RIDENDO CASTIGAT MORES (LXXXI)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Variațiuni pe temă

REEDITAREA UNEI CĂRȚI REFERENȚIALE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Demostene Andronescu, 
Reeducarea de la Aiud. O radiografie memorialistică, 

ediția a doua, îngrijită și prefațată de Răzvan Codrescu, 
Ed. Manuscris, Pitești, 2018

PREFAȚĂ LA EDIȚIA A DOUA

„Reeducarea” este o noțiune anevoie de înțeles pentru cine n-a trăit experiența traumatizantă a comunismului; ba chiar e anevoie de înțeles și pentru cei ce au trăit doar experiența lui soft, de dincoace de zidurile închisorilor, nu și pe cea hard, consumată îndărătul lor, mai ales pînă spre jumătatea anilor ‘60.

Reeducarea ni se înfățișează ca o răsturnare diabolică a idealului creștin de metanoia (gr. μετάνοια, „schimbarea minții”). Creștinul credincios, prin osîrdie liberă și cu ajutorul harului dumnezeiesc, aspiră să se dezbrace de „omul cel vechi”, rob al păcatului și al morții (căci „plata păcatului este moartea” – Romani 6, 23), și să se îmbrace în „omul cel nou”, întrupat în Cel fără de păcat și fără de moarte, în Hristos, „Noul Adam”, în Care sîntem chemați să fim una, trecînd viața prin înviere, pentru ca „precum a împărățit păcatul prin moarte, așa și harul să împărățească prin dreptate, spre viața veșnică, întru Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 5, 21). Pe dos, comunismul ateu și materialist propune și el un „om nou”, dar unul fără memorie și fără transcendență, rupt de tradiție și de Dumnezeu, depersonalizat și masificat, „înnoit” nu prin exercițiul libertății, ci prin teroare fizică și psihică, exercitată de statul dictatorial, uzurpator al absolutului divin în ordinea pămîntească. Dacă „omul nou” al creștinismului se împlinește la intersecția umanului cu divinul, „omul nou” al comunismului se împlinește la intersecția bestialului cu diabolicul. E greu de apreciat dacă în ceea ce se numește în mod curent „fenomenul Pitești”, de pildă, a prevalat mai degrabă bestialitatea sau mai degrabă demonismul. În orice caz, dacă metanoia este „proiect” al dragostei divine, reeducarea ne apare ca „proiect” al urii satanice, confirmînd, poate mai mult decît orice altă oroare a istoriei recente, tragica profeție a controversatului Corneliu Codreanu: „De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bol­şe­viza?” [1]. Bolșevismul, orice formă ar lua și oriunde s-ar manifesta, este, cu o evidență care sfidează metaforele, „partea diavolului”, întruchiparea modernă cea mai pregnantă – în termeni augustinieni – a acelei civitas terrena sive diaboli opusă cu înverșunare ireductibilă idealului închipuit de civitas Dei. Și cum legionarii lui Codreanu au reprezentat, cu plusurile și cu minusurile lor, „singura mișcare politică românească ce lua în serios creștinismul și Biserica” (Mircea Eliade [2]), nu-i de mirare că ei au fost principalii vizați de cei ce au conceput și au aplicat monstruosul experiment al reeducării.

În reeducarea de tip comunist, mai cu seamă așa cum s-a aplicat în închisori, „schimbarea minții” nu s-a vrut doar simplă „spălare a creierului”, ci reorientare perversă a lui spre divorțul activ al omului de propria lui „omenitate” și de ordinea firească a lumii lui Dumnezeu.

De la sfîrșitul anilor ‘40 la începutul anilor ‘60, reeducarea a cunoscut felurite faze și forme, cum s-au străduit să arate cei care i-au studiat cu atenție istoria [3]. Memoria publică reține îndeosebi cele două ipostaze majore ale ei: cea inițială, de la Pitești (1949-1951), și cea finală, de la Aiud (1961-1964). De o violență și de o perversitate fără precedent în istorie și fără echivalent în tot lagărul comunist, Piteștiul a atras cu precădere atenția, încă de timpuriu (prima dezvăluire publică a experimentului, datorată lui D. Bacu [4], datează din 1963 [5], cînd temnițele politice încă nu se lichidaseră), iar bibliografia care s-a adunat între timp este impresionantă [6]. Despre Aiud s-a scris mai puțin (și adeseori doar tangențial), deși baza documentară, arhivistică și memorialistică, este enormă.

Cartea de față [7], aflată acum la a doua ediție [8], este cea mai bună radiografie de pînă astăzi a reeducării de la Aiud, avînd dublul avantaj de a fi scrisă de un participant direct la cele relatate și care se întîmplă să fie și un profesionist al istoriei.

Demostene Andronescu s-a născut la 3 decembrie 1927, în com. Cîmpuri, jud. Vrancea. O vreme copil de trupă, apoi „frăţior de cruce”, îşi face studiile medii şi superioare la Bucureşti. În 1952 absolvea Facultatea de Istorie, dar nu i se va permite să-şi susţină licenţa decît în 1969, iar o slujbă potrivită cu pregătirea sa nu va obţine decît în 1972 (pe lîngă Academia Română), după ce ani de-a rîndul fusese nevoit să presteze muncă necalificată („Mi se spunea «Depanatorul»”). Între 1952 şi 1964, cu o întrerupere de doar cîteva luni, este deţinut politic, trecînd pe la Jilava, Gherla şi Aiud (de unde s-a eliberat cu ultimul lot de deţinuţi politici și cu comoara neprețuită a celor peste o sută de poezii concepute mental în anii de detenție). După eliberare, se căsătoreşte (soţia, „Zaza”, pe numele de fată Victorița Eftimie, l-a lăsat văduv în 1996) şi devine tatăl unei fete, Mălina Ştefana, astăzi reputată jurnalistă şi traducătoare. După 1989 (a participat activ la evenimentele din decembrie, ajungînd pînă în sediul fostului Comitet Central), devine membru al AFDPR și se consacră jurnalisticii (a fost timp de 20 de ani – 1991-2010 – redactor-șef adjunct al revistei lunare Puncte cardinale, unde au văzut treptat lumina tiparului și memoriile sale penitenciare [9]), iar în 1995 a debutat editorial [10] cu volumul de versuri Peisaj lăuntric (dedicat „Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis”), ilustrat de graficianul Ștefan Orth. Ulterior i-au mai apărut următoarele volume: Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009; De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, recenzii, Editura Christiana, București, 2011; Peisaj lăuntric. Versuri, ediția a III-a, Fundația Sfinții Închisorilor, Pitești, 2014 (ilustrații: Cristina Stratulat), și ediția a IV-a, Editura Manuscris, Pitești, 2017, cu excelenta prefață a d-nei Marina Dumitrescu. Mai cunoscut ca poet decît ca publicist și memorialist, a avut, în anii din urmă, nenumărate apariții la radio și la televiziune, inclusiv în emisiunea „Profesioniștii” a d-nei Eugenia Vodă. Deși îl prefer și eu tot în ipostaza mai intimă de poet, cred că memorialistul merită la fel de multă atenție.

Radiografia reeducării de la Aiud întreprinsă aici nu este o simplă înşiruire de fapte cutremurătoare şi grăitoare prin ele însele, pe care autorul le-a trăit pe pielea lui, la care s-a întîmplat să fie martor sau asupra cărora s-a informat din relatările altora. Memoriile sale nu sînt nicăieri descriere nudă, ci angajează o întreagă hermeneutică a faptelor şi a secvenţelor dialogale, cu fine observaţii şi analize psihologice, morale, istorice şi politice. Personajele – victime sau călăi – au la rîndul lor o viaţă narativă aparte, sînt complexe şi adeseori paradoxale, îşi păstrează o marjă de taină insondabilă, întreţesută, derutant şi provocator, atît în ascendenţa, cît şi în descendenţa tragică a umanului. Portretele cele mai favorabile le sînt făcute, indiscutabil, profesorului George Manu şi prinţului Alexandru Ghica [Ghyka] (a se vedea capitolul „Grupul «recalcitranţilor»“). Nimeni nu este însă angelizat sau diabolizat fără rest (un capitol se intitulează chiar „Să nu-ţi faci idoli din oameni în viaţă!”), poate cu excepţia sistemului, atotputernic peste indivizi, funcţionînd ca o maşinărie infernală, ca un perpetuum mobile al ororii, şi întrecînd ameţitor puterea curentă de imaginaţie.

De regulă, poetul nu-l încurcă pe prozator, care-şi desfăşoară analiza narativă cu un fel de rigoare despătimită, mereu atent la detaliul semnificativ, grijuliu să-şi aleagă cuvintele şi să-şi cîntărească expresiile, după o măsură etică a adevărului împinsă pînă la urzeala gramaticală. Puţini autori de memorii din închisoare au ajuns la o asemenea limpezime a frazei şi la o asemenea coerenţă interpretativă a ansamblului, în care fiecare parte este intim necesară întregului. Totul se preface într-o mare lecţie de istorie (vie nu numai prin trăirea nemijlocită, dar şi prin intensa re-trăire reflexivă), într-o valorificare paideică a suferinţei, de un creştinism sacrificial, dar niciodată ostentativ, caracteristic de altfel „sfinţeniei” concentraţionare – adevărat exerciţiu sui generis al raiului în adîncimile iadului.

Se va găsi, probabil, şi cine să-i reproşeze memorialistului, deliberat incomod, pe de o parte o aparentă concesivitate faţă de „cozile de topor” ale „puterii populare” (gardieni, torţionari, politruci etc.), ca bunăoară colonelul Gheorghe Crăciun [11], iar pe de altă parte o aparentă impietate critică faţă de personaje ilustre ale luptei anticomuniste, ca greu încercaţii Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Nicolae Petraşcu. E, în realitate, numai efortul sincer şi dezinteresat de onestitate şi obiectivare, autoimpus din capul locului (a se vedea Introducerea) şi explicabil, poate, dincolo de alte scrupule convergente, şi prin aceea că autorul este istoric de formaţie [12]. Bun cunoscător al literaturii penitenciare de pînă la el, citează amplu şi uneori polemizează urban cu autorii anteriori (ca, de pildă, insidiosul Petre Pandrea, sau intransigentul Ion Cârja), desfăşurînd o argumentaţie proprie riguroasă, conexată la experienţa vie, care ştie să nu se lase derutată de livresc.

Analiza „istorică” şi analiza „lirică” sînt cele două oglinzi paralele în care se reflectă demersul mărturisitor şi care, la o privire mai atentă, se completează fără să se trădeze şi fără să se substituie. În fond şi la urma urmelor, viaţa însăşi, mult mai comodă de comentat decît de trăit, este amestec indefinit de subiectiv şi obiectiv, de certitudine şi aproximaţie, de sondabil şi insondabil. Dacă este în aceste memorii şi vreo judecată îndoielnică, în spatele ei nu se află o intenţionalitate impură, ci doar fatalele limite ale umanului, cu care ne confruntăm, într-un fel sau altul, cu toţii, chiar dacă nu sîntem grabnici s-o recunoaştem. Cinstea sufletească a lui Demostene Andronescu mi se pare mai presus de orice discuţie, iar dacă nu mi s-ar fi părut astfel, atunci nu m-aş fi angajat ca îngrijitor al ediției, pentru că ştiu bine că acestea nu sînt lucruri cu care să te joci nepedepsit.

Editura Manuscris se onorează reeditînd această carte de referință, iar autorul cred că poate avea cu prisosință sentimentul datoriei împlinite.

Răzvan CODRESCU

[1] Circulară din 30 mai 1936.

[2] Memorii, vol. II, Editura Humanitas, București, 1991, pp. 26-27.

[3] Cf., de pildă, Constantin I. Stan, Crucea reeducării. O istorie a „re­educărilor” în temniţele comuniste din România (1948-1964), Editura Christiana, Bucureşti, 2010.

[4] Dumitru Bacu (1923-1997), macedonean, el însuși deținut politic între 1949 și 1956, dar fără să fi trecut prin iadul de la Pitești (asupra căruia s-a documentat oral, de la martori direcți, în ultimii săi ani de închisoare – 1953-1956 – și în primii ani de după eliberare – 1956-1959).

[5] D. Bacu, Pitești – centru de reeducare studențească, Colecția Dacoromanica, Madrid, 1963 (mărturie redactată între 1958 și 1962), urmată de o primă traducere în limba engleză: The Anti-Humans. Students „Reeducation” in Romanian Prisons, „Soldiers of the Cross”, Eaglewood, Colorado, 1971, iar pe la jumătatea anilor 1970 citită în serial și la postul de radio „Europa Liberă”.

[6] Cf. lista bibliografică inclusă în D. Bacu, Pitești – centru de reeducare studențească, cu o prefață de Pr. Gheorghe Calciu, ediția a IV-a, îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2011, pp. 257-263.

[7] Apărută inițial în același volum cu opera lirică a autorului: Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, cu o prefață de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2009.

[8] Revăzută de autor și beneficiind în subsol de un bogat corp de note editoriale.

[9] Începînd din numărul 8-9/1993. Din păcate, o parte din ele au fost scoase într-un volum-pirat, iar apoi puse şi pe internet, fără ştirea autorului. Pentru ediția din 2009 (vezi mai sus) materialul a fost reelaborat, iar în ediția de față își capătă forma definitivă.

[10] La Editura Puncte Cardinale din Sibiu.

[11] Acesta – nota bene – apare zugrăvit asemănător şi în Memoriile lui Valeriu Anania (Editura Polirom, Iaşi, 2008, passim). Mult mai radical apare prezentat, la Demostene Andronescu, securistul Enoiu („Portretul fiarei la tinereţe”).

[12] Memoriile au şi cîteva anexe documentare de mare preţ, extrase din dosarele CNSAS şi grupate la sfîrşitul textului, care trimit spre aceeaşi exigenţă deziderativă. La o adică, memorialistul dovedeşte că ştie să fie – şi poate fi – necruţător şi cu sine însuşi, chiar în mai mare măsură decît cu alții.

RIDENDO CASTIGAT MORES (LXXX)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

SIMONA HALEP ȘI CHARLIE HEBDO

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Êtes-vous Charlie?

Charlie Hebdo publică de multe ori, poate de cele mai multe ori, nişte desene care sînt în realitate insulte şi calomnii grosolane, pe care destul de puţini au curajul să le califice drept glume de prost-gust (cel mult) şi pe care mai toată lumea civilizată le acceptă, ba chiar le apără, cu justificarea că unui jurnalist i se permite orice pentru că reprezintă dreptul la opinie şi la expresie. Dar de unde vine şi unde se duce Charlie Hebdo şi, mai ales, ce a avut cu Simona Halep?

Charlie Hebdo a apărut în 1970 după ce amploaiaţii revistei Hara-Kiri rămăseseră fără serviciu pentru că – în mod corect după măsura zilei de azi – făcuseră mişto de moartea lui Charles de Gaulle. Un mişto grosolan şi fără absolut nici un sens, cum, de altfel, e orice băşcălie pe seama morţii unui om, şi cu atît mai mult dacă e vorba de cineva ca de Gaulle. Eventuala scuză cu „demitizarea” e o prostie fenomenală dacă „demitizarea” ia forma unui scuipat pe coşciugul lui de Gaulle, şi nu are nici un rost să fie analizată. Unii susţin că numele Charlie a fost pus tot la mişto, adică tot de la de Gaulle, care, chipurile, i-a năşit! Deci cam de aici vine Charlie Hebdo.

Unde se duce Charlie Hebdo? Asta e o întrebare dură. E posibil ca răspunsul să fie sugerat de cel al unei întrebări ajutătoare: care este gradul de subtilitate şi curaj la care se poate deda Charlie Hebdo?

Umblă vorba că Charlie Hebdo, moşită de nişte stîngişti care, programatic, n-au nimic sfînt, face mişto de oricine şi orice, iar în materie de religie, face mişto şi de creştini, şi de musulmani, şi de mozaici. Şi, într-adevăr, aşa se vede dintr-o parte, dar ar trebui să aruncaţi o privire pe desenele lor (puteţi folosiţi motorul Google, pentru că e politic corect) şi să vedeţi care e proporţia de băşcălie (a se citi obscenităţi, insulte şi calomnii) adresată fiecăreia dintre aceste religii. Şi iarăşi e interesant să vedeţi cîte dintre acele desene sînt mostre de umor subtil şi cîte sînt pur şi simplu orduri (vorba francezului adevărat). Pentru că s-ar putea să n-o găsiţi (ceea ce, la urma urmei, ar fi mai bine), vă îndemn să vă gîndiţi ce sens, din orice fel de perspectivă, are „caricatura” reprezentînd Sfînta Treime în poziţia unei copulaţii homosexuale...

Dar să nu îşi închipuie cineva că Charlie Hebdo îşi permite orice doar faţă de religie şi credincioşi. De exemplu, ca să facă mişto de cineva anume, Charlie Hebdo a găsit de cuviinţă să caricaturizeze acea persoană în forma unui copil cu sindrom Down.

Pe de altă parte, Charlie Hebdo are limitele sale autoimpuse. La 2.07.2008 a publicat o poantă care colporta zvonul că Jean Sarkozy, fiul lui Nicolas Sarkozy, intenţiona să treacă la iudaism în contextul în care urma să se căsătorească cu o evreică dintr-o familie fabulos de bogată, Jessica Sebaoun-Darty. Poanta era formulată aşa: „Tînărul ăsta o să ajungă departe!”. Chestiunea a fost taxată prompt drept... antisemitism, iar Charlie Hebdo i-a cerut lui Maurice Sinet, amploaiatul care „gafase”, să-şi prezinte scuzele (nu se ştie exact cui). Respectivul, mai curajos chiar decît însăşi revista Charlie Hebdo, a răspuns cu îndrăzneală că „mai bine-şi taie ouăle” (aşa se zice că s-a exprimat el, n-am ce face), iar Charlie Hebdo a făcut cam ce îi făcuse lui statul francez cînd cu de Gaulle: l-a dat afară.

Or, întîmplările astea răspund întrebărilor despre subtilitatea, bărbăţia şi consecvenţa lui Charlie Hebdo.

Mai rămîne întrebarea: Ce a avut Charlie Hebdo cu Simona Halep?

Eu cred că Charlie Hebdo nu a avut şi nu are nimic cu Simona Halep. Mie îmi este limpede că habar nu au fiinţele din spatele, de sub şi de deasupra lui Charlie Hebdo ce fel de om este Halep.Pentru că, dacă îţi dai seama cine este ea, trebuie să fii complet iraţional să faci poante slabe pe seama ei. (În legătură cu ce cred eu că e mai preţios la Simona Halep, am scris în urmă cu cîţiva ani, cu prilejul unui admirabil act ei din 2014 http://razvan-codrescu.blogspot.com/2014/10/). Charlie Hebdo nu ştie multe: vrea să fie ceva haios şi să şocheze. Pe vremea cînd se numea Hara-Kiri, o mărturisea franc, zicîndu-şi în subtitlu Journal bête et méchant, ceea ce eu găsesc că se tălmăceşte: Ziar tîmp şi infect.

Prin urmare, din acest unghi, Charlie Hebdo e nevinovat, căci nu ştie ce face.

Altfel stau lucrurile, însă, cu ceea ce au făcut nişte români – fie în mod retributiv, fie în mod justificativ.

Unii, din prima categorie, au făcut ca Charlie Hebdo: au modificat acel desen, au făcut un colaj şi au pretins că, în realitate, caricatura nu se referă la Simona Halep, ci la soţia preşedintelui Franţei, despre al cărei zîmbet au pretins în subtext că ar fi asemănător cu rînjetul desenat. E un fel de „Ba pe-a mă-tii!”. E grosolănia după care, pe stradă, nu te mai poţi da surprins că eşti agresat fizic de mitocanul care a început porcăiala. Alţi români le-au arătat degetul mijlociu pe feisbuc. Mizeria acestor răspunsuri româneşti are o singură traducere în franceză: Je suis Charlie aussi!

Alţii s-au scremut să explice că, de vreme ce francezii în general şi Charlie Hebdo în special fac mişto de oricine – „pînă şi de fotbaliştii de culoare din naţionala franceză!”, ăsta era exemplul suprem –, trebuie înţeles bine şi acceptat imediat că ei, în baza cutumei locale, au dreptul moral, başca juridic, să facă și ce-au făcut cu numele Simonei Halep.

Iar unii, continuînd pervers ceea ce mi s-a părut a fi o apologie a mizeriei, au susţinut ritos că, reprezentînd-o caricatural pe Simona Halep strigînd „Fier vechi!”, Charlie Hebdo nu ar ironiza-o pe ea, pe români sau pe ţigani, separat ori împreună, ci că i-ar ironiza pe cei care (francezi mai cu seamă) au idei preconcepute (parti-prís) în legătură cu românii şi, poate mai grav, cu ţiganii din România.

Nu ştiu cine a lansat această interpretare pe care am găsit-o la următorii glăsuitori. Unul este un venerabil român licenţiat în filosofie, bine descurcat în comunism, despre care se spune sotto voce că a fost consilierul Anei Pauker (iar eu nu pot verifica informaţia), dar despre care este cert că a lucrat la Ministerul de Externe între 1948 şi 1951 (deşi proaspăt revenit de la studiile post-universitare pariziene), ca șef de secție la Editura pentru Limbi Străine între 1951 și 1954, ca redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă între 1954 şi 1969, şi despre care este cert că a fost ministru în primul guvern Petre Roman (el declarînd că şi-a dat demisia după mineriada din iunie, dar Petre Roman declarînd contrariul, iar formal fiind printre cei remaniaţi în sincopa celor două guverne Roman), toate astea arătînd că a fost stîngist dintotdeauna, deci unul cu genuină aderenţă la dedesubturile lui Charlie Hebdo. Venerabilul poartă numele Mihai Şora. Un altul este Radu Paraschivescu, ziarist sportiv nuanţat şi eseist, moralist de ocazie, posedat de un simţ al umorului de mare calitate şi, iată, ameţitor de sofisticat (a recunoscut, altminteri şi el că poanta lui Charlie Hebdo e slabă rău). Am mai găsit acelaşi lucru şi în reportajul unei ziariste mai puţin cunoscute, dar cu scriitură onestă, al cărei nume mi-a scapat (de tot) şi care a relatat că a întrebat pe stradă în Franţa diverse persoane despre această daraveră, dintre care una a dat (deşi părînd ea însăşi îndoită) respectiva explicaţie.

Că pe unii îi poate duce gîndul la această interpretare, e ceva dovedit per se. Interpretarea e posibilă, aşa cum e posibil ca unii să vadă roşu în loc de verde din motive fiziologice (nu că nu-s normali, dar sînt altfel), iar ca alţii, din raţiuni obscur (pentru mine) hermeneutice să spună că, într-un anumit context, un gri jegos livrează sensul unui alb imaculat sau că scatologicul fetid le evocă lăcrămioare.

Pe de altă parte, este exclus ca cei de la Charlie Hebdo să fi intenţionat ca prin respectiva golănie să ironizeze stereotipurile rasiste anti-româneşti sau anti-ţigăneşti. Pentru că, dacă eroicul şi rebelul Charlie Hebdo ar fi fost în stare să presteze astfel de giumbuşlucuri interpretative, acest lucru ar fi fost evident pentru absolut toată lumea, astfel că în mod cert un Maurice Sinet nu şi-ar fi pierdut serviciul la faza cu antisemitismul. Pentru că – nu-i aşa? – în chestiunea respectivă, stereotipul era de o notorietate globală (sau globalizată, sau globalizantă, nici nu mai ştiu cum e corect), iar nu doar de o biată notorietate cel mult dîmboviţean-pariziană.

À propos, justiţia franceză l-a repus în drepturile sale de amploaiat pe Maurice Sinet, spre colosalul ridicol al onorabilei şi veselei reviste care de pomană se întristase pe ea de frică. Şi oare ce duşman mai mare decît ridicolul poate exista pentru cineva ca Charlie Hebdo, cineva care vrea să existe pe aripile umorului? Dar Charlie Hebdo este inexpugnabil: nu are simţul ridicolului...

Însă, ceea ce este rău pentru români nu poate fi producţia lui Charlie Hebdo, care apare a fi dincolo de bine şi de rău, ci felul în care putem reacţiona noi.

În fine, cercul s-a încheiat frumos prin eleganţa şi simplitatea cu care Simona Halep parcă a şters cu buretele stropeala derizorie a unei furtuni dintr-un pahar cu apă. Purtată de graţia care o înalţă în ceea ce face ea mai bine, Simona Halep a răspuns unui ziarist care o ispitise în legătură cu această povestioară măruntă, spunînd că nu vrea să comenteze acest lucru şi că „nu este în măsură” să spună nimic despre asta. Deşi stînjenită de întrebare, ea a transmis limpede că nu a fost stînjenită de faptul care a provocat-o. În acest fel reţinut şi elegant, Simona Halep nu s-a plasat în poziţia de inferioritate a nepriceputului, ci a s-a înălţat deasupra acestei crime de mahala a cărei victimă ea nu a putut fi şi în proximitatea căreia ea nu s-a aflat în realitate niciodată. Măsura Simonei Halep, iar asta s-a văzut în multe alte ocazii, este o măsură cu adevărat spirituală, o măsură care nu judecă şi o măsură care nu este adecvată insaţietăţii vulgare pentru circ.

În limbajul sportului, care este aproape rudimentar faţă de măsura Simonei Halep, purtarea ei se numeşte fair-play, acest cuvînt împrumutat desemnînd cel mai de preţ lucru în sport. Căci fair-play-ul are de-a face cu kalokagathia Antichităţii. E vorba să te porţi şi frumos, şi bine, în contextul oricărei adversităţi, fie şi marţiale.

Şi cînd toate vor trece, Charlie Hebdo nu va fi menţionat nici măcar într-o obscură notă de subsol a existenţei sportive şi spirituale a Simonei Halep. Şi asta nu se va datora răstălmăcitorilor benigni ai măscărilor. Ci doar Simonei Halep, cea care l-a sărutat pe obraz pe oricare român care s-a simţit scuipat de Charlie, cea care va fi ştiut cu viaţa ei să răspundă atît de frumos şi de simplu parşivei întrebări care i-a înşelat pe atîţia înţelepţi din această lume: Êtes-vous Charlie?

Lucian D. POPESCU

«CARTEA MĂRTURISITORILOR» LA A DOUA EDIȚIE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ÎN ACEASTĂ LUNĂ,

LA EDITURA MANUSCRIS

POSTFAȚĂ LA EDIȚIA A DOUA

Ediția a doua a Cărții mărturisitorilor, pe lîngă îndreptatea tacită a unor mici erori sau inconsecvențe strecurate în textul primei ediții [1] (dar și consemnarea unor decese survenite între timp [2]), include, în Addenda, trei texte noi: „Despre iertare, pornind de la Repetiție la moarte...” (cartea de memorii din detenție a doamnei dr. Galina Răduleanu, fiica preotului și luptătorului anticomunist Boris Răduleanu), „Dumitru Cristea sau poezia ca destin” și „Ortodoxia românească și rezistența anticomunistă”, la care se adaugă prezenta postfață. Am optat să așez în Addenda – ci nu la locul lor, în ordinea cronologică a cărții – primele două texte menționate, pentru a nu fi nevoit să modific paginația ediției întîi (ceea ce m-ar fi obligat la refacerea întregului „Indice de persoane” – operațiune extrem de anevoioasă, pe care o rezerv unei eventuale ediții viitoare, mai consistent adăugite). Numele și/sau trimiterile noi au fost adăugate indicelui inițial, fără alte mențiuni.

Mă simt dator, în postfața acestei noi ediții, cu cîteva precizări terminologice, pe care le-am omis în ediția întîi, lăsînd loc unor nedumeriri sau neînțelegeri, mai ales cu privire la titlul și subtitlul cărții, pe care unii le-au receptat ca fiind ambigue sau bombastice. Este vorba, mai exact, de cuvintele-cheie „mărturisitor” și „învrednicire”.

Martir, martor, mărturisitor – trei termeni echivalenți, provenind din același vechi etimon grecesc: martyr (cel care depune mărturie pentru adevăr în fața unei instanțe de judecată). În înțeles larg, martirul este cel care își face datoria și își asumă riscul de a spune adevărul cu orice preț. În înțeles bisericesc, martirul este cel care suferă și moare pentru Hristos și Biserica Lui. Pentru înțelesul bisericesc, termenul de martir (mărturisitor) este dublat în limba română de acela de mucenic, cu un alt etimon, de origine slavă, care înseamnă chin și din care se trage și cuvîntul muncă (se vorbește de „muncile iadului” sau de faptul că dracul îl „muncește” pe om, după cădere). Mucenicul este cel chinuit, muncit pentru credința pe care o are și o recunoaște (și care nu-i doar a lui, ci a unei întregi comunități, cu care trăiește și moare solidar).

În primele veacuri, Biserica s-a întemeiat pe jertfele a milioane de martiri/mucenici ai dreptei credințe. De atunci și pînă astăzi, jertfele mucenicești s-au adunat, punctînd întreaga istorie, dar secolul XX este singurul comparabil cu mucenicia primelor secole, atît prin număr, cît și prin oroare. Comunismul a făcut peste 100.000.000 de victime, dintre care multe au murit în numele Crucii, opunîndu-se ideilor și practicilor ateiste impuse prin teroare oficială, „de partid și de stat”. Avem în urma noastră o întreagă civilizaţie a jertfei şi tot ce-i durabil în istorie se întemeiază pe o formă sau alta de asumare mărturisitoare, de eroism şi martiraj.

Istoria modernă a României s-a născut parcă premonitor sub semnul jertfel pentru Cruce și Neam (Sfinții Martiri Brâncoveni) și a fost punctată de jertfelnicia mai multor generații, culminînd cu neomartirii din temnițele comuniste și mergînd pînă la jertfa pentru libertate a celor peste o mie de tineri din decembrie 1989 (în așa-zisa „Revoluție Română”, care, în paranteză fie spus, numai revoluție n-a fost; dar aceasta este o altă discuție, ce nu anulează curajul și jertfa de sine a victimelor nevinovate, pe care Dumnezeu nu le trece cu vederea și cărora posteritatea este datoare să le păstreze cu reverență memoria).

Mărturisitorul se învredniceşte, așadar, să fie martor al adevărului. Dar pentru că adevărul este de multe ori incomod, s-a întîmplat adesea ca mărturisitorul să devină martir, adică martor jertfelnic, mergînd, dacă e nevoie, pînă la sacrificiul suprem.

Desigur, vrednicia, în înțelesul avut aici în vedere, nu-i doar simplă hărnicie (care nici ea nu-i de lepădat). Adevăratul sens al vredniciei se vădeşte din formula de consacrare bisericească rostită în trei limbi: Axios. Dignus est. Vrednic este! Grecescul Axios trimite cu precădere la ideea de valoare (axiologia = știința valorilor), iar latinescul Dignus est trimite cu precădere la ideea de demnitate. Vrednicia ține, în sensul ei înalt, de valoare și demnitate. În-vrednicirea este, deci, asumarea unor valori superioare, slujirea lor demnă şi mărturisirea lor fără preget şi cu orice risc. Nimic nu-i mai de preț decît ca omul să se în-vrednicească în fața și în numele lui Dumnezeu.

Ca neam creştin, se cade cu atît mai mult să ne cinstim mărturisitorii, de la martirii primelor veacuri, pe a căror jertfă s-a temeluit Biserica, pînă la neomartirii secolului XX, cei mai mulţi muceniciţi în temniţele şi lagărele comuniste. Vrednicia lor este – sau s-ar cuveni să fie – sămînţa în-vrednicirii noastre, dinaintea lumii şi dinaintea lui Dumnezeu.

Unii dintre martirii cunoscuți au intrat deja în calendarele bisericești. Alții vor intra, probabil, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Sînt însă și eroi-martiri care nu vor ajunge niciodată în sinaxare, pentru că și-au dat viața pentru comunitate, dar fără să afirme neapărat un crez religios. Cu toții merită însă prețuirea și cinstirea noastră, chiar dacă nu sînt și nu vor fi numărați cu sfinții. Artista Silvia Radu – în expoziția intitulată „Grădina cu îngeri” – a ales să-i numească generic „îngeri”, ca veghetori puri și exemplari ai destinului nostru comunitar. Căci înger înseamnă „trimis”, slujitor al unei ordini mai înalte, ambasador al cerului pe pămînt [3]. Cît despre grădină, paradigma ei absolută este Edenul biblic, unde îngerii sînt acasă și stau de veghe. „Grădina cu îngeri” a Silviei Radu ne transpune – cum și-ar dori și cartea de față – într-un Eden al conștiinței românești, populat cu îngerii păzitori ai trecerii noastre prin veac, înveșniciți ca pilde ale jertfelniciei mărturisitoare, fără de care nimic nu se împlinește și nu durează. Pe jertfele lor dăinuim ca Biserică și ca Neam, ei ne sînt repere și modéle. Ei întruchipează, în ultimă instanță, Adevărul nostru în cumpăna eternității. Iar îndemnul esențial și tacit este acela de a-i mărturisi noi înșine pe mărturisitori și de a ne învrednici să ducem mai departe, fiecare după puteri, crucea mărturiei lor.

Răzvan CODRESCU

[1] Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii românești, Editura Rost/ Fundația Sfinții Închisorilor, București – Pitești, 2014, 722 pagini. Editura Manuscris – sub egida căreia apare această nouă ediție și care deține drepturile asupra cărții – este continuatoarea directă, pe linie editorială, a Fundației Sfinții Închisorilor.

[2] Grigore Caraza, Ilie Tudor, Maria Constantinescu, Aspazia Oțel Petrescu, Mina Dobzeu.

[3] În creștinism există o tradițională vecinătate între sfințenie și condiția îngerească. Nu sîntem îngeri, dar ne putem înălța la cote angelice. Despre marii nevoitori ai creștinismului s-a spus nu o dată că „și-au agonisit loruși stare îngerească”. Însuși prototipul sfinților creștini, Sfîntul Ioan Botezătorul, a fost supranumit „Îngerul Pustiei” (și chiar este reprezentat uneori iconografic cu aripi îngerești).

„CE CULOARE ARE CIUMA...”: O CONVORBIRE PE FACEBOOK

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Postez și aici, la sugestia mai multor prieteni, o convorbire înjghebată în subsolul de comentarii al unei postări de pe Facebook.

Postarea cu pricina a fost următoarea:

DACĂ E SĂ FACEM COMPARAȚII...

Nu știu cîtă pertinență poate avea compararea celor două imagini, dar nu trebuie uitat că diferența esențială este alta: în prima imagine e aproape numai populația Bucureștiului, ieșită în stradă din proprie inițiativă, pe cînd în a doua imagine e o populație pestriță adusă cu japca de prin toată țara. (Nu mai vorbesc de raportul dintre cantitatea și calitatea umană...)

Iată și convorbirea respectivă, scoasă dintre celelalte comentarii (numeroase și destul de inegale):

RĂZVAN CODRESCU: Ceea ce s-a întîmplat pe Arena Națională nu are nici o legătură cu așa-zisa mișcare #rezist, decît în mintea obsedaților acefali intrați la o idee fixă și care văd „rezistenți” peste tot, cum vede năucul cai verzi pe pereți. Pe Arena Națională, 20000 de bucureșteni normali la cap și sinceri admiratori ai Simonei Halep au huiduit o țoapă – nu pentru inepțiile pe care le-a debitat pionierește cu două seri înainte, ci pentru indelicatețea manifestată față de Simona Halep chiar în ziua evenimentului.

CRISTI JOANTĂ: „Așa zisa”?...

RĂZVAN CODRESCU: Da, „așa-zisa”, pentru că mai mult de jumătate din cei care ies în stradă n-au nici o legătură cu ea (decît în anumite minți înfierbîntate).

CRISTI JOANTĂ: De acord că mulți nu au legătură, nu știu dacă jumătate , dar, cu toate astea, nu e o „asa-zisă” mișcare... Și cred ca ei au mințile cele mai înfierbîntate... sau ce or avea în capetele lor seci.

RĂZVAN CODRESCU: Nu știu să vă spun, cap cu cap. Poate Dumnezeu să știe. De partea cealaltă, a „ciumei roșii”, vi se pare că ar fi capete mai puțin seci?

CRISTI JOANTĂ: Absolut, nu. Dar nu despre asta mi se pare că era vorba. Și de ce neapărat partea cealaltă, a ciumei roșii? Cred că știți la fel de bine ca și mine că, în afară de cretinii #rezist și adepții ciumei roșii,  mai există și alte categorii de oameni. Care gîndesc cu capul lor... și care nu se lasă înregimentați de clișee, sloganuri, ajutoare de la stat și mai știu eu ce altele.

RĂZVAN CODRESCU: Mai rămîne ca ei să se vadă și să se audă.

CRISTI JOANTĂ: De existat, există. Și știți la fel de bine ca și mine. Cu ajutorul lui Dumnezeu se vor face auziți într-o bună zi.

RĂZVAN CODRESCU: Doamne, ajută!
MARCO JURA: Eu îi critic și pe unii, și pe alții, de aia nu mă suportă nimeni. Dacă zic rău de Johannis, mă aplaudă pesedeii, dar mă hulesc admiratorii președintelui. Dacă zic rău de PSD, îmi aud ,;de bine” din cealaltă parte. Curios e că intelectuali sînt și unii, și alții, dar trag la rame în sens opus.

RĂZVAN CODRESCU: Pentru că refuzăm înțelepciunea minimală că nu te poți lupta cu toți dușmanii deodată. Trebuie luați pe rînd, începînd cu cei mai învechiți în rele, și nu strică abilitatea de a te folosi conjunctural de unii împotriva altora. Dacă vreau să scap de „ciuma roșie”, nu strig împotriva celor care strigă împotriva ei. După ce am terminat cu un rău, încep lupta cu celălalt. E o strategie elementară, iar în lipsa ei nu facem decît să ne paralizăm reciproc și să întreținem boala, ba chiar devenind tovarășii ei de drum.

MARCO JURA: La punctul ăsta a greșit și Codreanu, că i-a băgat pe toți corupții la un loc și nu a pactizat cu nici o parte. Exceptînd un acord cu Maniu, atît. Și, ca să nu fie dubii, nu pun vreun semn de egalitate între mine și el, că nu e cazul, ci doar iau exemplu.

MARCO JURA: Nu spun o noutate dacă afirm că acest #rezist nu e o făcătură națională, ci e importat, avînd rădăcini în învățăturile lui Marx sau Stalin. În România ele nu pot fi scoase (încă) la iveală, deoarece trebuie să le dea unora senzația că ar fi de dreapta. Deși nu e mare lucru să dăm vălul la o parte și să vedem că lupta împotriva patriotismului, a Bisericii, a obiceiurilor, susținerea mișcării LGBT, și altele, numai de dreapta nu sînt.

RĂZVAN CODRESCU: Așa este. Dar hai să terminăm întîi cu urmașii vechiului marxism (care a făcut răul cel mai mare acestei țări, de la Gheorghiu-Dej și Ana Pauker pînă la Liviu Dragnea și Viorica Dăncilă, via Ceaușescu-Iliescu), iar apoi vom continua lupta cu noul marxism (care deocamdată trebuie lăsat – și chiar sprijinit pe alocuri – să lucreze împotriva vechiului marxism, căruia singuri se vede de 28 de ani că nu-i putem veni de hac)!

CRISTI JOANTĂ: Noul marxism e mult mai violent decît ceea ce numiți dumneavoastră urmași ai vechiului marxism. Iar pe Dragnea et co nu îi văd ca pe urmași ai bolșevicilor de care vorbiți. Îi doare pe ei undeva de ideologii etc. Sînt doar niște afaceriști. Iar să te faci frate cu dracu’ nu mi se pare o soluție. Nici practică și nici morală.

RĂZVAN CODRESCU: Vechiul marxism nu se mai manifestă atît ideologic (ba chiar mimează, după caz, fie democrația, fie naționalismul), cît comportamental: este vorba de un anumit tip uman ieșit din vechiul activist de partid, adevăratul „om nou” lăsat moștenire de comunism: șmecher, hoț, incult, mitocan, naționalist la modul demagogic sau patriotard, fără nimic sfînt (chiar dacă dispus la un anumit populism ortodoxist, exploatabil electoral), musai antioccidental (Occidentul e iadul capitalist, fără nuanțe și fără excepții), inerțial prorus, obsedat de confiscarea dictatorială a puterii, pe care nu o poate înțelege și exercita decît ca mafie „de partid și de stat” (aceste noțiuni în mintea lui se suprapun și se confundă), „noi și-ai noștri” trecut din registrul caragialesc în registrul marxist-leninist („Cine nu-i cu noi e împotriva noastră”). Aceste jeguri sinistre ale istoriei (care ar fi rămas niște nimeni de prin coclauri, dacă n-ar fi existat comunismul) se folosesc, ca și înaintașii lor, de prostia maselor populare, a poporului menținut în sărăcie și incultură pentru a fi cît mai lesne manipulat. Sînt puternici pentru că, dincolo de faptul că nu se împiedică în nici un fel de scrupule, au moștenit structurile și osînza vechiului PCR și vechii Securități. Iliescu este adevăratul lor tătuc postceaușist, care le-a asigurat succesiunea și prosperitatea după 1989 sub paravanul „democrației originale” și care le-a și rămas președinte de onoare (căci altă onoare nu cunosc). Ei au pus mîna, treptat, pe toate pîrghiile economice, politice și chiar instituționale, atît la nivel central, cît mai ales la nivel local, dar au trebuit, conjunctural, să mimeze, cu dinții strînși, și un anumit europenism democratic, pe care în realitate nu dau doi bani și de care încearcă să se debaraseze din mers, pe măsură ce își simt tot mai mult sacii suiți în căruță. Intelectualii – mai greu manipulabili – sînt adversarii lor odioși de 70 de ani încoace, „dușmani ai poporului” care trebuie, pe cît posibil, marginalizați și discreditați în ochii mîrlei majoritare (iar, dacă se lasă, cumpărați și folosiți ca „tovarăși de drum”). „Domnul”, „intelectualul” e tot ce urăște mai visceral „ciuma roșie”, al cărei principal efort și pariu, de 28 de ani încoace, este să întrețină mentalitatea proletară a lui „Noi muncim, nu gîndim”, la care se reduce pînă la urmă întregul mecanism al dictaturii (fie fățișe, fie camuflate). Nu-i de nici o mirare că pentru ei nostalgicii lui Ceaușescu sînt oricînd preferabili așa-zișilor „tefeliști” și că se hrănesc abject din toate inerțiile gloatei, pe ale cărei voturi iresponsabile și-au construit o „legitimitate” perversă, pe care o întrebuințează discreționar pentru strictele lor interese prezente, într-un dispreț total atît față de trecutul, cît și de viitorul țării. Aceasta este „ciuma roșie”, emanația fetidă a vechiului marxism, blestemul istoric de sub care n-am fost încă vrednici să ieșim și care ne-a adus în cea mai mare fundătură a istoriei noastre. Iar dacă nu înțelegem asta nici măcar în ceasul al doisprezecelea, atunci chiar că ne merităm soarta.

CRISTI JOANTĂ: Analiza dumneavoastră este foarte pertinentă... dar ce ne facem cu noul marxism, mult mai visceral și intolerant? Și ei, la fel ca și ceilalți, se folosesc tot de prostia maselor, de astă dată „educate”, care aruncă cu noroi în tot ce este românesc și chiar sfînt nouă: țară, Biserică, tradiții... absolut tot le pute! Și vor o țară ca afară. Mi se par, prin prisma agendei pe care o au, mai periculoși decît vechii comuniști. În plus, nu m-ar mira ca, la un moment dat, să își dea mîna... Presupun că nu mă bănuiți de vreo simpatie fesenistă, dar prefer baba care se roagă în fața icoanei, incultă și fără dinți (cu atît va rămîne Liicheanu în istorie, dacă va rămîne), tefelistului cool, venit și el tot de la coada vacii, dar care e european și occidental și căruia îi pute tot ce e românesc. Asta ca să lămurim puțin și „calitatea umană”.

RĂZVAN CODRESCU: Nu știu dacă babele știrbe mai sînt și rugătoare (retorica asta îmi place și mie), iar eu, făcînd portretul unui dușman, nu ignor pe celălalt (ba chiar aș îndrăzni să spun: pe ceilalți). Mereu va fi un dușman cu care să ne luptăm, iar pe măsură ce Apocalipsa se apropie, dușmanii vor fi din ce în ce mai mulți și mai perverși. Ține de discernămîntul nostru să nu luptăm cu un dușman făcînd jocul altui dușman, ci să-i ajutăm să se mănînce între ei, pînă ce, vorba lui nea Petrache [Petre Țuțea], „vor rămîne cîți am botezat eu”. Problema este că deocamdată (ca să nu zic de 28 de ani) noi, la dreapta, nu reușim să alcătuim un front unitar, ci, încet-încet, am ajuns mai degrabă „tovarășii de drum” ai național-comunismului deghizat în pseudo-democrație populistă. Dumnezeu să ne lumineze, că întunericul e mare de tot – și în afara, și înlăuntrul nostru. Iar dacă Dragnea și Dăncilă sînt pariul nostru „salvator” cu istoria, atunci aproape că îmi vine să mă dau cu legebetiștii (ca în bancul ăla care circulă pe Facebook: - Unde te duci, fiule? - La miting, tată. - Sper că ești gay”...). Vai de capul nostru unde am ajuns, mîncîndu-ne între noi, de la vlădică la opincă, și lăsînd să se puiască sub ochii noștri și relele vechi, și relele noi, de nu mai știi dacă ciuma e roșie sau albastră!

CRISTI JOANTĂ: Da, retorica asta e frumoasă... dar nu e doar retorică, în principiu e o realitate. De ce dreapta nu a reușit să facă un front comun (deși acum se încearcă ceva), știm la fel de bine și eu, și dumneavoastră... Nu, Dragnea și restul nu sînt pariul nostru, cel puțin nu al meu. Cît despre ideea de a-i face să se mănînce între ei, nu scriați chiar dvs mai sus că noii marxiști trebuie chiar sustinuți? Cît despre ciumă, nu e nici roșie , nici albastră... la bază.

RĂZVAN CODRESCU: Iată că noi nu reușim să ne lămurim unii pe alții, iar ciuma – roșie, albastră, neagră... sau cum o fi ea – merge triumfal înainte! Se pare că la stînga interesul e mai mare decît ura, iar la dreapta ura e mai mare decît interesul. Dar avem o retorică frumoasă...

CRISTI JOANTĂ: Eu cred că în mare parte sîntem lămuriți. Dar ne cam place retorica. Că e frumoasă, nu? Și ne mai cunoaștem între noi. Cred că tot la stînga e și ura mai mare. Dreapta suferă de șefie și prea multe idei. Cel puțin asta văd eu de 28 de ani.

RĂZVAN CODRESCU: Nu știu de ce suferă, dar e bolnavă tare. Iar după 28 de ani mă tem că vorbim despre o boală cronicizată. Rămîne de văzut doar cu cine murim de gît.

CRISTI JOANTĂ: De acord.

TOLEDO SUB ASEDIUL MINCIUNII

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Alcázarul din Toledo

Sin novedad en el Alcázar...

Acum cîteva săptămîni am fost la Toledo, iar asta, în afară de enorma statisfacţie a vederii admirabilelor urme ale superbei istorii spaniole (a nu se uita că superb vine dintr-un cuvînt latin care însemnează „trufaş”, chiar dacă în română s-a pierdut în cele din urmă orice nuanţă peiorativă), mi-a procurat şi cîteva surprize neplăcute legate de istoria Alcázarului.

Există unele realităţi legate de această istorie, care nu sînt contestate, credeam eu, de nimeni, nici măcar de vreunul dintre ultra-corecţii politic ai zilelor noastre. Alcázarul este o cetate medievală construită pe locul unui palat roman, refăcută de Carol I al Spaniei (Carol Quintul) şi Filip al II-lea şi trecută pînă în 1936 prin mai multe stricăciuni şi reparaţii. În 1936, în timpul Războiului Civil, naţionaliştii, retraşi în Alcázar şi conduşi de colonelul Moscardó, au fost asediaţi de republicani între 21 iulie şi 27 septembrie 1936, republicanii fiind deja susţinuţi masiv de Stalin şi de comuniştii de aiurea. Venind din sud, chiar din Africa, la începutul ofensivei sale care avea ca ţintă Madridul, generalul Franco a spart asediul şi i-a salvat pe militarii şi foarte mulţii civili care au rezistat în Alcázar. Însă, chiar dacă rămăsese necucerită sub tirurile de artilerie republicane, cetatea fusese sever deteriorată.

Sînt, desigur, multe de spus despre asediu, dar mă rezum la a aminti simplist aceste fapte de notorietate, pentru că în legătură cu asta, de fapt, a venit surpriza cea mare.

Aveam la mine un ghid turistic publicat de National Geografic, alcătuit de o anume Fiona Dunlop, ghid tipărit în traducere la noi de grupul de firme care funcţionează, culmea, sub denumirea „Adevărul”. La o primă vedere, părea o lucrare de gen bine pusă la punct, de la care eu nu aştept în realitate decît o orientare printre mărunţişurile pentru care, ca turist, nu vreau să pierd timpul căutîndu-le. Se întîmplă de regulă ca un astfel de ghid, bine ales, să te servească excelent. Iar National Geografic mi se părea că sună bine.

După ce am vizitat tot ce se putea din Alcázar şi i-am povestit fiicei mele tot ce ştiam despre asediu – pentru că, în mod cert, dacă urmăreai numai ce spune audioghidul, fotografiile şi planşele, puteai pleca de-acolo fără să înţelegi prea mult –, am zăbovit în grădina castelului şi mi-am aruncat ochii şi pe ce zicea Fiona Dunlop, girată de National Geografic şi tradusă, poate caragialeşte, de vechiul nostru „Adevērul”. Şi, între altele, am găsit următoarele despre cetatea Alcázar:

„...incendiile succesive din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea au devastat-o pînă în temelii. O altă distrugere s-a petrecut în timpul Războiului Civil, cînd armatele lui Franco au instituit un asediu şi au bombardat-o timp de zece săptămîni”. Indicaţia bibliografică este: Spania, Fiona Dunlop, colecţia „National Geografic Traveler”, Editura Adevărul Holding, p. 242, Buc., 2010, proiect susţinut de ColonHelp (conform copertei a patra).

Înţeleg şi, pentru că m-am obişnuit, nu mă tulbură motivele, chiar dacă neelegante, care i-au făcut pe curatorii Alcázarului să nu indice în nici un fel mormîntul lui Moscardó, ba, mai mult, să ţină capela închisă astfel încît cu greu să poţi observa cine e acolo. Înţeleg de ce ignoră în texte şi imagini eroismul naţionaliştilor, mai ales pe cel al lui Moscardó, care a refuzat, la fel cu Guzmán el Bueno în secolul al XIII-lea, să cedeze şantajului, astfel că adversarii i-au ucis mişeleşte fiul. Înţeleg de ce ignoră atrocităţile republicanilor. Înţeleg de ce expun, fără jenă şi cu comentarii favorabile, un steag folosit de republicani, roşu, cu seceră şi ciocan, cu o lozincă internaţionalistă pe ruseşte şi în litere chirilice. Nu sînt şocat de ele cum nu sînt şocat de insinuarea bizară că Franco a intervenit în Toledo din interes propagandistic. Înţeleg şi de ce în istoriografia contemporană şi acceptată se susţine simplist că şi naţionaliştii, şi republicanii au comis violenţe echivalente, deşi naţionaliştii nu au comis nimic care măcar să se apropie de faptele republicanilor care au violat şi ucis călugăriţele şi preoţii căzuţi sub mîna lor, pentru simplul motiv că Îi slujeau lui Hristos, sau au dezgropat şi profanat cadavre demult înhumate doar pentru că aparţineau clerului. Înţeleg toate astea, pentru că sînt obişnuit cu variile fente ale istoricilor de sub vremi.

Dar e cu totul tulburător să citeşti la edituri cu nume pretenţioase o minciună atît de înfiorătoare cum că Alcázarul din Toledo a fost distrus cu tunul de Franco, care l-a asediat timp de zece săptămîni! Asta e cum ai spune, de exemplu, că „la Waterloo Napoleon i-a bătut de le-a sunat apa-n cap la englezi şi la prusaci” sau, ceva mai elaborat, că „în lagărele naziste evreii s-au ucis între ei ca să-i compromită pe germani pînă la venirea lui Mesia – prima sau a doua, după caz”. Fireşte, astăzi sîntem bine feriţi de ultimele două tîmpenii, dar nu mulţumită unei rigori morale şi în nici un caz datorită acelui surogat jalnic şi impotent care e numit „deontologie”, ci pentru că nimeni, oricît de mizerabil, nu are vreun interes să se lanseze în astfel de afirmaţii.

Nu uriaşa minciună în sine m-a tulburat. Nu m-a tulburat nici faptul că ne minte Adevărul sau National Geografic. Ci m-am tulburat pentru că am redevenit, la fel ca în comunismul de dinainte de 1990, captivul unui sentiment de revoltă neputincioasă în faţa grosolăniilor dictate ideologic, în faţa răstălmăcirilor cotidiene la care în comunism puneau umărul atît de mulţi oameni care nici măcar nu erau activişti de partid profesionişti. Oameni care, compromişi de acele mizerii, au găsit totuşi puterea imorală sau amorală să contribuie în multe registre la construirea ideologiei sui generis a superbului capitalism post-comunist din România de după 1990.

Abureala ideologică în sine nu este atît de supărătoare. Şi cred că asta vine din faptul că ideologia este în fibra ei – de cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna – o abureală. Supărătoare este minciuna asupra faptului concret, în lucrarea sau în referinţa istorică.

În istoriografia comunistă se minţea masiv. Lucian Boia, cel care în post-modernitatea românească are aura rostitorului de adevăr incomod, a recunoscut că în comunism, ca istoric, el însuşi a minţit, şi a mărturisit că apoi, o dată cu sfîrşitul comunismului, şi-a promis solemn sieşi că nu va mai face asta niciodată. (Zic „Doamne, fereşte-l!”, cînd mă gîndesc la ce cunoaşteri sau re-cunoaşteri abrupte l-ar putea împinge vreo altă masivă schimbare politică de proporţia celei de după 1989...) Şi am crezut şi eu, ca şi simpaticul, competentul şi mobilul istoric Lucian Boia – el făcător, iar eu numai consumator de texte şi vorbe de largă răspîndire – că am scăpat cu toţii măcar de blestemul minciunii grosolane vis-à-vis de faptul istoric. Dar, aflat în mica grădină a Alcázarului toledan, mi-a îngheţat sîngele în vine, constatînd contrariul.

Şi, culmea, mistificarea faptului istoric concret se datorează şi azi unei ideologii care, camuflată sau nu, este tot de extracţie marxistă şi demonică. Pentru că este evident că demonul lui Marx nu doar că a continuat să bîntuie neîncetat fascinatul Occident frankfurtian, ci că golemul marxist îi munceşte eficient şi în toate felurile pe proşti şi pe deştepţi de-a valma. În folosul cui, n-aş putea să spun. Şi, de fapt, mi se pare că, în absolut, nu e nimeni care să se folosească de pe urma chestiei ăsteia.

În cele din urmă, poate că ceea ce a scris Fiona Dunlop nu este decît gafa unei autoare specializate în turismul halelilor, nicidecum în turism cultural. Pentru că cele mai apreciate două producţii ale Fionei Dunlop (asta dacă nu cumva internetul mă înşeală copios, caz în care lucrurile devin încă mai grave) sînt o cărţulie despre tapasurile spaniole şi una despre bucătaria nord-africană a Medinei.

Şi cred că, în contextul tuturor omisiunilor, inversiunilor şi perversiunilor la care se dedă lumea din care facem parte, ceva perfid lucrează prin unii oameni care, uneori, nici nu consimt la aceasta. În felul ăsta, o persoană ca Fiona Dunlop ajunge să devină incapabilă să reproducă realitatea istorică aflată probabil dintr-un compendiu de istorie serios, pentru că ceva irepresibil o face ca, inconştient, să o redea întoarsă pe dos. Asta dacă nu cumva cel culpabil de perversiune este, în aceiaşi termeni, cel care „traduce” pentru... Adevărul.

Şi mă întreb dacă cititorii care nu sesizează un astfel de fals nu sînt şi ei deja confiscaţi de rezultatul aceluiaşi dresaj şi dacă nu cumva, în cazul în care textul ar fi fost corespunzător realităţii istorice, nu l-ar fi corectat politic chiar ei în mod automat inversîndu-l pe linia sinuoasă dintre retina, cortexul şi inima lor.

Iar dacă este aşa, în faţa nebuniei şi întunericului cele mai din afară, de acum înainte nu vom mai avea de spus decît: Sin novedad en el Alcázar...

Lucian D. POPESCU

O MINCINOASĂ ȘI OPERA EI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Prima definiţie de dicţionar a operei este aceea de „acţiune conştientă îndreptată spre un anumit scop”[DEX 1996:722].
Ca urmare, opera poate să fie bună sau rea, poate avea scopuri bune sau rele etc.

M-am ferit, cît am putut, de-a lungul anilor, de a face reclamă operelor îndreptate spre rău, mai ales atunci cînd intenţia rea din spatele lor era vădită. Chiar şi critica începe să devină, de la un punct încolo, inutilă pentru contracararea unor asemenea produse. Ca atunci cînd un film sau o scriere mustesc de rasism, de fanatism împotriva unei religii, a unui popor sau a unei persoane, de afirmaţii subiective sau/şi total fanteziste etc., etc.

De ce aş scrie împotriva unor asemenea opere? Ca să le fac reclamă? Cel care este om corect va vedea răutatea autorului, răutatea şi nedreptatea din opera sa. Iar cel care nu este corect oricum nu vrea să recunoască adevărul, nici dacă este în faţa lui.

Şi Republica România de astăzi are, ca toate regimurile bolnave, „artişti de curte”, „filosofi de curte”, „cronicari de curte” etc., oameni care sug şi ei, prin supunere faţă de clasa politică, din şuvoiul de bani stors de politicieni la popor. În toate epocile au existat asemenea (ne)oameni care, conştienţi sau nu de limitele talentului lor, dar categoric limitaţi moral, au slujit puterea în schimbul avantajelor: bani, funcţii, promovare şi altele asemenea.

Scriitori mediocri – şi chiar mult sub-mediocri – au fost (şi sînt) promovaţi de felurite regimuri pentru că le slujesc (aparent) interesul. La fel se întîmplă şi cu anumiţi muzicieni, jurnalişti, filosofi, cineaşti etc.

Ce rost are – mi-am zis mereu – să critici mizeriile pe care le produc?

Pe de-o parte, totdeauna ei ajung la groapa de gunoi a istoriei, oricît de lăudaţi şi promovaţi ar fi de regimul căruia îi aparţin.

Pe de altă parte, conduşi de principiul „cine nu ne laudă ne urăşte”, nu pot înţelege o critică, oricît de îndreptăţită şi delicat făcută, decît drept „agresiune” la care trebuie să răspundă extrem. Sînt asemenea mafioţilor idioţi care îşi arogă dreptul de a-i ataca pe alţii dar se sufocă de indignare dacă aceştia se apără şi ripostează. (Pentru a vedea asemenea cazuri priviţi bine Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul Republicii România; de aproape trei decenii ne tot oferă nenumărate exemple.)

Soluţia mea a fost să încerc să prezint adevărul în domeniile în care l-am putut cunoaşte; încercînd să mă feresc de orice poate să pară măcar „atac la persoană”. Astfel încît şi cei care doresc adevărul să-l poată găsi, dar şi cei care au promovat minciuna să aibă loc de întoarcere, de îndreptare.
Aşa cum era de aşteptat, această purtare nu m-a ferit de atacuri dintre cele mai abjecte, de tot felul de denigrări nu foarte rar de-a dreptul demente, de tot felul de minciuni.

Ca singură pildă, o conferinţă în care atrăgeam atenţia asupra faptului că e greşit să dăm vina pe alte naţionalităţi sau etnii pentru starea României – aceasta e în mîinile noastre şi de noi depinde – a fost prezentată de nişte neo-comunişti drept o conferinţă în care aş fi învinuit celelalte naţionalităţi sau etnii pentru starea României! Adică exact pe dos decît spusesem, ceea ce se putea verifica uşor pe înregistrări.

Dar cine mai este interesat de surse, cîtă vreme bîrfa, vorbirea de rău, calomnia, sînt atît de interesante şi de dorite?

Totuşi, iată, sînt oameni de bună-credinţă ce nu renunţă la încercarea de a îndrepta lucrurile, de a scoate adevărul la iveală. Chiar şi împotriva scriitorilor de curte ai Statului mafiot de astăzi.
Cu mult curaj, drd. Florin Duţu analizează o carte ce pretinde a-l prezenta pe Părintele Arsenie Boca, dar care în realitate este o denigrare a acestuia şi a altora. Analiza – spre deosebire de carte – este făcută serios, ştiinţific, indicîndu-se sursele reale, cadrul legal şi dîndu-se toate elementele necesare pentru a se cunoaşte adevărul. O sinteză excepţional de bine realizată, critica d-lui Florin Duţu dezvăluie rapid răutatea din spatele cărţii şi lipsa de onestitate a autoarei acesteia.

Nivelul de monstruozitate al falsificării făcută de autoarea cărţii (Tatiana Niculescu) se poate măsura prin calomnierea, în aceeaşi lucrare, a Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului. Acesta, care a salvat de la deportare şi moarte zeci de mii de Evrei din Transilvania sudică (românească) în timpul regimului Antonescu, acesta, care a organizat salvarea a mii şi mii de Evrei din nordul Transilvaniei (ocupat de Unguri), este „prezentat” cititorilor prin intermediul unor materiale pornografice bolşevice! Dovedite ca falsuri şi a căror preluare drept „surse” constituie o încălcare a legii şi o lipsă totală de moralitate. Dar se vede limpede că inaugurarea de către Uniunea Europeană a statuii satanistului Karl Marx a dezlănţuit pătimaşa iubire de Comunism a multora! Pentru Tatiana Niculescu, precum şi pentru mulţi alţi îndoctrinaţi comunist, afirmaţiile ocupaţiei sovietice în România şi ale regimurilor bolşevice create de această ocupaţie constituie adevăruri absolute, superioare realităţii, oricît ar fi aceasta de clar documentată.

Insinuările murdare, plagiatul, falsificarea surselor „citate”, preluarea drept „surse credibile” a zvonurilor adunate şi înflorite de informatorii Securităţii (sau pur şi simplu născocite de aceştia) – iată cîteva din mijloacele prin care se construieşte caricatura prezentată drept portret de către autoarea amintită. Cel puţin în această operă jurnalista care a scris-o se dovedeşte a fi o mincinoasă; asta pentru că preluarea şi perpetuarea minciunilor se face sistematic, dovedind intenţia. Mai mult, există minciuni ce aparţin direct autoarei, după cum dovedeşte cu surse (reale) d-l Florin Duţu.

Departe de a fi prima lucrare de acest fel a Tatianei Niculescu, opera de calomniere a Părintelui Arsenie Boca se înscrie pe linia unei cerinţe politice neocomuniste: duşmanii de clasă trebuie „demascaţi”, adică, mai cinstit spus, trebuie acoperiţi cu mizerii. Iar primii duşmani de clasă ai Neocomunismului sînt aceiaşi cu cei ai Comunismului: clericii şi credincioşii ortodocşi, mai ales cei care s-au distins ca vieţuire şi operă.

Cu titlul „Tatiana Niculescu romanţează şi falsifică biografia Părintelui Arsenie Boca”, materialul semnat de Florin Duţu încearcă o regăsire a adevărului. O regăsire a adevărului despre felul în care se scrie o lucrare serioasă, despre felul în care se documentează o lucrare serioasă, despre felul în care se scrie biografia unui om. Pentru cine este interesat de corectitudine, de adevăr, mai ales pe subiectul Arsenie Boca, articolul trebuie citit. Dumnezeu să îl întărească pe autor şi să dea autoarei operei calomnioase pocăinţă. (Da, ştiu, nu este o încheiere trendy, nu se potriveşte cu veacul neo-marxist în care ne aflăm!)

Mihai-Andrei ALDEA