ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

 Jurnalul lui M. Sebastian (ed. 1996)

1997

DOAR O VORBĂ  

SĂ-ŢI MAI SPUN...

Politruci de modă nouă

De luni de zile, cu un entuziasm mai mult sau mai puţin sincer, dar care a depăşit demult limitele oricărei decenţe intelectuale, presa culturală şi literară din România nu mai pridideşte să exalte Jurnalul perfect mediocru al scriitorului român de origine evreiască Mihail Sebastian (1907-1945), editat anul trecut la Humanitas.

E incontestabil astăzi că Mihail Sebastian a fost un dramaturg şi un romancier notabil (chiar dacă un George Călinescu, bunăoară, nu se sfia să-i pună făţiş la îndoială “talentul artistic”) şi că trăirea tragică, în plan psihologic, a condiţiei sale de evreu reprezintă un caz interesant şi pe alocuri mişcător chiar şi pentru o percepţie străină mediilor evreieşti. Nu-i mai puţin adevărat, pe de altă parte, că, aşa cum istoria literară l-a şi tratat pînă deunăzi, el a rămas în umbra marilor scriitori şi oameni de cultură ai generaţiei interbelice.

De unde, atunci, această recentă vîlvă în jurul jurnalului şi personalităţii sale? Sînt oare de găsit în acest document inedit (cel puţin pentru publicul larg) mari revelaţii estetice, vreo filosofie sui generis sau măcar nişte dezvăluiri senzaţionale de fapte obiective din culisele epocii? Nimic din toate acestea. Doar povestea unui suflet chinuit de propriile complexe, de o subiectivitate în mod fatal tendenţioasă, cerşind înţelegerea poziţiei sale, dar neînţelegător el însuşi al poziţiilor altora... Cartea în sine merita cîteva recenzii oneste şi atît. În ultimă instanţă, ea nu aduce vreun plus valoric operei, nici nu schimbă imaginea omului (aşa cum se conturase în De două mii de ani şi în Cum am devenit huligan).

Este evident că miza cărţii, în intenţia celor ce au editat-o şi au mediatizat-o atît de zgomotos, a fost una strict ideologică. Victimizarea exagerată a lui M. Sebastian ţine de victimizarea astăzi generală a evreilor, în limbajul de lemn al stîngismului democratic mondialist. În acelaşi timp, pornind de la cazul Sebastian, s-a urmărit rechizitoriul ideologic al dreptei româneşti interbelice, dar şi al temeiurilor culturii tradiţionale. Nu în ultimul rînd, s-a căutat, dîndu-se credit necondiţionat unor observaţii strict personale, compromiterea unor figuri influente din istoria culturii româneşti (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran etc.), atacate astăzi aproape sistematic, în ţară şi în străinătate, de obicei de publicişti inchizitoriali de origine evreiască.

O bună parte din intelectualitatea noastră s-a lăsat prinsă în acest joc, ba chiar a căutat să răspundă cu exces de zel noii “linii” ideologice. Acest servilism ideologic – amintindu-l, chiar dacă pe o altă melodie, pe cel al comunismului de ieri – a ajuns la acorduri de-a dreptul îngreţoşătoare (“Sebastian, mon frère”, “Martiriul lui Sebastian” şi altele asemenea), ceea ce dovedeşte că pe urmele vechilor politruci n-au întîrziat să apară politrucii de modă nouă. Aşa cum Partidul Comunist impunea adularea deşănţată a unor “personalităţi” pretins legitimante pentru statutul său istoric sau ideologic, tot aşa astăzi plutocraţia mondială forţează o nouă “grilă” de valori politice şi spirituale, ale cărei instrumente propagandistice sînt intelectualii oportunişti sau doar derutaţi. În absolut, între un proletcultist mitizîndu-l la comandă pe Vasile Roaită şi un eurocultist mitizîndu-l la sugestie pe Mihail Sebastian nu e nici o diferenţă morală. Şi e simptomatic că, la meridian românesc, “duşmanii” sînt aceiaşi pentru comunismul de ieri şi pentru comunitarismul de azi: Nae Ionescu, Mircea Eliade, “legionarii”... – tot ce poate fi pus în legătură cu dreapta, cu creştinismul, cu tradiţia...

De unde se vede că, într-o anume privinţă, n-am făcut decît să cădem din lac în puţ, conservîndu-ne comportamentul slugarnic şi mimetic, de avortoni ai propriei tradiţii istorice şi spirituale.

Adolf  VASILESCU

* Adolf Vasilescu, “Politruci de modă nouă”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 7/79, iulie 1997, p. 14 (rubrica “Pulsul vremii”, cu supratitlul general “Doar o vorbă să-ţi mai spun…”).

George Pruteanu (1947-2008)

Răspuns d-lui George Pruteanu

la articolul “Martiriul lui Sebastian”

La Editura Humanitas a apărut anul trecut Jurnal: 1934-1945 de Mihail Sebastian. L-am reîntîlnit astfel pe scriitorul evreu talentat, cu un stil cuceritor, faţă de care aveam o veche simpatie, de pe vremea cînd scria la Cuvîntul lui Nae Ionescu nişte foiletoane excelente.

Îmi amintesc de un text intitulat “Vin recruţii”, care mi-a plăcut atît de mult încît l-am cumpărat în 7-8 numere, pe care le-am trimis apoi unor prieteni de-ai mei, temîndu-mă ca nu cumva să-l scape.

Am aflat mai tîrziu, cu mare regret, de moartea lui prematură, la 37 de ani, în urma unui accident...

Auzind, după o jumătate de secol, de apariţia Jurnalului, ardeam de curiozitatea de a-l citi, cu atît mai mult cu cît, în luna februarie 1997, apăruse în Dilema şi articolul d-lui senator George Pruteanu, “Martiriul lui Sebastian”. Mă întrebam, în sinea mea, ce şi cît va fi suferit bietul om, despre a cărui biografie eu nu ştiam mai nimic...

Mi-am procurat Jurnalul şi l-am citit pe nerăsuflate. Am regăsit savoarea stilului pe care-l admirasem odinioară, am aflat multe despre viaţa scriitorului între 1934–1945, dar de “martiriu”, nici urmă... Ba dimpotrivă! În toată această perioadă el fusese mai degrabă unul dintre răsfăţaţii societăţii mondene româneşti, cu unele restricţii, ce-i drept, în lunile guvernării antonesciano-legionare şi în anii războiului. Dar o efectivă “asuprire” a lui nu se vede de nicăieri.

În ce a constat atunci “martiriul”?

A fost arestat Sebastian măcar o săptămînă? NU.

A fost bătut sau jefuit de cineva? NU.

I s-a interzis să scrie şi să publice? NU.

A trăit teroarea războiului pe front? NU.

Atunci, care e “martiriul”?! Vezi Doamne, el îl iubea pe Nae Ionescu, în casa căruia era primit, de altfel, ca un prieten preţios, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Ionel Teodoreanu şi atîţia alţii; or, toţi aceştia erau orientaţi spre “dreapta”, de unde vedeau atunci salvarea patriei lor de ameninţarea bolşevică, în vreme ce el era orientat spre “stînga”, de unde vedea salvarea evreilor tocmai prin triumful comunismului. Ei bine, această deosebire de vederi îi producea lui Sebastian o suferinţă “atroce”, ne spune d-l Pruteanu. El, Sebastian, nu putea să nu-i iubească, iar ei, nerecunoscătorii, să fie de orientare naţionalistă?!

Ce voia, mă rog, Sebastian? Ca toţi prietenii lui români şi naţionalişti să renunţe la poziţiile lor, dar el să rămînă neclintit pe poziţiile sale evreieşti! Curioasă pretenţie! Şi fiindcă prietenii lui nu i-au satisfăcut-o, el vedea în asta “o zonă de abrutizare a lor”!

Pentru d-l Pruteanu, poziţia lui Sebastian era justificată şi deci aprobată; d-l Pruteanu se miră numai de “cît de mare era zona de abrutizare” a prietenilor români! Şi se întreabă retoric: “Cine mai era lucid atunci?”...

“Abrutizare” şi “lipsă de luciditate”? Îmi permit, ca unul ce am trăit epoca, să fiu de altă părere, d-le Pruteanu. Acei tineri români de dreapta, cărora nu le lipsea nici inteligenţa, nici cultura, nici rafinamentul şi nici luciditatea (cum o atestă scrierile lor şi numeroase mărturii ale altor contemporani, nu neapărat de origine evreiască!), s-au numărat printre puţinii care au luat o poziţie justă faţă de evenimentele politice de la noi şi din lume, aşa cum se desfăşurau ele atunci. Ei au fost conştienţi tot timpul de primejdia bolşevizării, ce s-a făcut ulterior tocmai cu aportul masiv al unor “prieteni” de originea etnică a lui Mihail Sebastian...

Jurnalul cu pricina i-a dat prilejul d-lui Pruteanu să atace “dreapta” românească de atunci, însă cu o incredibilă lipsă de pricepere şi de obiectivitate. Nu ne miră, în aceste condiţii, că d-l Pruteanu are numai elogii pentru Sebastian şi nici un singur cuvînt de critică faţă de unele aprecieri pline de cinism – iar uneori chiar injurii – la adresa românilor. Iată cîteva pasaje din Jurnal care ilustrează cît de mult ne iubea cel care simţea ca pe un “martiriu” pretinsa noastră neiubire:

“Vineri, 15 ianuarie 1937, Bucureşti [...]. Au murit Moţa şi Vasile Marin în Spania. Mi-e greu să vorbesc cu Mircea despre asta. Simt că este în doliu. În ce mă priveşte, mă gîndesc cu tristeţe la întîmplarea aceasta. Este în tabăra lor mai multă orbire decît farsă, şi poate mai multă bunăcredinţă decît impostură. Dar atunci cum se poate, prin ce aberaţie, să nu-şi dea seama de oribila lor eroare, de sălbatica lor eroare?” (p. 103). “Eroarea” aceasta “oribilă” şi “sălbatică” consta în faptul că îşi iubeau ţara pînă la sacrificiu! Dar oare faptul că un evreu ţine la evreitatea lui… e tot o “oribilă eroare”?

“Vineri, 1 septembrie, 1944. Nedumerire, frică, îndoială. Soldaţi care violează femei. Soldaţi ruşi care opresc maşini în stradă, dau jos pe şofer şi pasageri, se urcă la volan şi dispar. Magazine prădate. [...] Nu pot lua prea în tragic toate astea. Nu e drept ca România să scape prea uşor. Bucureştiul ăsta îmbelşugat, nepăsător, e o sfidare pentru o armată care vine dintr-o ţară pustiită”. Auzi, “martirul”, cît iubea România şi Bucureştiul!

Şi încă: “Vineri, 8 septembrie 1944 [...]. Soldaţii ăştia ruşi, care trec pe străzile Bucureştiului cu zîmbetul lor de copil şi bădărănia lor cordială, sînt nişte îngeri. De unde au puterea să nu ucidă, să nu prade, să nu prefacă în scrum oraşul ăsta în care locuiesc mamele, nevestele, surorile, amantele celor ce au asasinat, incendiat şi nimicit propria lor ţară?!” (p. 561 şi urm.).

Am să răspund eu, deşi o asemenea întrebare nu prea e demnă de un răspuns: Pentru că eram într-un armistiţiu cu ei, iar Bucureştiul nu-l cuceriseră prin luptă, ci intraseră în el pentru că eram de-acum aliaţi cu ei împotriva nemţilor. Dar, cu toate acestea, chiar n-au ucis, n-au violat, n-au jefuit?! “Îngeri”, de! Numai noi n-o ştiam...

Şi mai departe: “Luni, 2 octombrie 1944. Nimic nou pe fronturi, nimic nou în politica internă. Rezistenţa Germaniei disperată, dar fermă încă. Iar aici, la noi, vechiul stat reacţionar românesc opune o rezistenţă obtuză, tenace... Totul se va duce dracului: şi nemţii pe fronturi, şi legionarii în interior. Între timp, puţin dezgust pentru eterna Românie, în care nimic nu se mai schimbă” (p. 567).

Sebastian se dezgusta pentru că România nu se comuniza mai repede!

Cînd constat atîta ură la acest scriitor atît de înzestrat, consider că Dumnezeu l-a iubit cînd, printr-un accident, l-a luat de pe pămînt, ca nu cumva, prin influenţa lui nesăbuită, să mai fi săvîrşit cine ştie ce fărădelegi, mai ales că se pătrunsese serios de febra revoluţionară![1]

Pe cînd noi duceam un război greu, nu de cucerire, ci de recucerire a unor teritorii pierdute nu din cauza “dreptei” româneşti, ci a “stîngii” trădătoare, iar ostaşii noştri mureau cu miile pe front, Sebastian, “martirul”, petrecea cu artistele şi cu femeile frumoase din Bucureştiul pe care nu-l putea suferi... Se bucura de orice înfrîngere a nemţilor şi a românilor, pe cînd orice victorie a ruşilor îl umplea de plăcere. Uitase, “martirizat” cum era, că trăia totuşi în România şi că fusese scutit de front...

Dar iată ce mai scrie “martirul”: “... mi-a fost dat să nu mă pot bucura din plin de toată fericirea marilor întîmplări copleşitoare...”. Era vorba de doborîrea lui Antonescu şi de ocuparea României de către ruşi; fericirea lui era dărîmarea noastră!

Şi după toate acestea, d-l Pruteanu a putut să scrie despre “martiriul” metaforic al lui Sebastian, fără să spună un singur cuvînt despre martiriul efectiv al românilor, la al căror destin este chemat astăzi să vegheze! Laude nu merită, în optica d-lui Pruteanu, decît cel ce ne înjură şi ne scuipă în obraz!

Dar eu tot mai cred că d-l Pruteanu se va trezi totuşi cîndva la sentimente mai bune şi că inima lui înstrăinată va vibra măcar puţin şi la durerile poporului român, nu doar la durerile altora...

Pr. N[icolae]. GREBENEA

Piatra Neamţ, 25 mai 1997

[1] “După 23 august 1944, Mihail Sebastian se avîntă cu entuziasm în activitatea culturală revoluţionară. La 25 mai 1945 îl strivi însă un camion, tocmai atunci cînd se îndrepta spre Universitatea Liberă Muncitorească, unde urma să ţină nişte prelegeri...” (Ovid S, Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. III, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, p. 93). [Nota Redacţiei]

* Pr. N. Grebenea, “Răspuns d-lui George Pruteanu la articolul «Martiriul lui Sebastian»”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 7/79, iulie 1997, p. 14 (rubrica “Pulsul vremii”, cu supratitlul general “Doar o vorbă să-ţi mai spun…”).

Necrologul părintelui Nicolae Grebenea (1905-2006)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - “Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) - “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) - “Apelul unui licean către «oastea naţionalist㻓 (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) - “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) - “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) - “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) - “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) - “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) - “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) - “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) - “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) - “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) - “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»“ (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) - “Iarba verde de acasă…” (1997)

INTERMEZZO LIRIC: SONETELE LUI DIONIS (16)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

DIN SONETELE

SĂRMANULUI DIONIS

XLVI

Sonete-am scris deja prea multe poate…

Un singur lucru mi-a rămas: să mor,

dar nici aceasta nu-i ceva uşor

cînd altfel eşti decît pe lume-s toate…

Cînd te-au uitat soroacele şi-n spate

duci două veacuri şi-un pustiu de dor,

nici viii şi nici morţii drept al lor

nu te mai ţin, iar ceasul nu-ţi mai bate.

Eşti vis mai mult şi veştedă-amintire,

trei sferturi suflet şi un sfert stihie,

prea mult cuvînt şi prea puţin trăire,

cu lumea-n jur străină şi tîrzie,

iar Dumnezeu, că este sau că nu e,

nu face nici cît fumul din căţue…

XLVII

Cînd vine dracul de urît să-mi ţină

(sau ce ori cine-ar fi năluca lui),

că nu-s egal cu mine-mi află vină,

căci una azi şi mîine alta spui.

Dar eu ce spui e-atît de-al meu că n-are

cum contrazice cîte-am fost sau sînt,

şi-s mai egal decît a fost în stare

să fie dracul însuşi pe pămînt.

Dar încurcate-s iţele făpturii

(de cine sau de ce – n-am eu habar),

şi dracul chiar, ce-i negru-n cerul gurii,

îşi are totuşi dramul lui de har:

ca nuferii din smîrcurile urii,

iubirile se leagă şi răsar.

XLVIII

Mi-am zis mereu că-i rost pe-aci să fie

o ferestruică, sau o uşă chiar:

de lipsă-i doar s-o caut iar şi iar,

dar uit, sau n-am destulă cerbicie…

Mihai ar zice poate că ieşire

în spaţiu nu-i, ci doar în timp de-aci:

arhei şi avataruri… Ce prostii

şi-un geniu-ajunge uneori să-nşire!

Din cîte taine sînt, aceasta este

a mea, de-aceea mai de preţ îmi pare

şi c-alta nu e decît ea mai mare,

şi nici mai vie-n lume vreo poveste…

De n-aş fi eu pariul meu cu mine,

nici rob, nici liber nu mi-ar fi mai bine.

Pentru conformitate,

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (1)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (2)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (3)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (4)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (5)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (6)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (7)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (8)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (9)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (10)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (11)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (12)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (13)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (14)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (15)

RIDENDO CASTIGAT MORES (XIII)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

CAPITALISM ROMÂNESC...

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXIV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Ultrademocratul Dan Pavel, la vreo zece ani 

de la conferinţa despre extremismul legionar, 

pe vremea cînd ajunsese în sinecura lui Gigi Becali... 

1997

IARBA VERDE DE ACASĂ…

Marţi, 6 mai 1997, în cadrul programului “Doctrine politice” al aşa-zisei Societăţi Academice din România, s-a ţinut o conferinţă despre Legionarism (după ce luna trecută d-l Teodor Baconsky abordase separat problema Ortodoxismului politic, într-o conferinţă la care ne-am referit în numărul anterior).

Organizatorii şi conferenţiarii (d-l prof. Dan Pavel, profilat pe politologie, secondat de d-l prof. George Voicu, profilat pe sociologie) au avut surpriza unei săli pline... de legionari sau de simpatizanţi ai dreptei, publicul “sublim” pe care se contase iniţial (“teoreticieni, politicieni, studenţi şi, nu în ultimul rînd, jurnalişti...”) lipsind aproape cu desăvîrşire, din motive asupra cărora e treaba dumnealor să mediteze. Cert este că fără masiva asistenţă “legionară”, cei doi iluştri profesori s-ar fi aflat în mediul cu care sînt obişnuiţi: cel al amfiteatrelor goale, în care duzina de studenţi plictisiţi devine măsură a succesului profesional... D-l George Voicu a şi mărturisit, de altfel, că n-a mai vorbit niciodată în faţa unei săli atît de pline (şi atît de “divizate” ideologic, în opinia domniei-sale).

Contextul a influenţat, de bună seamă, atît conferinţa, cît şi “dezbaterile” ce au urmat-o; e motivul pentru care insistăm asupra lui. Ştiind că d-l Dan Pavel* este un adversar relativ notoriu al legionarismului şi al dreptei în general, adepţii mai vechi sau mai noi ai acestor orientări sistematic diabolizate, sătui de mulţimea mistificărilor antilegionare colportate  propagandistic vreme de mai bine de o jumătate de veac, s-au crezut datori să-şi afirme prezenţa şi să amendeze, dacă va fi cazul, calomniile deghizate în discurs “academic”. Au fost prezenţi în sală atît supravieţuitori ai vechilor formaţiuni legionare (foşti deţinuţi politici, septuagenari, octogenari sau chiar nonagenari), cît şi reprezentanţi ai noii generaţii. Tinerii membri ai Cuibului Legionar “Horia Sima” din Bucureşti, sub conducerea d-lui Şerban Suru (în jurul căruia s-a făcut destulă vîlvă în ultimii ani), au înţeles să se afişeze în uniforma tradiţională a Legiunii (“Văzîndu-vă cămăşile verzi şi diagonalele, m-am întrebat dacă nu cumva aveţi şi pistoale...” – a încercat să glumească, insinuant, d-l Dan Pavel, simţindu-se probabil foarte bine în cămaşa cu mînecă scurtă a unui conferenţiar care se respectă...). Impresia a fost puternică, “academicienii” şi micul lor anturaj afişînd o vădită stare de derută, ceea ce explică probabil, dincolo de lipsa “sonorizării” şi de cele cîteva momente de zumzet indignat al asistenţei, faptul că s-au făcut foarte greu auziţi, cum nu le prea stă bine unor profesori... (Cele cîteva intervenţii din public au dovedit că sala avea totuşi o bună acustică).

“Moderatoarea” (Oana-Valentina Suciu), nespus de agasată, a avut lipsa de tact să înceapă prin evocarea... Holocaustului! Faptul a echivalat cu o provocare, căci s-a încercat astfel să se dea discuţiilor o direcţie tendenţioasă, sugerîndu-se (în mod nelegitim, cum a recunoscut şi d-l Dan Pavel ulterior) că legionarii ar fi printre cei direct responsabili de această tragedie istorică. Pe atare fond tensionat, conferinţa a debutat greoi, cu o notă de confuzie care a urmărit-o pînă la sfîrşit. În mod evident, conferenţiarul şi-a autocenzurat discursul, ocolind – parte din prudenţă, parte din inhibiţie – afirmaţiile prea categorice. Probabil că precizarea pe care a ţinut s-o facă din capul locului, anume că nu-l interesează istoria legionarismului, ci doar coordonatele lui doctrinare, şi că, pe de altă parte, n-are cîtuşi de puţin în vedere ceea ce dumnealui a numit “neolegionarismul”, a fost o adaptare “din mers” la contextul care s-a creat, de vreme ce toţi conferenţarii anteriori puseseră (uneori chiar cu precădere) problema situării în actualitate a doctrinelor prezentate.

În mare, d-l Dan Pavel a încercat să abordeze următoarele probleme: 1) dacă legionarismul constituie o “doctrină” sau o “ideologie” (distincţie posibilă, dar neesenţială), 2) dacă legionarismul este sau nu omologabil fascismului şi 3) dacă legionarismul are un raport necesar cu antisemitismul. În ce priveşte prima problemă, dacă se dă termenului de “ideologie” înţelesul de “sistem de idei legate de acţiune” (Daniel Bell, Karl Friederich), legionarismul constituie o ideologie. Dacă se are însă în vedere şi latura lui “mistică” sau “contemplativă”, revendicată de la o veche tradiţie spirituală (cea creştin-ortodoxă), atunci el poate fi considerat o doctrină (“o teodicee seculară”). Prin urmare, legionarismul este şi o “ideologie”, şi o “doctrină”; depinde din ce unghi îl priveşti... Cam la fel stau lucrurile şi cu raportarea la fascism. Dacă trăsăturile fascismului sînt “cultul conducătorului”, “organicismul” şi “iraţionalismul deliberat” (concept la modă în politologia contemporană), atunci legionarismul apare ca o formă de fascism. Avînd însă în vedere puternica lui dimensiune creştină (mai ales cultul morţii şi al sacrificiului), care nu se regăseşte în fascismele propriu-zise, atunci legionarismul nu poate fi circumscris acestora...

Un accent deosebit s-a pus pe aşa-numitul “antisemitism” legionar. După părerea conferenţiarului, antisemitismul legionar ar fi fost nu doar unul conjunctural, ci expresie a unui rasism doctrinar, provenit dintr-un soi de psihoză mesianică, în virtutea căreia poporul român ar fi fost un “popor ales”, ceea ce, din punct de vedere teologic, constituie o erezie, ba chiar o reîntoarcere la stadiul veterotestamentar. Altfel spus, rasismul sionist nu mai are loc pe lume de rasismul dîmboviţean! “Eroarea logică şi morală” cea mai gravă a legionarismului ar fi fost confuzia între comunism şi iudaism: legionarii au intuit just pericolul comunist, dar l-au asimilat abrupt “problemei jidoveşti”, un rol deosebit revenind, în această privinţă, lui Ion I. Moţa, cu traducerea românească din 1923 a Protocoalelor Înţelepţilor Sionului, scriere despre care “se ştie că reprezintă un fals” (de unde “se ştie”, conferenţiarul nu ne-a mai destăinuit, aceasta făcînd parte, ca şi Holocaustul, dintre dogmele unei anumite “politologii” contemporane). Originile iudaice ale comunismului, preponderenţa evreilor în toate revoluţiile comuniste europene, structura evreiască notorie a atîtor guverne roşii – toate acestea nu par să tulbure bunul simţ al distinsului nostru politolog. Totul e obsesie legionară! “Iudaismul” nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase...

La un moment dat, cînd lumea aştepta dacă nu o dezvoltare a problemei, măcar nişte concluzii mai limpezi asupra celor expuse, conferenţiarul s-a oprit cam brusc şi a declarat că, în ce-l priveşte, cam atît a avut de spus... A urmat la cuvînt d-l George Voicu [1], “comentatorul”, care a găsit că expunerea “şi-a atins scopul”, considerînd că d-l Dan Pavel a respectat şi cele două principii care trebuie să patroneze orice prezentare a unei doctrine politice: să se facă sine ira et studio şi de pe poziţii criticiste (neexistînd – ceea ce nu contestă nimeni – doctrină politică perfectă); un singur lucru i-ar reproşa, colegial, conferenţiarului: încercarea de a forţa legionarismul să se încadreze în nişte tipare ale politologiei occidentale (observaţie, altminteri, cît se poate de pertinentă, dar şi de vicleană în raport cu sala).

S-a trecut la etapa întrebărilor şi răspunsurilor, care a fost destul de haotică, atît din pricina proastei organizări, cît şi a radicalizării celor două tabere. Momentul-cheie a fost intervenţia d-lui Şerban Suru, care i-a lăsat fără replică pe organizatori. Sînt de reţinut cel puţin două observaţii foarte pertinente, care nu au nevoie de comentarii. Prima: în cadrul ciclului de conferinţe organizat de Societatea Academică, despre liberalism a vorbit un liberal (d-l Al. Paleologu), despre minorităţi – un minoritar (d-l Marko Bela), despre monarhism – un monarhist (d-l Andrei Pippidi), despre ecologism – un ecologist (d-l Marcian Bleahu), despre ortodoxismul politic (separat cu grijă de legionarism) – un teolog ortodox (d-l Teodor Baconsky); numai despre legionarism a fost chemat să vorbească un adversar notoriu al acestuia! De ce tuturor li se oferă ocazia să vorbească despre propria doctrină, numai legionarilor nu?! A doua observaţie: anunţînd conferinţa în cotidianul România liberă, organizatorii au promis că se va răspunde la următoarele întrebări: 1) Cum s-a destrămat mitul [?!] Mişcării Legionare?; 2) De ce o întreagă generaţie de mari intelectuali interbelici “a trădat” calea democraţiei?; 3) Naţionalismul, xenofobia şi totalitarismul îşi mai pot afla adepţi în România de azi? Or, nici una dintre aceste probleme n-a fost nici măcar atinsă de vorbitori! (Aici d-l Dan Pavel a avut dezgustătoarea stîngăcie de a-şi declina orice răspundere, aruncînd totul în spatele organizatorilor, reprezentaţi la faţa locului de numita “moderatoare”, asistată, cu oarecare discreţie, de un anume domn Antoniu Opriţă, care a catadicsit, în cele din urmă, să rostească o evazivă formulă de mea culpa).

Spre final, o intervenţie care se cade menţionată a avut, din sală, o doamnă octogenară (al cărei nume regret că nu l-am aflat), ce a declarat că nu a fost legionară, dar a cunoscut mulţi legionari, pe care şi-i aminteşte ca pe nişte oameni de mare caracter; că nu se pricepe la “doctrine politice”, dar că i se pare că nu de “doctrine politice” duce lipsă România de astăzi, ci de oameni de caracter; dacă Mişcarea Legionară, dincolo de anumite neîmpliniri sau devieri ale ei, a reuşit să fie cîndva o astfel de “şcoală de caractere”, atunci ea rămîne legitimă şi actuală...

Cum se făcuse ora 20 şi sala trebuia evacuată, organizatori şi conferenţiari au răsuflat uşuraţi. D-l parlamentar George Pruteanu (“Doar o vorbă săţ-i mai spun!”) [2] s-a apropiat de d-l Dan Pavel şi l-a încredinţat că a ţinut o conferinţă “ca soarele sfînt de pe cer” (cine are umor – nu-i aşa? –, nu şi-l pierde niciodată!). A doua zi, dezinhibat, d-l Dan Pavel s-a dus să se vaite la Radio Total că legionarii i-au sabotat discursul academic... Iar apriga “moderatoare” i-a telefonat “şefului de cuib” [3], rugîndu-l să-i împrumute pentru două zile caseta video cu întreaga tărăşenie, ca să se convingă, pasămite, că a fost adevărat...

De data viitoare se va intra în normal, conferinţele vor fi perfect academice, atmosfera va redeveni respirabilă, publicul nu se va înghesui, nici o patimă nu se va mai face simţită, totul va fi sub control, teoriile vor fi rotunde, toată lumea va rămîne liniştită şi mulţumită de sine, cum se cuvine unor oameni emancipaţi şi lustruiţi evropeneşte, sub cerul fără “sfinţi” şi “arhangheli” al Societăţii Deschise. Cît despre legionari, d-l Pruteanu, ca unul care a fost de faţă, poate se va gîndi să propună ceva măsuri parlamentare, ca să nu se mai tulbure liniştea oamenilor deştepţi şi cumsecade cu braşoave răsuflate despre “Dumnezeu” şi despre “Neam”... [4]

Adolf  VASILESCU

* Adăugînd cîteva amănunte la cele oferite de organizatori, să reţinem că d-l Dan Pavel, actualmente profesor de politologie la Universitatea din Bucureşti şi redactor-şef adjunct al revistei Sfera Politicii, a fost pe vremuri, după absolvirea Facultăţii de Filosofie (în anii '80), activist în structurile superioare ale fostului U.T.C. şi un zelos cenzor oficial al revistei studenţeşti Amfiteatru. Ce-i drept, a cochetat şi cu noicismul păltinişean, fiind un activist cu defulări platonice. După evenimentele din decembrie '89, a devenit un democrat zgomotos, ca orice intelectual orientat. După ce a fost o vreme redactor-şef adjunct al revistei 22, a binemeritat o bursă de studii în Occident, de unde s-a întors politolog (cum se ieşea, pe vremuri, de la “Ştefan Gheorghiu”, dar pe un alt calapod). A publicat şi cîteva cărţi pe teme culturale şi/sau politice: Bibliopolis, Etica lui Adam şi, în limba engleză, o carte de încondeiere a legionarismului şi ortodoxismului românesc (în colaborare cu politologul româno-american – de origine evreiască – Vladimir Tismăneanu).

[1] Despre d-l George Voicu, a se vedea, pe acest blog, textul intitulat “George Voicu şi «obsesia antisemită»”. [Nota Blog]

[2] George Pruteanu s-a stins prematur, la numai 60 de ani, în 2008. Necrologul pe care i l-am făcut – “La moartea lui George Pruteanu” – poate fi citit pe acest blog. [Nota Blog]

[3] Era vorba de d-l Şerban Suru (astăzi familist cu o droaie de copii, mult “cuminţit”, dar fără să-şi fi schimbat cu o iotă opţiunile doctrinare/ideologice). [Nota Blog]

[4] Textul – nerepublicat niciodată pînă azi – a avut şi următorul P. S.: “Vajnicul politolog mondialist trecut prin C.C. al U.T.C. este cel la care se referea cu precădere şi pamfletul «Fiziologia trepăduşului», apărut mai demult în Puncte cardinale (anul II, nr. 5/17, mai 1992, p. 15 [sub semnătura Răzvan Codrescu])”. [Nota Blog]

* Adolf Vasilescu, “Iarba verde de acasă…”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 5/77, mai 1997, p. 3 (rubrica “Confruntări”).

“Şeful de cuib” Şerban Suru... în civil

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) - “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) - "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) - "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) - "Viaţa – proprietate de stat" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) - "Sensul unităţii creştine" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) - "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) - "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) - "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) - "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) - "Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»" (1997)

ADIO, ROMULUS VULPESCU!

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Mi-l amintesc pe Romulus Vulpescu cel din anii ’70: cîtă vitalitate, cît farmec, cît rafinament! Mare traducător (Villon, Rabelais, Jarry etc.) şi aproape la fel de bun poet, orator redutabil şi causeur irezistibil, răsfăţat al femeilor şi fetelor frumoase… Arte & meserie, volumul său antologic de “versuri vechi & noi” din 1979, a fost, dincolo de nota lui de artificiu şi preţiozitate, una dintre cărţile cele mai dragi ale tinereţii mele. Şi acum îmi mai vin în gînd sonurile ei răzleţe: Ţara dintre «da» şi «nu»/ Ce cîndva mi-aparţinu;/ Ţara dintre «nu» şi «da»/ Care-a fost a mea/ Şi-a ta;/ Care-a fost cîndva/ Şi-a lui/ Şi acu-i a nimănui;/ Ţara minţii mele şui…

Apoi au urmat, din păcate, nedumerirea şi decepţia de după 1989, cînd greu mi-a venit să-mi cred ochilor şi urechilor văzîndu-l ajuns în cîrdăşia lui Corneliu Vadim Tudor şi scriind în România Mare (la rînd cu doamna sa, şi ea ilustră scriitoare). L-am văzut, cu inima strînsă, piticindu-se treptat, părăsit de mai toţi vechii prieteni, nevoit cumva să se retragă, mohorît şi vlăguit, printre hîrţoagele obosite şi ele… Cu Romică Vulpescu s-a întîmplat invers de cum se întîmplă de obicei: ruina moral-spirituală a precedat-o pe cea fizică. Viaţa l-a încercat din greu spre asfinţit: singurătatea, neputinţele, sănătatea şubredă a soţiei şi mai ales – cu puţin înainte de propriul lui sfîrşit neglorios – moartea prematură a unicei sale fiice, Ioana, zdrobită de propriul gabarit…

Bărbatul mîndru de altădată se prefăcuse, insuportabil, într-un bătrînel împuţinat şi slinos, răvăşit pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa l-a apucat moartea, aproape ca o izbăvire, pe 18 septembrie 2012, nemairăbdîndu-l să facă 80 de ani. Eu unul mă voi încăpăţîna să-i păstrez în amintire imaginea seniorială din anii ’70 şi timbrul solemn al vocii lui recitînd versuri “verzi” la mormîntul lui Radu Gyr, în plin comunism.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească.  (R. C.)

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Petru Creţia (1927-1997)

1997

DOMNUL PETRU CREŢIA

ŞI “LEGIONARUL DE 1,65”

Sînt foarte puţini oameni capabili să slujească adevărul împotriva intereselor, resentimentelor şi ereziilor lor. Iar d-l Iosif Sava nu este unul dintre aceştia, mai ales cînd este vorba de stabilirea adevărului cu privire la Mişcarea Legionară.

În interesantele şi instructivele sale “Serate muzicale” de sîmbăta seară, domnia sa aduce în studioul Televiziunii publice, de cele mai multe ori, personalităţi de marcă ale vieţii noastre culturale ori politice, reuşind, împreună cu acestea, să încînte publicul larg, nu numai cu descifrarea tainelor şi farmecelor Euterpei, dar şi cu interesante (şi, de cele mai multe ori, pertinente) discuţii pe marginea unor aspecte sau probleme ale vieţii culturale şi politice în genere.

În ultimul timp, însă, caracterul muzical al seratelor d-lui Sava a devenit parcă subsidiar, acestea transformîndu-se în tot atîtea prilejuri de conversaţie amiabilă, între amfitrion şi invitaţii săi, pe teme de cultură, istorie sau politică. Numai că d-l Sava are o obsesie: Mişcarea legionară şi “oribilele crime” legate de numele ei. Face ce face şi, invariabil, ajunge la acest subiect (uneori fără nici o legătură cu tematica sau mersul general al discuţiilor), Şi asta nu pentru a-l trata obiectiv şi a încerca stabilirea vreunui adevăr istoric, ci numai pentru a se ralia şirului de detractori şi calomniatori ai acestei mişcări îndelung diabolizate. Insidios şi cu o abilitate demnă de o cauză mai bună, domnia sa face tot posibilul (şi de regulă reuşeşte) să-şi impună punctele de vedere, atît publicului neavizat, cît şi interlocutorilor, smulgîndu-le acestora declaraţii denigratoare la adresa legionarismului, chiar dacă uneori acestea sînt evident circumstanţiale...

Omeneşte îl înţeleg pe d-l Sava, pentru că, într-adevăr, Mişcarea Legionară a avut în programul ei, la vremea respectivă, şi o componentă “antisemită”. Era o atitudine conjuncturală, pentru că – nimeni nu poate nega – România interbelică, printre alte problene grave, a avut-o şi pe cea evreiască (însuşi Carol II, marele adversar şi asasin al legionarilor, declarase, în mai multe rînduri, că “problema evreiască” este cea mai gravă dintre problemele ţării). Este firesc ca d-l Sava, cetăţean român de origine evreiască, să nu poată fi, din acest punct de vedere, un analist obiectiv. Dar domnia sa merge mult prea departe cu exagerările privitoare la istoria legionară şi chiar la un pretins “pericol legionar” ce ar paşte România de azi, străduindu-se să diabolizeze cu orice preţ o mişcare autohtonă care n-a fost, nici într-un caz, mai radicală decît, spre exemplu, s-a dovedit a fi sionismul...

Înverşunarea d-lui Sava împotriva Mişcării Legionare este cu atît mai nedreaptă cu cît, în nici una dintre emisiunile realizate de domnia sa, nu a fost abordată, nici măcar în treacăt, şi problema comunismului şi a oribilelor şi mult mai numeroaselor crime şi atrocităţi săvîrşite de acesta, cu toate că amintirea lor este mai proaspătă, iar consecinţele cu mult mai cumplite. Ba chiar, ori de cîte ori vreun interlocutor încearcă să aducă discuţia asupra comunismului şi a teribilelor sale crime şi abuzuri, d-l Sava face imediat apel la “conciliere”, la “înţelegere” şi chiar la “iertare”, sau schimbă pur şi simplu subiectul, ajungînd în cele din urmă tot la “holocaust” şi la “crimele legionare”...

La una dintre seratele de luna trecută, d-l Sava l-a avut ca invitat pe distinsul clasicist şi remarcabilul om de cultură Petru Creţia. Am urmărit cu deosebit interes discuţia dintre cei doi (atît pentru problemele abordate iniţial, cît şi pentru faptul că d-l Petru Creţia este o mai veche cunoştinţă a mea), pînă în momentul în care aceasta a alunecat inevitabil spre subiectul obsesiv al d-lui Sava: Mişcarea Legionară. Mărturisesc că în acel moment interesul pentru discuţia dintre cei doi mi-a scăzut brusc, ştiind oarecum dinainte ce şabloane resentimentare aveau să urmeze. La un moment dat, m-a frapat însă o afirmaţie a d-lui Creţia; vrînd să exprime într-o manieră cît mai plastică nivelul intelectual şi cultural al veteranilor legionari rămaşi încă în viaţă, domnia sa i-a caracterizat cam în felul următor: “aceşti indivizi de 1,65 m.”... Mărturisesc că această caracterizare sarcastică şi generalizatoare m-a durut. Nu pentru că d-l Creţia n-ar fi avut, într-o anumită măsură, dreptate, ci pentru suficienţa maliţioasă cu care mi s-a părut că a spus-o.

Pe d-l Creţia îl cunosc demult, de pe vremea studenţiei. Aş putea spune că am fost chiar colegi; nu de facultate, ci de an, dînsul fiind pe atunci student la Filologie clasică, iar eu la Istorie. Ne întîlneam destul de des, mai cu seamă în sala de lectură a bibliotecii Facultăţii de Litere, din care studentul Creţia era nelipsit. De multe ori, seara tîrziu, (biblioteca era deschisă pînă la orele 22), rămîneam în sală doar noi doi. Probabil că dînsul nu-şi mai aminteşte, dar de cîteva ori am schimbat şi unele impresii, în împrejurări pe care le voi preciza mai jos.

Era în perioada în care regimul comunist, înstăpînit deja pe principalele sectoare ale societăţii româneşti, începuse ofensiva de cucerire şi a lumii universitare, în primul rînd a studenţimii. Reforma învăţămîntului din 1948 barase accesul “elementelor burgheze” în facultăţi, favorizîndu-i, în schimb, pe cei cu “origine socială sănătoasă”, astfel că, din punctul de vedere al rezistenţei în faţa tăvălugului comunist, calitatea lumii studenţeşti scăzuse simţitor. Grupul nostru, al celor “nebuni”, care ne încăpăţînan să rezistăm totuşi, se micşora cu fiecare zi. Unii dintre noi au fost arestaţi, iar alţii au plecat să se alăture mişcării de rezistenţă din munţi. N-au lipsit nici cei care ne-au părăsit pur şi simplu, nemaifiind dispuşi să rişte, mai cu seamă că riscul era, într-adevăr, foarte mare. În aceste condiţii, cei rămaşi ne-am hotărît să ne organizăm pentru a ne continua activitatea anticomunistă în cea mai strictă cospirativitate. Erau multe de făcut. Strîngeam ajutoare pentru grupurile care activau deja în munţi, întreţineam relaţii cu persoane de încredere, pentru a avea unde să-i adăpostim şi să-i ascundem provizoriu pe cei urmăriţi de Securitate, încercam să refacem o reţea de trecere clandestină a frontierei, pentru a-i scoate din ţară pe cei în primejdie iminentă de a fi arestaţi, supravegheam şi îndrumam, ca nişte colegi mai mari, activitatea Frăţiilor de Cruce (care au mai supravieţuit o vreme prin unele şcoli şi licee din Capitală) şi, nu în ultimul rînd, urmăream să depistăm şi să atragem de partea noastră noi membri din rîndul celor ce ar fi corespuns anumitor exigenţe şi s-ar fi arătat dispuşi să ni se alăture. Această din urmă activitate era extrem de delicată şi de anevoioasă, deoarece necesita mult tact şi răbdare, iar, pe de altă parte, implica o mare doză de risc. Cei vizaţi în acest scop trebuiau mai întîi verificaţi, supravegheaţi şi “tatonaţi”, spre a ne da seama dacă se putea avea în ei deplină încredere. Îmi amintesc că, la un moment dat, printre cei vizaţi de noi s-a numărat şi studentul Petre Creţia. Nu-mi mai amintesc cine pusese ochii pe el, dar printre cei însărcinaţi să se apropie de el şi să-l cultive m-am numărat şi eu. În acest scop, l-am abordat în mai multe rînduri şi am schimbat cu el unele impresii, ca să-mi dau seama cum simte şi ce gîndeşte. Cum această acţine de “racolare” era într-o fază incipientă, discuţiile noastre n-au depăşit sfera banalului şi a generalităţilor. Între timp, evenimentele precipitîndu-se (nu-mi mai aduc aminte exact din ce motive), “racolarea” sa a rămas în suspensie. Dacă am fi perseverat şi am fi reuşit să-l cîştigăm de partea noastră (“nebunie” de care, la vîrsta aceea, ar fi fost poate capabil), atunci cultura românească ar fi avut un cărturar de excepţie mai puţin (o spun fără nici un fel de ironie), căci ar fi împărtăşit şi el soarta celor intraţi în închisori, rămînînd, ca şi aceştia, din punct de vedere cultural, “de 1,65 m”. Dacă totuşi nu s-a întîmplat aşa, şi d-l Creţia a avut şansa “să crească” pînă la impunătoarea statură de azi, ar trebui (s-ar cădea) să înţeleagă că aceasta n-ar fi fost cu putinţă dacă, în acele momente de cumpănă, altcineva nu ar fi suferit şi nu ar fi murit în locul dînsului. Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii/ De n-ar muri în locul lor nebunii...

Şi ar fi cazul să mai înţeleagă şi altceva, şi anume că mulţi dintre aceşti “pigmei” (legionari sau nelegionari), opriţi din evoluţia lor firească, au reuşit, totuşi, să se împlinească pe alte planuri (al caracterului, al curajului, al onoarei, al familiei etc), cu mult chiar peste 1,90 m (ca să folosim etalonul sui generis al d-lui Creţia), viaţa şi martiriul lor anonim constituind, după cum observa un publicist mai tînăr, “singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru naţional”.

Demostene ANDRONESCU

* Demostene Andronescu, “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 3/75, martie 1997, p. 3. Republicat în retrospectiva din Puncte cardinale, anul XVII, nr. 8/200, august 2007, p. V (număr festiv). Text inclus în volumul Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii, Editura Christiana, Bucureşti, 2011, pp. 30-34 (de unde l-am reprodus şi aici).

Autorul articolului (pentru detalii, vezi aici)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) - “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) - "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) - "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) - "Viaţa – proprietate de stat" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) - "Sensul unităţii creştine" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) - "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) - "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) - "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) - "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)