AFR DESPRE COMUNISM ȘI FEMINISM

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

                                                         

UN BLESTEM CARE ASPIRĂ LA REALITATE:

COMUNISMUL FEMINIST

Se profilează la orizont încă o utopie amăgitoare: comunismul feminist, ori versiunea comunistă a mişcării feministe contemporare. După cum puteţi anticipa, ea propune abolirea familiei şi a căsătoriei. Motivele, însă, diferă de cele propuse de Marx ori de mişcarea pentru drepturile „minorităţilor sexuale” cu privire la abolirea familiei.

Feminismul şi mişcarea

pentru drepturi a femeilor

Despre feminism ca doctrină toxică am scris relativ des de-a lungul anilor, folosind toate canalele mediatice AFR. Feminismul, însă, nu trebuie confundat cu mişcarea femeilor pentru drepturi egale cu bărbaţii şi egalitatea de şanse. Mişcarea pentru egalitate a femeilor a început pe la mijlocul secolului XIX şi s-a încheiat pe la sfîrşitul anilor ‘60 și începutul anilor ‘70. De jumătate de secol ne confruntăm cu versiunea feministă a relaţiilor de familie, valori, religie, politică, societate, avort, căsătorie, egalitate de şanse şi altele asemenea.

Mişcarea pentru egalitate a femeilor a fost, fără îndoială, o mişcare legitimă. E suficient să privim în urma ca să ne dăm seama de statutul inegal pe care femeile îl deţineau în societate înaintea anilor ‘60 şi să apreciem eforturile şi rezultatele pozitive obținute între timp. Femeile au obţinut dreptul la vot. Apoi dreptul de a candida şi a fi alese în structurile politice. Și nu în ultimul rînd, dreptul de a deţine proprietate pe numele lor. În ţările anglo-saxone, în mod tradiţional, femeile nu puteau deţine proprietate pe numele propriu, ci doar prin intermediul soţilor lor. La locul de muncă femeile erau excluse din anumite profesii ori nu puteau să deţină anumite funcţii în management. Puţini dintre noi ştim, de exemplu, că pînă în anii ‘60 în Statele Unite femeile în general nu puteau deţine cărţi de credit pe numele lor. Ca atare, progresul făcut trebuie cunoscut şi aplaudat.

Privind valorile, mişcarea femeilor pentru egalitate era şi a rămas conservatoare. Era împotriva avortului, femeile văzînd în copii o viaţă umană care merită şi necesită să fie adusă pe lume. Era împotriva divorţului. Era pentru fidelitate şi monogamie, pentru integritatea căsătoriei şi a familiei, împotriva pornografiei şi a prostituţiei.

Feminismul radical şi antivalorile

Lucrurile, însă, au început să se schimbe radical în anii ‘60, cînd mişcarea pentru egalitatea a femeilor din America s-a scindat, iar mişcarea feministă a început să domine discursul public privind egalitatea femeilor în societate, ce înseamnă ea şi ce politici trebuie adoptate pentru a dobîndi noul concept de egalitate între sexe.

Avortul, mai mult că orice altceva, a cauzat sciziunea din interiorul mişcării pentru egalitate a femeilor, ducînd, în 1972, la ruptura ireversibilă între femeile conservatoare şi cele feministe, cele dintîi fiind împotriva avortului, iar cele din urmă pentru.

În America, mişcarea pentru egalitate s-a scindat pe la începutul anilor ’70, la convenţia anuală a femeilor care se ţinea atunci la Houston. Femeile conservatoare s-au retras din convenţie şi au ţinut un congres separat, într-o locaţie diferită a metropolei. Încercările de reconciliere au eşuat, iar în toamna lui 1972 cele două grupări din mişcarea pentru egalitate a femeilor s-au scindat ireversibil. Atunci s-a ţinut şi ultimul congres al mişcării pentru egalitate, la Washington DC, unde a fost propusă și o rezoluţie pro avort. Se spune că dezbaterile între cele două grupări au fost furtunoase, au ţinut pînă pe la 2 ori 3 dimineaţa, cînd multe dintre femei au plecat de la dezbateri. Votul s-a ţinut fără ca ele să fie prezente, iar unii afirmă că el a fost dat fără ca cvorumul necesar să fi fost atins. Rezoluţia pro-avort a trecut, moment în care între femeile conservatoare şi cele feministe ale Americii a izbuncnit un război ideologic care încă e în derulare.

În 1973 feministele au dobîndit dreptul la avort ca urmare a unei decizii emise de Tribunalul Suprem al Statelor Unite. În acelaşi an femeile conservatoare au lansat mişcarea pro-viață din America, o mişcare fondată în mare majoritate pe implicarea femeilor creştine, iar apoi prin asocierea soţilor lor. De atunci conflictul ideologic între aceste două grupuri de femei continuă și se intensifică. Femeile conservatoare s-au înrolat în politică pentru a aboli avortul. Ce e mai puţin cunoscut însă este ca şi între feministe există o mişcare anti-avort, care însă e puţin influentă.

Între timp, feministele au devenit şi mai radicale: anti-familie, anti-căsătorie, anti-bărbati, anti-valori, anti-creștine, pro-avort şi pro-păgînism. În ultimii 50 de ani ele au radicalizat un număr tot mai mare de femei tinere, multe dintre ele devenind politicieni. Universităţile americane au lansat așa-zisele feminist studies, adică programe de specializare în feminism care de la an la an devin tot mai radicale.

Comunismul feminist: ideile bizare

şi periculoase ale lui Sophie Lewis

Anul acesta, feminista Sophie Lewis, a publicat Full Surrogacy Now: Feminism against Family. La cele 224 de pagini pe care le are, cartea aceasta e una dintre cele mai radical anti-familie şi anti-crestinism din cîte s-au scris vreodată.

Full Surrogacy Now: Feminism against Family („Surogatul cuprinzător: feminismul împotriva familiei”) ne aminteşte că visul comunist e încă viu şi la lucru. În special visul şi obiectivul lui Karl Marx, menţionat în Manifestul Comunist, de abolire e familiei şi căsătoriei.

În Full Surrogacy Now: Feminism against Family, Lewis propune abolirea familiei, a căsătoriei, a relaţiilor biologice dintre părinţi şi copii, şi înlocuirea lor cu relaţii de „dragoste, afecţiune şi ataşament" între copii şi oricare adulţi care au posibilitatea financiară să-i crească, fie ei părinţi biologici, sociali ori de altă natură.

Lewis e o feministă de tipul celor mai radicale. Propune abolirea familiei biologice şi înlocuirea ei cu ceea ce ea numeşte gestational communism („comunismul gestațional")! Conform ideilor ei, procrearea e un tip de muncă ca şi oricare altă ocupaţie, o profesie care „face copii" pe bandă rulantă, aşa după cum Renault face maşini şi Boeing avioane. Această ocupaţie aparţine femeilor care doresc să-şi „împrumute" uterul pentru o vreme, contra cost, să aducă pe lume copii. Această ocupaţie e „surogatul”.

Nu oricare femeie, zice Lewis, e pregătită pentru această profesie. Fetusul e, zice ea, un parazit care se atașează de peretele uterului şi femeile care nu-l doresc pot să-l elimine. Asta înseamnă avort. De aceea, sarcina poate fi o vocaţie doar pentru femeile care doresc să fie plătite pentru asta. Această vocaţie e surogatul. Iar o dată aduşi pe lume, copiii sînt crescuţi „într-o comună bazată pe tovărăşie şi înfrăţire”, o noţiune care pe noi, românii, ne duce înapoi în timp la anii ’50, cînd comuniştii au format comunele şi colectivele agricole.

Aspectele genetice ale procreării sînt irelevante pentru Lewis, deoarece, în final, materialul genetic al bărbaţilor şi al femeilor devin „o amestecătură”, asemenea unei omlete.

Lewis propune diferenţierea între „familia privată” şi „familia publică”. În familia privată copiii aparţin părinţilor biologici, iar în cea publică – comunei şi societăţii. Familia publică, ori comună, a existat înainte de familia privată, zice ea, familia privată fiind o invenţie a capitalismului modern. Familia comună era „polimaternală”, adică un grup de copii erau crescuţi, în comun, de un grup de mame.

Naşterea e o chestiune murdară, în opinia lui Lewis. În cuvintele ei, naşterea e „urît mirositoare, murdară, sîngeroasă şi bestială”. Legătura între mama şi copilul biologic e o „invenţie a bărbaţilor de rasă albă, nişte demoni capitalişti care impun patriarhatul femeilor pentru a se menţine la putere”. Familia privată pe care bărbaţii de rasă albă o impun generează „abuz”, pe cînd cea publică liberates women („eliberează/emancipează femeile”).

Nu doar familia se impune a fi abolită, dar şi noţiunea de sex ori gen. În cartea ei, Lewis nu foloseşte cuvintele „femei” ori „fete”, ci „persoane impregnate” (femeile) şi „persoanele care impregnează”, adică lasă femeile însărcinate (bărbaţii). E vorba, deci, de un vocabular nou, nu doar de idei noi.

Pentru ce şi la ce foloseşte trupul uman? – întreabă Lewis Pentru un scop determinat la nivel biologic? Nu. Atunci pentru ce? Pentru a fi folosit de fiecare dintre noi așa cum dorim. Sifilis hedonist în fază terțiară!

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082

www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro

LIBRĂRIA SOPHIA: N. C. PAULESCU 150

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

A treia ediție a crestomației comentate

Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Știința mărturisitoare,

apărută la Editura Christiana din București, 

se lansează chiar în ziua în care se împlinesc 

150 de ani de la nașterea marelui savant.

UPDATE 31 OCTOMBRIE 2019:
Puteți accesa AICI înregistrarea video a lansării.

ROST: ȘOCUL REFERENDUMULUI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

CE ȘI CÎT SE POATE ÎNVĂȚA

DIN RADIOGRAFIA UNUI EȘEC

FRANCO: RĂZBUNAREA BESTIEI ROȘII

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

SOCIALIȘTII ȘI-AU FĂCUT DAMBLAUA:

RĂMĂȘIȚELE LUI FRANCO AU FOST STRĂMUTATE

DIN VALLE DE LOS CAÍDOS

FRANCISCO FRANCO (1892-1975)

Probabil că Francisco Franco, Antonio Salazar și Ion Antonescu sînt cele mai nedreptățite personaje istorice din Europa secolului XX. Pentru mine Franco rămîne salvatorul Spaniei de comunism și ultimul mare lider creștin al Europei. Dar Franco nu doar că a contracarat comunismul în numele creștinismului (por España y por Dios): a ținut Spania în afara celui de-Al Doilea Război Mondial, a salvat monarhia spaniolă și a lăsat în urma lui o țară unită și prosperă (una, grande, libre), de care, din păcate, stînga și-a bătut joc apoi, pînă în ziua de azi. Eu nu zic că nu va fi avut și păcate (cine n-are?), dar ele pălesc în fața marilor lui isprăvi istorice și a nobleții idealului în care a crezut. Cu păcate sau fără, el ar fi meritat să odihnească în ctitoria lui din Valle de los Caídos (unde se află și mormîntul lui José Antonio Primo de Rivera, probabil următorul „obiectiv” a răzbunării roșii). Nu pot să nu-mi exprim amărăciunea (ca să nu zic dezgustul) față de „asurzitoarea tăcere”, lașă și fatalmente complice, a unor pretinși „oameni de dreapta” de la noi asupra sacrilegiului comis în Spania, în joia de dinainte de Halloween. Se confirmă încă o dată că marele paradox al așa-zisei „drepte” actuale este acela că nu-i preocupată atît de a-și apăra temeiurile și tradiția, cît de a fi cît mai pe placul stîngii (sau măcar de a o deranja cît mai puțin), simțind că acolo se află, de fapt, „pîinea și cuțitul”!!! (Venind mai la ale noastre, oare acum trebuie să ne așteptăn la demolarea monumentului Moța-Marin de la Majadahonda, receptat și el ca un „simbol” al franchismului?)

Răzvan CODRESCU

RIDENDO CASTIGAT MORES (CXIV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

REPETABILA POVARĂ?

„AȘ VREA SĂ MĂ ÎNVEȘMÎNTEZ ÎN VERDE”

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

O pățanie a tenorului Ion Piso 

în plin proletcultism

Sînt greu de imaginat condiţii mai neprielnice pentru elanurile şi aspiraţiile unui artist decît cele aduse de „tăvălugul revuluţiei” proletare. România intra, treptat, sub zodia sinistră a „aflărilor în treabă” (sintagma o întrebuinţa şi Petre Ţutea: „Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români”), îndepărtîndu-se de sine, de propria istorie şi de şansa unui viitor pozitiv în contextul civilizaţiei europene. Entuziasmul stahanovist al începuturilor va fi repede înlocuit de un formalism decerebrat şi steril, ale cărui consecinţe le mai resimţim şi astăzi.

Cînd nu e de-a dreptul abject şi criminal, comunismul e stupid şi absurd, iar realitatea bate orice imaginaţie. Iată, bunăoară, istoria morăriţei în toiul proletcultismului: un tovarăş venit „de sus” îl cheamă la direcţiune pe tînărul tenor Ion Piso (care se implicase în editarea în româneşte a unor cicluri de lieduri, între care şi Frumoasa morăriţă de Schubert, pe versuri de Wilhelm Müller). „Tovarăşe Piso, nu eşti mulţumit cu situaţia în care te afli? De ce ne faci greutăţi, tovarăşe Piso?”, îl admonestează politrucul. Cel admonestat e nu doar nelămurit, ci de-a dreptul perplex: „Dar despre ce este vorba?! Nu înţeleg...”, bolboroseşte, amintindu-şi brusc de toţi cei prigoniţi din familia sa. „Tovarăşe Piso, avem dovezi! Nici noi nu înţelegem cum un artist ca dumneata (?), recunoscut (??) şi recompensat (???) de regimul nostru, în loc să-şi vadă de treabă, face propagandă fascistă, legionară!”. Acuzatul e tot mai năuc, dar i se azvîrle sub ochi teribila „dovadă”, în care recunoaşte corectura ciclului Frumoasa morăriţă, aşa cum o trimisese deunăzi la tipografie. Politrucul dă paginile şi, ajungînd la liedul IN GRȔN WILL ICH MICH KLEIDEN („Aş vrea să mă înveşmîntez în verde”), izbucneşte cu indignare: „Ce înseamnă asta?! Îţi dai seama, tovarăşe Piso?”. Răsuflînd pe jumătate uşurat, tenorul se apucă să-i explice povestea, încercînd să-l lămurească asupra valorii metaforice sau simbolice a culorii verzi în contextul cu pricina. Greu, politrucul pare a începe totuşi să priceapă, e în fond un tovarăş cumsecade, şi are pînă la urmă revelaţia soluţiei... „politice”: „Schimbă culoarea, tovarăşe, ce dracu’, şi am rezolvat toată chestia!”. Pînă la urmă Frumoasa morăriţă avea să apară după o lungă întîrziere, fără revizuirea „politică” respectivă, dar cu o amplă postfaţă explicativă, ca nu cumva să se smintească ingenua „clasă muncitoare”! „Ce zici? Nu-i aşa că regimul trecut nu se juca (nici) cu... traducerile?”...

.

Răzvan CODRESCU

Pour la bonne bouche...