UN CUVÎNT AL PĂRINTELUI CALCIU

DE LA ÎNVIERE LA ÎNĂLŢARE*

Petrecerea pe pământ a Mântuitorului, după ce a înviat din morţi, ne este succint povestită de cei patru evanghelişti şi, parţial, de Faptele Apostolilor şi de unele dintre Epistole. În prima parte a acestei petreceri, acţiunea Domnului a fost de a-i convinge pe Apostoli de realitatea Învierii Lui, de a le insufla curajul propovăduirii, spre a înfrunta persecuţiile şi martirajele, de a le lărgi mintea înţelegerii duhovniceşti, pentru a putea pătrunde tainele pe care, în această perioadă de 40 de zile, li le-a descoperit (Luca 24, 45), cu porunca neclintită de a merge în lume spre a propovădui tuturor neamurilor adevărul credinţei şi a le boteza în numele Sfintei Treimi.
Prima arătare a fost către femeile mironosiţe, ca răsplată pentru devotamentul lor fără margini faţă de Domnul, în timpul vieţii şi după moartea Sa. Acele femei au devenit mesagerii Învierii Sale în faţa Apostolilor, care se simţeau ameninţaţi de iudei şi stăteau ascunşi, cu uşile încuiate (Matei 28; Marcu 16; Luca 24). S-a arătat separat (Ioan 20, 11-18) şi Mariei Magdalena, din care scosese şapte draci, dar într-un chip în care să nu-L recunoască decât după ce a chemat-o pe nume. Toate acestea s-au petrecut în ziua Învierii. Tot în aceeaşi zi S-a arătat pentru prima oară şi ucenicilor Săi închişi în casă, intrând la ei prin uşile încuiate, ceea ce înseamnă că trupul Lui era spiritualizat, luase caractere dumnezeieşti şi putea pătrunde oriunde şi prin orice fel de materie. În faţa neîncrederii ucenicilor, spre a-i convinge că nu-i un strigoi, Iisus a mâncat peşte şi un fagure de miere, ceea ce ne dovedeşte că trupul Său spiritualizat avea şi caracterele lumeşti, El înviind cu adevăratul Său trup, însă transfigurat.
Iisus S-a mai arătat la doi ucenici pe ţarină (Marcu 16, 12-13) şi lui Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus (Luca 24, 13-33). Şi această arătare a fost foarte misterioasă, ochii celor doi ucenici fiind ţinuţi să nu-L cunoască. Numai când L-au invitat să poposească în casa prietenului din Emaus şi li s-a servit cina, Iisus S-a făcut cunoscut lor prin frângerea pâinii. De ce oare Iisus Se va fi arătat tocmai acestor doi ucenici ai Apostolilor şi de ce va fi făcut tocmai din ei mesageri ai Învierii Sale? Poate că cei doi fugiseră spre Emaus de teama iudeilor, iar El a vrut să-i întărească şi să-i convingă de învierea Sa din morţi.
În duminica următoare, Iisus Se arată din nou ucenicilor Săi (Ioan 20, 24-29), care tot mai tremurau de frică, încuiaţi în casă. Fără îndoială că această a doua arătare a avut loc din două motive: întâi, ca să-l convingă pe Toma, care nu credea ce-i spuneau ceilalţi Apostoli despre venirea lui Iisus în odaie, cu o săptămână înainte, şi care afirmase că, de nu va pipăi rănile Domnului, nu va crede; apoi, pentru a întări porunca propovăduirii dată tuturor Apostolilor, toţi fiind de faţă, inclusiv Toma, şi pentru a le insufla curajul acestei propovăduiri, căci, după această a doua arătare, ei au părăsit ascunzătoarea şi au ieşit în Ierusalim, răspândind vestea Învierii. El li S-a mai arătat şi pe un munte din Galileea, cum le făgăduise încă în viaţă fiind (Matei 28, 16-20).
O altă arătare plină de mister şi de semnificaţii este cea de la Marea Tiberiadei, când are loc şi cel de-al doilea pescuit minunat (Ioan 21, 1-22). Şapte ucenici pescuiesc pe mare, zadarnic, toată noaptea. În zori li Se arată Iisus pe ţărm şi îi îndeamnă să arunce mreaja în partea dreaptă a corabiei, ceea ce aceştia şi fac, scoţând-o plină cu peşti. Ioan Îl recunoaşte pe Iisus şi îi spune lui Petru că este Domnul. Acesta, cu impetuozitatea lui, se aruncă în valuri, înotând până la ţărm… Când ceilalţi ucenici au ajuns şi ei, au găsit focul aprins. O atmosferă mistică plutea peste toţi; mâncau în tăcere şi nimeni nu îndrăznea să-L întrebe: “Tu cine eşti?”, căci fiecare simţea că era Domnul. Inimile nu li s-au oprit din bătaie decât atunci când Iisus l-a întrebat pe Petru de trei ori: “Petre, Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât aceştia?”. Petru se lepădase de trei ori de Iisus şi de trei ori trebuia să mărturisească, în faţa tuturor, că-L iubea mai mult decât ceilalţi, pentru a putea fi reintegrat în ceata Apostolilor, dându-ne şi nouă un exemplu istoric şi real că, prin pocăinţă, suntem reintegraţi în Biserică şi-n Hristos.
Dar Mântuitorul nu S-a arătat doar celor pe care Evangheliile îi menţionează mai explicit. În I Corinteni (15, 3-8) găsim menţiunea că Hristos “S-a arătat lui Chefa [cf. şi Luca 24, 34], apoi celor doisprezece; în urmă, S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi [epistola a fost scrisă în anul 59], iar unii au adormit. După aceea, S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor Apostolilor, iar în urma tuturor, ca unuia ce sunt nenăscut la vreme, mi S-a arătat şi mie”. Adică într-un mod cu totul special, după Înălţare, pe drumul Damascului (cf. Fapte, cap. 9 şi 22), căci Saul încă nu devenise Pavel, încă nu se născuse spiritual întru credinţa cea adevărată, ci îi persecuta pe creştini.
Sf. Luca, scriind Faptele Apostolilor, menţionează în câteva versete activitatea lui Iisus între Înviere şi Înălţare: “Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt Apostolilor pe care i-a ales, cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-se timp de patruzeci de zile şi vorbind despre Împărăţia lui Dumnezeu” (1, 1-3). Prin “cuvântul cel dintâi”, el înţelege Evanghelia sa, Faptele reprezentând “cuvântul al doilea”, despre cele ulterioare Înălţării. Deşi relatările despre învăţătura Domnului din aceste 40 de zile sunt foarte puţine, este evident că ea s-a referit la nişte lucruri tainice legate de Împărăţia lui Dumnezeu, încât Iisus a trebuit să lărgească înţelegerea minţii Apostolilor ca ei să priceapă ce le spunea, înţelegere ce a fost încă şi mai lărgită prin pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime.
Înălţarea este descrisă foarte concis, deşi, spre deosebire de Înviere, s-a petrecut în faţa unei asistenţe destul de numeroase. Matei şi Ioan nu vorbesc despre Înălţare, Marcu îi rezervă un singur verset (19, 16) şi doar Luca este mai explicit, atât spre sfârşitul Evangheliei sale (24, 50-52), cît şi, mai pe larg, în Fapte (1, 1-11), relatându-ne nu doar cum s-a petrecut dumnezeiescul eveniment, dar şi ultima discuţie a lui Iisus cu ucenicii Săi, în chiar clipa Înălţării. Aceştia, înţelegând că sosise ceasul despărţirii, căutau să afle de la Iisus vremea sfârşitului, adică a aşezării Împărăţiei. Iisus le răspunde însă: “Nu este al vostru a şti anii sau vremurile…” (Fapte 1, 7). Asigurându-i încă o dată de iminenţa pogorârii Sfântului Duh asupra lor, Iisus Se înălţă la cer pe un nor, nu într-ascuns, cum se întâmplase cu Enoh şi Ilie, ci în văzul tuturor. Doi îngeri îmbrăcaţi în haine albe au confirmat că Iisus se va întoarce cu slavă: “Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus, Care S-a înălţat la cer de la voi, astfel va şi veni…” (1, 11).
Petrecerea lui Iisus pe pământ după Înviere a avut o parte vădită şi una ascunsă. Ambele se referau la mântuirea noastră, dar numai ce a fost descoperit de Scripturi este strict necesar acesteia; cele ascunse, descoperite doar ucenicilor, erau menite să-i întărească pe cei ce urmau să-şi asume răspunderea propovăduirii şi durerile muceniciei, precum şi convingerii profunde a acestora, pentru ca, la rândul lor, să-i convingă pe alţii. Peste milenii, acest duh al credinţei nestrămutate ajunge şi la noi, nealterat în esenţa lui, dacă sufletul nostru nu se lasă pradă rătăcirilor vremii de acum.

Pr. Gheorghe CALCIU

* Text reprodus din numărul pe aprilie 2007 al revistei Puncte cardinale, păstrînd ortografia sursei.

UN CUVÎNT AL PĂRINTELUI GALERIU

DE LA PAŞTELE CEL MARE

LA „PAŞTELE CEL MIC”

Cuvânt de învăţătură la Duminica Tomei*

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.Dreptmăritori şi iubiţi fraţi şi surori în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hris­tos, Hristos a înviat!În lumina Învierii, în lumina pascală, petrecem îndeosebi aceste zile, după calendar, de la Înviere până la Înălţarea Domnului. Precum suntem încredinţaţi mereu, fiecare dumini­că preamăreşte Învierea. Şi în fiecare zi şi clipă de la Hristos cel răstignit şi înviat, de la acel fapt unic al Dumnezeirii pentru noi, să cugetăm, să grăim şi să petrecem cu această con­ştiin­ţă a Crucii şi a Învierii Lui, a împărtăşirii noastre din Crucea şi Învierea Lui, ca unii care aşa am fost zidiţi, să fim părtaşi la ceea ce Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt ne-a dăruit. Şi cel mai scump dar, se înţelege, e Învierea; dar nu numai: e Crucea şi Învierea. Prin Cruce, ca­re-i calea spre Înviere: acesta este darul, bucuria şi puterea prin care suntem chemaţi să tră­im. Numai aşa omenirea trăieşte potrivit chemării ei, potrivit vredniciei ei de a fi zidită după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El.
Ne aflăm astăzi în Duminica a doua după Paşti. Observaţi, nu întâia, ci a doua, pentru că a Paştilor este “Cea una, împărăteasă şi doamnă, al praznicelor praznic, sărbătoare a săr­bă­torilor”, cum e preamărită în cântările pascale. Şi nu ziua întâi este corect, ci cea una, a În­vierii – unică, unită în taina ei cu cea una a creaţiei, a începutului zidirii. De aceea, în ca­len­dar, numărătoarea duminicilor de la Ziua Învierii până la Cincizecime începe cu ziua dumi­nicii: Ziua cea una a Învierii, Duminica a doua după Paşti ş.a.m.d. Numai după Dumi­nica Tuturor Sfinţilor se ia numărătoarea obişnuită, în timpul obişnuit al Creaţiei.
Duminica a doua, deci, numită şi a lui Toma, pentru evenimentul deosebit care s-a să­­vâr­şit cu acest ucenic al Domnului. Să ascultăm şi să ne împărtăşim cu luare aminte, cu o­chii duhului, cum zic dumnezeieştii Părinţi, căci vederea şi auzul au un înţeles mai adânc de­­cât celelalte simţuri. Ascultând cu urechile, vedem cu duhul, şi văzând cu duhul, auzim cu ure­chile, din darul lui Dumnezeu. Şi iată cum Duhul Sfânt ne mângâie, străluminând cuvân­tul Evan­gheliei:
“Şi fiind seară, în ziua aceea, una a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: «Pace vouă!». Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi». Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute». Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: «Am văzut pe Domnul!». Dar el le-a zis: «Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede». Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: «Pace vouă!». Apoi a zis lui Toma: «Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios». A răspuns Toma şi I-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!». Iisus i-a zis: «Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!». Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan 20, 19-31).
Iubiţilor, să plecăm pentru o clipă de la ultimul cuvânt: “Iar acestea – zice dumne­zeiasca Evanghelie – s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui”. Dumnezeiescul Grigorie Palama spune că Dumnezeu a dat omului, dintru începutul zidirii, cuvântul, şi a rânduit să se şi scrie, deci să-i dea trup, ca la plinirea vremii oamenii să-L întâmpine pe Dumnezeu-Cuvântul. Pentru că Dumnezeu-Cuvântul trup S-a făcut. Şi, iubiţilor, nu mă pot opri a stărui: vrem noi cu adevărat să simţim viaţa şi învierea lui Hristos? A rânduit Dumnezeu să se întipărească în noi viaţa şi învierea, prin orice cuvânt al Evangheliei, apoi şi prin rugăciunea noastră. Căci dacă în cuvântul Evan­gheliei Dumnezeu ne vorbeşte nouă – şi El a vorbit mai întâi –, în rugăciune Îi vorbim noi lui Dumnezeu. Iar în Trupul şi Sângele Lui, în Tainele Lui cele Sfinte, şi trupul nostru se împăr­tăşeşte de viaţă. Aşa se lucrează propriu-zis în noi învierea şi viaţa. Acesta e adevăr al tuturor adevărurilor, nu e doar o părere. Acesta e lucrul dumnezeiesc. Aşa să primim Cu­vân­tul, în­scri­indu-se în noi, devenind trup în noi. Trupul nostru să devină trup al lui Dum­nezeu-Cu­vântul.
Precum am auzit, fiind seară, în acea zi una, ucenicii erau adunaţi înăuntru, de frica iudeilor… Ne gândim toţi: Iisus Hristos răstignit, apoi aşezat în mormânt – peştera dăruită de Iosif din Arimateea. Iar mormântul pecetluit, pentru frica sinedriului ca ucenicii să nu fure trupul. Iar acum, pentru că învierea se săvârşise, mormântul rămăsese gol... Ei erau cuprinşi, însă, şi de o altă frică – de cutremur spiritual, duhovnicesc, mai cutremurător decât orice cu­tre­mur al pământului. Erau adunaţi în acea cămăruţă unde luaseră Cina cea de Taină – primul locaş, prima biserică. Şi iată că Iisus, uşile fiind încuiate, intră şi stă în mijlocul lor. Prin uşile încuiate! Ce încuietori pot fi pentru Dumnezeu?! Nici încuietorile mormântului: El ieşi­se înainte ca piatra să fie dată la o parte! Taină a Învierii! Dezvăluire a tainei prin care ni se împărtăşeşte un suiş, un „transcens”, o depăşire neîncetată a existenţei şi vieţii noastre. Noi sun­tem chemaţi toţi la un suiş continuu.
O, iubiţilor, ce înseamnă însuşi cuvântul „Paşte”? De la pesah (ebr.), paskha (gr.), avem şi-n româneşte „Paşte”, care înseamnă „trecere”. Dar ce fel de trecere? Trecere de Dum­­nezeu luminată, rânduită, însoţită într-un suiş continuu. Nu simte tot omul, iubiţilor, mai înţelept şi mai puţin înţelept, chemarea aceasta de înnoire neîncetată, de zidire din treaptă în treaptă? Aşa cum patriarhul Iacov a văzut scara care unea cerul cu pământul (Facerea, cap. 28), iar îngerii lui Dumnezeu suiau şi coborau pe ea. Şi în capul scării – Dumnezeu, grăind lui Iacov, cel numit apoi Israel, adică “Cel ce s-a luptat cu Dumnezeu”, închipuindu-ne pe noi toţi în neîncetata luptă cu chemarea lui Dumnezeu: mai răspundem, mai nu răspundem, mai ne îm­potrivim, mai ţipăm... Aceasta vrea să spună: Făptura este într-o luptă continuă. Să se tre­zească, deci, şi să lupte!
O, dacă am simţi noi taina Paştelui, a trecerii! Căci aşa a zidit Dumnezeu întreaga făp­tură, în această lege pascală. Primul Paşte – Ziua cea Una a Creaţiei, când a adus Dumnezeu totul de la nefiinţă la fiinţă. Neîncetat apoi a fost sărbătorit acest Paşte de-a lungul Vechiului Testament şi la toate popoarele. Căci nu e popor pe lume care să nu poarte în adânc o închipuire, o întipărire a tainei pascale, a acestui suiş – sau măcar a dorului de suiş – pe care poporul Israel l-a însemnat în trecerea lui de la robia lui Faraon la libertate. Căci, ştim toţi, acesta este Paştele Vechiului Testament, pe care iudeii îl trăiau atât de viu. Gândiţi-vă la pro­orocia lui Iezechiel, când vede câmpul de oase şi aude glasul îngerului: “Învia-vor, oare, oa­se­le acestea?” (Iezechiel 37, 3). Parcă ne strigă nouă: Învia-vor oare inimile voastre din ne­sim­ţire? Căci nesimţirea, cum au zis Părinţii, e moartea sufletului înainte de moartea tru­pului. Or, când auzi cuvântul „Paşte”, când auzi “Hristos a înviat!”, să te simţi trezit, căci, o dată mai mult trebuie spus, pentru noi a înviat Hristos, nu pentru El. Învierea e minunea noas­tră. Am spus-o şi altădată: moartea pe cruce e minunea lui Dumnezeu; sau, dacă vreţi, neobişnuitul din Dumnezeu. Pentru că în Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, e Dumnezeirea cea veşnică, nemurirea cea veşnică; iar ca om, este trup luat din Fecioară, deci fără de păcat, şi nu era în El sămânţa morţii, pentru că moartea nu-i altceva decât plata păcatului. Aşadar, El a luat moartea noastră şi, precum Adam a schimbat în moarte starea de jertfă, de comuniune cu Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu ia moartea lui Adam şi a noastră şi o transfigurează în jertfă, care duce la înviere. Învierea pentru noi.
Amintesc din nou cuvântul femeii aceleia – mama fraţilor Macabei – pe care îl pome­nesc mereu, tocmai ca să se întipărească mai adânc în noi. Când imperiul elenist cucerise Israelul, iudeii n-au primit cultul idolatru al zeilor, ci păstrau descoperirea dumneziească dată lor prin Moise: „Israele, Domnul Dumnezeul tău unul este. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieşirea 20, 3). Şi au murit primii şase fraţi, păstrându-şi credinţa. Când a venit rân­dul celui de-al şaptelea, vrând mai mult să-l momească Antioh, a chemat-o şi pe mama lui stăruitor, făcându-i făgăduinţe… Ce poate însă făgădui cineva din lumea aceasta, care să nu fie mu­ritor? Unii din temniţe erau momiţi cu toate acestea ale lumii, numai şi numai să pri­mească a fi de partea lor. Dar întrebarea capitală, pentru orice conştiinţă: Ce poate oferi un om, oricât de mare ar fi, chiar la nivelul cel mai înalt al piramidei sociale? Poate oferi ceva nemuritor, ceva nesupus stricăciunii şi morţii? Aceasta e problema capitală: a învierii şi a vie­ţii care a fost – prin nefericitul demon – atacată de moarte. Şi o simt tot mai mult, din clipă în clipă: moartea e invenţia lumii, a demonului, a făpturii în căderea ei. Ca dovadă, când vrem să scăpăm de cineva, când îl urâm, îl pizmuim, sau din alte “raţiuni ale dracilor” (cum sunt numite gândurile rele), căutăm să-l dăm morţii. E invenţia demonului şi a noastră, nu a lui Dumnezeu. Şi Părinţii o spun limpede: Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se bucură de moartea nimănui.
Revenind, acea mamă – Solomonia – l-a îndemnat pe acest ultim fiu al ei să nu se lase înşelat de momelile regelui, şi i-a spus: “La cer şi la pământ să priveşti, că iată, din ce n-au fost, toate le-a adus Dumnezeu ca să fie” – câte se pot cugeta în cer şi pe pământ, pe toate le-a adus Dumnezeu de la fiinţă la nefiinţă. În mărturia ei, acea mamă trăia adânc Paştele cel dintâi al Creaţiei. Şi oricine se înalţă cu cugetarea aşa de sus trăieşte Paştele, legea firii noastre, lumina care străbate întreaga fire şi o cheamă la înălţare. Cu fiecare zi a creaţiei – şi a doua, şi a treia, şi celelalte, noi fiind creaţi în a şaptea zi, ca într-un fel de Tabor. Căci lumina primită de Adam, după ce l-a zidit Dumnezeu din ţărână, o asociază Părinţii cu Ta­borul. Aşa cum se împărtăşeau de lumină cei trei fruntaşi ai apostolilor, Petru, Iacov şi Ioan, con­templând pe Hristos în strălucirea feţei şi a veşmintelor Lui, aşa era şi Adam când a pri­mit suflare de viaţă. Şi în acea zi a şaptea a Creaţiei S-a odihnit Dumnezeu, adică a fost împlinită Creaţia la o anumită măsură a ei. Căci odihna, în înţelesul divin al Scripturii, aceas­ta înseamnă. Iar în Hristos e plenitudinea întregului adevăr şi a descoperirii dumnezeieşti.
În seara aceea aşa a intrat la ucenici, cum trecuse mai devreme prin piatra mormân­tului: pentru trupul Lui transfigurat, îndumnezeit, nu mai există obstacole. Trece, deci, prin uşile încuiate şi le zice ucenicilor: „Pace vouă!”. Cu ochii duhului să-L vedem şi să simţim că este în mijlocul nostru, ne dă această pace şi, arătându-ne mâinile şi coasta Lui, ne încre­dinţează că El este, Cel prins şi legat, Cel cu mâinile întinse pe cruce şi pironite, Cel coborât apoi şi înmormântat în mormânt pecetluit. Acum El este viu, le arată mâinile şi coasta Lui, iar ucenicii se bucură. Şi spun Părinţii că bucuria e semn al harului (când foloism cuvântul „plăcere”, ne referim la simţuri; când zicem „bucurie”, ne referim la darul Duhului, precum spune dumnezeiescul Pavel: “Căci roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare …”). Şi iarăşi Iisus ia cuvântul şi zice: “Pace vouă!”. Şi rosteşte acest uimi­tor mesaj al Dum­nezeieştii Treimi – de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt: “«Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi». Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţi­nute»”.
“Dumnezeu-Cuvântul cel atotstăpânitor – psalmodiază Biserica – a vindecat cugetele apostolilor de păcat, gătindu-Şi Luişi casă curată”. Aceasta vrea să spună cuvântul: „Luaţi Duh Sfânt”. Observaţi legătura? Când a rânduit să coboare în sânul Maicii Domnului, ce a zis Arhanghelul? “Duhul Sfânt va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Duhul Sfânt pregăteşte vasul, iubiţilor, şi de aceea trupul nostru e numit “templu al Duhului Sfânt, biserică a Dumnezeului Celui Viu”. Biserică în care odihneşte Fiul. De aici înţelegem şi mărturisirea din Crez: Duhul Sfânt de la Tatăl purcede, unica sursă; nu de la Tatăl şi de la Fiul. Fiul, de la Tatăl, odihneşte în Duhul Sfânt. Iar Duhul Sfânt e sălaşul. Înţelegem acum şi taina făpturii noastre: trupul e legat de Duhul Sfânt, după cum mintea e legată de Fiul. Deci să simţi că trupul tău e templu al Duhului Sfânt, e biserică a Dumnezeului Celui Viu! Vedeţi cum lucrează Tatăl prin Fiul în Duh Sfânt? “Dumnezeu-Cuvântul, cel Atotţiitor”, zice Biserica, „a vindecat cugetele apostolilor de păcat, gătindu-Şi Luişi casă curată”. De aceea zice Mântuitorul: “Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta…”. Întâi lor, dar aceasta se face la orice spovedanie a noastră, ca să locuiască apoi trupeşte Hristos în noi. Iar Sf. Chiril al Ierusalimului auziţi ce frumos spune: Pentru că suflarea cea dintâi a fost întu­necată prin păcatele cele de bunăvoie, numai Dumnezeu cu harul Său, cu lumina divină veşnică putea să ne înnoiască din nou, ziditor, făptura. Referindu-se la acelaşi moment, auziţi ce minunat spune şi Sf. Grigorie Palama: Zidirea e nouă iarăşi când se împărtăşeşte de Duhul, din lipsa Căruia s-a învechit. Căci trebuie să conlucreze cu noutatea de la început înnoirea şi contribuţia de acum. Care a fost această noutate de la început? Când l-a zidit Dum­nezeu pe Adam din ţărâna pământului, adică trupul biologic, a suflat peste el suflare de viaţă – harul dumnezeiesc. Dar s-a învechit. Ca şi omul: în timp fiind, se învecheşte.
Două sunt slăbiciunile omului: întâi păcatul, care-i un fel de înstrăinare, de alienare din adevăr, dar şi stagnarea. Adică a nu avea conştiinţa că eşti chemat mereu să te înnoieşti. Suişuri să pui în inimă, cum spune Psalmistul, căci “merge-vor din putere în putere” (Psalmi 83, 6-8)! Ceea ce numesc oamenii învăţaţi de azi Transcensul, adică depăşirea continuă. Iar depăşirea nu e din lumea aceasta. Şi atunci, zice Palama, în ziua Învierii, când Iisus a zis: „Luaţi Duh Sfânt”, suflând asupra lor, se înnoieşte făptura şi, cum a zis el atât de frumos, conlucrează zidirea: înnoirea creaţiei de atunci cu înnoirea din ziua Învierii. A scos iar la iveală chipul, spune Grigorie Palama, întrucât Cel ce a suflat acum, în ziua Învierii, nu e altul decât Cel ce a suflat la început. Tot Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt a suflat şi atunci. Acelaşi prin Care s-a dat suflarea atunci, o dată cu sufletul, iar acum în suflet. Aşa a lucrat El.
Şi, dăruindu-le Duhul Sfânt, şi vindecându-i, făcându-Şi sălaş Luişi, ca ucenicii să-L simtă prezent în ei, deodată Iisus Se face nevăzut. Şi, cum ni se mărturiseşte în dumnezeiasca Evanghelie, Toma nu era de faţă. Aceasta a fost un tâlc şi o lucrare dumnezeiască. Şi nefiind Toma de faţă, ucenicii, în lumina bucuriei divine, când îl întâlnesc, îi spun: „Tomo, am văzut pe Domnul înviat!”. Iar el, o clipă răscolit de o memorie sfântă (memoria petrecerii cu Iisus trei ani şi ceva, memoria cuvintelor Lui, memoria durerii Lui din grădina Ghetsimani…), auzind, se cutremură: „Cum L-aţi văzut?!”. „Viu!”. Şi aici observăm cum lucrează în el, în chip firesc, mintea omului, în chemarea ei de a judeca. L-a urmat în trup şi L-a văzut răs­tig­nit. Acum e viu? E Acelaşi? Şi. pentru o dovadă a identităţii între Hristos Cel ce a petrecut trupeşte, Cel ce a fost răstignit şi înmormântat şi Cel ce acum e înviat, el zice: “De nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Deci proba identităţii, iubiţilor. Cu adevărat, a fost taină a lui Dumnezeu neprezenţa Lui. De aceea zice Biserica: “O, fericită îndoială a lui Toma, căci ea ne-a descoperit o dată mai mult taina şi puterea Învierii!”.
După opt zile, ucenicii erau iarăşi adunaţi. De ce după opt zile? Deodată simţim şi mărturisim: pentru că ziua duminicii era noua zi a sărbătorii, Ziua Învierii, de acum instituită pentru înnoirea umanităţii. După opt zile ucenicii erau iarăşi adunaţi. Şi, cuvânt nu simplu scris, ci împlinit, atunci li S-a arătat iarăşi Iisus, în acea Zi Una a Învierii. Acum şi Toma era cu dânşii. Şi a venit Iisus. Uşile fiind încuiate, El stă în mijloc şi le grăieşte: „Pace vouă!”. Apoi se adresează celui ce se îndoise: „Tomo, adu-ţi degetul şi vezi rănile Mele. Adu-ţi mâ­na şi pune-o în coasta mea. Şi nu fi necredincios, ci credincios”. Zice Biserica, atât de lumi­nos: “Toma, cel ce se numea şi Geamănul, nu era cu dânşii când ai intrat, Hristoase, uşile fiind încuiate, pentru aceasta şi necrezând el spuselor lor, din necredinţă în credinţă l-ai în­tărit şi n-ai socotit, Bunule, lucru nevrednic a arăta lui preacurată coasta Ta şi rănile mâi­nilor şi ale picioarelor Tale. Iar el, pipăind şi văzând, Te-a mărturisit pe Tine că eşti nu numai Dum­nezeu şi nici numai om, şi a grăit: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»”.
S-au întrebat dacă într-adevăr, când Mântuitorul a spus: “Adu-ţi mâna ta şi degetul tău…”, Toma a pipăit mâna şi coasta Mântuitorului. Aşa încredinţează Biserica. Şi, într-adevăr, ca să fie încredinţare deplină, Toma a rostit: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Mântuitorul îi spune: “Pentru că M-ai văzut, Toma, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. În mod obişnuit, noi spunem că vederea cu ochii sensibili nu mai are nevoie şi de cre­dinţă: este în ea însăşi o evidenţă. Mântuitorul spune însă ceva mai adânc. Pentru că ve­derea noastră numai cu ochii sensibili nu înseamnă deplină vedere. Vederea este mult mai adâncă; de la cele trei lumini, cum le mărturisim: e lumina sensibilă, pentru care Dumnezeu ne-a dat ochii fizici; apoi e lumina raţiunilor, a rosturilor, a darurilor fiecărei făpturi, daruri pe care le vedem cu ochii minţii. Şi, cum spune dumnezeiescul Palama, ceea ce e vederea pentru ochi e înţelegerea pentru minte. Înţelegerea cu mintea e tot o vedere. Deci sunt două trepte de lumină şi de vedere din lumea celor create, mărginite în timp şi spaţiu: ochii fizici şi ochii minţii. Cealaltă vedere e mai adâncă – e lumina divină. Căci, mereu o spunem, Dum­nezeu ne-a dat şi lumina Lui, ca să-L cunoaştem pe El. Pentru această lumină necreată, “cea pururea fiitoare”, cum o numim în Noaptea Pascală, “lumina cea fără de ani”, ne-a dat ochiul credinţei.
La această lumină îl cheamă acum Mântuitorul pe Toma: „M-ai văzut, ai crezut. Feri­ciţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Căci, când treci dincolo de vederea aceasta sensibilă a minţii, te înalţi la cealaltă vedere, a credinţei. Cum tot Palama spune: “Cei dinainte de Hris­tos de departe îmbrăţişau, prin credinţă, descoperirile cele viitoare” – cei ce n-au văzut şi au crezut.
Iubiţilor, în taina Paştelui, o dată cu marea trecere de la nefiinţă la fiinţă a Creaţiei, cu marea trecere a lui Israel de la robie la libertate, cu marea trecere de la Cruce la Înviere a lui Hristos, să cugetăm o clipă la trecerea pe care o simţim în noi. Îngăduiţi să citesc cuvântul atât de luminos: “Venit-ai, Doamne, cu strălucirea cea neumbrită a dumnezeirii Tale, uşile fiind încuiate. Şi stând în mijlocul ucenicilor, le-ai dezvelit coasta Ta. Şi arătându-le semnele rănilor din mâinile şi din picioarele Tale, şi risipind mâhnirea tulburării lor, ai glăsuit lămurit: «Precum vedeţi, din trupul cu care M-am întrupat, o, prieteni, nu port fire de duh»”. Pare numai trup, ca noi; trup ca ale noastre, pe care le privim cu ochii aceştia. Trupul e ca un fel de perete, în care nu vedem în adânc sufletul. De aceea Palama spune că la înviere abia de vom ghici trupul din suflet, în timp ce acum abia de ghicim sufletul în trup. Dar Mântuitorul S-a arătat în trup. “Pe ucenicul care se îndoia l-a îndemnat să se atingă cu frică, zicându-i: «Ei, cel ce pe toate le iscodeşti, vino şi nu te mai îndoi!»”. Le iscodeşti: adică le cercetezi raţional, cu judecata omenească. „Cum, cel pe care l-am văzut răstignit, pe care puteam să-l pipăi, e acelaşi cu cel înviat?!”. Asta-i iscodirea lui raţională. Că omul raţionează şi, raţio­nând, se îndoieşte. “Iar el, simţind cu mâna firea Ta cea îndoită…” – ce cuvânt răs­colitor! Când omul „se îndoieşte”, el se împarte în două. Aşa a fost căderea lui Adam. Îndoiala e în minte, e a raţiunii omului. De aceea Dumnezeu a apărut în „fire îndoită”: pentru cel care se îndoieşte. Mintea şi voinţa ta îndoite sunt chemate să pipăie firea îndoită, pe Hristos, Dum­nezeu şi Om, în cele două firi, în care nu mai e îndoială, ci unitate desăvârşită. Şi aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. În aceeaşi idee, cu frică şi credincioşie, a grăit Toma atunci, pătruns de credinţă. El, cu firea lui îndoită, a pipăit firea îndoită, a Dumnezeirii şi omenităţii, şi a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Aşa să simţim toţi că ne împărtăşim, atingând – cu ochii, cu mintea, cu inima – rănile Domnului şi, îmbrăţişându-L, să strigăm: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Hristos a înviat! Şi aceasta-i legea firii: legea pascală. Învierea e sensul existenţei noastre. De aceea suntem chemaţi cu toţii să ne închinăm, iarăşi şi iarăşi, „sfintei Învierii Lui celei de-a treia zi”! Amin.

Părintele Constantin GALERIU

* Predică rostită la Biserica "Sf. Silvestru" din Bucureşti, la 22 aprilie 2001, de Duminica Tomei, denumită în popor şi „Paştele cel mic”. Am păstrat ortografia cu care predica a fost tipărită în revista Puncte cardinale din aprilie 2004.

EVANGHELIA ÎNVIERII

EVANGHELIA CARE SE CITEŞTE

LA SFÎNTA LITURGHIE DIN DUMINICA ÎNVIERII

SFÎNTA EVANGHELIE DUPĂ IOAN – 1, 1-17
(în trei versiuni româneşti*)

1:1.

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Întru’nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era.
De-nceput era Cuvîntul şi Cuvîntul era cătră Dumnezău şi Dumnezău era Cuvîntul.

1:2.

Acesta era întru început la Dumnezeu.
Acesta era dintru’nceput la Dumnezeu;
Acesta era de-nceput cătră Dumnezeu.

1:3.

Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
toate printr’Însul s’au făcut şi fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut.
Toate pren El s-au făcut; şi fără de El nu s-au făcut niceuna carea s-au făcut.

1:4.

Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
Viaţă era într’Însul şi viaţa era lumina oamenilor.
Întru El viaţă era şi viaţa era lumina oamenilor.

1:5.

Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
Şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o.
Şi lumina luminează întru întunearec, şi întunearecul pre ea nu o apucă.

1:6.

Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.
Fost-a om trimis de la Dumnezeu; numele lui era Ioan.
Fu om trimis de la Dumnezău, numele lui – Ioan.

1:7.

Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el.
Acesta spre mărturie a venit, să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
Acesta veni spre mărturie, ca să mărturisească pentru Lumină, ca toţi să crează pren el.

1:8.

Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină.
Nu el era Lumina, ci să mărturisească despre Lumină.
Nu era acela Lumina, ce pentru ca să mărturisească pentru Lumină.

1:9.

Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.
Lumina era cea adevărată, Care, venind în lume, luminează pe tot omul.
Era Lumina cea adevărată carea luminează pre tot omul carele vine în lume.

1:10.

În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
În lume era şi lumea printr’Însul s’a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
În lume era şi lumea pren El s-au făcut, şi lumea pre El nu cunoscu.
1:11.
Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.
Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.
La ale Sale veni, şi cei ai Lui pre El n-au luat.

1:12.

Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu,
Dar celor câţi L-au primit, care cred întru numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu,
Iară cîţ L-au luat pre El, deade lor biruinţă fii ai lui Dumnezeu să să facă, celora ce cred întru numele Lui,

1:13.

care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.
cei ce nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la Dumnezeu s’au născut.
Carii nu den sînge, nici den voia trupului, nici den voia bărbatului, ce de la Dumnezeu s-au născut.

1:14.

Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
Şi Cuvântul S’a făcut trup şi S’a sălăşluit întru noi; şi noi am văzutu-I-am slava ca pe slava Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
Şi Cuvîntul trup S-au făcut şi sălăşlui întru noi şi am văzut mărirea Lui, mărire ca Unul Sîngur-Născut de la Tatăl, plin de dar şi de adevăr.

1:15.

Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel ce vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era.
Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: „Acesta era Cel despre Care am zis: Cel ce vine după mine înaintea mea S’a plinit, fiindcă mai înainte de mine era.
Ioan mărturiseşte pentru El şi strigă zicînd: Acesta era Carele am zis: Cela ce denapoia mea e viitoriu înaintea mea s-au făcut, căci întîiul mieu era.

1:16.

Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har.
Şi din plinătatea Lui noi toţi am primit şi har pentru har,
Şi dentru plenirea Lui noi toţi am luat, şi dar pentru dar.

1:17.

Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.
căci Legea prin Moise s’a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit...”**.
Pentru că Leagea prin Moisi s-au dat, darul şi adevărul pren Iisus Hristos fu.

---------------------------------
* Textul este redat aici în trei versiuni româneşti: cea a ediţiei sinodale din 1994 (cea mai utilizată şi pe care am marcat-o cu bold), cea a ediţiei jubiliare din 2001 (Anania), marcată cu italice, şi cea a Bibliei de la Bucureşti (1688), în transliterarea românească a ediţiei 1988. Am păstrat întocmai ortografia surselor.
** În versiunea Anania, ghilimelele se închid după versetul 18: „... Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut”.

DRUMUL CRUCII

VIA DOLOROSA SAU DRUMUL CRUCII

“Drumul crucii” reprezintă pentru conştiinţa creştină paradigma suferinţei mîntuitoare: urmînd lui Hristos (Imitatio Christi), fiecare creştin îşi poartă crucea sa, mai grea sau mai uşoară, urcînd Golgotele veacului. Dar Crucea tuturor, de la începutul şi pînă la sfîrşitul lumii, a fost purtată spre Înviere de Însuşi Dumnezeu, iar aceasta este cea mai cutremurătoare taină din iconomia mîntuirii şi temelia întregii noastre credinţe (cf. I Corinteni 15, 16-22).
Drumul Crucii – Via Crucis – sau Via Dolorosa, cum îl mai numesc apusenii (denumire încetăţenită, se pare, de prin secolul al XVI-lea), reprezintă calea urmată de Iisus Hristos, sub povara Crucii, de la ruinele fostei cetăţi romane Antonia, unde se afla Pretoriul lui Pilat, şi pînă la Golgota (Dealul Căpăţînii), unde se înalţă astăzi Biserica Sfîntului Mormînt (numită şi Biserica Învierii), cea în care an de an, de Paştele ortodox, se pogoară în chip minunat Sfînta Lumină sau Sfîntul Foc (despre care am scris pe larg în anii anteriori).
În Vinerea Mare, la Ierusalim, credincioşii refac acest drum, în procesiune solemnă (călugării catolici din Mînăstirea Flagelării, ce aparţin Ordinului Franciscan, fac procesiune chiar în fiecare zi de vineri, dar, desigur, nu cu aceeaşi amploare).
Drumul Crucii este marcat – după tradiţie – de 14 staţiuni sau popasuri, şi anume:

1. Condamnarea la moarte a lui Iisus (cerută de Sinedriul evreiesc şi aprobată de Pretoriul roman), biciuirea şi batjocorirea Lui.
2. Pornirea Domnului spre Golgota, din faţa Pretoriului, cu Crucea în spate.
3. Prima cădere a lui Iisus sub greutatea Crucii.
4. Întîlnirea Domnului cu Sfînta Maria, Maica Sa.
5. Trecerea Crucii de pe umerii lui Iisus pe cei ai lui Simon din Cirene.
6. Întîlnirea lui Iisus cu Veronica, pe a cărei năframă s-a imprimat chipul Domnului.
7. A doua cădere a lui Iisus sub greutatea Crucii.
8. Întîlnirea lui Iisus cu femeile mironosiţe.
9. A treia cădere a lui Iisus sub greutatea Crucii.
10. Dezbrăcarea lui Iisus de haina Sa, care va fi trasă la sorţi.
11. Întinderea şi pironirea lui Iisus pe Cruce.
12. Moartea lui Iisus pe Cruce.
13. Coborîrea lui Iisus de pe Cruce.
14. Punerea în Mormînt şi Învierea lui Iisus.

Iată şi locurile din Ierusalim unde se fac opririle comemorative:

1. Pretoriul (azi Mînăstirea Flagelării);
2. Mînăstirea Flagelării (franciscană);
3. Capela celei de-a treia opriri (armeană);
4. Capela celei de-a patra opriri (armeană);
5. Capela celei de-a cincea opriri (franciscană);
6. Capela celei de-a şasea opriri (greacă);
7. Capela celei de-a şaptea opriri (franciscană);
8. Zidul Mînăstirii Sf. Haralambie (greacă);
9. Zidul Patriarhiei Copte;
10. Biserica Sf. Mormînt (locul Golgotei);
11. Biserica Sf. Mormînt (altarul franciscan);
12. Biserica Sf. Mormînt (altarul grec);
13. Biserica Sf. Mormînt (lespedea);
14. Biserica Sf. Mormînt (ediculul): leagănul Învierii Domnului.

În Apus, Via Dolorosa a generat o bogată imnografie, dar şi o eflorescenţă de reprezentări picturale şi sculpturale. Apusul (cum o arată, mai nou, şi filmul lui Mel Gibson The Passion of the Christ – Patimile/Pătimirea lui Hristos, iar nu “Pasiunea” lui Hristos, cum s-a tradus în unele cotidiene de la noi!) are o sensibilitate predilectă pentru suferinţa fizică din evenimentul pascal, reflectată într-o lungă tradiţie a plasticii occidentale, dar şi în aşa-numita “mistică a stigmatelor” (necunoscută în Răsărit). Între faimosul Christ contorsionat al lui Grünewald şi Christul hăcuit al Gibson (scena biciuirii durează în film nu mai puţin de 16 minute!) este o certă linie de continuitate, exprimînd un anumit spirit specific de raportare la “drama” jertfei mîntuitoare.
Lumea catolică – pornind de la exclamaţia lui Pilat (Ioan 19, 5): Ecce homo (“Iată omul!”) şi radicalizînd o mai puţin răspîndită repre­zentare iconografică bizantină a lui Iisus în mormînt, arătîndu-Şi rănile – Îl venerează mai ales ca “Om al durerilor” (homo sau vir dolorum). Accentul se mută astfel, cu sau fără voie, de pe dumnezeirea pe umanitatea lui Iisus Hristos şi de pe sensul mistic pe scenariul istoric al mîntuirii. Credinciosul compătimeşte astfel cu Iisus Hristos mai degrabă din oroarea de suferinţă decît din oroarea de păcat şi mai degrabă din teama de aproapele decît din teama de diavol (căci... l’enfer c’est les autres).
Apare firesc, în aceste condiţii, ca tradiţia Drumului Crucii, cu toate detaliile reale sau imaginare, să fie mai bine reprezentată în Apus decît în Răsărit. Ceea ce nu înseamnă că Răsăritul n-ar cinsti după cuviinţă Patimile Domnului, numai că accentul cade aici pe latura spirituală şi pe corolarul mistic al Învierii. Căci pînă la urmă orice drum – inclusiv cel al Crucii – îşi află rostul nu în sine, ci în atingerea ţintei spre care poartă. Întunericul Patimilor este înghiţit de lumina Învierii.

Răzvan CODRESCU

COSTION NICOLESCU: CALEA PASCALĂ

Înviere (fotografie preluată de pe blogul d-lui Răzvan Ionescu)


CALEA PASCALĂ

La Paşti ajungi după un lung urcuş: Postul Mare.
Totul începe oarecum abrupt – în săptămîna cea dintîi – cu Canonul cel Mare al Sfîntului Andrei Criteanul (citit pe parcursul a 4 zile, cu ajunare continuă în primele 3).
Urmează 5 duminici dogmatice şi ascetice (a Ortodoxiei, a Sfîntului Grigorie Palama, a Sfintei Cruci, a Sfîntului Ioan Scărarul, a Sfintei Maria Egipteanca), cu săptămînile lor (căci săptămînile ţin de duminici, iar nu invers).
În săptămîna a cincea, două denii le prevestesc pe cele din Săptămîna Patimilor: cea a Canonului Mare, reluat acum într-o singură seară (miercuri), şi cea a Acatistului Născătoarei de Dumnezeu (vineri). Mai întîi te pleci întru totală smerire (“Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi?”, cînd “mintea s-a rănit, trupul s-a trîndăvit, duhul boleşte; cuvîntul a slăbit, viaţa s-a omorît, sfîrşitul este aproape”), apoi te ridici vioi (“plin de viaţă”) întru biruitoare bucurie neumbrită cu Maica Domnului (“Bucură-te cea prin care noi ne-am îmbrăcat cu slavă!”).
În duminica a şasea, de Florii, te opreşti să-ţi tragi puţin sufletul, lăsînd eventual ca Hristos să pătrundă euharistic în micul tău Ierusalim (“Pace vouă!”), precum intrase altădată, pe mînz de asină, în capitala Iudeei. Biserica este inundată de florile aduse spre cuvioasa întîmpinare a Împăratului tuturor înfloririlor. Plecînd de la biserică, porţi voios şi triumfător crenguţe de salcă sfinte, pe care le păstrezi peste an – cunună – acasă, la icoană.
Săptămîna de pe urmă, cea a Patimilor, ţîşneşte asimptotic spre Paşti. Zilele sunt toate “Mari” (de la Lunea cea Mare la Sîmbăta cea Mare), crescînd continuu în dramatism. Serile, cu Deniile lor, sunt ceasurile liturgice cele mai încărcate. Între ele, îndeosebi Joia, ziua Cinei celei de Taină, cu toată adînca ei semnificaţie mistică – instituirea Sfintei Împărtăşanii, dar şi Spălarea Picioarelor (smerita slujire).
Joi seara – Denia de vineri, “a celor 12 Evanghelii”, cînd Crucea (coloană atotsusţinătoare) este purtată de preot (ce-l închipuie pe Simon Cireneanul) în centrul bisericii, sub Pantocrator, unde rămîne pînă în seara următoare, la Denia Prohodirii, la care bisericile sunt încinse cu un brîu de lumini curgătoare, urmînd Epitaful. Acum s-au adus din nou flori multe, ca la Intrarea în Ierusalim, însoţite de trăiri la fel de intense, dar cu conţinut diferit: cele dintîi – în mijlocul aclamaţiilor; cele din urmă – udate cu lacrimi. Relicve ale raiului, florile ne însoţesc delicat toate momentele importante ale vieţii, încercînd să ne înlesnească comunicarea, atunci cînd ea ajunge în impasul de negrăitului.
Sîmbătă se aşterne o linişte de moarte, în ciuda forfotei domestice a pregătirilor de sărbătoare, ce se fac oarecum în surdină. Hristos este în mormînt. Chiar dacă acum noi ştim că a înviat, chiar dacă bucuria Duminicii ne adie deja discret fiinţa, ceva din fiorul celor care “în vremea aceea” nu au ştiut, deşi Îi stătuseră trei ani în preajmă, ni se transmite – şi îl trăim cutremuraţi.
Vine, iată, şi seara. Mulţimi impresionante asistă la miezul nopţii la slujba care se ţine afară (orice ce fel de vreme ar fi), aprinzînd lumini şi cîntînd primul “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcînd”. O dată cu intrarea preoţilor în biserici, mulţi creştini se întorc la casele lor, dar cei mai evlavioşi rămîn să sărbătorească deplin, după vechea rînduială, prin slujbă de toată noaptea.
Noaptea Învierii este lungă chiar şi acolo unde slujba nu este lungită. Cîteodată eşti gata să te prăbuşeşti, dar ţii să nu te îneci la mal, să pui sfîrşit bun la ceea ce ai început cu bine în urmă cu şapte săptămîni. Acum intri cu Hristos în alt Ierusalim, în cel ceresc. O stare de bine – de “atît de bine”– se cuibăreşte în fiinţa ta obosită, toropindu-te puţin. Către dimineaţă pleci spre casă bucuros, cu o bucurie care copleşeşte şi răscumpără istovirea. Ai pentru refacere doar puţine ore, căci după-amiaza este dedicată, în întregime, împreună-petrecerii cu familia şi cu prietenii cei mai apropiaţi…
Dar pînă atunci, la miezul zilei, are loc una dintre cele mai blînde slujbe ale Bisericii: oamenii îi spun, tandru, “A doua Înviere”, dar pentru Biserică este vecernia zilei de luni, a zilei a doua de Paşti. Ziua întîi de Paşti, “ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”, cum spune slujba, este, astfel, formal “scurtată”. Totodată, este cu totul minunat cum ziua de Înviere este singura din anul liturghic care nu are vecernie. Ea este icoana zilei a 8-a, 8 răsturnat întru veşnicie, ziua desăvîrşirii, a necontenitei “lumini neapropiate”. Omul este chemat să opteze pentru optim, pentru ziua a 8-a; toată petrecerea lui este din punct de vedere astronomic în ziua de Paşti, dar din punct de vedere bisericesc ea aparţine zilei a doua. Asta, desigur, pentru cei ce urmează toată rînduiala.
Părăsisei, aşadar, biserica spre dimineaţă, răvăşită, după o noapte cu multă lume, în care lumînările s-au scurs pe jos, în care s-au mai risipit şi din cele ce s-au împărţit cu dărnicie (ouă roşii, şi cozonac, şi vin, şi cîte şi mai cîte…). Covoarele şi preşurile fuseseră ridicate de la începutul Săptămînii Patimilor de îngrijitoarea de la pangar. (“Îngrijitoare”– frumos cuvînt, dacă stai şi te gîndeşti: o femeie care poartă de grijă! Şi părintele este un în-grijitor: el grijeşte de Grijanie!) Ai fost acasă, ai ciocnit un ou cu cei apropiaţi, ai gustat din drobul de miel, ai băut un pahar de vin, ai încercat să te odihneşti cît de cît, pentru ca să poţi face faţă întîlnirilor de după-amiază. Oricum ar fi vremea, primăvara este în putere, este dezlănţuită şi cuceritoare. Lumina te spală şi te înviorează. Parcă niciodată nu este, ca acum, atît de “linişte şi pace”…
Afli biserica veselă, curată, dereticată, întinerită, calmă, surîzătoare, mai prietenoasă ca oricînd, invadată de lumina Soarelui Dreptăţii. Îngrijitoarea a avut grijă, dar este mai mult decît atît: o lumină aparte s-a aşezat în strane şi a uns icoanele. Din mulţimea de astă-noapte numai o mică parte a revenit. “Hristos a înviat!” – “Adevărat a înviat!”. Slujba curge deopotrivă tihnit şi vioi, Evanghelia cu Toma ar trebui citită în 12 limbi, dar nu peste tot este posibil acest lucru, aşa că se citeşte măcar în două-trei. Toaca şi clopotele subliniază scurt fiecare verset. Icoanele strălucesc, oamenii strălucesc, totul e pătruns de o tainică lumină. Se înfiripă dialogul stranei cu Dumnezeu: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?”. Şi tot ea îşi răspunde: “Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!”… Minunea Învierii… Toţi am înviat cu El… Şi totul pare mai curat, şi tot binele pare mai posibil, pornind de acum, din acest moment binecuvîntat. Chiar şi să împlineşti cuvîntul de azi-noapte: “Să zicem Fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere!”.

Costion NICOLESCU

IEROM. SAVATIE BAŞTOVOI CĂTRE MAI MARII REPUBLICII MOLDOVA

CĂTRE MITROPOLITUL VLADIMIR

(12 aprilie 2009)

Liderii opoziţiei de la Chişinău declarau ieri sus şi tare că vor scoate în piaţă «zeci de mii, milioane de oameni». Însă au ieşit doar cîteva sute, arătînd adevărata faţă a opoziţiei moldoveneşti. Mitingul de azi poate fi rezumat într-o singură propoziţie astfel: Opoziţia de carton a ieşit la microfon.
În timp ce liderii opoziţiei şi-au cerut şi au primit aprobare de la tiranii comunişti pentru noi proteste, adevăraţii protestatari sînt vînaţi şi torturaţi de poliţişti cu măşti pe faţă. A apărut primul mort, tînărul Valeriu Boboc, tatăl unui copil de un an şi jumătate. Sînt sigur că mai sînt şi alţi morţi şi că în următoarele două trei săptămîni vor fi sute, deoarece majoritatea dintre cei bătuţi au şanse să moară din cauza hemoragiilor interne.
Aşa bat comuniştii de cînd sînt ei. Răpesc oamenii şi-i bat pînă le dezbat măruntaiele. Apoi îi «eliberează», ştiind în cîte zile urmează să moară. Iar medicii legişti declară drept cauză a decesului ciroza, supra doză de alcool sau căzătură de la înălţime. Poliţia specială învaţă aceste metode la cursurile secrete.
În aceste zile există sute de tineri care au fost victima unor astfel de bătăi. Mai sînt şi alţii care stau ascunşi, înnebuniţi de frică. Dar pînă cînd?
Opriţi teroarea în Moldova!
Declaraţi regimul comunist regim totalitar şi interziceţi-l prin lege, aşa cum s-a făcut în atîtea state europene!
Începeţi urmărirea penală a preşedintelui Voronin şi a aparatului său!
Mă adresez în primul rînd mitropolitului Vladimir să iasă şi să ceară public încetarea torturii şi eliberarea necondiţionată a tuturor tinerilor răpiţi în aceste zile în mod ilegal de către forţele de ordine şi securitatea statului Moldova.
În numele lui Dumnezeu, fiţi oameni, uitînd pentru cîteva zile de politică!
Dacă judecăţile omeneşti pot fi cumpărate, judecata lui Dumnezeu nu va întîrzia!

CĂTRE PREŞEDINTELE VORONIN

(11 aprilie 2009)

În aceste zile comunismul a demonstrat încă o dată, pentru cine mai era nevoie, că este un regim întreţinut prin tortură şi şantaj. O lume întreagă a văzut cum poliţiştii moldoveni atacă lumea paşnică de pe stradă, bătînd cu sadism copii şi femei. Totul se petrece sub ochii satisfăcuţi ai preşedintelui, fost general de miliţie sovietică.
Am fost personal în mulţime pentru a mărturisi în numele tuturor preoţilor şi a creştinilor torturaţi şi ucişi de regimul comunist sovietic. Am mărturisit, mai întîi, în numele bunicului meu preot, pe care nu am avut posibilitatea să-l cunosc, pentru că bolşevicii l-au ucis la vîrsta de 37 de ani, dîndu-mi în loc un tată propagandist al ateismului ştiinţific.
Am vorbit cu băieţii care au fost aduşi în stare să arunce cu pietre şi să dea foc Parlamentului şi Preşedinţiei. Ei nu au dat foc unor clădiri ale statului moldovenesc, ci unor obiecte care au devenit simboluri ale comunismului.
În nume propriu şi în numele milioanelor de creştini ucişi de comunişti, care cred că mă vor încuviinţa, mă adresez preşedintelui Vladimir Voronin:
Domnule Voronin, nu sînteţi vrednic să fiţi numit domn şi nici frate! Vă voi numi, pur şi simplu, preşedinte.
Aşadar, preşedinte Vladimir Voronin, v-am cunoscut faţă către faţă o singură dată, cînd aţi venit la Noul Neamţ, la stareţul de atunci Dorimedont, căutînd aliaţi în prima campanie electorală pe care aţi cîştigat-o aşa cum aţi cîştigat-o. Ştiţi prea bine, episcopul Dorimedont nu v-a devenit niciodată un aliat şi, poate de aceea, a murit în condiţii atît de incerte la vîrsta de doar 45 de ani.
Vă rog, nu mai folosiţi biserica lui Hristos pentru a vă înmulţi în mod nedrept numărul de voturi. Lăsaţi-i pe ierarhii noştri cei slabi de înger să-şi vadă liniştiţi de drumul lor, pentru că aţi văzut că pe unii mai tari, cum a fost vlădica Dorimedont, nu-i veţi supune nici prin moarte.
Lăsaţi-l pe mitropolit ca în acest an să aducă fără Dumneavoastră focul sfînt de la Ierusalim, iar dacă nu are bani de drum, îi voi da eu. Mă tem că dacă veţi mai continua mult această tovărăşie cu ierarhii moldoveni, vom ajunge degrabă ca ouăle roşii de Paşti să fie ornate cu seceri şi ciocane.
Vă rog să vă cereţi iertare public de la mamele copiilor care au fost stropiţi cu droguri, bătuţi şi torturaţi de poliţişti chiar sub ochii Dumneavoastră.
Eliberaţi-i pe tineri din arest şi ordonaţi începerea cercetării penale a poliţiştilor şi a mai marilor lor care au ordonat aceste acte de violenţă şi tortură a cetăţenilor paşnici.
Cereţi-vă iertare şi daţi-vă demisia, plecînd undeva departe de acest popor, declarîndu-vă singur, cît mai sînteţi preşedinte, persona non grata pentru Republica Moldova.
Să ştiţi că oamenii nu se nasc răi din fire, ci devin aşa prin împrejurările vieţii. Aveţi încredere în oameni şi încercaţi să învăţaţi să iubiţi. Aceasta este o mare bucurie pentru suflet.

SAVATIE BAŞTOVOI
Ieromonah la Mănăstirea Noul Neamţ,
membru al Uniunii Jurnaliştilor din R. Moldova
Detalii pe http://www.savatie.wordpress.com/

ICOANE PASCALE

Săptămîna Patimitor (Săptămîna Mare) şi Săptămîna Luminată, adică răstimpul dintre Duminica Floriilor (Intrarea Domnului în Ierusalim) şi Duminica Tomei (“Paştele cel mic”), avînd în centru Învierea Domnului (praznicul praznicelor), se bucură de o bogată reprezentare în tradiţia iconografică ortodoxă. Iată scenele cele mai răspîndite din “filmul” iconic al “căii pascale”, în vechi basoreliefuri, fresce, icoane pe lemn şi miniaturi răsăritene.

Învierea lui Lazăr (prăznuită în sîmbăta care precede Floriilor, numită chiar Sîmbăta lui Lazăr) constituie un preludiu important al Învierii Domnului (Troparul spune: “Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţînd-o, pe Lazăr l-ai înviat, Hristoase, Dumnezeule...”) şi a fost reprezentată de timpuriu (sec. II), cum se vede în catacombele romane (cf. Walter Lawrie, Art in Early Church, New York, 1969, pp. 40-46). Compoziţia devine mai complexă începînd de prin sec. IV, iar Erminia lui Dionisie [1] o descrie astfel: “Deal cu două vîrfuri, iar dinapoi o cetate şi evrei plîngînd, văzîndu-se pe jumătate, adică pînă la brîu. Şi înaintea dealului un mormînt, un om ce ridică piatra [de la gura mormîntului], Lazăr [în picioare] în mijlocul gropii, un om desfăşurîndu-l [din feşele de pînză], Hristos în preajmă cu o mînă binecuvîntînd şi cu cealaltă ţinînd un înscris (“Lazăre, vino afară!”), dinapoia Lui apostolii, iar la picioarele Lui Marta şi Maria [surorile lui Lazăr] închinîndu-se” (p. 111).

Intrarea Domnului în Ierusalim, prăznuită în Duminica Floriilor şi zugrăvită de obicei în naosul bisericilor, deşi triumfală, deschide de fapt drumul Patimilor. Este împlinirea profeţiei mesianice da la Zaharia 9, 9-15: Iisus este imaginea Împăratului, iar Ierusalimul imaginea Împărăţiei (prefigurarea Ierusalimului ceresc). Numele grecesc al icoanei este Baiophóros (de la báion, “frunză/ramură de finic”, şi phéro, “a purta”), căci cei ce-L întîmpină au în mîini stîlpări. În Erminia lui Dionisie: “Cetate şi dinafară deal; Hristos şezînd pe un asin tînăr şi binecuvîntînd [mulţimea], iar dinapoi apostolii; şi înaintea lui Hristos un copac sus pe deal, din care copiii taie ramuri şi le aruncă pe jos [...]. Şi afară de poarta cetăţii – iudei, bărbaţi şi femei, ţinînd ramuri şi [ducînd] copii în braţe şi pe umeri; iar alţii, de pe zidurile şi ferestrele cetăţii, privindu-L pe Hristos” (p. 112). Se observă că Hristos este înfăţişat călărind cu ambele picioare de aceeaşi parte a asinului şi cu faţa spre privitorul icoanei, ceea ce accentuează caracterul simbolic al scenei. “Acest mod de a-L zugrăvi pe Iisus contrastează cu picturile religioase apusene, în care El este, de obicei, reprezentat călărind cu picioarele de o parte şi de alta a asinului” (Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophía, Bucureşti, 2005, p. 95).

Hristos spălînd picioarele ucenicilor Săi este o reprezentare iconografică a smereniei (virtute de căpătîi în Ortodoxie) şi o chemare la smerita slujire. În pictura murală ortodoxă, scena este reprezentată cel mai adesea în pronaos. Iată descrierea ei în Erminia lui Dionisie: “Casă şi Petru şezînd pe un scaun, cu o mînă arătîndu-şi picioarele, iar pe cealaltă avînd-o pe cap; şi Hristos îngenuncheat înaintea lui, [...] încins cu un ştergar, cu o mînă ţinînd piciorul lui Petru şi pe cealaltă întinzînd-o către el; şi înaintea genunchilor Lui un lighean cu apă şi un ibric. Iar ceilalţi apostoli, şezînd dindărătul Lui, unii vorbesc între ei, alţii îşi dezleagă încălţămintele lor...” (p. 113). Icoana figurează îndeaproape textul evanghelic de la Ioan 13, 2-15 (unica relatare a episodului). În Ghidul... său (ed. cit., p. 137), C. Cavarnos aminteşte tradiţia din Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului, unde Patriarhul, închipuindu-L pe Hristos, la Utrenia din Joia Mare, spală picioarele a doisprezece arhimandriţi ai locului, ce la rîndul lor îi închipuie pe apostoli. Tradiţia s-a păstrat (sau a fost reluată ca atare) şi în alte arii creştine (inclusiv în lumea catolică).

Cina cea de Taină, la care a fost instituită Sfînta Euharistie, centrul liturgic al vieţii creştine, este foarte diferit reprezentată în Răsărit şi în Apus. Modelul ortodox îşi are originile în secolul al VI-lea (cf. David Talbot Rice, The Appreciation of Byzantine Art, Londra, 1972, p. 161) şi se structurează în jurul mesei semicirculare (mai rar circulare), avînd toate persoanele aşezate în jurul laturii curbate, cu faţa unele spre altele, dar şi spre privitor. Hristos este în centru, iar pe umărul sau pe pieptul Lui se sprijină capul “ucenicului iubit” Ioan, aşezat în stînga Domnului, căci locul de mai mare cinste din dreapta Sa îi este rezervat mai vîrstnicului Petru. Ceilalţi apostoli sînt aşezaţi cinci de-a stînga lui Ioan şi cinci de-a dreapta lui Petru. Din registrul stîng iese în evidenţă Iuda, ce tocmai îşi înmoaie dumicatul (“Cel ce a întins cu Mine mîna în blid, acela Mă va vinde” – Matei 26, 23; cf. şi Ioan 13, 26). La rigoare, aureolă trebuie să aibă numai Hristos (apostolii n-au primit încă darul Cincizemii). Există însă reprezentări – mai rare – în care aureolă au şi toţi apostolii, mai puţin Iuda. Apusenii, începînd de prin secolul al XII-lea, aduc fel de fel de inovaţii nepotrivite: masa devine dreptunghiulară, aureolă poartă toţi (inclusiv Iuda!), cîţiva stau cu spatele la privitori, iar uneori Hristos Însuşi Îşi pierde poziţia centrală (cinstea omenească a aşezării “în capul mesei” înlocuieşte simbolismul centralităţii divine). Secularizarea se desăvîrşeşte cu celebrul tablou al lui Leonardo (ce a şi dat naştere la atîtea speculaţii heterodoxe), unde nici Hristos nu mai are aureolă şi este înfăţişat aproape fără barbă. Din nefericire, această reprezentare desacralizată a avut mulţi imitatori, mai nou chiar şi în spaţiul ortodox. Deruta se simte încă din Erminia lui Dionisie (cf. p. 113)...

Sub puterea întunericului (“Şi era noapte” – Ioan 13, 30), Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei 12, deja deconspirat la Cina cea de Taină, îşi duce la capăt vînzarea pe 30 de arginţi. Reprezentarea iconică a scenei respective poartă numele de Vînzarea, Trădarea sau Sărutul lui Iuda, iar în Erminia lui Dionisie (“Iuda vînzîndu-L pe Hristos” – p. 113) este descrisă astfel: “Grădină şi în mijlocul ei Iuda îmbrăţişîndu-l şi sărutîndu-L pe Hristos, iar înapoia lui Iuda [se vede] Petru, îngenunchind sub sine un ostaş tînăr [Malhus – cf. Ioan 18, 10] şi tăindu-i urechea cu sabia. Şi împrejurul lui Hristos ostaşi, unii cu săbii goale [scoase], alţii cu suliţe, alţii cu masalale şi cu felinare, iar alţii apucându-l şi bătându-L”. Domnul îl priveşte pe Iuda cu milă şi reproş (“Iuda, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?!” – Luca 22, 48). În pofida arguţiilor modernităţii, judecata asupra lui Iuda s-a rostit demult: “Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Matei 18, 7); “Fiul Omului merge precum a fost rînduit; dar vai omului aceluia prin care este vîndut!“ (Luca 22, 22); “Bine era de omul acela dacă nu se năştea!” (Matei 26, 24).

Răstignirea – de obicei zugrăvită în naosul bisericilor – este reprezentată în Răsărit cu fidelitate faţă de relatările evanghelice, într-o manieră sobră, evitîndu-se – în comparaţie cu arta apuseană – ostentaţia deteriorării fizice, dar şi detaliile imaginare ce pot distrage atenţia de la esenţial (ostaşi călări, mulţime şi îngeri plîngînd etc.). Asistenţa se reduce, de regulă, la Maica Domnului (uneori însoţită, în plan secund, de mironosiţe) şi la Apostolul Ioan (avîndu-l adeseori alături şi pe sutaş). Totuşi, Erminia lui Dionisie trimite la o figuraţie mai bogată, contaminată de moda apuseană, rareori realizată integral de o icoană (şi regăsibilă mai degrabă în pictura murală, cu spaţiu mai amplu): “Cetate şi afară de cetate un deal şi pe el Hristos răstignit; şi pe capătul de sus al Crucii pironite aceste cuvinte: Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor [abreviat: I.N.R.I.]. Şi de o parte şi de alta a lui Hristos răstigniţi cei doi tîlhari [2] [...]. Iar în jos, în partea din dreapta lui Hristos, un ostaş călare Îi împunge cu suliţa coasta dreaptă [...]. Şi dinapoia lui, Născătoarea de Dumnezeu copleşită de întristare şi mironosiţele ţinînd-o, şi lîngă dînsa Apostolul Ioan şi Longhin sutaşul [...]. Iar în partea din stînga, alt ostaş călare, ţinînd un burete legat în vîrful unei trestii şi apropiindu-l de gura lui Hristos. [...] Şi aproape alţi ostaşi, cărturari, farisei şi popor mult, unii vorbind între ei şi arătîndu-L pe Hristos [...]. Şi trei ostaşi, şezînd, împart hainele Lui [...]. Iar din jos de Cruce, o peşteră mititică şi în ea hîrca lui Adam...” (pp. 115-116). Iată şi lămurirea acestui din urmă detaliu: “Biruinţa asupra morţii şi a iadului este simbolizată printr-o cavernă care se deschide la piciorul Crucii, sub vîrful pietros al Golgotei, piatra care a crăpat în momentul morţii lui Hristos, pentru a lăsa să iasă la iveală un craniu. Este craniul lui Adam care, «după părerea unora», spune Sfîntul Ioan Hrisostom [Omilia 85, I, P. G. 59, col. 459], ar fi fost îngropat sub Golgota – «locul Căpăţînii» (Ioan 19, 17). Dacă tradiţia iconografică a preluat acest detaliu, provenit din izvoare apocrife, este pentru că el a servit la evidenţierea înţelesului dogmatic al icoanei Răstignirii: mîntuirea primului Adam prin sîngele lui Hristos, Noul Adam, Care S-a făcut om ca să mîntuiască neamul omenesc” (Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophía, Bucureşti, 2003, pp. 195-196).

Învierea Domnului – Anástasis – este reprezentată la loc privilegiat, în naosul bisericilor răsăritene, de regulă prin scena Pogorîrii la iad. “Spre deosebire de alte icoane ale praznicelor împărăteşti, icoana Învierii redate sub forma Pogorîrii la iad nu se bazează pe o relatare propriu-zisă a Evangheliilor, ci pe versete răzleţe din Noul şi Vechiul Testament” (C. Cavarnos, op. cit., p. 106), cum ar fi Efeseni 4, 9-10, sau I Petru 3, 18-19, sau anumite aluzii din Psaltire (“Căci David zice despre El: «Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad»” – Fapte 2, 25-27, subl. n.). Sfîntul Simeon Noul Teolog tîlcuieşte astfel tradiţia Pogorîrii la iad: “Hristos S-a pogorît la iad şi a slobozit din legăturile veşnice şi a înviat sufletele celor drepţi care erau robite acolo, adică le-a dus în rai. Dar nu a înviat şi trupurile lor, ci le-a lăsat în morminte pînă la învierea cea de obşte” (apud C. Cavarnos, loc cit.). Hristos Însuşi S-a pogorît la iad cu sufletul (nu şi cu trupul, care era în mormînt). Dar Sfîntul Ioan Damaschin (autorul Canonului pascal) precizează (Dogmatica sau Credinţa ortodoxă, III, 27): “Aşadar, chiar dacă a murit ca om, şi chiar dacă sfîntul Lui suflet s-a despărţit de corpul Lui preacurat, totuşi Dumnezeirea Lui nu S-a despărţit de cele două, adică de suflet şi de corp, şi astfel nici unica ipostasă nu s-a despărţit în două ipostase. Căci corpul şi sufletul au avut de la început, în acelaşi timp, existenţa în ipostasa Cuvîntului, şi cu toate că în timpul morţii a fost despărţit sufletul de trup, totuşi fiecare a rămas, avînd existenţa în unica ipostasă a Cuvîntului. Astfel, unica ipostasă a Cuvîntului a fost şi ipostasa sufletului, şi a trupului. Niciodată, nici sufletul, nici corpul n-au avut o ipostasă proprie, alta decît ipostasa Cuvîntului. Ipostasa Cuvîntului a fost mereu una şi niciodată două. Prin urmare, ipostasa lui Hristos este mereu una. Chiar dacă spaţial sufletul s-a despărţit de corp, ipostatic însă era unit prin Cuvînt” (Sfîntul Ioan Damaschin, Dogmatica, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 176). Icoana încearcă să figureze totdeodată această realitate tainică, iminenţa Învierii lui Hristos şi încredinţarea viitoarei învieri a morţilor. Cea mai veche reprezentare cunoscută a Pogorîrii la iad se află la San Marco (Veneţia) şi datează din sec. al VI-lea (cf. L. Uspensky, Vl. Lossky, op. cit., p. 200). În Erminia lui Dionisie, acest tip de icoană este descris astfel: “Iadul ca o peşteră întunecoasă dedesubt de dealuri, şi îngeri, purtînd veşminte luminoase, îl leagă cu lanţuri pe Belzebut, domnul întunericului [...]; şi cîţiva oameni, în pielea goală şi legaţi cu lanţuri, uitîndu-se în sus; şi multe lacăte sparte, şi porţile iadului sfărîmate, iar Hristos, avînd împrejur nemărginită lumină şi mulţi îngeri, calcă pe ele, cu dreapta ţinînd [de mînă] pe Adam, iar cu stînga pe Eva. Şi de-a dreapta, Înaintemergătorul arătîndu-L pe Hristos; şi lîngă el David şi alţi drepţi, şi împăraţi cu cununi şi cu coroane. Iar de-a stînga proorocii: Iona, Isaia, Ieremia, şi dreptul Abel, şi alţii, toţi cu cununi” (p. 117). Alteori Domnul cu o mînă îl ţine pe Adam, iar în cealaltă ţine Crucea (simbol sacru suprem al biruinţei asupra morţii) [3].

O a doua reprezentare tradiţională a Învierii Domnului este cea cu Îngerul vestind mironosiţelor Învierea, pe care Erminia lui Dionisie o descrie aşa: “Mormînt deschis şi un înger, purtînd veşminte albe şi şezînd pe acoperămîntul mormîntului, ţine cu o mînă o suliţă, iar cu cealaltă arată, înăuntru în mormînt, giulgiul şi năframa; şi purtătoarele de miruri, înaintea lui, ţinînd miresmele” (p. 117).
În străvechime (pe vremea catacombelor) Învierea era sugerată prefigurativ de Proorocul Iona ieşind din pîntecele chitului, urmînd analogiei făcute de Domnul Însuşi: “Că precum a fost Iona în pîntecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pămîntului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 40). Tema a fost însă, cu timpul, aproape total abandonată în iconografia pascală.
L. Uspensky şi Vl. Lossky, probabil cei mai competenţi în materie, atrag răspicat atenţia: “În iconografia ortodoxă tradiţională, momentul în sine al Învierii lui Hristos nu este niciodată descris. Spre deosebire de icoana învierii lui Lazăr, atît Evangheliile, cît şi Tradiţia bisericească nu spun nimic despre acel moment şi nu spun cum a înviat Hristos. Nici o icoană nu o arată. [...] Absenţa redării momentului Învierii arată caracterul său de nepătruns pentru mintea omenească şi, prin urmare, imposibilitatea de a-l descrie. De aceea, în iconografia ortodoxă sînt două reprezentări care corespund sensului acestui eveniment. Una este convenţional-simbolică. Ea descrie momentul care precede Învierea lui Hristos cu trupul – Pogorîrea la iad. Cealaltă [descrie] momentul ce a urmat Învierii cu trupul a lui Hristos – venirea istorică a mironosiţelor la mormîntul Domnului” (op. cit., pp. 200-201).
Prin urmare, icoanele de dată mai recentă care-L înfăţişează pe Hristos ieşind dintr-un mormînt sub formă de coşciug şi ţinînd în mînă un steag (simbol profan al biruinţei), cu un înger care tocmai a dat piatra la o parte (ca să iasă Iisus, Care ori va fi fost prea comod, ori nu se va fi descurcat singur) şi cu soldaţii păzitori hlizindu-se la întreaga scenă, nu au nimic de-a face cu tradiţia ortodoxă şi contravin flagrant chiar relatărilor evanghelice. Ele reprezintă o influenţă a modernismului apusean (care, în materie de pictură religioasă, a eşuat cu timpul în kitsch), resimţită în spaţiul ortodox începînd de prin sec. al XVII-lea (din păcate, acest tip de reprezentare a fost reţinut şi în Erminia lui Dionisie din Furna – cf. ed. cit., p. 117 –, alcătuită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea).

Încredinţarea lui Toma (apostolul prăznuit chiar în duminica de după Paşte, care îi şi poartă numele şi care, în tradiţia populară, s-a numit şi “Paştele cel mic”) este icoana care se raportează la relatarea evanghelică de la Ioan 20, 24-29 şi care în pictura murală ortodoxă apare zugrăvită în naos, la rînd cu scenele praznicelor împărăteşti. În Erminia lui Dionisie (unde tema este numită “Toma pipăind rănile lui Hristos”) o aflăm prezentată astfel: “Casă şi Hristos în mijloc, avînd mîna dreaptă ridicată, iar cu cea stîngă trăgîndu-Şi îmbrăcămintea, Îşi dezgoleşte rana coastei din dreapta. Iar Toma, stînd lîngă Dînsul, îşi pune cu frică mîna dreaptă în coasta Lui, pe cînd cu cealaltă ţine un înscris care zice: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!». Şi ceilalţi apostoli, stînd împrejur, se minunează” (p. 118). Încredinţarea lui Toma face parte din grupul de reprezentări iconografice care certifică Învierea (cele ale Femeilor mironosiţe cînd li se vesteşte Învierea [4], ale Mariei Magdalena cînd i S-a arătat Hristos înviat [5], ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan la mormînt, ale Frîngerii pîinii la Emaus etc. – cf. Erminia lui Dionisie, pp. 117-119). Strigătului îngeresc “Hristos a înviat!”, ele îi răspund toate, în limbajul lor figurativ: “Adevărat a înviat!”.

Răzvan CODRESCU

[1] Este folosită în continuare, cu indicarea paginilor, ediţia românească scoasă în anul 2000 la Editura Sophía din Bucureşti: Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine. Erminiiile sînt manuale tradiţionale de pictură bisericească ortodoxă.
[2] Evangheliile canonice nu-i nominaliezază, dar tradiţia spune că s-ar fi numit Gestas şi Dismas (acesta din urmă fiind cel ce a spus: “Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni în împărăţia Ta!”, la care Hristos i-a răspuns: “Adevărat grăiesc Ţie, azi vei fi cu Mine în rai” – Luca 23, 42-43).
[3] “Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere poporului Tău este şi spre dînsa nădăjduindu-ne, pe Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce ai înviat, Te lăudăm. Miluieşte-ne pe noi” (Cîntarea 1 a Laudelor, glas 6).
[4] În Duminica Mironosiţelor (ce urmează Duminicii Tomii) se cîntă: “Mironosiţele femei stînd lîngă mormînt, îngerul a strigat: Mirurile sînt cuvenite morţilor, iar Hristos putrejunii S-a arătat străin. Ci strigaţi: «A înviat Domnul, dăruind lumii mare milă»” (Troparul, glas 2).
[5] Tema aceasta – Noli me tangere – s-a bucurat de o dezvoltare aparte în pictura religioasă occidentală.

LEGENDE VII ALE LUPTEI ANTICOMUNISTE

Raul Volcinschi octogenar

O EVADARE ÎN PLIN STALINISM

PROCURATURA MILITARĂ CLUJ
Dos.nr.[f.n.]/957

O R D O N A N Ţ Ă
de pornirea procesului penal
Anul 1957, luna mai, ziua 6

Maior de Justiţie Vodă Constantin, procuror militar al Procuratorii Militare Cluj, avînd în vedere sesizarea telefonică a Dir.Reg.M.A.I. Cluj, avînd în vedere constatarea făcută la faţa locului în legătură cu evadarea arestaţilor VOLCINSCHI RAUL şi CRISAN EUGEN în seara zilei de 05.05.1957, din care rezultă date suficiente cu privire la infracţiunea de evadare.

La faţa locului am constatat că pentru reuşita evadării cei doi arestaţi s-au înarmat cu bucăţi de fier, cu care au lovit paza de la arestul M.A.I., precum şi ofiţerii de serviciu de la poarta principală, în urma cărui fapt doi militari din pază au fost internaţi în spital avînd grave lovituri în cap, iar restul de 3 militari sînt loviţi mai uşor şi nu au necesitat internarea în spital, ci au fost pansaţi de medic.
Din urmele de sînge găsite la faţa locului, din cele constatate la personalul de serviciu de la poarta pricipală, precum şi de faptul că arestatul CRIŞAN EUGEN a fost găsit în faţa uşii împuşcat, sînt suficente date cu privire la infracţiunile:

1.- Vătămarea integrităţii corporale p.p.art.471 C.P. şi
2.- Infracţiunea de evadare p.p.art.297 al.2 C.P. săvîrşită de arestatul VOLCINSCHI RAUL, născut la 14.-0.1923, în comuna Lwov – URSS – fiul lui Valeriu şi Heviga, fost conferenţiar universitar, cu ultimul domiciliu in Cluj, str...

D I S P U N :

Pornirea procesului penal cu privire la infracţiunile prev. de art.471 şi 297 al.2 C.P., urmărirea penală făcîndu-se de Procurorul Militar al Procuraturii Militare Cluj.

PROCUROR MILITAR
Maior de Justiţie
SS indescrifrabil

Împreună cu cîteva alte acte, documentul acesta a fost eliberat de arhiva C.N.S.A.S. la cererea d-lui Raul Volcinschi în anii din urmă. Dosarul de urmărire pe care Securitatea comunistă l-a alcătuit pentru d-l Raul Volcinschi, între anii 1956 şi 1989, numără 123 volume.
Am ales acest act procesual penal pentru conciziunea sa. E lapidar şi impersonal în mai mare măsură decît oricare alt act procesual din cauza penala privitoare la “fostul conferenţiar universitar” Raul Volcinschi. O astfel de hîrtie însemna condamnarea. Teoretic, hîrtia asta era numai începutul unei proceduri desfăşurate în contextul indiciilor existenţei unei infracţiuni. În ciuda prezumţiei de nevinovăţie care trebuie să ţină cumpăna oricărei cercetări penale, în realitate hîrtia asta nu era un început, ci era un sfîrşit. În realitate, conferenţiarul universitar Raul Volcinschi, doctor în Ştiinţe Economice şi licenţiat în Drept, devenea în mod implacabil, definitiv şi iremediabil, un “fost”. În realitate, cînd procesul penal era “pornit”, procesul penal era gata încheiat. Pentru că pornirea procesului penal însemna obligatoriu trimiterea în judecată prin rechizitoriu, iar asta însemna condamnarea. Era o chestiune de “cîţi ani?” sau “oare o să rezist acolo?”. În rest puteai să fii sigur că judecătorul nu-l va contrazice pe procuror.
Raul Volcinschi fusese arestat în 1956 şi a mai fost eliberat abia în 1964. Apoi, “pe vremea lui Ceauşescu”, a mai “executat” încă 8 ani de închisoare, în diferite perioade. Din istorisirile lui nu răzbate nici o urmă de orgoliu pe seama înţelepciunii sale nebuneşti, aşa cum, din păcate, aproape nici unul dintre cuminţii conformismului nu are vreo urmă de jenă cînd află că “pe vremea aia” se putea şi aşa.
Raul Volcinschi a fost ajutat în existenţa sa de “om liber” în comunism, fie “afară”, fie în penitenciar, de o chimie psihică aparte: nu a simţit niciodată frica. La asta s-a mai adăugat o vigoare fizică excepţională şi obişnuinţa de a se echilibra spiritual prin rugăciune.
Îl vom lăsa în continuare pe d-l Raul Volcinschi, astăzi octogenar, să istorisească episodul evadării din arestul Securităţii de la Cluj. Aşa cum se va vedea şi de aici, niciodată în viaţă nu a fost interesat de scăparea sa exclusivă. Şi niciodată nu a fost interesat să se eschiveze. Nu şi-ar fi imaginat niciodată, de pildă, că ar putea să părăsească ţara. Interesul personal nu l-a distanţat niciodată de rostul patriei, de rostul neamului şi de Dumnezeu.

În ’56 sînt arestat. Chiar din Universitate sînt arestat... Eram conferenţiar universitar la Facultatea de Drept din Cluj. Am fost dus la Securitatea din Cluj şi, ce să vă spun, situaţia a fost destul de grea. Au tăbărît din capul locului pe mine cu o violenţă extraordinară. Violenţă fizică... Eu nu prea mai am unghii la picioare. Mi le-au extras aşa... ştiinţific. Dar nu prea e comod cînd îţi face, ştii, pedichiura domnul maior Bainer. Am fost bătut rău de tot.
Ţin minte bătaia de Sfîntul Ştefan din anul ’56. Fusesem arestat pe 23 noiembrie şi de Sfîntul Ştefan mi-au dat o bătaie la tălpi cumplită. M-au bătut Bainer şi Kiraly.
Chestiunea se încurca. Se întîmpla ca oamenii să mai aibă slăbiciuni şi începeau să vorbească: “A fost şi ăla, îl cunosc şi pe celălalt... A fost şi ăla acolo, a fost şi celălalt...” Astfel chestiunea se întindea.
Deci, din două motive, eu mi-am pus la punct evadarea. Nu se mai putea. Mi-am zis: “Mai bine mori, decît să se întindă treaba asta! Pentru că vor fi arestaţi prea mulţi”. Şi, apoi, mai era şi felul meu de a fi. Eu sînt un luptător. Să stau acolo în arest ca o rîmă, să îndur toate umilinţele alea... Să mă tîrîi din cameră la closet şi de la closet în cameră. Sau la anchete bătut şi umilit... Aşa că m-am pregătit. M-am pregătit mai întîi sufleteşte. Eram convins că trebuie să evadez. Şi eram convins că evadarea va reuşi pentru că eram convins că nimic nu se putea face atunci decît prin forţă. Asta era condiţia mea: eu mă plasam întotdeauna cu spatele la zid. Ziceam: “Asta e! Mai departe nu se mai poate! O fac şi mor sau scap. Altceva nu se poate”. Şi ştiam că dacă pui astfel problema, cu fermitate, dacă nu eşti căldicel, trebuie să reuşeşti. Aşa credeam eu: că o să reuşesc. De altfel, aşa am trecut prin toată puşcăria. Asta era filosofia mea practică. Ziceam: “Nu-mi pasă! Ori, ori!”.
Mă gîndeam să acţionez la anchetă. Cu Bainer ajunsesem la formula asta: după ce scria, îmi dădea să citesc, eu citeam, îi dădeam hîrtia înapoi şi el se întorcea cu spatele s-o pună în dosar. Atunci era momentul să-l lovesc cu fierul în cap. Vroiam să evadez de-acolo, dar nu ştiam ce să fac mai departe. Unde mă duc de-acolo. Aveam nevoie de informaţii, pentru că nu cunoşteam clădirea. Cînd te ducea la anchetă, erai cu ochelari negri şi nu vedeai nimic, sau vedeai uneori pe sub ei, dar nu-ţi puteai da seama exact pe unde eşti.
Şi la un moment dat mi-l bagă în celulă pe Eugen Crişan. Era un tip înalt, cam cît mine, frumos, cu păr ondulat. Şi era bine legat. Avea un mic defect la un ochi. El cunoştea clădirea.
“Da’ de ce vă interesează? Vreţi să evadaţi?”, m-a întrebat. I-am spus. Iar el a răspuns imediat: “Şi pe mine mă interesează evadarea”.
Eugen Crişan era legionar. Era de prin Ocna Mureş, luat pentru tentativă de omor. Se certase cu secretarul de partid din comuna lui şi, cînd s-a întîlnit cu el pe pod, a vrut să-l arunce în rîu. El zicea: „Am vrut să-l ţîp în Murăş”.
Şi mi-a făcut schiţă perfectă pe fundul gamelei date cu săpun. Desenam de cînd terminam de mîncat şi pînă ne lua vesela. Am memorat unde sînt intrările şi ieşirie, uşile, scările, traseele, în sfîrşit, mi-am cam dat seama cum era pe-acolo...
Am luat hotărirea că, foarte simplu, asta e, trebuie să-l lovim pe gardian în cap. Îl lovim şi “Bună ziua!”.
Paturile de fier pe care dormeam aveau o bară de fier care solidariza alte două piese. Pe-asta am demontat-o. În ziua de 5 mai... hm, era ziua morţii lui Napoleon... Pe 5 mai ’57 am băgat în haine fiarele acelea luate de la pat. Cu cîteva zile înainte, eu desfăcusem de la baie o piesă de la robinet aşa încît rotiţa robinetului să poată fi scoasă imediat. Acum am cerut să fim scoşi la baie la ora 5 după-amiază. Programul de baie era în mod obişnuit la ora 7 seara. Era de serviciu plutonierul Tripon. Era ca un bivol de mare. Mergea încet şi era un tip greoi. Cînd am fost duşi la baie, Eugen s-a dus spre closet, iar eu am rămas la chiuvetă. Am scos rotiţa robinetului şi m-am îndreptat spre gardian, zicînd: “Uite, dom’le, s-a rupt... Şi vă arăt, ca să nu spuneţi că am rupt-o eu”. L-am momit să intre în camera de baie şi el a căzut în cursă. A privit robinetul, a devenit neatent, iar eu i-am tras una cu fierul în ceafă. A căzut. Era un tip voinic. Dar a căzut ca un bou înjunghiat, cu un geamăt. Şi am crezut că asta a rezolvat situaţia pentru cîteva minute. Mi-am zis că trebuie să deschid celulele şi cine vrea să iasă. Ţin minte că într-o celulă era Iulia Lazăr, fiica lui Ilie Lazăr, iar ea s-a speriat foarte tare de tot ce s-a întîmplat mai apoi.
Mă gîndeam că vom face cu toţii un iureş şi vom ieşi cu toţii. Mai ales că erau acolo băieţi de-ai mei... Eram vreo duzină de cunoscuţi în vremea aia în arest... Cel care era cu mine, Eugen Crişan, era în legătură cu unul Roşu din ceata lui popa Şuşman de la Poşaga. Şi ne gîndeam că oricum n-avem unde să ne ducem decît în munţi. În Făgăraş sau în altă parte.
Baia era la capătul unui coridor lung şi drept. În ultima celulă, cea de lîngă baie, era Iulia Lazăr. Penultima era a noastră, a mea şi a lui Eugen Crişan. Apoi încă trei, în care erau nişte bărbaţi. În dreptul băii, coridorul făcea un colţ, iar pe latura cealaltă mai erau cîteva celule. Într-una erau nişte preoţi. Cînd m-au văzut deschizînd, au făcut semnul crucii asupra mea. Da, dar de ieşit, nu ieşeau. În următoarea, nişte femei. În alta, unul care abia îşi trăgea nişte ciorapi pe el. Apoi am dat de unul dintre episcopii greco-catolici arestaţi şi de unul din lotul meu, dar care ezita. În timpul ăsta, gardianul căzut a început să urle. Ofiţerul de serviciu şi alţi doi gardieni au ieşit pe coridor. Pe unul dintre ei l-am izbit cu fierul în cap... Ǎla şi acum umblă dînd din cap. E pensionar prin Cluj şi îl văd că tot bălăngăne din cap şi acum. Am început noi bătaia cu ceilalţi şi i-am doborît imediat. I-am terminat! Apoi am fugit pe coridoarele Securităţii din Cluj, pe traseul stabilit.
Eugen Crişan credea că în camera ofiţerului de serviciu trebuie să fie un pistol. Nu se putea să nu fie înarmaţi cei la Securitate! Dar ei, de frică, se băgaseră înăuntru şi încuiaseră. Noi am dărîmat uşa peste ei. Eram dezlănţuiţi! Pur şi simplu am dat peste ei. I-am pocnit şi s-au refugiat prin colţuri, iar noi am căutat pe acolo, prin sertare. Nu era nici un pistol. Cu asta am pierdut timpul. Căutînd ticălosul ăla de pistol.
Am fugit iarăşi, refăcînd o parte din traseu, ca să ajungem spre exterior. De ieşit, nu era greu, cheia era la noi.
În exterior era o platformă, urmau cîteva trepte, vreo 5-6, iar ieşirea dădea în strada Traian. Pe vremea aceea strada era pavată cu piatră neregulată. Piatră de rîu.
Cînd să ieşim, din faţă veneau vreo trei ofiţeri. Unul, văzîndu-ne, îşi desfăcuse port-pistoletul şi căuta cu mîna arma. Eu m-am făcut că intru printre ei, ştii, ca la rugby, deşi eram football-ist, şi ei s-au adunat. Atunci am făcut un pas pe stînga, am şters peretele şi m-am tot dus pe lîngă ei.
Ies afară şi în momentul ăla văd în spate vreo doi-trei care, auzind strigătele „Fug bandiţii!”, fugeau şi ei pe scara interioară în sus, adică în direcţia opusă nouă. Numai atît se vedea: nişte funduri care se înghesuiau şi se frecau între ele ca să scape în sus. Eram în situaţia aceea şi totuşi, ştii, m-a pufnit rîsul!
Atunci am trecut de uşă şi Eugen după mine. Am ieşit pe platformă. N-am văzut însă că în stînga e un soldat de pază din cei de la trupele de Securitate, înarmat. Pe ăla nici nu l-am văzut... Şi am sărit de pe platformă. Nici n-am mai atins treptele. Cum am sărit, la aterizare m-am lăsat pe vine... În momentul acela, a trecut rafala peste mine. Eu am continuat cursa.
Pe Eugen rafala l-a luat în plin. Şi, sigur, el a murit... A murit... Un pas era în urma mea pe platformă... Un glonţ a intrat drept în inima lui...
Eu trec prin curticică şi aud în spatele meu ceva. Aud pe cineva care aleargă şi aud un declic de pistolet. Ţac, ţac! S-au încălecat gloanţele!
Cineva trăsese spre mine de la numai doi-trei metri. De la distanţa asta nu se poate rata! Şi totuşi eram neatins! Apoi, cînd m-au readus, mi-au arătat: „Uite, ăsta era norocul tău! Te împuşcam aici şi gata, mureai!”.
Dar acum scăpasem.
Sar gărduţul curţii de la Securitate şi traversez strada. Aici a fost ghinionul meu. Tot ghinionul meu a fost că pantofii mei n-aveau şireturi. Din saltea aş fi putut să trag nişte aţă şi să-mi fac un şiret provizoriu. N-am avut şiretul ăsta. Eu eram sportiv, aveam antrenament, fugeam repede. Dar atunci nu puteam pentru că îmi tot juca pantoful în picior. Eu, tot căutînd să-l ţin, îmi crispasem puţin degetele, ca să nu alerg desculţ prin mijlocul oraşului. Urma să trec podul peste Someş... Şi mi-am agăţat vîrful pantofului de un pietroi din pavaj.
Am căzut cu capul în caldarîm. Şi-acum am semne la rădăcina nasului şi la arcadă. M-am lovit şi de bordura trotuarului. Dincolo de bordură era ceva iarbă. Întins pe jos, am băgat mîna în iarbă şi m-am prins. Zic: „În sfîrşit, am văzut şi eu un pic de iarbă!”. În momentul ăla, ca o ceaţă mi-a trecut prin faţa ochilor şi am rămas o clipă imobil. M-au ridicat doi securişti. Erau doi ofiţeri. Şi m-au readus prin curticica aceea oribilă...
În curte erau nişte pari plantaţi care în vîrf aveau nişte globuri colorate din sticlă. Pe la mijlocul drumului, mi-am revenit. „Ei, păi, ce, mă las eu dus înapoi?! Păi, ăştia mă omoară cu bătaia!”. „Ei, lasă...” Cel din stînga mă ţinea mai puţin strîns decît cel din dreapta, care se cramponase de mîna mea. I-am tras cu stînga un cot în stomac şi el mi-a dat drumul. Am ridicat un glob cu stînga şi l-am lovit pe celălalt securist în faţă. Acum a slăbit şi el strînsoarea şi mi-a dat drumul.
Şi cînd dau să fug, îmi pune unul o piedică ordinară... M-a secerat. Am căzut, mi s-a rupt pantalonul... Iar pielea genunchiului s-a sfîşiat încît se vedea osul. Au sărit trei pe mine. Unul mi-a dat cu o coadă de mătură, altul cu patul armei... M-au lovit în cap şi am leşinat.
M-am trezit într-o celulă de la izolare. Un securist, Barany, mă tot lovea cu vîrful bocancului în fluierele picioarelor. Şi-acum mai am nişte semne acolo. „Ai vrut să fugi, ai? Nu te-am omorît, dar măcar acum o să aibă cine ne spune cum aţi pus la cale evadarea”.
Pentru organizaţia anti-comunistă, pentru care mă arestareră de la bun început, mi-au dat 25 de ani, iar pentru chestia cu evadarea mi-au dat 20. Asta pentru că Naghi, şeful arestului, pe care l-am lovit în cap, a rămas damblagiu. Dar, ce să fac? El mi se agăţase de piept! L-am lovit o dată să scap de el, însă nu mi-a dat drumul. Şi-atunci l-am lovit şi a doua şi a treia oară. Asta a fost! A căzut ca un sac. Tripon n-a avut nimic pînă la urmă, l-am lovit în ceafă, dar Naghi a încasat-o rău de tot. A fost pensionat imediat. A venit la proces şi l-am văzut cum dă din cap. Şi o să dea din el aşa pînă la sfîrşitul zilelor...

Bărbăţia, onorabilitatea şi inteligenţa nu sînt singurele daruri ale profesorului Volcinschi. E sensibil, e poliglot, e cult şi e o persoană extrem de agreabilă. Are umor şi are o largheţe sufletească pe care România contemporană nu numai că nu o mai cultivă, dar nici nu o mai suportă. Traseul complicat al vieţii lui a fost pe măsura dimensiunilor spirituale şi pe măsura rezistenţei sale. Un cavaler care trage a nebun ori un nebun care trage a cavaler, vor fi spunînd unii...
Vine dintr-o spiţă boierească de români get-beget care, după documente, se trag din Volcineţul de acum 400 de ani.
A copilărit la Mînăstirea Putna pe lîngă bunicul lui, care era stareţ.
Latinist de excepţie în liceu, a plecat la Bucureşti pregătit să facă Medicina, dar a intrat şi a absolvit cu brio Dreptul şi Ştiinţele Economice, în care şi-a dat şi doctoratul.
Ca toată lumea bună, a fost deţinut politic înainte de 1964.
A fost băgat între puşcăriaşii de drept comun în anii ’80 şi a fost consilier al ministrului de Interne în anii ’90.
A pus la cale două atentate împotriva lui Ceauşescu.
Pe scurt, şi-a pus viaţa pentru prietenii săi, locuitorii acestei ţări. Iar dacă ar fi putut, şi-ar fi pus viaţa pentru toţi creştinii şi pentru toţi oamenii.
Or, dragoste mai mare ca aceasta nimeni nu are!
Despre toate astea, însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom putea citi pe larg, cît de curînd, în volumul de memorii pe care domnul profesor Raul Volcinschi s-a hotărît, după multele insistenţe ale apropiaţilor săi, să îl pregătească.

Lucian D. POPESCU