PĂRINTELUI ARSENIE, LA CENTENAR

SUMARUL BLOGULUI

29 septembrie 2010:

100 de ani de la naşterea, la Vaţa de Sus,

a sfîntului necanonizat al Ardealului ortodox,

Arsenie Zian Boca,

înaintemergătorul veşniciei româneşti.

Radu Dănilă: Portretul Părintelui Arseniee Boca (cărbune, 2009)

De la Vaţa-n Sibii, din Prislop la Sinaia,

munţii îi ştiu pe de rost vîlvătaia,

şi-n Sîmbăta lui de de-a pururea Sus

lumina mai are atîtea de spus!

Sîn Zianul Arsenie e mai viu decît noi

şi în veacul de-acum, şi în veacul de-apoi;

e viaţă de taină şi clară-vedere,

iar neamul prin el după Cruce se cere.

Sîn Zianul Arsenie e darul tîrziu

a tot ce-a rămas din Valahii mai viu,

şi-oricît pasul vremii de tare ne-ar bate,

nu-i nimeni să-l poată goni din cetate.

Sîn Zianul Arsenie e temeiul prin care

iubirea se-ntoarce-napoi la izvoare,

şi nu-şi mai e sieşi făptura măsură,

ci Duhul ce-n ea zămisleşte şi-ndură.

Sîn Zianul Arsenie e mai multul ce ştie

că nu-i plinătate de nu e pustie,

iar tîlc de rîvnim, să-l cătăm se cuvine

în gura de rai a uitării de sine.

Sîn Zianul Arsenie e visul frumos

pe care-l visează pe lume Hristos,

şi-n umbra lui moartea, din cruntă ce este,

se face, cu iadul cu tot, de poveste…

De la Vaţa-n Sibii, din Prislop la Sinaia,

munţii îi ştiu pe de rost vîlvătaia,

şi-n Sîmbăta lui de de-a pururea Sus

lumina mai are atîtea de spus!

Răzvan CODRESCU

Chilia din munte a Părintelui Arsenie Boca (Sîmbăta de Sus)

Puteţi citi pe acest blog:

* Moştenirea Părintelui Arsenie Boca 

* Arsenie Boca: 20 de ani de la înveşnicire 

* Anul Arsenie Boca (un text de Lucian D. Popescu)

* Anul Arsenie Boca (II) 

PRINCIPII DE MARTIROLOGIE

SUMARUL BLOGULUI

O premieră 

la Editura Christiana:

În întîmpinarea primului Simpozion de Martirologie din România postcomunistă, organizat la Bucureşti în zilele de 11 şi 12 octombrie a. c., la Editura Christiana a ieşit de sub tipar volumul Principiile cercetării martirologice, realizat de Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu, Lector Univ. Dr. Andreea Băndoiu şi Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă. Recenta sinteză reprezintă o premieră în bibliografia românească. Teologia, bioetica şi sociologia se împletesc în această fenomenologie a martirajului, avînd explicit în vedere organizarea unor viitoare Centre de Studii Martirologice, printre care şi cel din cadrul „Proiectului Aiud”. Pentru cei interesaţi, reproduc aici Sumarul cărţii şi Bibliografia finală (care se întregeşte şi cu alte trimiteri bibliografice din numeroasele note de subsol), păstrînd ortografia autorilor. (R. C.)

SUMARUL VOLUMULUI

Cuvânt înainte

Prof. Dr. Ilie Bădescu

Fundamentele martirologiei

Un alt fel de ştiinţă: martirologia şi teoria fenomenelor asincrone • Războiul imperiilor apostatice împotriva mamelor şi copiilor. Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas • Cunoaşterea fenomenului martiric. Trăirea mistică. Apogeneza • Compasul transcendent al iubirii şi experierea triontică – trăsături ale antropologiei martirice • Tipare de trăiri înrudite: contemplarea marilor formaţiuni istorice

Prof. Dr. Ilie Bădescu

Fenomenul şi noţiunea martiriului

în diferite religii, culturi, epoci, civilizaţii

Culoarea epocilor • Homo viator, homo repensus, dispreţul trupului. Martirologia în Evul Mediu • Cadrele martirologiei moderne. De la arderile pe rug la relativismul “corectitudinii politice” (political correctness) • Martirii timpurilor moderne în faţa stihiei sectelor intelectuale

Prof. Dr. Ilie Bădescu

Războiul împotriva sfinţilor. Fenomenul iconoclast

De la iconoclasmul istoric la iconoclasmul bolşevic • Iconoclasmul şi “ciocnirea civilizaţiilor” • Iconoclasmul: deconstrucţie păgână a Europei creştine • Venerarea sfinţilor: manifestare asincronă • Iconoclasmul: suprimarea protovederii • Statul din lume contra “imperiului” din cer

Lector Dr. Andreea Băndoiu

Ateismul şi urmările lui

Între bine şi rău • Ateismul – infirmitate spirituală • Ateismul ca negare a religiei • Apariţia “omului nou” • Ateizarea maselor • Ateism şi martiraj: provocare şi reacţie

Prof. Dr. Pavel Chirilă

Definirea noţiunii de martir

Prof. Dr. Pavel Chirilă

Aspecte dogmatice în actele martirice

Prof. Dr. Pavel Chirilă

O radiografie a martirajului

Martirii: date biografice şi statut social • Contextul socio-istoric • Metode de schingiuire • Antropologie martirică • Trădătorii credinţei • Actul de condamnare • Folosirea citatelor biblice în actele martirice • Rugăciunile martirilor • Viziuni, vedenii, vise • Semnul Sfintei Cruci • Puterea şi lucrarea mucenicilor • Miracole • Relaţia cu lumea • Intrarea în veşnicie

Prof. Dr. Pavel Chirilă

Atitudini faţă de actul martiric

Atitudinea martirului • Atitudinea îngerilor faţă de martiraj • Atitudinea mulţimilor faţă de martiraj • Atitudinea familiei faţă de martiraj • Atitudinea păgânilor faţă de martiraj • Atitudinea demonilor faţă de martiraj • Soarta chinuitorilor

Addenda

Organizarea şi funcţiunile unui centru ortodox

de studii martirologice

Principiile cercetărilor martirologice

Bibliografie generală selectivă

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ SELECTIVĂ

• Actele martirice, în col. “PSB”, EIBMBOR, Bucureşti, 1982 (reed. 1997).
• Allard, Paul, Dix leçons sur le martyre, Paris, 1907.
• Allard, Paul, Histoire des persécutions, Paris, 1911, 2 vols.
• Apologeţi de limbă greacă, în “PSB”, EIBMBOR, Bucureşti, 1980.
• Apologeţi de limbă latină, în “PSB”, EIBMBOR, Bucureşti, 1981.
• Aube, B., Les persécutions de l’Eglise. La polémique païenne à la fin du II-ème siècle, Paris, 1878.
• Batiffol, Pierre, Saint Augustin, Paris, 1929.
• Batiffol, Pierre, Etudes d’Histoire et de Théologie positive, Paris, 1930.
• Băncilă, Vasile, Duhul sărbătorii, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996.
• Bănescu, Nicolae, Istoria Imperiului bizantin, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2003, 2 vols.
• Bonsirven, Joseph, Les Juifs et les Chrétiens. Expansions et luttes, Paris, 1936.
• Bréhier, Louis, Histoire anonyme de la première Croisade, Paris, 1924.
• Callwaert, C., “La méthode dans la recherche de la base juridique des premières persécutions”, în Revue d’Histoire Ecclésiastique, Louvain, XII (1911), nr. 1.
• Campenhausen, von F., Die Idee des Martyriums in der alten Kirche, Göttingen, 1936.
• Canfield, Leon Hardy, The Early Persecutions of the Christians, NY, 1913.
• Cayré, F., Patrologie, Paris, 1931, 2 vols.
• Chambord, Dom François, Les Eglises du monde romain pendant les trois premiers siècles, Paris, 1877.
• Chateaubriand, F. A., Les Martyres ou le Triomphe de la religion chrétienne, Paris, 1859.
• Chirilă, Prof. Dr. Pavel, Pr. Dr. Mihai Valică, Spitalul creştin. Introducere în medicina pastorală, ed. a II-a, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009.
• Coman, Pr. Prof. I. G., Patrologie, Bucureşti, 1956.
• Coman, Pr. Prof. I. G., Probleme de filosofie şi literatură patristică, EIBMBOR, Bucureşti, 1995.
• Coman, Pr. Prof. I. G., Patrologie, vols. 1-3, EIBMBOR, Bucureşti, 1984,1985, 1988.
• Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi etnocraţie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997.
• Cront, Georges, La lutte contre l’hérésie en Orient jusqu’au IX-ème siècle. Pêres. Conciles. Empereurs, Paris, 1933.
• D’Ales, A., La Théologie de Saint Hippolyte, Paris, 1906.
• D’Ales, A., La Théologie de Saint Cyprien, Paris, 1922.
• D’Ales, A., La Théologie de Tertullien, Paris, 1905.
• Delumeau, Jean (coord.), Histoire vécue du peuple chrétien, Toulouse, 1979, 2 vols.
• Duchesne, L., Histoire ancienne de l’Eglise, Paris, 1911, 3 vols.
• Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea întâi, în “PSB”, EIBMBOR, Bucureşti, 1987.
• Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2004.
• Freppel, l’abbe, Les apologistes chrétiens au II-ème siècle. Saint Justin, Paris, 1860.
• Freppel, l’abbe, Les apologistes chrétiens au II-ème siècle. Tertullien, Paris, 1864.
• Guénon, René, Criza lumii moderne, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.
• Guignebert, Charles, Le Christianisme antique, Paris, 1926.
• Guiraud, Jean, Histoire de l’Inquisition au Moyen Age, Paris, 1935.
• Inglebert, Hervé, Les Romains chrétiens face à l’histoire de Rome, Paris, 1996.
• Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006.
• Ioan Gură de Aur, Sfântul, Predici la Sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la Sfinţi, EIBMBOR, Bucureşti, 2006.
• Ionescu, Nae, Tratat de Metafizică, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1999.
• Labriolle, Pierre, La littérature latine chrétienne, Paris, 1924.
• Labriolle, Pierre, La réaction païenne. Etude sur la polémique antichrétienne du I-er au IV-ème siècle, Paris, 1934.
• Ladner, G. B., “Homo viator: medieval ideas on alienation and order”, în Speculum, vol. VLIII, 1967.
• Leclercq, H., Les martyrs du III-ème siècle, Paris, 1903.
• Le Goff, J., Omul medieval, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.
• Mehedinţi, Simion, Creştinismul românesc. Adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995.
• Paladie, Istoria lausiacă (Lavsaicon), EIBMBOR, Bucureşti, 1993.
• Poulet, Dom Charles, Histoire du Christianisme, Paris, 1932, 2 vols.
• Puech, Henri-Charles (coord.), Histoire des Religions, Encyclopédie de la Pléiade, Paris, 1972.
• Puech, Aimé, Les apologistes grecs du II-ème siècle de notre ère, Paris, 1912.
• Quasten, Johannes, Patrology, Utrecht, 1963.
• Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, “Studiu introductiv” la Actele martirice, în “PSB”, EIBMBOR, Bucureşti, 1982.
• Riondel, H., Une page tragique de l’histoire du Levant. Le Bienheureux Gomidas de Constantinople, prêtre armenien et martyr (1656-1707), Paris, 1929.
• Rus, Remus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Ed. Lidia, Bucureşti, 2003.
• Savin, Ioan Gh., Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995.
• Scrierile Părinţilor Apostolici, în “PSB”, EIBMBOR, Bucureşti, 1979.
• Simon, Marcel, André Benoit, Le Judaïsme et le Christianisme antique, d’Antiochus Epiphane à Constantin, Paris, 1968.
• Tixeront, J., Patrologie, Paris, 1927.
• Toynbee, Arnold J., A Study of History, Oxford University Press, New York – Toronto, 1962, vol. 1.
• Vasile cel Mare, Sfântul, Scrieri, partea întâi, în “PSB”, EIBMBOR, Bucureşti, 1986.
• Vasilescu, Emilian, Interpretarea sociologică a religiei şi moralei. Şcoala sociologică franceză. Studiu critic, Bucureşti, 1936.
• Velimirovici, Nicolae, Gânduri despre bine şi rău, Ed. Predania, Bucureşti, 2009.
• Verrill, A. H., L’Inquisition, Paris, 1932.

 

ROMÂNIA VĂZUTĂ CU OCHII ALTORA

SUMARUL BLOGULUI

România analizată la Oxford:

„Sistemul îi exclude
pe cei dinamici şi idealişti...”

(spicuiri dintr-o analiză „tristă, dar adevărată”)

Un sistem juridic imparţial este o condiţie esenţială pentru ca politicile Uniunii Europene să poată funcţiona, iar cetăţenii să profite pe deplin de oportunităţile oferite de apartenenţa la Uniune. Or, la aproape patru ani după ce România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, speranţele foarte mari într-un impact catalizator asupra societăţii şi economiei româneşti s-au cam risipit...

România continuă să prezinte aceleaşi caracteristici care au făcut-o să bată pasul pe loc multă vreme după prăbuşirea comunismului, din 1989. Taberele politice oscilante, care urmăresc doar funcţii şi privilegii, domină pe mai departe scena politică. Nu există proiecte serioase de dezvoltare sau programe competitive supuse atenţiei electoratului. Alegătorii din clasa de mijloc văd jocul politic ca pe un spectacol media vulgar, fiind însă prea apatici ca să înlocuiască partidele discreditate cu altele noi, care să aibă o agendă în măsură să rezolve problemele vieţii publice...

În pofida privatizării radicale întreprinse la presiunile Uniunii Europene şi ale Fondului Monetar Internaţional, economia continuă să fie legată de stat. O birocraţie excesivă reglementează clipă de clipă activitatea economică. În perioadele de recesiune, afacerile mari şi mici sînt încă dependente de menţinerea relaţiilor cu oficialii binevoitori, mai ales la nivel local... Semnele unei renaşteri economice sînt anevoie de observat...

Mulţi profesionişti talentaţi şi corespunzător calificaţi aleg să emigreze, decepţionaţi de salariile mici şi de corupţia sau nepotismul practicate în mod curent. Mulţi dintre ei au ajuns la concluzia că România va rămîne perpetuu o ţară prost guvernată, bazată pe reţele informale de putere şi influenţă, adevăratele competenţe profesionale contînd prea puţin în selecţia şi promovarea valorilor…

România nu pare în stare să ofere decît unei mici parţi din cetăţenii săi condiţii pentru o viaţă normală, scutită de grave elemente de stress şi de severe privaţiuni contextuale. Cam a zecea parte din populaţia de 21, 5 milioane a emigrat în ultimii 20 de ani, iar această rată pare în creştere…

România dispune de unele dintre cele mai importante suprafeţe agricole din Europa, ca şi de frumuseţi naturale care ar putea sta la baza unei înfloritoare industrii turistice. Cu toate acestea, persoane din interiorul sistemului politic au manipulat constant un sistem de justiţie ce se lasă cu uşurinţă orbit, acaparînd astfel multe dintre cele mai bune terenuri...

Aceasta în condiţiile în care România importă astăzi majoritatea produselor agricole…

Principalul efect al integrării în Uniunea Europeană a fost acela de a stîrni un iureş al concurenţei într-o ţară care a eşuat în tentativa de a-şi moderniza instituţiile de stat şi sistemul economic. Calendarul Uniunii Europene pentru o transformare care să-i permită României să stea pe picioarele ei a fost nerealist de scurt... Faptul că modernizarea a fost în mare măsură doar declarativă este ilustrat chiar de sistemul de justiţie. Structurile menite să asigure independenţa şi eficienţa justiţiei au fost adeseori sabotate de Parlament şi de anumite reţele judiciare corupte încă dinainte de aderarea ţării la Uniunea Europeană, în 2007…

Atît sistemul de sănătate, cît şi cel de educaţie sînt devastate de corupţie şi de standardele de eficienţă tot mai scăzute. Starea jalnică a celor două instituţii naţionale strict necesare menţinerii unor condiţii de viaţă civilizate a contribuit la decizia multor profesionişti tineri de a părăsi ţara…

Tendinţa majorităţii românilor, inclusiv a celor din clasa de mijloc, este aceea de a evita cît mai mult cu putinţă statul sau de a încerca să-şi găsească patroni în măsură să-i protejeze de lipsurile mereu mai acute…

În anii '90, intelectualitatea şi societatea civilă în sens larg fuseseră privite ca forţe ale modernizării, dar treptat, cu numai cîteva notabile excepţii, şi-au pierdut imaginea independentă. Mogulii economici, care au beneficiat de vînzările bunurilor de stat, făcute în pripă şi nu o dată politizate, au ajuns să cumpere tăcerea multor intelectuali care protestaseră anterior împotriva corupţiei. Organele de presă cu influenţă locală au fost cumpărate de moguli, mulţi cu rădăcini în perioada comunistă, cei care au fost principalii beneficiari ai procesului de privatizare... Unele posturi private de televiziune cu larg impact public caută să discrediteze chiar şi reformele cele mai prudente…

Singura instituţie care se bucură de un incontestabil prestigiu popular rămîne Biserica Ortodoxă…

Milioane de români dispun potenţial de valorile şi energia care ar putea reorienta ţara într-o direcţie mai bună. De regulă, unii ca aceştia sînt însă excluşi de la putere, iar mulţi dintre ei au ajuns deja la convingerea că este mai bine să plece decît să trăiască într-o ţară care bate pasul pe loc şi unde reformele par din ce în ce mai iluzorii…

Cine rîde la urmă... rîde tot de noi!

10 ANI FĂRĂ POETUL «LUMINII LINE»

SUMARUL BLOGULUI

Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină…

Chiar dacă poate prea prolific pentru a fi mereu egal cu sine însuşi, Ioan Alexandru rămîne, cu sau fără girul belferilor desbisericiţi ai culturii noastre actuale, cel mai de seamă poet creştin din istoria postbelică a literaturii române. Cu el pare a se fi încheiat, în apoteoza “Luminii line” (capodopera indiscutabilă a liricii lui religioase), şirul marilor poeţi tradiţionalişti ai Ardealului. Naşterea lui în chiar ziua de Crăciun a anului 1941 ne apare astăzi ca semnul unei elecţiuni: între pruncul dumnezeiesc din Betleemul Iudeii şi pruncul moroşenesc din Topa Mică se va fi întins dintru început o tainică punte de lumină, în răspărul vremurilor vitrege ce vor veni - şi cu care va fi nevoit să-şi măsoare veleatul...

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă…

Scurta lui viaţă a fost, cel puţin în lamura ei, ardere-de-tot pe altarul credinţei şi limbii din bătrîni. Şi-a făcut studiile medii şi superioare la Cluj şi Bucureşti, iar în 1968 a devenit asistent la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii bucureştene. Bursier în Germania (1968-1972), în scurta perioadă a “destinderii” ceauşiste, a studiat cu Heidegger, atrăgându-şi simpatia şi poate aprecierea marelui filosof. A debutat editorial – şi încă neaşezat sufleteşte – cu volumul de versuri Cum să vă spun? (1964), dovedindu-se apoi de o crescătoare şi lămuritoare vrednicie (poezii, traduceri, studii, eseuri), mereu mai aproape de “Soarele Dreptăţii”, de “Răsăritul cel de Sus”: Viaţa deocamdată (1965), Infernul discutabil (1967), Vămile pustiei (1969), Imnele bucuriei (1973), Patria la Pindar şi Eminescu (teză de doctorat, 1973), traducerea Odelor lui Pindar (3 vols., 1974-1977), Imnele Transilvaniei (1976), traducerea comentată a Cîntării Cîntărilor (1977), Imnele Moldovei (1980), Imnele Ţării Româneşti (1981), antologia Pămînt transfigurat (1982), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramureşului (1988)…

Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
I-atîta noapte şi uitare
Şi lumile-au pierit din zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor…

După 1989, a desfăşurat o efervescentă activitate politică anti(neo)comunistă, făcînd să răsune dojana iubitoare a Verbului dumnezeiesc în Parlamentul României, unde a reuşit să statornicească pînă în ziua de astăzi dacă nu duhul, măcar semnul Sfintei Cruci. Dumnezeu a rînduit însă ca poetul cruciat “să se adauge la neamul său” încă din toamna lui 2000 (16 septembrie, Bonn), după 6 ani de slăbiciune şi suferinţă trupească, pe care a ştiut să le îndure în chip creştinesc, mărturisindu-L pe Hristos pînă în clipa din urmă, aşa cum flacăra mai pîlpîie peste lemnul scrumit în vatră…

Lumină lină lini lumini
Înstrăinîndu-i pe străini
Lumină lină nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plîns şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat…

Înfruntînd – cînd suav, cînd viforos – cecitatea vremurilor şi suspiciunile mai vechi sau mai noi ale prea mulţilor oameni deştepţi (sau ale prea mulţilor “oameni de bine”), robul lui Dumnezeu Ioan a urcat în felul lui patetic Golgota veacului XX, alternînd diatriba proorocească a Bibliei cu maiestatea sublimă a imnicii bizantine, “nebun” întru Hristos şi întru Neamul lui răstignit printre imperii (văzute şi nevăzute). “Sărac cu duhul” în sensul pur al Evangheliei, el a fost, într-un tîrziu uituc de lume românească, înainte-mergătorul Răsăritului fără de apus, “glasul care strigă în pustie” şi nu cunoaşte preget, logos-ul seren-apocaliptic al “pămîntului transfigurat”…

Lumină lină leac divin
Încununîndu-l pe străin
Deasupra stinsului pămînt
Lumină lină – Logos sfînt

Dumnezeu să-l odihnească şi să-l ţină pururi viu în inimile noastre. 

Răzvan CODRESCU

SUB SEMNUL SFINTEI CRUCI

SUMARUL BLOGULUI

Crucea este simbolul de căpătîi al religiei creştine. Indentificată cu “semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30), ea îndeamnă toată suflarea la urmarea lui Hristos (imitatio Christi). Pentru Sfîntul Ignatie, Biserica îşi are rădăcina în lemnul crucii, creştinii fiind ramurile ei (Epistola către Smyrneni, I, 2). În cultul ortodox, cinstirea Sfintei Cruci este nedespărţită de lauda Învierii: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfîntă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. În ziua de 14 septembrie, Biserica prăznuieşte Înălţarea Sfintei Cruci (praznic împărătesc, dar ţinut cu post, fiind vorba de aducerea aminte a pătimirii şi morţii Celui Răstignit), de aceea am găsit nimerit în această lună un scurt remember despre cruce şi semnificaţiile ei.

De la păgînism la creştinism

Simbol cosmic cu mult anterior apariţiei creştinismului, crucea reprezenta la unele popoare din vechime soarele şi armonia contrariilor. Punctul de întretăiere al braţelor ei simboliza centrul universului, iar cele patru braţe indicau punctele cardinale. Spre sfîrşitul Antichităţii, crucea, înainte de a avea o semnificaţie sacră, ajunsese cunoscută mai ales ca instrument de supliciu (preluat în cele din urmă şi în lumea romană, se pare că de la fenicieni). De altfel, în mai toate limbile moderne, cuvîntul provine din lat. crux,-cis (în legătură cu crucio,-are, “a răstigni”, “a tortura”). Cuvîntul grec pentru cruce, stavros, însemna în sens propriu un stîlp vertical, de care se putea atîrna vreun lucru oarecare. Şi la romani termenul crux pare să fi avut la origine tot sensul de stîlp vertical.

Creştinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte (“blestemat este… tot cel spînzurat pe lemn” – Deuteronomul 21, 23), într-un obiect sfînt, dătător de viaţă (“Căci cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu” – I Corinteni 1, 18). Străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forţelor întunericului a devenit semn al mîntuirii şi al biruinţei întru Hristos, “Soarele Dreptăţii” sau “Răsăritul cel de Sus”.

Cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Sfînta Împărăteasă Elena, mama Sfîntului Împărat Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul Crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuşi adoptase deja crucea ca emblemă pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312, cînd îl înfruntase pe rivalul său Maxenţiu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca făgadă de biruinţă: In hoc signo vinces, “Întru acest semn vei birui”. El a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare, considerată prototipul troiţelor de mai tîrziu.

Tradiţia spune că în anul 335 (cînd s-a sfinţit biserica ridicată de Constantin cel Mare pe locul Calvarului), la cererea mulţimii, neputînd să se apropie şi să atingă fiecare lemnul Răstignirii, Fericitul Macarie, Patriarhul Ierusalimului, a înălţat Sfînta Cruce deasupra amvonului (cum se arată şi în icoana marelui praznic din 14 septembrie), ca să o poată vedea tot poporul (care atunci a strigat, cu înfiorată bucurie: “Doamne, miluieşte-ne cu puterea Crucii Tale!”).

Sinodul al şaptelea ecumenic (Niceea, 787) a stabilit definitiv că modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentînd semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sînt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vîrf, ca semn identitar şi sfinţitor. Semnul crucii se regăseşte, pînă astăzi, şi în stemele multor ţări creştine. Credincioşii obişnuiesc să poarte crucea la gît, iar mormintele creştine sînt marcate cu cruci (în mod tradiţional, de lemn sau de piatră). Canonul prevede ca orice fel de cruce să fie sfinţită înainte de a i se da o destinaţie sau alta.

Prin verticala ei, crucea semnifică legătura dintre cer şi pămînt, aspiraţia spre cele înalte, rectitudinea vieţii străluminate de credinţă. Orizontala ei semnifică îmbrăţişarea atotcuprinzătoare a lumii prin iubire jertfelnică, chemarea şi adunarea (ekklesia) tuturor în jurul axei sfinte care duce spre Cer. Punctul de întretăiere, de “cuminecare” a orizontalei cu verticala semnifică centrul esenţial al existenţei noastre, buna aşezare în taina mîntuirii, care este posibilă prin con-lucrarea în har a omului cu Dumnezeu, prin conexarea materiei la spirit şi a spiritului creat (sufletul omenesc) la spiritul necreat (Duhul Sfînt).

Diferite forme de cruci

Încă din Antichitate existau mai multe tipuri de cruci. Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux commissa, denumită şi crucea Sfîntului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latină, avea patru braţe (+); crux decussata, sau crucea Sfîntului Andrei, avea forma literei X. Mîntuitorul a fost răstignit pe o crux immissa, fapt atestat de Sfînta Scriptură, unde Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38) şi Ioan (19, 19) pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Hristos (redat iconografic cu iniţialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor).

Se cunosc circa 400 de forme de cruci, dintre care trei sînt cele mai răspîndite în lumea creştină:

- crucea Tau, în formă de T (litera greacă Tau), forma cea mai veche, cu origini în Orientul păgîn;

- crucea latină/catolică, cu 4 braţe inegale: † (stîlpul vertical mai lung), forma cea mai răspîndită la ora actuală;

- crucea greacă/ortodoxă, cu 4 braţe egale: + (totodată simbolul actual al Crucii Roşii internaţionale).

În afară de tipurile menţionate mai sus, de o răspîndire mai largă se mai bucură: crucea slavă/rusească (cu 8 braţe), crucea celtică (cu un cerc în mijloc), crucea Sfîntului Andrei (în formă de X), crucea papală (cu 6 braţe, cele din mijloc fiind mai lungi), crucea trilobată (cu extremităţile în formă de treflă), crucea sagitată (cu extremităţile în formă de săgeţi), sau crucile unor vechi ordine cavalereşti, precum crucea de Malta (cu braţele egale şi extremităţile mult lăţite). Swastika/zvastica (vechi simbol păgîn) este şi ea un fel de cruce (crux gammata).

Crucifixul – crucea mobilă, de obicei manuală, pe care e înfăţişat Iisus răstignit – a apărut cam prin secolul 10, cunoscînd şi varianta crucifixului complex (cu Iisus însoţit de îngeri, Sfînta Fecioară Maria şi Sfîntul Apostol Ioan – căruia Domnul, de pe Cruce, i-a încredinţat-o pe Maica Sa).

Însemnarea creştinului

cu semnul Sfintei Cruci

Creştinul adevărat se legitimează prin semnul Sfintei Cruci, căruia nu doar că i se închină, dar cu care se şi închină el însuşi (şi e bine să conştientizăm cît mai îndeaproape semnificaţia complexă a gestului ritual de “a ne face cruce” – care astăzi, din păcate, este adeseori “luat în deşert”): după rînduiala ortodoxă, ţinem trei degete ale mîinii drepte bine împreunate (semnificînd unitatea treimică a lui Dumnezeu), iar pe celelalte două lipite în podul palmei (semnificînd cele două firi unite “fără amestecare” în Hristos, dar şi cele două ipostaze ale umanului – bărbatul şi femeia – prosternate dinaintea Sfintei Treimi, ba încă şi unitatea sufletului cu trupul în firea noastră omenească); ducem mîna întîi la frunte (cinstind raţiunea umană subsumată Raţiunii Divine), apoi la piept (unde bate inima, centru al vieţii biologice, dar şi duhovniceşti), iar la urmă pe umărul drept şi pe cel stîng (ca într-o cuprindere a întregii noastre fiinţe); şi rostim concomitent (cu voce tare sau doar în gînd) marea taină a Dumnezeirii creatoare şi proniatoare: “în numele Tatălui” (cînd ne ducem mîna în sus) “şi al Fiului” (cînd ne ducem mîna în jos) “şi al Duhului Sfînt” (cînd ne-o ducem în lateral, de-a dreapta şi de-a stînga), încheind cu cuvîntul Amin (care se tălmăceşte: “Adevărat”, “Aşa să fie!”) – întărire a mărturisirii noastre “în Duh şi în Adevăr”.

În închinarea cu semnul Sfintei Cruci avem, aşadar, rezumatul întregului nostru crez creştinesc şi mărturia simplă a faptului fundamental că “toate se cer după Cruce” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, I, 67).

Răzvan CODRESCU

(Articol apărut prescurtat şi în revista Lumea credinţei)

Rugăciunea Sfintei Cruci

Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul. Să piară cum piere fumul, cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară demonii de la faţa celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul Crucii, zicînd: Bucură-te, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, care alungi demonii cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorît la iad şi a călcat puterea diavolului şi te-a dăruit nouă pe tine, cinstită Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrăjmaşul. O, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi mie cu Preasfînta Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii în veci. Amin.

Axion la

Înălţarea Sfintei Cruci

Rai de taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, cea care ai odrăslit, nelucrat, pe Hristos, întru care lemnul Crucii, cel de viaţă purtător, pe pămînt s-a sădit.

Pentru aceasta, acum înălţat fiind, închinîndu-ne lui, pe tine te mărim!

Monumentul cruciform de la Aiud (Rîpa Robilor)

Cîteva tipuri de cruci: 

L-AM CUNOSCUT PE VALERIU GAFENCU...

SUMARUL BLOGULUI

O mărturie despre

“sfîntul închisorilor”

Numele lui Valeriu Gafencu l-am auzit pentru prima oară din gura unchiului meu, cu mult timp înainte ca acest nume să capete rezonanţa pe care o are astăzi în sufletele atâtor români. Ştiind că unchiul meu a stat o vreme la căpătîiul lui în închisoare, l-am rugat să-mi împărtăşească, spre publicare, cîteva amintiri. A acceptat. Însă, probabil din smerenie, a pus condiţia de a nu-i dezvălui identitatea. Mi-a spus că şi-ar fi dorit ca toate cele povestite să le fi încredinţat direct părintelui Justin Pârvu de la Petru-Vodă, pentru care are o admiraţie neţărmurită, dar că e mulţumit şi dacă vor ajunge la sfinţia sa pe o altă cale. În închisoare, la Canal, a suferit mult, fiind greu încercat şi de felurite boli. Mai întîi o cangrenă la picior, de care s-a vindecat în chip minunat, apoi icter, urmat de o enterocolită de tip malaric. În sfîrşit, tuberculoză pulmonară, în urma căreia a fost transferat la sanatoriul penitenciar de la Tg. Ocna, unde avea să-l cunoască îndeaproape pe Valeriu Gafencu... (Silviu-Andrei Vlădăreanu)

„Despre Valeriu Gafencu n-am să-ţi vorbesc din auzite, ci din cele cîteva văzute şi trăite de mine personal. L-am cunoscut într-o zi de martie a anului 1951. Reflectînd acum asupra celor care s-au întîmplat pentru a pregăti întîlnirea mea cu el, realizez că a fost pronia dumnezeiască care m-a adus de la Canal la Tg. Ocna.

Ajuns acolo, am fost plasat într-o cameră cu alţi 9 deţinuţi. La dreapta mea, lîngă uşă, stătea de mai multă vreme un tînăr pe nume Aurel Caramitru, venit din torturile iadului de la Piteşti. Ne-am împrietenit imediat. Avea o înfăţişare de înger. Fără să ştie de unde vin, ce sînt sau alte lucruri legate de persoana mea, chiar a doua zi, parcă împins de cineva, m-a condus la căpătîiul lui Valeriu Gafencu, bolnav şi imobilizat la pat. Îmi amintesc că era în camera numărul 4, unde stăteau toţi cei care îşi aşteptau moartea. N-am să uit niciodată strălucirea privirii lui, la care se adăuga un zîmbet serafic.

Din acea clipă, în fiecare zi, împreună cu Aurel, timp de 3 luni, pînă când am fost eliberat, i-am dat lui Valeriu tot ajutorul de care avea nevoie şi care se putea da în acele condiţii. Îl ajutam să mănînce, îi aşezam perna sau îi făceam masaj la picioare şi la mîini, atît cît putea el suporta. Astfel, aveam ocazia să asistăm la discuţiile teologice pe care le purta cu un alt deţinut din patul de vizavi, pastorul evanghelist Richard Wurmbrand. Vorbeau despre probleme care pentru mine erau atunci noutăţi absolute. În toate disputele teologice, însă, Valeriu Gafencu era învingător, iar victoria lui era recunoscută chiar şi de Wurmbrand.

Însă una din marile deosebiri dintre Valeriu şi Wurmbrand era aceea că Valeriu îi iubea pe toţi în egală măsură şi mai puţin pe sine, în timp ce Richard părea să se iubească numai pe sine, prin toate manifestările sale. Şi asta se vedea mai ales cînd solicita ajutorul medicilor pentru a-l scoate din crizele provocate de tuberculoza sa ganglionară. În schimb, pe Valeriu Gafencu nu l-am auzit niciodată scoţînd vreun vaiet din cauza durerilor reumatice şi a escarelor făcute pe spate din cauza nemişcării.

Trebuia poate să încep cu concluzia că pentru mine, cît şi pentru alţii care l-au cunoscut şi au trecut prin viaţa lui, Valeriu Gafencu a fost cu adevărat un sfînt în viaţă. Am să-ţi relatez cîteva întîmplări cu privire la puterile harului revărsate asupra lui.

În noaptea de Înviere eram la marginea patului lui. Penitenciarul era situat la poalele Muntelui Cireşoaia, în vîrful căruia se afla un schit. Stăteam amîndoi absorbiţi de bătaia clopotelor care anunţau Învierea Domnului. Cînd slujba s-a terminat, eu încă priveam pe fereastră, de unde vedeam partea de vîrf a dealului. Am început să-i spun cele ce vedeam. Asculta relatările mele cu o îngerească smerenie. La un moment dat, însă, am apreciat că nu mai aveam ce să-i spun. Văzînd că tac, m-a rugat să privesc în continuare. În loc să-i spun eu ce văd, el, uitîndu-se în ochii mei, îmi spunea tot ceea ce vedeam eu: cum coborau oamenii cu lumînările aprinse, cum acestea se stingeau din cauza vîntului şi ei le reaprindeau. Am rămas mut de uimire. Eu priveam, iar el îmi spunea ce vedea în ochii mei! A doua zi dimineaţă mi-a dat Sf. Împărtăşanie: o bobiţă primită prin cine ştie ce mijloace, pe care numai el le cunoştea...

În acest răstimp de trei luni, legătura dintre mine şi Valeriu Gafencu s-a întărit şi mi-a povestit multe întîmplări din viaţa lui de deţinut, pe care nu le mai reiau, pentru că despre ele s-a scris destul de mult. La un moment dat mi-a ajuns la urechi că următorul la camera de reeducare voi fi eu. Aceasta pentru că participasem la un protest în ziua de 1 mai, dar probabil şi pentru că eram apropiat de Valeriu Gafencu. M-am dus la Valeriu pentru rămas-bun şi i-am spus că sînt gata să-mi jertfesc viaţa, dar de reeducat nu mă voi reeduca. Mi-a zîmbit cu zîmbetul lui de neuitat şi mi-a spus: «Nu te teme! Mîine vei fi eliberat!». Am rămas stupefiat, fiindu-mi cu neputinţă să cred că, în atmosfera de atunci, aşa ceva ar fi fost posibil; şi era pentru prima dată cînd nu îl credeam. A doua zi, în jurul orei 14, o echipă de securişti a intrat în cameră însoţită de politruc, iar cel mai mare dintre ei a întrebat de mine. Eram convins că voi fi dus la camera de reeducare. Cînd m-am văzut liber, nu îmi venea să cred! Am ajuns acasă într-o sîmbătă, iar biata mama, care aflase de la un deţinut de drept comun că aş fi mort, îmi făcea parastasul. Ajunsesem acasă la propriul parastas!

În închisoare, Valeriu Gafencu ne-a învăţat, pe mine şi pe Aurel Caramitru, practicarea rugăciunii inimii: cu degetul mare de la mîna dreaptă luam pulsul la încheietura mîinii stîngi. În acest timp, pentru fiecare bătaie a inimii, un cuvînt: Doamne… Iisuse… Hristoase… Fiul… lui… Dumnezeu... miluieşte-mă… pe mine… păcătosul. După o vreme, întrebîndu-mă Valeriu despre cum decurgea rugăciunea, mi-a spus că va veni o clipă în viaţă cînd inima, fără să-i comand, îmi va cînta singură…

Exact la două luni de la eliberare am fost căutat iarăşi de Securitate. Un subofiţer de la poartă m-a introdus într-o sală care fusese mai înainte garaj şi, îndată ce am intrat, m-a întîmpinat un miros groaznic de excremente de şobolan. M-a îndemnat să stau în mijlocul sălii, pe un scaun. La scurtă vreme au apărut alţi 5 ofiţeri. După ce s-au terminat formalităţile introductive (nume, adresă etc.), chiar în momentul primului cuvînt al primei întrebări, m-am simţit cuprins de o sferă luminoasă şi am auzit inima cum îmi cînta: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». În mijlocul acestei sfere mă simţeam fără greutate. Auzeam întrebările fără să recunosc vreun cuvînt din cele care îmi erau adresate, iar glasul meu de răspuns mă făcea să-mi dau seama că răspundeam la întrebări fără să ştiu ce răspund! După o vreme, am auzit şi am şi înţeles că ancheta se terminase şi că eram liber să plec. Sfera a dispărut şi inima a încetat să-mi mai cînte. Am ieşit şi subofiţerul m-a însoţit pînă la poartă. Trecuseră 3 ore. Pe acel petec de drum mi-a zis: «Domnule, asemenea lucru n-am mai văzut şi n-am mai auzit! Dacă în ţara asta ar fi încă 1000 de oameni ca dumneata, Securitatea ar da faliment». După ce mi-a deschis poarta, lucru de mirare, mi-a zis: «Să trăiţi!».

Aş vrea să închei cu un lucru pe care Valeriu Gafencu mi l-a spus cu puţin timp înainte să fiu eliberat. Deşi în convorbirile noastre el nu puncta decît lucruri de duhovnicie şi niciodată legate de politică, mi-a declarat ceva care pentru mine are valoarea unui testament oral, de care cei care vor trebui să judece şi să hotărască vreodată canonizarea lui aş vrea să ţină seamă, spre a desfiinţa orice fel de prejudecată. Îl citez: «Îţi spun un lucru pe care nu l-am spus nimănui pînă acum: nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!»”.

Cine a fost Valeriu Gafencu?

Valeriu Gafencu (24.12.1921 – 18.02.1952) s-a născut în comuna Sîngerei (jud. Bălţi). Arestat pentru apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, după evenimentele din ianuarie 1941, a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică şi a rămas în detenţie şi după lovitura de stat de la 23 august 1944, cînd a refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată. Cînd a fost arestat, era student în anul II al Facultăţii de Drept din Iaşi. Reputatul profesor Constantin Angelescu l-a apărat la proces, declarînd: “Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Din Aiudul vechiului regim a ajuns în iadul comunist de la Piteşti. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei şi medicamentelor i-au grăbit sfîrşitul trupesc, dar sufletul lui s-a întărit şi a strălucit întru Hristos. Transferat la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna în decembrie 1949, s-a stins în 1952. Pe 2 februarie, şi-a rugat camarazii să-i procure o lumînare şi o cămaşă albă, pregătindu-i-le pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. În ziua prevestită, către ora 15.00, după momente de rugăciune transfigurată, s-a strămutat la Domnul. Au rămas de la el poezii, scrisori şi un îndreptar pentru spovedanie, dar şi multe consideraţii şi meditaţii consemnate de cei care l-au cunoscut (cf. mai ales Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, passim). Martiriul său este pe larg consemnat în volumul Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist (EIBMBOR, Bucureşti, 2007, pp. 255-267). Se află în atenţia Comisiei pentru canonizări a BOR, alături de alţi martiri creştini ai temniţelor comuniste. Nu demult, Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania afirma: “Osemintele, care sperăm să ajungă moaşte, poate vor ieşi cît de curînd din gropile comune de pe lîngă închisorile din România. [...] Între cei mai cunoscuţi martori/martiri care au suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stîlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste, considerăm a fi fost pe atunci studentul Valeriu Gafencu”. (R. C.)

6 LUNI FĂRĂ GABRIEL CONSTANTINESCU

SUMARUL BLOGULUI

Sîmbătă 4 septembrie a. c. s-a săvîrşit la Sibiu, în cimitirul din gura Dumbrăvii, chiar dinaintea mormîntului împodobit cu flori prospete, după cum e obiceiul în Ardeal, parastasul de 6 luni al veteranului de război şi fostului deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu (1921-2010), ctitorul şi directorul revistei Puncte cardinale. Au fost de faţă peste o sută de persoane (rude, camarazi, cunoştinţe apropiate, preţuitori ai săi din Sibiu sau din lumea largă), printre care şi grupul de co-iniţiatori (Constantin Apolzan, Radu Urdea, Ion Ungureanu etc.) şi de co-laboratori constanţi (Demostene Andronescu, Răzvan Codrescu, Nicolae Pop etc.) ai publicaţiei ajunse în cel de-al 20-lea an de apariţie neîntreruptă. A slujit un sobor de preoţi, din care nu au lipsit nici de această dată părintele Gheorghe Bogdan (fost deţinut politic) şi părintele Dumitru Abrudan (fost decan al Facultăţii de Teologie din Sibiu), care au şi rostit emoţionante cuvinte de pomenire, dar şi de mărturie creştină în răspărul vremurilor confuze pe care le trăim. Părintele profesor Dumitru Abrudan a ţinut să se refere cu osebire la semnul biruitor al Sfintei Cruci, sub care creştinul stă în viaţă şi în moarte, dar, mai presus de toate, în zariştea veşnică a Învierii.

Ani de-a rîndul, pe 14 septembrie, de Înălţarea Sfintei Cruci, Gabriel Constantinescu a fost prezent la Aiud, la marea comemorare a morţilor din temniţele comuniste, despre care a şi scris în atîtea rînduri, considerînd evocarea şi cinstirea lor ca pe datoria de capătîi a vieţii sale. A fost un sprijinitor neobosit al monumentului-biserică şi al schitului ridicate la Rîpa Robilor şi a murit bucuros să ştie că acolo se vor ridica în urmă o mănăstire şi un centru de martirologie, unde urmaşii vor veghea asupra destinului postum al martirilor, atît liturgic, cît şi documentar. În alt chip, tainic, va fi desigur prezent acolo şi în acest an, cu marele sobor al drepţilor care ne veghează din ceruri şi pentru care Dumnezeu ne mai rabdă, poate, în acest tîrziu al istoriei.

Aceste 6 luni fără Gabriel Constantinescu, fără grija şi îndrumarea sa exercitate în mod direct şi imediat, au fost cele mai grele din cei 20 de ani ai Punctelor cardinale. După strămutarea sa la cele veşnice, nimic n-a mai fost – n-a mai putut fi – parcă la fel; ne-am străduit, totuşi, să-i împlinim ultima dorinţă şi să ducem mai departe revista, pînă la capătul anului 20, cît şi cum ne-am priceput, cu concursul generos al familiei şi al cîtorva vechi sprijinitori din ţară şi din străinătate. Traseul de două decenii se apropie acum de sfîrşit. Dincolo de o anumită mulţumire şi mîndrie de a fi fost părtaşi, o mînă de oameni mai vîrstnici sau mai tineri, la această realizare unică a presei de dreapta din România postcomunistă, avem acum inimile strînse, dar încercăm să ne mîngîiem cu gîndul că orice lucru pe lumea aceasta are o durată firească a lui şi că lucrurile făcute cu inimă bună supravieţuiesc pînă la urmă propriei lor săvîrşiri, în neuitarea oamenilor (fie ei şi puţini) şi în neuitarea lui Dumnezeu (prin şi întru Care sînt toate).

Numărul pe septembrie 2010 este antepenultimul al Punctelor cardinale (vor urma cel pe luna octombrie şi numărul dublu pe lunile noiembrie-decembrie, închinat cu precădere lui Gabriel Constantinescu, care în toamna aceasta ar fi împlinit 89 de ani). Celor obişnuiţi din 1991 încoace să-şi achite încă din toamnă abonamentele pentru anul următor Redacţia le atrage atenţia – nu fără regret – că nu mai e cazul şi le aduce mulţumiri pentru fidelitatea admirabilă cu care ne-au însoţit pe decindea vremii, oferindu-ne adeseori mai mult decît am fost noi în stare să le oferim lor. Şi, prin mijlocirea noastră nevrednică, le mulţumeşte însuşi directorul fondator al publicaţiei, cel care va rămîne – pentru noi şi pentru ei deopotrivă – măsură pilduitoare de vrednicie creştină şi românească, pe care nimeni nu ne-o va putea răpi din suflete şi din conştiinţe.

Ca şi ilustrul său tată, scriitorul-ofiţer Paul Constant, Gabriel Constantinescu intră de-acum, cu blazonul pînă la capăt onorat al Punctelor cardinale şi al cărţilor de referinţă pe care le-a scris*, în istoria culturală a Sibiului şi, cu voia lui Dumnezeu, în conştiinţa mărturisitoare a dreptei româneşti de mîine – care va fi creştină sau nu va fi deloc.

Răzvan CODRESCU

* Filosofia arabă a istoriei. Ibn Haldun, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996; Marginalii la Talmud, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999; Evreii în România (secolele XVI-XX), Ed. FRONDE, Alba-Iulia – Paris, 2000; Gîlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie: 1991-2001, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002; Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007 (în curs de reeditare).