd în cînd, îşi cere eliberarea din închisoarea în care o ţinem, o, fraţii mei, atunci bucuria noastră de Crăciun ar fi lipsită de adevăratul ei parfum, ar fi văduvită de adevăratul ei motiv [...]! Strămoşii noştri, cei ce se bucură în noi cînd vine ziua aceasta, de aceea se bucură: că în ziua aceasta s-a aprins în sufletul lor lumina unei credinţe, iar prin această credinţă au putut să se biruie pe dînşii, au putut să biruie puterile mari şi fatale ale vieţii! Strămoşii aceia au crezut într-adevăr în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lor şi al întregii lumi. De aceea, bucuria lor a fost o bucurie adîncă şi adevărată, putînd chiar să ne transmită şi nouă ceva din căldura ei! Astfel, fraţii mei, cred că înţelegeţi acum adevăratul motiv al sărbătorii de astăzi şi al bucuriei cu care o prăznuim.

Iar strămoşii care ne-au transmis această sfîntă bucurie nu sunt numai strămoşii noştri de neam şi de credinţă; şirul acesta al lor nu merge doar pînă la naşterea neamului nostru sau a Pruncului din Betleem, ci aş putea să spun, cu toată dreptatea, că lanţul trece dincolo de Iisus Hristos, mergînd pînă la cel dintîi om, pînă la Adam, tatăl umanităţii, în sufletul căruia s-a aprins, pentru prima oară, raza speranţei, speranţă ce avea să se împlinească în peştera din Betleem! Este acea rază pe care Însuşi Tatăl a aprins-o în sufletul omenirii rebele, cînd, în noaptea pustiului, afară din Paradis, i-a dat făgăduinţa unui Mîntuitor. De la acest om, care cel dintîi a primit această rază de speranţă, transmiţînd-o fiilor lui [...], de la toţi acei strămoşi din care ne tragem, fiecare dintre noi a primit substanţa credinţei şi a vieţii lor, iar, prin ei, o primim acum cu toţii de-a dreptul de la Dumnezeu. Cu toţii ne tragem în veşnicie din Dumnezeu, iar în vremelnicie de la cel dintîi strămoş, apoi de la toţi cei ce au urmat. De la toţi aceştia am moştenit bucuria aşteptării lui Iisus, cea care freamătă acum, ca un codru uriaş, ca o orgă imensă înlăuntrul nostru! Simţim, iată, că bucuria aceasta a Crăciunului este bucuria împărtăşită de întregul neam omenesc: bucuria bucuriilor!

Fraţii mei [...], totuşi aş putea să adaug că toate aceste motive, pe care vi le-am spus aici, nu constituie încă întreaga pricină a bucuriei noastre. Şi am să vă rog foarte stăruitor ca fiecare dintre voi să se gîndească acum la sine! Religia înseamnă legătură cu Dumnezeu. Legătura aceasta cu Dumnezeu trebuie să o trăiască fiecare în parte aşa cum au trăit-o şi strămoşii noştri. Că ei au avut o legătură cu Dumnezeu, acesta este, desigur, un lucru minunat pentru noi. Dar dacă numai ei ar fi avut această legătură, tot numai ei ar fi avut şi această bucurie, iar atunci, prin faptul acesta, strămoşii noştri ar apărea cu mult mai bogaţi decît noi. Bucuria Crăciunului nu trebuie să însemne doar bucuria strămoşilor noştri; nu trebuie să însemne doar bucuria altora! Ea trebuie să însemne bucuria noastră, bucuria născută din credinţa fiecăruia dintre noi în parte şi a tuturor împreună! Dacă nu avem acest motiv la temelia bucuriei noastre de astăzi, atunci încă nu cunoaştem ce înseamnă adevărata bucurie de Crăciun.

Evanghelia ne spune că în acea noapte sfîntă, în ţara îndepărtată şi caldă în care s-a petrecut aievea Marele Fapt, s-au arătat păstorilor cete de îngeri, vestindu-le cu glas mare: “Astăzi vi s-a născut vouă Mîntuitor, Care este Hristos Domnul”. Dacă ziua aceasta de astăzi nu ne dă, prin credinţă, această veste şi nouă, dacă nu mergem şi noi să îngenunchem cu bucurie dinaintea Pruncului Care ni s-a născut azi, atunci zadarnică şi goală este, pentru fiecare dintre noi, bucuria Crăciunului!

Iubite frate şi iubită soră de credinţă, astăzi trebuie să auzi şi tu, cu credinţa ta şi în inima ta, pe îngerii din vechime grăindu-ţi cuvintele Evangheliei: “Ţi s-a născut ţie Mîntuitor: Hristos Domnul”! Da, trebuie să ai şi tu un Mîntuitor, în Care să crezi cu adevărat! Trebuie ca acest Mîntuitor să nu fie pentru tine numai o simplă vorbă, ci să însemne o adevărată putere! Trebuie să ştii şi tu bine, din propria ta experienţă, că acest Mîntuitor te-a dezrobit şi pe tine personal, ca şi pe strămoşii tăi, din lanţurile robiei păcatului! Şi dacă tu nu-L cunoşti încă pe acest Mîntuitor, dacă tu zaci mai departe în lanţurile păcatului, atunci această bucurie de astăzi zadarnică este pentru tine! Dimpotrivă, bucuria noastră te poate face şi mai trist, după cum bucuria celor liberi îi face şi mai trişti pe cei închişi în ocnă, care privesc printre gratii la bucuria oamenilor liberi...

O, frate şi soră, vino şi tu la libertatea pe care şi ţie ţi-o întinde Hristos astăzi, în ziua măritei Sale Naşteri! Leapădă lanţurile care te împiedică să crezi în El! Apropie-te cu inima de El şi zi: “O, Iisuse, iată, atîta vreme Te-am aşteptat! Astăzi, în sfîrşit, ai venit şi pentru mine! Astăzi, Doamne, sînt ca o iesle, ca ieslea din Betleem; aşază-Te în ea, Doamne! Eu nu am altceva decît această inimă, aşa cum este ea acum, inima în care pînă astăzi s-a lăfăit păcatul, inima în care pînă astăzi nu a stăpînit lumina, nu a domnit Tatăl Cel din ceruri, n-au prisosit adevărul, iubirea şi dreptatea; inima aceasta a fost roaba tuturor pornirilor rele şi nu am cunoscut pînă acum ce înseamnă libertatea pe care o dai Tu copiilor Tăi, mîntuiţilor Tăi! Dă-mi şi mie această sfîntă libertate! Naşte-mă şi pe mine, Doamne, la o viaţă nouă, ca să mă bucur şi eu de darurile minunate pe care le întinzi lumii Tale, milostivule Doamne!”. [...]

Dă-ne, Doamne Iisuse Hristoase, adevărata bucurie a Naşterii Tale! Amin.

Deschide uşa, creştine...

(vechi colind românesc)

                                               

Deschide uşa, creştine,

Că venim din nou la tine!

Drumu-i greu şi-am ostenit,

De departe ce-am venit,

Că la Betleem am fost,

Unde S-a născut Hristos.

Şi văzut-am pe-a Lui mamă,

Pe care Mărie-o cheamă,

Cum umbla din casă-n casă,

Ca pe Fiul ei să-L nască;

Umbla-n sus şi umbla-n jos,

Ca să nască pe Hristos;

Umbla-n jos şi umbla-n sus,

Ca să nască pe Iisus.

Mai tîrziu găsi apoi

Un staul frumos de oi

Şi acolo, pe fîn jos,

S-a născut Domnul Hristos.

Cete îngerii coboară,

Staulul mi-l înconjoară.

Îngerii, cu flori în mînă,

Împletesc mîndră cunună

Şi pe ea e scris frumos:

“S-a născut Domnul Hristos,

Care, cu puterea Sa,

O să mîntuie lumea”.

Şi de-acum pînă-n vecie

Mila Domnului să fie

Tuturor cu bucurie!

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Sărbătorile lunii decembrie în tradiţia populară românească

* Betleem - leagănul lui Dumnezeu

* Părintele Mihai Valică despre Crăciun

* Răzvan Ionescu: Povestea colindătorilor

* Răzvan Ionescu: Străin în noapte

* Erast Călinescu: Vremea colindelor
* Părintele Galeriu despre Naşterea Domnului
* Crăciunul: tradiţii şi etimologii

* Pe urmele lui Moş Crăciun 

Grupul de colindători ai Asociaţiei TRADIŢIA ROMÂNEASCĂ:

LA ANUL ŞI LA MULŢI ANI!

Memento pentru nostalgicii "iepocii de aur" (nici mulţi, nici puţini):

Un program de Crăciun care nu s-a mai putut difuza...

(preluat de pe Blogul lui Claudiu Târziu)

DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXV

SUMARUL BLOGULUI

Divina Comedie a lui Dante Alighieri

în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – apar în premieră pe acest blog şi în paginile revistei Rost.

PURGATORIUL

Cîntul XXV

Urcînd de zor spre al şaptelea brîu al Purgatoriului, Dante are o nelămurire pe care nu îndrăzneşte s-o exprime, dar Vergiliu îi ghiceşte dorinţa şi îl invită să vorbească. Nelămurirea lui Dante este cum de mai poate slăbi cineva care nu mai este nevoit să se hrănească, cum e cazul cu sufletele de acolo. Vergiliu îl roagă pe Staţiu să-l lămurească pe Dante, iar poetul antic face un lung expozeu de filosofie medievală cu privire la zămislirea fiinţei omeneşti, la originea sufletului şi la existenţa lui de după moartea trupului. Staţiu urmează, în mare, doctrinelor lui Aristotel şi Toma de Aquino şi îl critică pe Averroes (versul 63 şi urm.) pentru teoria „intelectului posibil”, preluată de scolastica apuseană (distincţia între intellectus possibilis şi intellectus agens). El îi explică lui Dante cum, după moartea trupului (metaforic: cînd parca Lachesis încetează să mai toarcă firul vieţii), la virtú informativa (puterea formativă, creatoare) care rezidă în orice suflet îi conferă o nouă înfăţişare imaterială, dar conformă cu cea din viaţa pămîntească, iar aceasta – „umbra” – oglindeşte diferitele stări interioare. Abia apucă Staţiu să-şi termine expozeul, că cei trei, cotind spre dreapta, dau de flăcările brîului al şaptelea, în care ispăşesc desfrînaţii, alternînd intonarea de imnuri (ca Summae Deus clementiae, „Acoperă-mă, Doamne, cu mila Ta”) cu pomenirea unor ilustre pilde de castitate (cea mai înaltă fiind cea a Fecioarei Maria, evocată prin cuvintele latineşti Virum non cognosco, „Eu nu ştiu de bărbat”, din dialogul ei cu Arhanghelul Gavriil). Cîntul este arid şi pe alocuri obscur, dar important pentru înţelegerea concepţiei danteşti despre starea sufletelor în lumea de dincolo, pe care se întemeiază întregul poem.

  

1 Timp de zăbavă nu era pe cale,

căci ziua-n Taur soarele-o lăsase,

iar noaptea-n Scorpion dădea tîrcoale;

4 drept care, cum vrăjmaş suflării trase

e cel grăbit de griji sau de nevoi

şi, orice-ar fi, el mersul n-o să-l lase,

7 la fel cărarea o suiam şi noi,

păşind în şir prin locul strîmt prin care

n-am fi putut să trecem cîte doi.

10 Şi cum un pui de barză, vrînd să zboare,

ridică-arípa, dar la loc şi-o lasă,

căci nu-i de cuib să se desprindă-n stare,

13 la fel şi eu, cu rîvnă-ntîi focoasă,

dar iute stinsă, de-a-ntreba mirat,

mişcam din buze, fără-o vorbă scoasă.

16 Cu toată graba, nu m-a fost lăsat  

părintele meu drag, zicînd: „Sloboade

al vorbei arc, căci prea l-ai încordat!”.

19 Atunci deschis-am gura cum se cade

şi începui: „Cum poate-a mai slăbi

cel cărui hrana-n fire nu-i mai şade?!”.

22 „La Meleagru dacă te-ai gîndi,

ce arse-atît cît arse un tăciune,

n-ar fi prea greu de priceput”, grăi;

25 „şi de-ai gîndi cum prinde de minune,

la voi, cei vii, oglinda-orice mişcare,

ce-ţi pare greu pe gînduri nu te-ar pune.

28  Dar spre-a-ţi plini dorinţa arzătoare   

e Staţiu-aici; şi eu îl rog să dea

rănilor tale-alin şi vindecare”.

31 „De află ce-i etern din gura mea”,

răspunse Staţiu, „cînd tu eşti de faţă,

e că mi-o ceri şi altfel n-aş putea”.

34 Apoi îmi zise: „De-ai să tragi povaţă

din cîte vorba-mi, fiule, ţi-arată,

s-o risipi din mintea-ţi orice ceaţă.

37 Perfectul sînge, ce nu-i supt vreodată

de venele-nsetate, ci-i păstrat

ca un prisos cînd masa-i ridicată,

40  puterea care-n noi le-a conformat

pe toate el în inimă-o găseşte,

cum cel prin vine scurs le-a întrupat.

43 Şi iarăşi mistuit, în jos porneşte,

prin părţi ce-a le numi nu se cuvine,

şi-n vas firesc cu-alt sînge se-ntîlneşte.

46  Acolo se-mpreună de la sine:

unul îndură, celălalt lucrează

prin locul cel perfect de unde vine;

49 şi-amestecat cu celălalt creează,

coagulînd întîi, ca-n continuare

din cheag să facă trup care viază.

52  Ajunsă-n noi puterea lucrătoare

un suflet ca de plantă (atîta doară

că-n om e drum, pe cînd în plantă-i stare),

55  mişcări şi simţuri prind treptat s-apară,

ca-n fungii mării; şi iau formă toate

cîte în ea în germene se-aflară.

58  Acum întinsă, fiule, răzbate

puterea cea din inimă de tată,

din care firea mădulare scoate.

61 Dar animalul cum e chip să poată

s-ajungă om, tu nu ştii încă şi

se înşelă şi un mai doct odată,

64  ce sufletu-n doctrină-l despărţi

de-un „intelect posibil” aşa-zis,

cui nu-i putu organ văzut găsi.

67 Fii spre-adevăr cu sufletul deschis

şi află că-ntr-un făt, cînd se-mplineşte

al creierului cheag, atunci precis

70  cel care-ntîi pe toate le urneşte,

îmbucurat de-a firii măiestrie,

cu spirit nou aşa îl întăreşte

73 încît atrage în substanţa vie

tot ce-i acolo-activ şi-un suflet face,

care trăieşte, simte şi se ştie.

76 Ca de ce spun să-ţi dea mirarea pace,

vezi cum căldura soarelui în vin,

nuntind cu sucul viţei, se preface.

79 Cînd a rămas Lachesis fără in,

de carne se desprinde, luînd cu sine

puterea din uman şi din divin:

82 rămîi, cînd celelalte tac în tine,    

doar cu memoria, cugetul şi vrerea,

dar ascuţite toate mult mai bine.

85 Fără popas, prin sine-i e căderea

pe-un mal sau altul, şi întîia oară

ştie-n ce chip va aştepta-nvierea.

88  Cînd locul dat acolo-l împresoară,

puterea ce dă formă radiază

din el ca şi în trup odinioară;

91 şi cum văzduhul ud se învîrstează,

prin cel ce-n el lumina-şi oglindeşte,

şi cu splendori de vis se-ncununează,

94 şi-acolo-n jur văzduhul chip primeşte

de cum i-l dă puterea lucrătoare

a sufletului care-n loc se-opreşte;

97 şi-apoi, aşa cum para arzătoare

urmează focu-ncolo şi încoace,

la fel pe suflet noua-ntruchipare.

100  Şi întrucît prin ea văzut se face,

numită-i umbră; şi de-acolo-apoi

tot simţul, chiar şi văzul, se reface.

103 Printr-însa prindem grai şi rîdem noi;

printr-însa scoatem lacrimi şi suspine,

ce-ai şi-auzit cum curg pe-aici şuvoi.

106 Şi după cum vreun dor în noi se-aţine,

sau alt afect, ia umbra-nfăţişare;

or, asta-i ce trezi mirare-n tine”.

109 Ajunşi la cotul ultim pe cărare,  

spre mîna dreaptă-atunci am apucat,

cuprinşi de-acum de-o altă-ngrijorare.    

112 Ardea pe coastă foc învîlvorat

şi dinspre rîpă vîntu-abia răzbea

să-l dea-napoi, cruţînd de el un hat.

115 Mergeam în şir şi teama mă-ncolţea,

aci de foc şi colea de genune,

să n-ard în el, nici să nu pic în ea.

118 „Pe-aici”, grăbi stăpînul meu a spune,   

„cu ochii-n patru trebuie să fii,

ca pasu-n gol să nu greşeşti a-l pune”.

121 Summae Deus clementiae se-auzi

din vîlvătaia focului cîntare,

iar capul meu din mers se răsuci.

124 Umbre văzui prin flăcări umblătoare,   

încît cătam cu ochii mari, pe rînd,

la ele şi la strîmta-n sus  cărare.

127 Cu acel imn la capăt ajungînd,

strigară: Virum non cognosco şi  

porniră iar să-l intoneze blînd.

130 Şi iar sfîrşind, strigară: „O goni,

în codru stînd, Diana pe Elice,

ce de la Venus din venin sorbi”.

133 Şi se-ntorceau din nou la imn; ferice

strigau apoi că-s cei şi cele care

s-au fost păstrat cum legea nunţii zice.

136 Şi cred c-aşa, cu pilde şi cîntare,   

şi-or ispăşi în foc osînda toată:

în felu-acesta rana care-i doare

139 va fi la urma urmei vindecată.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante Alighieri între viaţă şi operă

* Dante – repere bibliografice

* Prolog la noua traducere a Infernului

* Ecouri la noua traducere a Infernului  

* Sonete din lirica universală

* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX)

* Claudio Mutti: Dante şi India

* Claudio Mutti: Despre "veltro"-ul dantesc

* Dante: Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV

RĂZVAN BUCUROIU ŞI CRUCEA LAICATULUI

SUMARUL BLOGULUI

Cartea semnată de d-l Răzvan Bucuroiu, astăzi un maestru al interviului şi al talk-show-ului, inaugurează, alături de alte cîteva titluri, activitatea Casei Editoriale Ponte. Volumul cuprinde o selecţie de 23 de interviuri realizate între 1990 şi 2010 cu personalităţi marcante ale laicatului ortodox din România. Printre cei intervievaţi se numără (păstrez ordinea alfabetică, pentru care a optat şi autorul cărţii): Ioan Alexandru, Teodor Baconschi (2 interviuri), Radu Carp, Tudor Gheorghe, Mihail Neamţu, Costion Nicolescu, Silviu Oravitzan, Alexandru Paleologu (2 interviuri), Theodor Paleologu, Adrian Papahagi, Alexandru Pesamosca, Lidia Stăniloae, Cristian Tabără, Bogdan Tătaru-Cazaban. Pentru că titlul cărţii - 21 de chipuri ale mărturisirii - nu spune prea mult despre tematica şi miza ei, citez aici din lămuritoarea prefaţă ("Dacă aş putea da timpul înapoi..."): "Mulţi dintre cei intervievaţi sînt acum în lumea drepţilor. Alţii - în viaţă, dar pe linie moartă. Unii ocupă funcţii publice, o parte au rămas în alveola lor socială. Cu toţii însă reprezintă foarte bine, ca discurs şi ca atitudine publică, acea realitate eclezială a României dintre milenii. Eclezia românească (în accepţiunea ei cuprinzătoare, dar şi sănătoasă) poate fi înţeleasă ca status prin vocea şi gîndirea acestor personaje referenţiale. Referenţiale prin credinţa lor, prin asumarea unui destin - personal sau colectiv -, prin opera lor, dar mai ales prin viziunea lor asupra realităţii duhovniceşti".

Om cu orizont larg şi multă experienţă, d-l Bucuroiu se pricepe de minune pe cine, ce şi cum să întrebe; interviurile sînt fireşti şi vii, ancorate în esenţial, atente la toate provocările vremii. Să sperăm că volumul va fi cît de repede urmat de unul în care să fie adunate, selectiv măcar, numeroasele interviuri realizate cu personalităţi din corpul clerical şi monahal (şi apărute mai ales în publicaţia Lumea Credinţei, pe care a întemeiat-o şi o conduce). (R. C.)

CINE EŞTI DUMNEATA, DOMNULE RĂZVAN BUCUROIU?

Născut în 1963, d-l Răzvan Bucuroiu a fost, pe rînd sau concomitent, din 1990 încoace (fac doar o trecere în revistă selectivă): redactor-şef al Editurii Anastasia (unde i-a apărut şi prima carte, în 1995),  redactor al paginii creştine apărute în anii '90 în cotidianul România liberă (şi apoi în Ziua), întemeietor şi director al Editurii România Creştină, coordonator al colecţiei "Alfa şi Omega" a Editurii Nemira, redactor-şef şi apoi director al Departamentului "Viaţa Spirituală" din cadrul TVR, întemeietor şi director al magazinului ilustrat Lumea Credinţei (şi al publicaţiilor anexe: Lumea monahilor, Lumea Credinţei pentru copii, Atlasul lumii creştine), şef de programe la PAX TV, editor-coordonator Religie, istorie, minorităţi şi studiouri teritoriale în cadrul TVR, membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini (A.Z.E.C.), director al TVR3, director general al Casei Editoriale Ponte. (R. C.)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Răzvan Bucuroiu: Palma Sfîntului Nicolae (23.08.2009)
* Nici preoţi în şcoli, nici copii în biserici! (14.09.2009)  

* Lumea Credinţei 100 (05.11.2011)

INTERMEZZO LIRIC: POEZIE MISTICĂ SPANIOLĂ

SUMARUL BLOGULUI

SAN JUAN DE LA CRUZ

SFÎNTUL IOAN AL CRUCII

GLOSAS A LO DIVINO (III)
GLOSE ÎN MANIERĂ SACRĂ (III)

Tras de un amoroso lance

y no de esperança falto

volé tan alto tan alto

que le di a la caça alcance.

Dragostea fiindu-mi nadă,

pe-áripi de speranţă dus,

am zburat mai sus, mai sus,

şi-am atins înalta pradă.

1

Para que yo alcance diesse

a aqueste lance divino

tanto bolar me convino

que de vista me perdiesse

y con todo en este trance

en el buelo quedé falto

mas el amor fue tan alto

que le di a la caça alcance.

Spre-a atinge în tării

nada dragostei divine,

am zburat cît se cuvine,

pînă-a nu mă mai zări;

şi deşi era să-mi cadă

sufletul în zbor răpus,

fu iubirea mai presus,

şi-am atins înalta pradă.

2

Quando más alto suvía

deslumbróseme la vista

y la más fuerte conquista

en escuro se hazía

mas por ser de amor el lance

di un ciego y oscuro salto

y fuy tan alto tan alto

que le di a la caça alcance.

Cînd aşa de sus plutea,

a orbit a mea privire

şi suprema cucerire

am făcut-o-n beznă grea;

dar fiind iubirea nadă,

într-un orb vîrtej m-am dus

tot mai sus, mereu mai sus,

şi-am atins înalta pradă.

3

Quanto más alto llegava

de este lance tan subido

tanto más baxo y rendido

y abatido me hallava

dixe: No abrá quien alcance.

Abatíme tanto tanto

que fuy tan alto tan alto

que le di a la caça alcance.

Iar cu cît mă adînceam

în cereasca vînătoare,

sila vieţii trecătoare

tot mai tare o simţeam.

“Prada-aceasta n-o să-i cadă

numănui în laţ”, mi-am spus,

dar am fost mai sus, mai sus,

şi-am atins înalta pradă.

4

Por una estraña manera

mil buelos pasé de un vuelo

porque esperança de cielo

tanto alcança quanto espera

esperé solo este lance

y en esperar no fuy falto

pues fuy tan alto tan alto

que le di a la caça alcance.

Tainic am trecut de toate,

într-un zbor cît într-o mie,

căci speranţa-n cer, de-i vie,

pe cît speră, atît şi poate;

am sperat în sfînta nadă,

iar speranţa-n zbor m-a dus

tot mai sus, mereu mai sus,

şi-am atins înalta pradă.

Tălmăcire românească de

Anca CRIVĂŢ

şi Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Sfîntul Ioan al Crucii: poemele majore (cu prezentare şi note)

* Nichifor Crainic despre Sfîntul Ioan al Crucii