RIDENDO CASTIGAT MORES (IV)

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe...

Stadiul integrării...

SCURT RĂSPUNS UNUI „COMENTATOR”

SUMARUL BLOGULUI

Unul dintre comentatorii de pe acest blog („Corneliu”) îmi scrie, cu o vădită nuanţă provocatoare (am pus eu diacriticele): „D-l Racu îşi arată din nou colţii pe blogul d-lui Târziu, tot cu legionarii incompatibili cu creştinismul, că de toate celelalte a uitat demult. Poate că ar fi bine să contribuiţi la o punere la punct, împreună cu alţii de acolo, mai ales că pe blogul lui vă atacă şi pe dvs. personal”. Îi răspund aici, mai la vedere, ca să fie limpede şi la îndemînă pentru toţi cititorii blogului.

Ca să-i fac, creştineşte, o plăcere d-lui Racu, 

am căutat o poză în care să port cămasă roşie, 

convins că dumnealui o va vedea verde...

Rău fac d-l Târziu că îl mai postează şi d-l Grigoriu că se angajează într-o polemică devenită demult oţioasă. Poţi convinge (sau măcar poţi încerca să convingi), cu argumente materiale sau principiale, pe cineva de bună-credinţă şi teafăr la cap. D-l Racu, din păcate, a dovedit cu prisosinţă că nu este nici una, nici alta. Ce şi cum mai poţi discuta cu un om care se încăpăţînează (supralicitînd, de regulă, în marile posturi bisericeşti) să susţină, monocord şi maniacal, incompatibilitatea cu creştinismul a unei mişcări din care au făcut parte cîteva mii de preoţi şi călugări, şi cu care au simpatizat alte cîteva mii (printre care mai mulţi ierarhi bisericeşti şi majoritatea marilor duhovnici români ai secolului XX), care a dat sute de martiri ai Crucii (în temniţele comuniste şi nu numai) şi despre care un Mircea Eliade a putut afirma ferm (nu doar în vîrtejul epocii, ci şi la deplina maturitate, cînd toate mizele şi patimile tinereţii se stinseseră demult) că a fost singura mişcare de la noi care „a luat în serios creştinismul şi Biserica”, socotind-o (ca şi întemeietorul ei, al cărui „cîntec de lebădă” a fost memorabila mărturie creştină a însemnărilor de la Jilava) mai mult „o sectă mistică” decît o grupare politică?!

Pe un daltonist e zadarnic să încerci să-l lămureşti asupra culorilor (de nuanţe nici nu mai vorbesc). Între altele, orice i-ai spune sau i-ai face, d-l Racu vede verde – ca să nu zic „cai verzi pe pereţi” – peste tot, chiar şi acolo unde roşul este pentru oricine evident. Iar verdele este pentru dumnealui culoarea diavolului, faţă de care negrul păleşte de departe.

Sau ce aş putea eu discuta cu un om (aici, evident, nu numai bolnav, dar şi profund „necinstit sufleteşte”, ca să vorbesc – sîc! – ca legionarii) care poate pretinde că eu aş unelti „legionăreşte” nu cu vechii legionari (care aproape că nu mai există) sau cu noii legionari (care mă înjură pe unde apucă), nu cu cine ştie ce protocronişti sau naţional-securişti, nu cu cine ştie ce extremişti sau terorişti de pe mapamond, ci cu însăşi puterea politică actuală din România, cot la cot cu d-l Vladimir Tismăneanu (pe care nici nu-l cunosc personal) şi cu d-l Teodor Baconsky (pe care nu l-am mai văzut faţă către faţă de ani de zile), şi nu numai în „solda” PDL-ului şi a preşedintelui Băsescu (despre care am scris lucruri grele chiar pe acest blog), dar chiar în aceea a… Fundaţiei „Konrad Adenauer” şi – ţineţi-vă bine! – a intereselor oculte ale Germaniei (rămînînd, adaug eu în paranteză, să mai învăţ şi nemţeşte, ca să pot sluji cît mai bine cauza germană – ca d-l Pleşu, bunăoară, cu care, după un alt „iluminat” al blogurilor, întreţin relaţii homosexuale şi mănînc din osînza „Noii Europe”, chit că n-am călcat niciodată în sediul de pe strada Plantelor!)?!

În faţa unor asemenea enormităţi – din care se vede că între d-l Racu şi d-l Roncea e mai multă asemănare decît iniţiala numelor – eu unul cred că tăcerea este singura reacţie cît de cît normală (presupunînd că te poţi raporta normal la anormalitate). De la o vreme, cînd îl citesc pe d-l Racu, mi-e ruşine mie, cum se zice, de ruşinea dumnealui…

Partea bună este că d-l Racu se descalifică singur prin fixitatea ideilor şi prin absurditatea mistificărilor (mai mult sau mai puţin calomnioase), aşa că mă îndoiesc că cineva (cu excepţia – interesată – a d-lor Fedorovici şi Platon) îl mai poate lua în serios (necum să-i mai dea şi credit). Prin urmare, îndrăznesc să-i sfătuiesc pe mai tinerii mei prieteni Claudiu Târziu şi Paul Slayer Grigoriu să lase racul să fiarbă doar în apa propriului său blog (şi, eventual, să mediteze asupra paradoxului că numai pe sine, oricît de roşu ar deveni prin fierbere, d-l Racu nu se vede… verde).

Răzvan CODRESCU

Reclamă Coca-Cola... văzută de d-l Racu

Pentru că vreau să încerc să mă ţin de cuvînt, 
la acest scurt răspuns nu voi posta eventualele comentarii. 

INTERMEZZO LIRIC: AURORALĂ

SUMARUL BLOGULUI

Ilustraţie de Drazenka Kimpel (2007)

Fată crudă ca o mladă,

nu lăsa pe ochi să-ţi cadă

noaptea pletelor, din care

nici o steauă nu răsare.

Şarpele cel vechi de zile,

cu amurgul în pupile,

stă la pîndă să te fure

din cuibarul slavei pure.

Tu pe gleznele mlădii

ca un lujer să te ţii

şi să caţi cu ochii teferi

după licăr de luceferi.
Din aievea pînă-n vis

lasă-ţi sufletul deschis

şi păzeşte-l, gînd cu gînd,

în altarul tău plăpînd,

unde tainic Duhul vine

să se roage cu suspine.

Răzvan CODRESCU 

DIN ULTIMUL INTERVIU AL PĂRINTELUI CALCIU

SUMARUL BLOGULUI

Anul acesta, pe 23 noiembrie, vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006) ar fi împlinit 86 de ani. I-a fost dat însă să se strămute la cele veşnice acum cinci toamne, cu numai două zile înainte de a fi ajuns să împlinească 81 de ani. De atunci, în fiecare noiembrie, au avut loc adevărate pelerinaje la mormîntul său de la Petru-Vodă. Dacă oficialităţile (laice sau bisericeşti) nu s-au prea deranjat să-i cinstească memoria, evlavia populară, sprijinită pe alocuri şi de cea monahicească, s-a raportat constant la el ca la un reper de sfinţenie: Părintele Calciu rămîne, în conştiinţa populară a ortodoxiei româneşti, o aleasă figură duhovnicească, dar mai cu seamă cea mai reprezentativă figură a luptei şi rezistenţei anticomuniste din sînul Bisericii Ortodoxe Române.

Moartea sa a survenit cu puţin înainte ca preşedintele Traian Băsescu să pronunţe solemn în Parlamentul României, după 17 ani de subterfugii şi tergiversări, condamnarea oficială a comunismului ca regim criminal, ilegitim şi antinaţional. Ar fi fost de aşteptat ca, în atare context, plecarea dintre noi a Părintelui Calciu, deţinut politic timp de 21 de ani sub comunism (1948-1964; 1979-1984), să fi atras în mai mare măsură atenţia oficialităţilor statului, şi mai cu seamă a Palatului Cotroceni, acolo unde s-a făcut atîta caz de stigmatizarea abuzurilor totalitare şi de cinstirea adevăraţilor “disidenţi”. Iată însă că în funeraliile sale nu s-a implicat nici o instituţie şi nici o personalitate oficială laică, iar la Radu-Vodă, în inima Bucureştiului, unde trupul său neînsufleţit a zăbovit pentru două zile, şi la Petru-Vodă, unde a fost înmormîntat pe 3 decembrie, n-a putut fi remarcată, măcar în treacăt, vreo prezenţă politică sau culturală de rang înalt. Cam la fel se întîmplase şi cu o jumătate de an mai înainte, la moartea legendarului Ion Gavrilă Ogoranu, marele supravieţuitor şi mărturisitor al rezistenţei armate anticomuniste din munţi. Ceea ce a ridicat şi continuă să ridice un serios semn de întrebare asupra onestităţii, sincerităţii şi lucidităţii celor care se împăunează astăzi la noi cu o întreagă retorică anticomunistă. S-au tras în anii din urmă salve de tun la funeraliile unor foşti nomenklaturişti (cazul Ion Dincă, sinistrul demnitar ceauşist poreclit “Ion Te-leagă”, îngropat cam în aceeaşi perioadă cu Părintele Calciu), dar nici una dintre marile figuri ale luptei şi rezistenţei anticomuniste n-a beneficiat de o cinstire pe măsură din partea “aleşilor” naţiunii, nici a intelectualilor “formatori de opinie”...

Paris, rue Jean de Beauvais: intrarea în Catedrala Mitropolitană 

În răspărul acestei cecităţi strigătoare la cer (compensate în 2006 doar de implicarea la nivel înalt a lumii clericale, în frunte pe atunci cu între timp adormitul întru fericire Părinte Patriarh Teoctist), s-au înscris anul acesta (sîmbătă 19 noiembrie) parastasul şi evocarea organizate la Paris (Catedrala Mitropolitană a Sfinţilor Arhangheli din rue Jean de Beauvais), cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Iosif Pop, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, în cadrul ciclului de evocări “Martor” (inaugurat în vară prin evocarea lui Mircea Vulcănescu), închinat figurilor martirice ale rezistenţei şi luptei creştine anticomuniste din România secolului XX (după Mircea Vulcănescu şi Gheorghe Calciu, evocaţi anul acesta, vor urma la anul Valeriu Gafencu şi N. Steinhardt). Sufletul recentului eveniment comemorativ au fost, pe lîngă Î.P.S. Iosif, tînărul preot şi consilier cultural Emilian Marinescu, d-na preoteasă Alexandra Marinescu şi părintele Constantin Târziu, superiorul de la St. Jean de Beauvais. A fost proiectat video-interviul realizat de monahul Moise de la Oaşa (2005) şi au luat cuvîntul şi cîţiva invitaţi din ţară care l-au cunoscut îndeaproape pe fostul deţinutul politic, profesorul şi preotul Gheorghe Calciu – cel prea mare şi prea viu ca să poată fi cuprins cu adevărat chiar şi de tot mai încăpătoarea “uitare românească”.

Paris, rue Jean de Beauvais: Martori în Catedrală

Aici, pe blog, am ales să postez de data aceasta, spre dreapta pomenire a Părintelui Calciu, selecţiuni din ultimul său interviu amplu, acordat jurnalistului Claudiu Târziu. Textul integral se regăseşte şi în volumul Testamentul Părintelui Calciu (1925-2006). Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, volum alcătuit de Răzvan Codrescu, Lucian D. Popescu şi Claudiu Târziu, Editura Christiana, Bucureşti, 2007. (R. C.)

Paris, 19 noiembrie 2011: parastas pentru Părintele Calciu

«BISERICA FACE POLITICA LUI HRISTOS»

Părintele Gheorghe Calciu se raportează, în toate demersurile sale de angajament public, cu precădere la tineri. Mesajul său creştin este indisolubil legat de mesajul naţional, în duhul cel mai pur al tradiţiei ortodoxe. Am încercat să obţinem de la Părintele Gheorghe Calciu un diagnostic duhovnicesc la criza societăţii româneşti de azi. În acest sens, am identificat cîteva dintre posibilele cauze ale crizei, pe baza cărora am formulat mai multe întrebări. A rezultat un interviu atipic...

[…] Ce anume credeţi că îi vatamă sufleteşte cel mai mult pe tineri?

Două sînt racilele majore ale generaţiei tinere actuale: lipsa unei credinţe religioase ferme – ortodoxe, în cazul României – şi superficialitatea morală. Toate celelalte sînt adjuvante şi catalizatori spre cădere: televiziunea, internetul, sexismul, alcoolismul, drogurile, sectele, muzica demonică, distrugerea gustului pentru frumos, lenea, labilitatea psihică şi intelectuală etc.

Cum ne putem feri de cele vătămătoare de suflet, într-o lume în care comunicarea este tot mai artificială, deşi mult mai rapidă, identitatea este strivită de globalizare, iar credinţa diluată de informaţia abject manipulată?

În catacombele politicii internaţionale, care este, în esenţa ei, una antihristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, izolarea individului şi controlarea lui pînă la desfiinţare prin toate mijloacele de monitorizare şi propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; asistăm la instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internaţional uns de cineva “din adîncuri”. Acest guvern va fi înzestrat cu funcţii şi calităţi mistice, aşa cum s-a procedat cu partidul unic în ţările comuniste. Cum să ne apărăm? Punînd în locul valorilor promovate de anticreştini exact opusul lor. Şi încă ceva: există un filtru mental împotriva fluxului uriaş al informaţiei care ne asaltează şi o vitejie a binelui.

În ce fel ne va schimba globalizarea? Trebuie să ne opunem tăvălugului ? Şi dacă da, cum?

Globalizarea nu este o sinteză a lucrurilor. Ea nu este nici măcar o analiză. Costache Oprişan [poet-filosof, martir al închisorilor comuniste – n. n.] spunea că diavolul este numai analitic: analizează pînă la distrugere. Dumnezeu este sintetic: El creează. Globalizarea este simplă aglomerare. Globalizatorii de azi nici măcar nu au justificarea teoriilor marxiste care susţineau că aglomerarea cantitativă duce la salturi calitative. Ceea ce, în continuarea gîndirii lui Oprişan, ar însemna că dracul globalizării este un prostovan, nu un deştept.

Mulţi dintre cei care mă întîlnesc se miră de mine că nu m-a afectat cu nimic stilul american. Le dau totdeauna exemplul gîştii care trece prin apă şi nu se udă. Sînt imun la toată această oală uriaşă americană, în care toate se topesc spre a da naştere, chipurile, unei naţiuni americane – care, după toate aparenţele, nu se va naşte niciodată –, pentru că numai cei slabi de înger se americanizează urgent şi vorbesc engleza cu un accent românesc  îngrozitor, iar româna cu un accent american îngrozitor.

Dacă nu luăm în seamă globalizarea, ci o privim ca pe o ladă de gunoi, nu avem de ce ne teme. Dar cum grămada asta de gunoi uriaşă, s-ar putea să devină, într-adevăr, un uriaş “tăvălug”. În acest caz, vom înţelege de ce spune Mîntuitorul: “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a hotărît să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32). […]

Se tot vorbeşte despre multiculturalism, dar puţină lume pricepe ce va să spună acest cuvînt. E bun, e rău multiculturalismul?

Multiculturalismul este marea găselniţă a “evanghelismului” masonic al epocii noastre. De fapt, nici nu prea înţeleg bine ce înseamnă pentru ei multiculturalism. Eu am copilărit într-un sat, Mahmudia, din Delta Dunării, cu o populaţie amestecată. Dacă aş folosi sistemul procentelor, aş putea spune că jumătate din populaţie era românească, iar cealaltă jumătate era formată din (în ordine descrescîndă): lipoveni şi ruşi,  turci, tătari şi evrei (aceştia din urmă erau vreo 15-20 de familii, care se ocupau cu micul negoţ rural). Uneori, din cauza gheţurilor, satul rămînea izolat două-trei luni pe an. Influenţele “democrate” nu prea ajungeau pe la noi. Era însă credinţa ortodoxă, simplă, dar adevărată. Mi-aduc aminte că învăţătorul din sat şi-a cumpărat un radio prin 1937. Aproape că ne făceam cruce cînd treceam pe lîngă casa lui, ca de ucigă-l toaca!

La şcoală venea toată lumea, de bine, de rău. În afara orelor de clasă oficiale, preotul rus ţinea lecţii de scris în limba rusă. Învăţau Azbuchea, citeau, învăţau cântarea bisericească, ceea ce la noi nu se facea decît parţial în şcoală. Hogea îi învăţa şi el pe copii scrierea arabă şi Coranul. Cursurile la “limbi străine” erau obligatorii pentru etnia respectivă şi benevole pentru noi, românii. Dar dacă mergeam la cursurile ruseşti sau mahomedane, noi eram obligaţi să ne conformăm disciplinei lor, care era mult mai dură decît în clasele noastre. Mai puţini mergeam pe la ruşi, fiindcă toată ziua eram cu copiii lipovenilor şi aveam un vocabular de bază aproape suficient pentru comunicarea la nivelul nostru. Mergeam mai mulţi pe la turci, pentru că hogea preda şi lecţii de caligrafie: scrierea rondă…

Fiind copii, discutam toate problemele de scris, de limbă, cultură şi istorie. Ne certam, ne împăcam, făceam prietenii, mai ales cu turcii şi tătarii, care aveau o concepţie oarecum diferită despre prietenia adevărată. Prietenii adevăraţi se numeau “arcadaşi” – cred că “arcadaş” însemna frate – şi erau gata la orice sacrificiu al unuia pentru altul.

Dacă asta este multiculturalism, i-aş invita pe oficianţii mistici ai Europei Unite să se ducă la Mahmudia, în Delta Dunării, să ia lecţii de adevărat multiculturalism de la învăţător, popă şi hoge. Deşi cred că multe se vor fi schimbat şi pe acolo în rău sub influenţa culturii masono-europene…

După opinia Sfinţiei Voastre, tinerii trebuie sau nu să se implice în politică? Dar preoţii? Şi dacă da, în ce fel să o facă?

Aceasta este o mare şi dureroasă preocupare pentru mine. În primul rînd, ceea ce se întîmplă în America, în Europa şi în România nu este politică, ci politicianism, ceea ce este cu totul altceva. Politica este implicarea cetăţeanului în treburile cetăţii. O datorie nobilă. Politicianismul este implicarea cetăţeanului în jefuirea cetăţii şi a locuitorilor ei. Cînd Hristos îl ajuta pe cel sărac, îi alunga pe speculanţi din templu, îi numea pe Irod vulpe şi pe farisei morminte spoite, făcea politică nobilă. Politicianismul vine cu o serie nesfîrşită de instituţii demonice după el, viaţa socială este murdărită pînă în cele mai intime fibre.

Desigur, Biserica face politică, şi trebuie să facă, dar politica Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Cetatea se mîntuieşte prin Biserică. Dacă Biserica stă în afara cetăţii, înseamnă că a dezertat de la datoria ei: ea nu-l mai mustră pe conducătorul ticălos, nu-l mai apară pe cel sărac, nu mai propovăduieşte cuvîntul în societate, în închisori, în şcoli, în lumea tinerilor pierduţi, în casele bogaţilor (îndemnîndu-i la milostenie şi restituind astfel măcar o parte din bunurile furate de la cetăţean), nu se mai ridică împotriva corupţiei.

În preajma ultimelor alegeri, am discutat cu tineri, cu preoţi şi chiar cu unii ierarhi posibilitatea ca Biserica să vindece rănile ţării, să moralizeze viaţa publică şi, mai ales, lumea politică, prin implicarea preoţilor în politică. Nu în sensul formării unui partid creştin cu preoţi şi ierarhi în el, ceea ce ar fi constituit o abatere de la linia trasată de Hristos şi o coborîre în arena politicianistă, unde fiarele sălbatice i-ar fi sfîşiat, ci prin promovarea unor persoane civile în viaţa politică. Asta însemna ca Biserica, în fiecare sat şi oraş, să-şi dedice o parte din timpul său cetăţii, în sens politic nobil, să vadă care sînt cetăţenii buni, cei mai buni şi necorupţi, pentru a fi promovaţi în alegeri. Aceştia să fie oameni de credinţă, cu fapte bune, cu duhovnic care să depună bună garanţie pentru ei, promovînd astfel o elită politică pe baze morale şi nu pe o propagandă deşănţată sau pe bogăţia acumulată prin jaf. Astfel, baza propagandei candidaţilor nu s-ar mai fi făcut cu cheltuieli enorme din furtul organizat, ci prin cuvîntul Bisericii. Părea o utopie, şi era, atîta vreme cît lumea bisericească, de la vlădică şi pînă la ultimul credincios, poporul lui Dumnezeu, nu înţelege misiunea politică a Bisericii, aşa cum am arătat mai înainte.

Îmi aduc aminte că un preot, la o conferinţă în Timişoara pe această temă, mi-a spus public: “Părinte, Preacuvioşia Voastră ne spuneţi aici nişte lucruri pe care nouă ne este frică şi să le gîndim!”. Era exprimarea unei stări de fapt, întreţinute cu voie sau cu ne-voie în lumea românească. Dacă s-ar fi făcut aşa, fără zdruncinarea şi fără acuzaţiile teatrale din timpul propagandei electorale, nu ar mai fi fost nevoie de preşedintele Băsescu – o tranziţie la o lungă perioadă de tranziţie – şi nici de implicarea României în războaie nedrepte din spaţiul Orientului, sau în adăpostirea unor închisori secrete în care tortura este tratamentul prizonierului de război, aşa cum pare a se fi întîmplat. Nici o instituţie din România nu ar putea face această revoluţie în spirit. Numai Biserica. Singură Ortodoxia.

În această perspectivă, oamenii politici buni nici nu ar fi avut nevoie să facă o propagandă religioasă (eu sînt însă pentru aceasta), pentru că oamenii i-ar fi recunoscut din faptele lor: “După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20).

Mai sunt persoane exemplare – modele pentru tinerii români?

Am mai afirmat că există multe persoane exemplare: intelectuali excelenţi, preoţi cu har, monahi de mare sfinţenie, ierarhi cu viziuni largi şi cu putere de sacrificiu. Unii sînt contestaţi, alţii nu. Dacă revoluţia îşi devorează propriii săi copii, cu atît mai mult o face tranziţia. Epoca noastră este un lanţ nesfîrşit de tranziţii consecutive. “Dar cine va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui” (Matei 10, 22).

Ierarhia B.O.R. – cu cîteva excepţii notabile – a fost rezervată faţă de mai toate iniţiativele cultural-religioase venite dinspre mireni, iniţiative care năzuiesc la a determina o renaştere morală şi spirituală. Care să fie motivul?

Cred că motivele sînt mai complexe decît cele sugerate în întrebare. În primul rînd, ierarhia nu are încredere în grupările laice, după experienţa cu Oastea Domnului. În perioada persecuţiei, o parte din Oastea Domnului a devenit protestantă, fără să fi renunţat la titulatură. Şi mai este şi astăzi.

În al doilea rînd, o presă satanizată şi antiortodoxă stă la pîndă, gata să sfîşie orice ierarh sau preot pentru cea mai mică greşală, reală sau imaginară. Această teamă a dus la acţiuni necugetate temeinic din punct de vedere bisericesc – sub ameninţarea presei dezlănţuite ca un cîine scăpat din lanţ – ale ierarhilor, cum a fost condamnarea părintelui Daniel Corogeanu de la Tanacu, chiar înainte ca Justiţia să-şi fi spus cuvîntul ei – adevărat sau fals. Această atitudine a favorizat o sentinţă juridică finală total falsă, pentru că Părintele Daniel şi cele patru măicuţe nu au mai avut nici un loc unde să-şi plece capul, nici un scut.

În al treilea rînd, această tendinţă constatată a mirenilor spre o excentricitate faţă de autoritatea Bisericii duce la pieire: Extra Ecclesia nulla salus. Mîntuirea sufletelor lor este Biserica şi ierarhia ei.

În sfîrşit, prin structura ei, Biserica este foarte prudentă cu afirmaţiile ierarhiei, spre a nu crea sminteală în lumea credincioşilor. Cu atît mai mult această precauţie va lucra asupra laicilor. Nu vreau să spun că această precauţie nu este bună. Dimpotrivă. Dar cînd este exagerată, ea duce la asuprirea spiritului şi a minţii. Cei mai puţin tineri, alături de noi, cei bătrîni, îşi amintesc foarte bine elucubraţiile care se rosteau la adresa lui Ceauşescu de către cei mai mari intelectuali ai noştri: scriitorii spuneau că ei au învăţat de la Ceauşescu să scrie, pictorii că de la el au învăţat adevărata pictură, sculptorii la fel. Intelectualii şi artiştii se supravegheau unii pe alţii, ca să vadă dacă se încalcă în vreun fel principiile marxiste; ba, din teamă, autorii se cenzurau pe ei înşişi mai tare decît o făcea cenzura oficială!

Înainte de ultima arestare a mea, am participat la o adunare eparhială. Printre altele, un redactor şef de la o revistă bisericească din Bucureşti se lăuda că, de cînd este el în funcţie, Departamentul Cultelor nu i-a respins niciodată vreun articol. Şi erau cîţiva ani buni de cînd conducea. Asta înseamnă că era mai drastic decît erau cenzorii oficiali. Pe vremea aceea nu aveai dreptul să spui, de exemplu, că Mîntuitorul a venit în lume să ne mîntuiască pe toţi, ci numai pe cei credincioşi, şi alte lucruri asemănătoare. Respectivul şef de redacţie anticipa reacţiile Departamentului Cultelor. Anticiparea lui însă depăşea cu mult reacţiile comuniştilor de la Culte! […]

Există o “reţetă” a rezistenţei creştineşti şi culturale a tinerilor români în faţa provocărilor veacului?

Cred că această problemă a fost dezbătută pe tot parcursul acestui interviu. Nu există reţete pentru Duh.

Să luăm, de pildă, integrarea euroatlantică – nu va face vreo mutaţie spectaculoasă la nivelul individului. Vedeţi, Franţa este aceeaşi ca şi cea dinainte de integrare, Anglia la fel. Credinţa sau necredinţa nu s-au modificat prin integrare, ci prin ignoranţa celor de jos, sau prin demonizarea lor, care vine pe căi mai subtile decît prin pretenţiile nu ştiu cărei baronese. Ceea ce se va schimba va fi posibilitatea de călătorie a individului, eventual posibilitatea lui de afirmare ca valoare, sau subordonarea lui economică, fie prin subordonarea totală voinţei trustului, fie prin sărăcirea lui totală, creîndu-se acea categorie de homeless sau de revoltaţi permanent, ceea ce nu este invenţia Europei Unite şi nici a Americii. Într-o ţară industrializată pînă la refuz, în care bunul trai este, ca în America, ceva tangibil, studiul şi cultura devin nişte mofturi. Elitismul politic şi economic atinge nişte culmi şi atunci ţările bogate vor cumpăra creiere străine, cum face America. Dar o credinţă tare, o inimă demnă, o cultură solidă şi o nobleţe a duhului nu pot fi cumpărate. O ţară industrializată excesiv nu favorizează dezvoltarea spirituală, decît prin “evadarea” individului din ea, spre Biserică.

Rolul Bisericii într-o viitoare Românie – intrată în vîltoarea apocaliptică a tehnicizării – este de a salva sufletele de la pieire. De a-i reînvăţa pe oameni ce este umilinţa faţă de Dumnezeu, ce înseamnă iubirea de El şi de aproapele, virtutea, abstinenţa, şi de a redescoperi frumuseţea originară a lumii din spatele falsei frumuseţi de plastic a lumii moderne. Să-l facă pe om autentic.

Interviu realizat de
Claudiu Târziu

Î.P.S. Iosif, după parastas, de vorbă cu doi foşti deţinuţi politici 

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Părintele Calciu: portret biografic (cu bibliografie)

* Părintele Calciu e cu noi: Biserica în lumea contemporană

* Părintele Calciu şi "Uriaşul adormit"

* Un cuvînt al Părintelui Calciu

* Cuvintele vii ale Părintelui Calciu

* Gheorghe Calciu în documentele C.N.S.A.S. (I)

* Povestea unei convertiri

* Intermezzo despre mînie (un text al Părintelui Calciu)
* Ultima cuvîntare publică a Părintelui Calciu (consemnată de Lucian D. Popescu)
* Parastasul de 4 ani al Părintelui Calciu (consemnare de Erast Călinescu)
* Piteşti: mărturii referenţiale
* Hristos a înviat în inima ta! (Noul cuvînt către tineri al Părintelui Calciu)

* Prigoana cea dinăuntru (Cazul Părintelui Gheorghe Calciu)
* Richard Wurmbrand văzut de... legionari
* Părintele Calciu şi homo americanus

 

ALEXANDRU CIORĂNESCU 100

SUMARUL BLOGULUI

Jumătatea acestei luni este marcată de împlinirea a 100 de ani de la naşterea enciclopedistului şi scriitorului poliglot Alexandru Ciorănescu (n. Moroeni, 15.XI.1911 – m. Santa Cruz de Tenerife, 19.XI.1999), una dintre cele mai mari personalităţi ale vechiului Exil românesc şi ale culturii umaniste a secolului XX.

Postez aici, uşor revizuită, o scurtă prezentare mai veche, în care am încercat să-i schiţez biografia şi bibliografia esenţială, precum şi paginile ce i-au fost dedicate în numărul 103 al revistei Rost: un text despre Alexandru Ciorănescu (al d-nei Lilica Voicu-Brey) şi un text de Alexandru Ciorănescu (în care acesta îl evocă pe marele Iorga). Pentru o lectură mai lesnicioasă, clicaţi pe fotografiile paginilor de revistă, spre a le aduce la dimensiunile monitorului. (R. C)

Scriitorul, traducătorul, teoreticianul, criticul şi istoricul literar român Alexandru Ciorănescu, profesor la Universitatea La Laguna şi unul dintre cei mai mari comparatişti europeni din epoca postbelică, se stabilise la Tenerife, în Insulele Canare, după ce petrecuse mai mulţi ani la Paris, întîi ca oficial al Statului Român, apoi – din 1946 – ca refugiat politic. A lăsat în urma sa o operă imensă, deopotrivă de erudiţie şi de creaţie, fiind un adevărat fac-totum în domeniul larg al ştiinţelor umaniste.

Din vasta sa bibliografie personală se cuvin menţionate aici măcar cîteva titluri (le înşir în ordinea cronologică a primelor ediţii): monografia Alexandru Depărăţeanu din 1936 (constituind debutul său editorial în domeniul literaturii); L’Arioste en France, I-II (teza sa de doctorat, apărută întîi la Paris, în 1939, apoi reeditată la Torino, în 1963); Teatrul românesc în versuri şi isvoarele lui (Bucureşti, 1943); El barroco o el descubrimiento del drama (La Laguna, 1957; trad. rom. Gabriela Tureacu: Barocul sau descoperirea dramei, Cluj-Napoca, 1980), probabil lucrarea sa cea mai faimoasă pe plan mondial, echivalînd cu o adevărată revoluţionare a studiilor despre curentul baroc – atît ca mod de a vedea lumea, cît şi ca stil artistic şi literar; Diccionario etimológico rumano (La Laguna, 1958-1966; trad. rom. Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin: Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2002) – pînă deunăzi singurul dicţionar etimologic serios şi larg răspîndit al limbii române; Bibliographie de la littérature française du XVI-e siècle (Paris, 1959); Le couteau vert (roman, Paris, 1963, sub pseudonimul Alexandre Treize; trad. rom. Ileana şi Mihai Cantuniari: Cuţitul verde, Bucureşti-Montréal, 1993); traducerea Divinei Comedii în franceză, cu introducere şi note (Lausanne, 1964, 2 vols.), considerată de unii cea mai bună versiune franceză a poemului dantesc (deşi nu este rimată); Principios de literatura comparada (La Laguna, 1964; trad. rom. Tudora Şandru Mehedinţi: Principii de literatură comparată, Bucureşti, 1997); Bibliographie de la littérature française XVII-e siècle (Paris, 1967); Colón humanista. Estudios de humanismo atlántico (Madrid, 1967), figura lui Cristofor Columb [Cristóbal Colón] fascinîndu-l de-a lungul întregii vieţi, ca şi pe bunul său prieten Vintilă Horia; Bibliographie de la littérature française du XVIII-e siècle (Paris, 1969); L’avenir du passé. Utopie et littérature (Paris, 1972; trad. rom. Ileana Cantuniari: Viitorul trecutului. Utopie şi literatură, Bucureşti, 1996); Bibliografía franco-española: 1600-1715 (Madrid, 1977); Le masque et le visage. Du baroque espagnol au classicisme française (Geneva, 1983); Amintiri fără memorie, I: 1911-1934 (Bucureşti, 1995); Care Daniel? (roman, Bucureşti, 1995). Un manuscris cu 12 povestiri scrise în franceză, Guignol triste, datat 1974, a fost tradus în româneşte şi editat de Simona Cioculescu: Paiaţă tristă, Bucureşti, 2002.

În 1991, la împlinirea vîrstei de 80 de ani, s-a editat la Madrid un volum omagial, Alexandru Cioranescu. L’homme et l’œuvre, sub egida între timp dispărutei Fundación Cultural Rumana, mai ales prin osteneala regretatului Aureliu Răuţă. Reunind semnături ilustre, româneşti şi străine, volumul rămîne de o mare valoare documentară, inclusiv sub aspect bibliografic. Între timp a apărut însă excelenta teză de doctorat a cercetătoarei Lilica Voicu-Brey, A. Cioranescu. Biografía intelectual de un comparatista (La Laguna, 2006), şi în româneşte, de aceeaşi autoare, volumul Alexandru Ciorănescu. Bibliografie: 1930-2010 (Tîrgovişte, 2009).

De-a lungul vieţii a participat cu destulă regularitate la manifestările culturale importante ale Exilului românesc (a fost, din 1987, membru de onoare al Academiei Româno-Americane din California şi, din 1988, membru fondator al Fundaţiei Culturale Române de la Madrid) şi a scris în presa românească din străinătate (Limite, Ethos, Revista Scriitorilor Români, Apoziţia etc.), de pe poziţii moderate de dreapta (a fost un anticomunist convins, dar nu un împătimit al luptelor politice).

În ultimii ani ai vieţii, Alexandru Ciorănescu a făcut mai multe vizite în România (redescoperindu-şi cu emoţie locul natal – com. Moroeni, jud. Dîmboviţa, unde astăzi casa Ciorăneştilor este amenajată, de puţină vreme, ca muzeu), a publicat aici cîteva volume inedite de beletristică şi memorialistică şi a acordat numeroase interviuri (cf., între altele, Crisula Ştefănescu, Între admiraţie şi iubire. De vorbă cu Alexandru Ciorănescu, Bucureşti, 2000), inclusiv televizate.

Pe 19 noiembrie 1999, în pragul noului veac şi mileniu, s-a strămutat la cele veşnice ultimul ilustru “român universal” al inegalabilei generaţii interbelice; cu el – chiar dacă mai puţin cunoscut pe acasă – se încheia un grandios capitol de cultură românească în exil (marcat de personalităţi precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu, Bazil Munteanu, Eugen Coşeriu, Ştefan Lupaşcu, Sergiu Celibidache etc.), faţă de care generaţiile noi ar trebui să resimtă o mare şi smerită responsabilitate, precum şi un imbold spre adevărata vrednicie creatoare – singura care ne poate legitima durabil pretenţiile de europenitate.

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

* De la Petru Cercel la Alexandru Ciorănescu

* Al. Ciorănescu despre Meşterul Manole

DE VEGHE LA CUMPĂNA VREMILOR

SUMARUL BLOGULUI

După volumul – deja epuizat – Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric (Ed. Christiana, Bucureşti, 2009), în care-şi adunase memoriile şi versurile din închisoare, fostul deţinut politic Demostene Andronescu (n. 1927) îşi adună în volumul de faţă o bună parte din textele publicate în paginile revistei sibiene Puncte cardinale (1991-2010), al cărei redactor-şef adjunct a fost. Tematica acestora este fie politică, fie culturală, şi acoperă, dintr-o măsurată şi coerentă perspectivă de dreapta, multe dintre problemele cu care lumea noastră s-a confruntat, adeseori dramatic, în ultima jumătate de secol, dar mai ales în ultimii 20 de ani. În spatele analistului stă un moralist discret, dar nedezminţit, precum şi conştiinţa mărturisitoare a unei întregi generaţii mucenicite, căreia se pare că Dumnezeu i-a dat gură să strige mai mult decît avem noi urechi să auzim…

Căderea de a “monitoriza” critic “mersul istoriei” şi de a amenda falsele axiologii ale vremii i-o conferă autorului, mai mult decît o anume statură intelectuală (e licenţiat în Istorie şi consacrat ca poet al închisorilor), lupta anticomunistă de o viaţă, şi mai ales cei 12 ani de detenţie politică (dintre 1952 şi 1964), despre care vine vorba, nu o dată, şi în cartea de faţă, ce cuprinde nu doar articole şi recenzii (cu tentă mai mult sau mai puţin polemică), dar şi mărturii de certă valoare documentară, completînd cu multe detalii inedite memoriile publicate anterior.

Autorul, dar şi eu, ca editor, ne-am confruntat cu problema deloc uşoară a structurării acestui volum, alcătuit din texte destul de eterogene (ca tematică, stil şi întindere), optînd în cele din urmă pentru soluţia ordinii cronologice (datele de apariţie ale articolelor, menţionate la finele fiecărui text) – cea mai simplă, dar, în condiţiile date, cea mai coerentă şi mai relevantă. Este, într-un fel, sub aspecte diverse, dar dintr-un unghi de vedere unificator, povestea lumii româneşti din ultimele trei sferturi de veac, cu accent firesc pe provocările răstimpului în care textele au fost scrise şi publicate (1996-2010). Succesiunea cronologică are şi avantajul de a reda devenirea, “viul vieţii”, referenţialitatea contemporană. Sînt, pînă la urmă, figuri, idei, fapte, situaţii cu care, într-o măsură sau alta, ne-am confruntat cu toţii (şi care, în multe privinţe, continuă să ne marcheze pînă azi).

Se înţelege că, la introducerea în volum, textele au fost supuse unei necesare “diortosiri”, atît auctoriale, cît şi editoriale, îndreptîndu-se anumite “scăpări” şi/sau operîndu-se cîteva adaosuri lămuritoare, dar fără sacrificarea “profilului” iniţial. Selecţia lor aparţine autorului, dar titlul cărţii este editorial.

N-am mai reluat aici informaţiile bio-bibliografice despre autor care se regăsesc în ampla prefaţă (pp. 5-15) a volumului de memorii şi versuri citat mai sus (şi pregătit deja şi el pentru reeditare).

Sigur că nu putem – nici eu, nici autorul – să nu închinăm un gînd aparte celui care a fost Gabriel Constantinescu, întemeietorul şi directorul Punctelor cardinale, care anul acesta ar fi devenit nonagenar. Volumul se încheie, de altfel, cu textul intitulat “Modelul Gabriel Constantinescu” – o reverenţă, dar şi un capăt de crez.

Poate că într-un fel, în lamura ei, povestea Punctelor cardinale nu s-a isprăvit, ci de-abia începe…

Răzvan CODRESCU

(Cuvîntul înainte

al volumului)

Modelul Gabriel Constantinescu

“Eu fac parte dintr-o generaţie crescută în cultul datoriei împlinite”, preciza regretatul nostru frate întru năzuinţi şi neîmpliniri, Gabriel Constantinescu, într-un ultim interviu acordat, nu demult, unui confrate mai tânăr. Şi s-a străduit până în ultima clipă a vieţii să fie la înălţimea generaţiei lui, îndeplinindu-şi cu abnegaţie toate îndatoririle.

În 1940, după absolvirea Liceului “Gheorghe Lazăr” din oraşul natal, deşi nutrea vădite înclinaţii pentru ştiinţele umaniste şi pentru matematici, intuind că în acel moment de cumpănă ţara avea nevoie de ostaşi bine pregătiţi, a renunţat la pasiunea lui şi s-a înscris la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie, nu pentru a face carieră militară, ci pentru a se pregăti ca ostaş. A terminat şcoala militară cu brio (a fost şef de promoţie), în 1942, dar cum războiul era în toi, a refuzat “locul călduţ” ce i s-a oferit la Regimentul de Gardă Călare (drept recompensă pentru performanţele obţinute în timpul şcolii) şi a cerut să fie trimis pe front. Din acel moment viaţa tânărului Gabriel Constantinescu a intrat pe o altă traiectorie. Nu împlinise nici 22 de ani când, la sfârşitul lui august 1944 (deci la o săptămână după semnarea actului de trădare de la 23 august, eufemistic numit “armistiţiu”), a fost literalmente livrat ruşilor “la pachet”, împreună cu alţi aprox. 180.000 de ofiţeri, subofiţeri şi ostaşi, de către cei care semnaseră acest nesăbuit act de capitulare fără condiţii (regele, oamenii politici, noii capi ai oştirii etc.). Căci aceasta a fost actul de la 23 august 1944: “capitulare fără condiţii”. Şi ruşii l-au considerat ca atare şi s-au comportat ca atare, luând în captivitate aproape întreaga armată română de pe frontul din Moldova, care, la ordinul noului “comandant suprem”, nu a mai opus nici o rezistenţă. Abia pe ziua de 12 septembrie, după ce cuceriseră fără luptă aproape întreaga ţară, au semnat şi ei “actul” impropriu numit până azi “armistiţiu”.

Sub auspiciile acestei “înfrângeri prin trădare” a început calvarul prizonieratului tânărului sublocotenent Gabriel Constantinescu, precum şi al tuturor celor căzuţi în mâinile ruşilor împreună cu el. “Era cu totul altceva dacă am fi fost capturaţi luptând. Învinşi în luptă, ne-am fi supus voinţei lui Dumnezeu, pe când aşa spectrul trădării ne-a urmărit multă vreme, căci înfrângerea prin trădare este mult mai cumplită decât înfrângerea în luptă” – îmi spunea odată, la un taifas de taină, căci eram buni prieteni şi adesea ne confesam unul altuia.

Încă de la începutul captivităţii, el şi mulţi alţii au înţeles care vor fi consecinţele acestui nefast act de trădare a intereselor naţionale: boşevizarea ţării şi transformarea ei într-o gubernie sovietică.  Şi, din nefericire, nu s-au înşelat.

Cu trecerea timpului, tânărul, încă necopt la începutul captivităţii, s-a maturizat, suferinţa ajutându-l să înţeleagă ce înseamnă “teroarea istoriei”. La luptă nu a renunţat însă. În lagărele prin care a trecut (Mînăstîrca, Oranki, Uscioara – botezată de prizonieri “Gaura Dracului” –, Krasnigorsk, Marşansk şi altele) a cunoscut destui ofiţeri (şi tineri ca el, şi din generaţii mai vârstnice) care “credeau cu tărie că datoria lor este să continue lupta, pentru a-şi salva sufletele şi onoarea de ostaşi, dar mai ales pentru ca să se ştie că, în dispreţ faţă de netrebnicia celor care au trădat ţara la 23 august, există în inima Uniunii Sovietice o enclavă de spiritualitate românească, o mână de români demni, care refuzau să-şi vândă sufletele şi conştiinţa comunismului apatrid şi bezbojnic”. Printre aceşti ofiţeri  dispuşi să continue lupta erau şi mulţi legionari, majoritatea ofiţeri în rezervă. Fără să ştie prea multe despre ei şi despre legionarism, tânărul sublocotenent a fost cucerit de dârzenia şi de principiile lor de viaţă, dar mai ales de puterea lor de dăruire şi de jertfă. Şi-a făcut mulţi prieteni printre ei, unii adevărate legende ale lagărelor sovietice, cum ar fi avocatul Nae Cojocaru, avocatul Puiu Atanasiu, magistratul Teodor Dragomirescu, Puiu Chivulescu, Aurel State, avocatul Victor Clonaru şi, nu în ultimul rând, profesorul Radu Mărculescu, care, deşi nu era nici el legionar, se alăturase grupului respectiv, între ei legându-se o strânsă şi trainică prietenie. Împreună cu aceştia, la care s-a adăugat şi un important contigent de ofiţeri mai în vârstă, în special unii din generaţia celor care făcuseră şi primul război mondial, a luat parte la toate acţiunile întreprinse împotriva abuzurilor administraţiei lagărelor respective şi a bestialităţii cu care erau trataţi. Aceste manifestări şi proteste au culminat cu greva foamei din 1946, a celor aproximativ o sută de ofiţeri  din “fiorosul izolator” de la Uscioara (“Gaura Dracului”), precum şi cu “legendara” grevă a foamei de la Mînăstîrca, din 1948, unde se găsea majoritatea ofiţerimii române, acţiune care a luat proporţii de masă, la ea participând peste 1500 de oameni. Greva de la Uscioara, din 1946, s-a soldat cu obţinerea de către grevişti a dreptului de a beneficia de prevederile Convenţiei de la Haga, semnate şi de Uniunea Sovietică, în care se stipulează clar că ofiţerii prizonieri nu sunt obligaţi să muncească, iar cea de la Mînăstîrca, din 1948, s-a soldat cu repatrierea, în luna mai a aceluiaşi an, a majorităţii prizonierilor români.

Iată cum caracterizează Radu Mărculescu, în cartea sa Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, această victorie: “Putem spune răspicat şi cu toată mândria că, dintre toate neamurile aflate în captivitatea sovietică, noi, românii (mai precis ofiţerimea română), am fost singurii care am reuşit (în lagărul Mînăstîrca-Oranki, februarie 1948, printr-o cvasiunanimă grevă a foamei, ce-a antrenat peste 1500 de participanţi) să constrângem discreţionara putere sovietică să ne repatrieze. Această repatriere, smulsă stăpânirii, [...] a încununat periplul captivităţii noastre cu un final apoteotic. Ne-am luat atunci revanşa pentru toate umilinţele şi toate înjosirile acestei robii de dimensiuni biblice şi deschideri apocaliptice...”

Printre cei care s-au repatriat atunci (în mai 1948) s-a numărat şi Gabriel Constantinescu. Întors la Sibiu, nu a zăbovit prea mult pentru a se “reface” după cei aproape 4 ani de calvar, ci, revenind la prima sa pasiune, filosofia, în pofida potrivniciei vremurilor, s-a apucat de studii. Profitând de un decret al Ministerului Educaţiei, prin care se creau o serie de facilităţi celor ce, din cauza războiului, îşi întrerupseseră studiile, a reuşit să termine Facultatea de Filosofie în doi ani. La această performanţă, de foarte mare ajutor i-au fost cunoştinţele şi informaţiile obţinute în lagărele de prizonieri prin care trecuse. Fiind o fire iscoditoare şi dornic de învăţătură, a folosit orice prilej ce i se ivea pentru a-şi îmbogăţi bagajul de cunoştinţe. Iată cum îl caracterizează Radu Mărculescu, în cartea amintită, din acest punct de vedere: “Îmi amintesc cu multă plăcere de băieţi ca Liiceanu, Titu Preotu, Soso Cătuneanu, dar mai ales de Gabi Constantinescu, inteligent şi cu o scormonitoare curiozitate intelectuală, cu care mai făcea incursiuni în biata mea memorie, scuturându-mi-o de toată bruma de cunoştinţe filosofice sau literare câte regimul de foame şi de mizerie fiziologică al acestor ani nu apucase încă să mi le şteargă de pe scoarţa cerebrală...  Ştiind bine nemţeşte, făcuse legături strânse şi cu nemţii şi cu austriecii, de la care împrumuta cărţi, pe sub mână, fireşte, că doar eram într-un lagăr de pedeapsă. Ce şoc am putut să fac când într-o bună zi mi-a venit în mână cu un Hölderlin, unul din poeţii mei dragi, pe care-l citisem în ţară în traducerea lui Philippide, iar acum, după cinci ani de convieţuire cu nemţii, aveam, în fine, satisfacţia să-l pot citi în original! Ce să mai spun când mi-a venit cu opera dramatică a lui von Kleist (Ulciorul spart, Pentesileea etc.)...”. Tot în lagăr, şi tot  cu cărţi împrumutate de la nemţi, după cum mi-a mărturisit în repetate rânduri, a avut şi el prilejul să citească în original pe Kant, pe Hegel, pe Schopenhauer şi pe alţi filosofi germani, aşa încât atunci când s-a înscris la facultate avea deja un fond aperceptiv bine sedimentat, ceea ce explică performanţa de a-şi trece licenţa după numai doi ani.

După trecerea examenului de licenţă, în 1950, este arestat pentru activitate împotriva regimului comunist deja instaurat în ţară şi este condamnat la 10 ani temniţă grea, trecând prin numeroase închisori şi lagăre de muncă de pe cuprinsul noii Republici Populare (Jilava, Aiud, Caransebeş, Lugoj, Gherla, lagărele de muncă de pe Canal, minele de plumb Baia Sprie, Valea Nistrului etc.). La expirarea pedepsei, în 1960, se afla la Gherla, dar nu este pus în libertate, ci i se fixează domiciliu obligatoriu în Bărăgan (Satu Nou-Viişoara). Aici se căsătoreşte şi tot aici i se naşte şi primul copil, în 1961. I se permite să plece din domiciliul obligatoriu, împreună cu familia, în 1962. Se stabileşte în Sibiu, dar cum nu i se permite să lucreze într-un post mai apropiat pregătirii sale, este obligat să presteze munci necalificate pe diferite şantiere de construcţii. După câţiva ani de muncă pe aceste şantiere, înţelege că nu-şi va putea schimba statutul social decât recalificându-se într-o meserie mai lucrativă. Luând această hotărâre, la aproape 45 de ani, în 1967, redevine student (e adevărat că la fără frecvenţă) la Facultatea de Cibernetică din Bucureşti, pe care o absolvă în 1972. Cu această nouă meserie reuşeşte să se angajeje ca informatician în cadrul Centrului de Proiectări din Sibiu, unde lucrează până la pensionare, în 1987.

După aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989, se implică, cu toată convingerea, în înfiinţarea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, despre care credea, la vremea respectivă, că va putea deveni, în peisajul social confuz şi inconsistent care se anunţa a fi societatea românească postcomunistă, o adevărată instanţă morală. Din păcate, însă, nu a fost să fie aşa...

Cu aceleaşi bune intenţii şi cu acelaşi entuziasm a participat şi la constituirea Uniunii Democrat-Creştine din România, care, de asemenea, l-a decepţionat destul de repede şi l-a făcut să înţeleagă că speranţele din decembrie ’89 au fost doar o amăgire. Instalarea în fruntea “trebilor cetăţii” a unor indivizi proveniţi din eşalonul doi al fostului Partid Comunist, “lupi deghizaţi în blănile de oaie” ale unei “democraţii originale”, dar mai ales spulberarea “sublimului fenomen al Pieţii Universităţii” l-au adus cu picioarele pe pământ pe încăpăţânatul “reacţionar de cursă lungă” care a fost Gabriel Constantinescu. Din toate aceste dezamăgiri şi decepţii s-au născut Punctele cardinale. Înţelegând mai bine decât oricare dintre noi, cei care ne-am alăturat lui, că, în circumstanţele actuale, lupta pentru edificarea unei drepte viabile nu poate fi dusă doar pe tărâm politic, s-a străduit şi a reuşit să dea acestei lupte şi o dimensiune transcendentă, impunând publicaţiei pe care a ctitorit-o – şi asupra căreia a vegheat aproape 20 de ani – regândirea valorilor creştineşti şi naţionale ale poporului român. Căci, după cum judicios observa regretatul Paul Barbăneagră, “adevărata dreaptă este meta-politică, situându-se, prin conţinut şi aspiraţii, nu la dreapta «centrului», ci în inima văzduhului, între Ierusalimul Ceresc şi întruchiparea lui lumească, între adevărurile revelate şi tumultul cetăţii...”.

(Puncte cardinale, mai 2010, p. 2)

Demostene ANDRONESCU

(Textul care încheie
volumul aflat sub tipar)

ÎNTRE BISERICĂ ŞI RELIGIE

SUMARUL BLOGULUI

CHRISTOS YANNARAS ÎN ROMÂNIA

Sub egida Fundaţiei Anastasia, în perioada 15-20 noiembrie 2011, la Bucureşti, Sighişoara şi Cluj-Napoca, vor fi ţinute o serie de conferinţe-dezbatere ale profesorului grec Christos Yannaras pe tema cărţii sale Contra religiei, recent apărute la Editura Anastasia. Autorul va răspunde întrebărilor şi tuturor interpelărilor publice. Cartea va putea fi achiziţionată la faţa locului.

Programul conferinţelor este următorul:

Bucureşti

Biserica Stavropoleos – marţi 15.11, ora 18:00 (public restrîns)

Academia Română/Aula mare – miercuri 16.11, ora 11:00 (intrare liberă)

Biserica Sf. Silvestru – miercuri 16.11, ora 18:00 (intrare liberă)

Sighişoara
Sala Barocă a Primăriei – joi 17.11, ora 18:00 (intrare liberă)

Cluj-Napoca

Casa Radio (str. Donath nr.160) – vineri 18 11, ora 18:00 (intrare liberă)

„Biserica şi religia sînt două realităţi incompatibile şi ireconciliabile, precum viaţa şi moartea, libertatea şi necesitatea, dragostea şi interesul. Nu există loc pentru un compromis, o realitate o anulează pe cealaltă. Doar Biserica vesteşte dispariţia contradicţiilor de nedepăşit, certifică în mod empiric faptul că s-a prăbuşit «zidul»: că moartea se poate preschimba în viaţă, că necesitatea poate rodi libertate. Este suficient să luptăm pentru a renunţa la interesul propriu. Catalizatorul transcenderii oricărei contradicţii este dragostea extatică, dragostea reală, care este şi modul existenţei Treimice reale – principiu cauzal al oricărui existent. […]

Religia este interes instinctual individual, Biserica este strădanie a eliberării de interesul individual. Fără interesul individual, instinctual naturii umane, strădania eliberării de natură ar fi fost necunoscută, la fel ca şi persoana ca ipostază a libertăţii. Şi asta înseamnă că, fără nevoia instinctuală de religie, strădania bisericească de renunţare la religie ar rămîne fără obiect. Vorbim de strădanie, prin urmare şi de eşecul ei inevitabil, de ratarea strădaniei. Tocmai din acest motiv, eventualitatea, dar şi dinamica transformării în religie urmăreşte evenimentul eclezial de-a lungul întregii lui evoluţii istorice. […]

Pînă la seceriş, neghina se va înmulţi laolaltă cu grîul. Orice încercare de «despărţire» presupune primejdia smulgerii grîului împreună cu neghina”. (Christos Yannaras, Contra religiei)

„Contra religiei naşte automat un vehement «contra Yannaras». Trăirea religioasă se simte grav ultragiată, impudic şi nemilos pusă pe tocător, dar, mai cu seamă, lovită din toate părţile cu cruzime şi fără evlavie. De unde acest parapon revanşard împotriva lucrării profesorului grec?

O cauză ar putea fi perspectiva filosofică şi diversitatea competenţelor şi punctelor de vedere convocate – semiologie, estetica stilurilor, istoria culturii, drept canonic, iconologie –, abordare atipică pentru o carte cu tematică pronunţat teologică.

Or, dacă autotul riscă să pună pe tapet tema fierbinte a «pierderilor» ecleziologice înregistrate şi de Biserica Răsăritului după schisma din 1054, nu riscă, în schimb, să o trateze decît prin limbajul ingenioasei sale filosofii a credinţei, care îi este propriu şi pe care îl foloseşte în mod curent. În loc de comuniune euharistică, va scrie, mai curînd, relaţionare de dragoste întru Hristos. Formulare surprinzătoare, care irită strana religioasă…

O altă cauză ar putea fi însuşi modul de a arăta făţiş şi în ordinea importanţei duhovniceşti cauzele acestor pierderi. La origine se află irumperea in istorie a modului de existenţă exploziv şi fără precedent al Bisericii, «trăirea bisericească avînd trăsături care răsturnau termenii religiozităţii naturale, instinctuale», notează autorul. […]

În fine, şocul cărţii este resimţit din plin în clipa în care cititorul constată stupefiat că proba de netăgăduit a deteriorărilor ecleziologice semnalate de autor nu trebuie căutată prea departe, ci în însuşi modul său de a crede. Iritarea maximă o produce confruntarea cu o serie de constatări desprinse de autor direct din experienţa vieţii bisericeşti, binecunoscute oricărui creştin «practicant», îmbisericit. Acesta este pus în situaţia, pe de o parte, de a controla şi decide dacă semnalările gravelor abateri ecleziologice sunt reale şi adevărate, iar, pe de altă parte, de a purcede la un examen sever al propriei credinţe, pentru a evalua urgent starea trăirii sale bisericeşti. […]

Contra religiei este cartea primului scriitor bisericesc şi trăitor al ortodoxiei, a cărui trezvie ecleziologică, coagulată sub forma unei lucrări sistematice, mărturiseşte public individualismul credincioşiei ortodoxe actuale, criza «relaţionării» euharistice şi pagubele ontologice consecutive acestor alunecări. Ea nu oferă soluţii, nici paleative pravoslavnice antireligioase. În schimb, compară ingenios statul neghinei şi grâului laolaltă în mirişte, din binecunoscuta parabolă a Împărăţiei, cu statul experienţei ecleziale şi a trăirii bisericeşti laolaltă în cuprinsul Bisericii. La stingerea lumii, neghina toată va fi făcută snop şi va fi definitiv arsă de Domnul. Dar numai de El! Pînă atunci, avertizează autorul, bobul de grîu trebuie vegheat neîntrerupt şi neîntrerupt ferit de neghină… Atît”. (Sorin Dumitrescu, Contra Yannaras)

ANASTASIA - «CARTE DE FOLOS LA TOATĂ VREMEA» - ANASTASIA

SFÎNTUL ARHANGHEL GAVRIIL

SUMARUL BLOGULUI

De cele mai multe ori îngerii apar ca slujitori anonimi ai voinţei divine. Trei dintre făpturile îngereşti sînt totuşi bine individualizate în conştiinţa lumii creştine şi frecvent reprezentate iconografic: arhanghelii Mihail, Gavriil şi Rafail; ei sînt întîistătătorii cetelor îngereşti mai apropiate de oameni şi puternic implicate în iconomia mîn­tuirii noastre. După tradiţia biblică, arhanghelii (îngeri de vază, stă­tători dinaintea Tronului dumnezeiesc şi purtători la cer ai rugăciunilor celor drepţi) sînt în număr de şapte, dar în textele canonice şi în cele „bune de citit” nu apar nominalizaţi decît cei trei de mai sus. În iconografia ortodoxă, ce-i drept, apare reprezentat uneori şi un arhanghel Uriil (în tandem cu Rafail, aşa cum Gavriil este cel mai adesea reprezentat în tandem cu Mihail); despre acesta se face pomenire într-o apocrifă a Vechiului Testament (Cartea lui Enoh), dar n-are individualitatea pregnantă a celorlalţi trei. Alţi arhangheli, nominalizaţi oscilant în unele apocrife biblice (Raguel, Sariel, Iermiel) sau scrieri rabinice (Barachiel, Iehudiel, Zedachiel), n-au fost asimilaţi ca atare în tradiţia creştină.

Gavriil (al cărui Acatist îl postez aici) – mesagerul marianic prin excelenţă (începînd cu Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Născătoarei de Dumnezeu), numit liturgic cînd „preafrumosul”, cînd „înveselitorul”, şi reprezentat în biserici mai ales pe uşa diaconească din dreapta uşilor împărăteşti – este arhanghelul Bunei Vestiri (“Bucu­ră-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvîntată eşti tu între femei...” – Luca 1, 28 şi urm.), purtătorul predilect al mesajelor Domnului. El apare, în ambele Testa­mente, drept că­lă­u­zitorul spre adevăr şi vestitorul celest al Cuvîntului dumnezeiesc, fiind cunoscut mai ales datorită profetului Daniel şi evanghelistului Luca. Gabri’El înseamnă în evreieşte „Dum­nezeu a fost puternic”.

*

În urmă cu vreo zece ani, constatînd că nu existau în limba română acatiste închinate anume Sfinţilor Arhangheli Gavriil şi Rafail, ci numai Sfîntului Arhanghel Mihail sau Sfinţilor Arhangheli în genere, m-am lăsat purtat de năzuinţa de a încerca să umplu acest gol, cu rugăciunea şi cu condeiul. Am alcătuit mai întîi “Acatistul Sfîntului Arhanghel Rafail”, cinstit ca ocrotitor al cununiilor, pe care l-am publicat iniţial în cartea mea Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002), iar Dumnezeu m-a ajutat ca în anul următor să duc demersul pînă la capăt, alcătuind şi “Acatistul Sfîntului Arhanghel Gavriil” (apărut iniţial în numărul pe noiembrie 2003 al revistei Puncte cardinale). Ambele acatiste au fost incluse ulterior în cele două ediţii ale micului volum intitulat Acatistele Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafail şi al Îngerului Păzitor (Ed. Christiana, 2004 şi 2006) şi în ediţiile a IV-a şi a V-a (din 2004 şi 2006) ale masivului volum de Acatiste scos de Ed. Christiana şi de Sf. Mănăstire Nera, cu binecuvîntarea şi predoslovia Î.P.S. Dr. Laurenţiu Streza (pe atunci Episcop al Caransebeşului, astăzi Mitropolit al Ardealului). “Acatistul Sfîntului Arhanghel Rafail” a mai apărut şi în cele trei ediţii ale îndrumarului intitulat “Biserica de acasă”. Rugăciuni şi rînduieli ortodoxe pentru căsătorie şi binele familiei, tipărit cu binecuvîntarea aceluiaşi ierarh (Ed. Christiana – 2003, 2004 şi 2006).

*

Am alcătuit “Acatistul Sfîntului Arhanghel Gavriil” cu gîndul în primul rînd la Dumnezeu şi la slujitorul Său ceresc, dar apoi şi la cîţiva oameni foarte dragi inimii mele, purtători ai numelui de Gabriel sau Gabriela, unii încă în viaţă, alţii strămutaţi între timp la cele veşnice. Printre aceştia din urmă se numără şi regretatul Gabriel Constantinescu (1921-2010), întemeietorul şi directorul revistei creştine Puncte cardinale (1991-2010), cel care anul acesta, pe 5 noiembrie, ar fi împlinit 90 de ani. Dedic cu precădere această postare memoriei sale, dar le doresc, în ajunul marelui praznic din 8 noiembrie, bucurie întru Domnul tuturor cititorilor acestui blog ce-şi sărbătoresc onomastica de ziua Voievozilor cereşti (cu un gînd aparte către cea care a purtat numele de Gabriela, iar acum a devenit Maica Hristofora). (R. C.)  

ACATISTUL SFÎNTULUI ARHANGHEL GAVRIIL

(Zilele prăznuirii: 26 martie, 13 iulie, 8 noiembrie)

După obişnuitul început, se zice:

Condacul 1
 

Ca pe un crainic ceresc al voii Celui-Preaînalt şi ca pe o călăuză binecuvîntată a nea­­mului omenesc către Hristos, Domnul vieţii şi al învierii, cinstimu-te, Sfinte Voie­voa­de Gavriil, şi închinămu-ne credincioşiei tale ca unei icoane cereşti a slujirii celei fără de preget, strigîndu-ţi ţie cu glasul evlaviei dreptmăritoare:
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!
 

Icosul 1
 

Cu cei şapte sfinţi îngeri voievozi care duc rugăciunile drepţilor la Scaunul Slavei Celui-Preaînalt tu întru mare cinste te numeri şi fără de istov te osteneşti să ne aduci nouă, celor în trup vieţuitori, veştile rînduielilor şi milelor de sus, temeluind nă­dejdea mîn­tuirii după care toată firea suspină, drept care şi noi, cunoscînd prin tine pu­terea lui Dumnezeu, ca de un foc al credinţei ne aprindem de îngereasca ta lu­mină şi cu grai cucernic te agrăim, zicînd:
Bucură-te, cel ce-n faţa Domnului cu cinste şezi;
Bucură-te, proslăvire care nu te-mpuţinezi;
Bucură-te, glas de taină al oştirilor de sus;
Bucură-te, că prin tine s-a vestit Hristos Iisus;
Bucură-te, că Fecioarei dinainte i-ai stătut;
Bucură-te, logofătul Celui fără de-nceput;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul 2

Înaintea celor văzute şi cu trup dăruite, a fost voia lui Dumnezeu să le aducă în fiinţă pe cele nevăzute şi fără de trup, ca pe o oştire slujitoare, să vegheze cerurile şi pămîntul, smerite Sfatului de Taină al Sfintei Treimi, Căreia şi noi ne închi­năm şi-I adu­cem slavă în tot locul şi în tot ceasul, după pilda îngereştilor cete, întru cuminecarea duhului cîntînd: Aliluia!

Icosul 2

Iar îngerului care s-a trufit, voind să troneze pe norii cerului şi asemenea lui Dum­nezeu să împărăţească, osîndă i s-a făcut răzvrătirea lui şi-n beznele adîncului a fost a­lun­gat. Şi tu martor eşti, Gavriile Voievoade, al dreptăţii ce s-a făcut în cer, prin sabia de foc a lui Mihail, cu care dimpreună eşti cinstit. De aceea şi noi, rîvnitori a urma ţie şi îngerescului Sobor, rugămu-te să ne fii întru toate luminător şi să porţi la Domnul rugă­ciunile celor ce cu inimă curată îţi grăiesc ţie unele ca acestea:
Bucură-te, puritate niciodată întinată;
Bucură-te, măreţie ce-n smerenie se-arată;
Bucură-te, că prin tine mîntuirea s-a vestit;
Bucură-te, cel de turma credincioşilor cinstit;
Bucură-te, Voievoade al Soborului ceresc;
Bucură-te, aripi repezi, care nu mai prididesc;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul 3

Doamne, Cel ce le-ai pus pe cele văzute în paza celor nevăzute şi ne-ai luminat no­uă, celor căzuţi în păcat, calea izbăvirii, din vechime şi pînă la plinirea Legii în har şi în adevăr, şi care pînă la sfîrşitul veacurilor ne-ai trimis nouă Mîngîietor, înfiindu-ne milei Tale celei bogate, primeşte prinosul rugăciunilor noastre şi de măsura cea înge­reas­că învredniceşte-ne pe noi, cei ce glas înălţăm către Tine, zicînd: Aliluia!

Icosul 3

Lui Daniil proorocul vedenie i s-a arătat despre sfîrşitul veacurilor şi glas de sus a poruncit lui Gavriil, Arhanghelul tălmăcitor al tainelor dumnezeieşti, să-i tîlcuiască vedenia, spre veşnică pomenire. Iar acela, cu chip de om înfăţişîndu-se, semnele i le-a des­lu­şit, zicînd: „Ia aminte, fiul omului!”. Dinaintea aceluia şi noi ne cutremurăm, ca Daniil odinioară, şi cinstire îi aducem ca unui sol ceresc, grăind către dînsul, într-un duh şi cu un glas:
Bucură-te, strălucire care nu mai înserezi;
Bucură-te, pîrgă nouă a edenicei amiezi;
Bucură-te, cel prin care Daniil văzu departe;
Bucură-te, că prin tine harul Duhului se-mparte;
Bucură-te, că vestit-ai calea prin Ioan deschisă;
Bucură-te, că slujit-ai Evanghelia promisă;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul 4

Unul şi acelaşi a descoperit Sfintei Ana că va naşte la bătrîneţele ei. Unul şi ace­laşi a hrănit-o în Templu pe Fecioara cea între toate aleasă. Unul şi acelaşi l-a încredinţat pe Zaharia că Elisabeta va naşte pe Ioan, Înainte-mergătorul, care Îngerul Pustiei se va numi. Unul şi acelaşi a binevestit Ma­riei, zicînd: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvîntată eşti tu între femei… Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui-Preaînalt te va um­bri… Vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui-Prea­înalt se va chema”. Iar noi acestea ştiindu-le şi cu cre­dinţă mărturisindu-le, pe Dum­nezeu Îl preamărim pentru toate, strigînd: Aliluia!

Icosul 4

Şi auzind Fecioara cuvîntul îngerului Gavriil, şi crezînd nesmintit că la Dumne­zeu toate sînt cu putinţă, s-a smerit voii celei de sus, încuviinţîndu-se zămislirii fără de sămînţă şi naşterii fără de stricăciune, prin care ne-a venit mîntuirea cea dintru început făgăduită. Iar noi, căutînd a urma în credinţă celei ce a zis: „Fie mie după cuvîntul tău!”, laolaltă lui Dumnezeu ne plecăm şi binevestitorului Său îi grăim, iarăşi şi iarăşi:
Bucură-te, bucuria minunatelor pliniri;
Bucură-te, caier tainic al cucernicei iubiri;
Bucură-te, care noaptea o prefaci în zori de lume;
Bucură-te, care-ntîiul I-ai spus Domnului pe nume;
Bucură-te, că primită fuse-a cerului solie;
Bucură-te, că Maria zise preasmerită: “Fie!”;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!
 
Condacul 5

Preamărit eşti, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, Cel ce pentru mîntuirea noas­tră Te-ai întrupat de la Duhul Sfînt şi din Maria Fecioara şi Te-ai făcut om. Şi ai în­durat pentru noi patimă, răstignire şi moarte, iar a treia zi ai înviat din morţi, făcîndu-te temei şi arvună dumnezeiască a învierii celei de obşte. De aceea noi, necurmat, dimpre­u­nă cu îngerii şi cu sfinţii din ceruri, slavă Îţi înălţăm şi grăim: Aliluia!

Icosul 5

După cuvîntul Arhanghelului, Fecioara a zămislit de la Duhul Sfînt şi a născut pe Mîntuitorul şi Lumina lumii, pe Hristos, Răsăritul cel de Sus, întru Care iubirea şi pute­rea Sfintei Treimi ni s-au arătat nouă întregi, în veac şi în vecii vecilor. Iară noi, pe Dumnezeu cel în Treime slăvindu-L, nici pe minunat crainicul Său nu-l uităm, ci cu cinste îl pomenim, grăindu-i întru dreptate:
Bucură-te, crăinicia Răsăritului cel mare;
Bucură-te, îngereasca voii voilor strigare;
Bucură-te, că prin tine harul Domnului se-arată;
Bucură-te, vrednicie cu nimic asemănată;
Bucură-te, fulger tainic între ceruri şi pămînt;
Bucură-te, părtăşia plinătăţii-ntru Cuvînt;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul 6

Ferice de cei ce, în trup fiind, viaţă îngerească duc! Că Dumnezeu, în purtarea Lui de grijă, trimite pe îngerii Săi să ne ocrotească şi să ne pilduiască întru curăţie şi credincioşie, ca să ne învrednicim noi, lucrîndu-ne desăvîrşirea, de împărăţia cea mai dinainte pregătită nouă, unde înşine vom fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer, şi chiar mai presus de îngeri chemaţi. Deci Ziditorului văzutelor şi nevăzutelor să-I aducem prinos fără de pri­hană inimile noastre şi cu rost de sfinţenie să zicem: Aliluia!

Icosul 6

Cel ce pe Fecioară mai dinainte o vestise de naşterea lui Hristos, fericind-o ca pe o lamură a lumii, ce mai presus de îngeri s-a ridicat, acelaşi a strigat celei pline de dar: “Preacurată Fecioară, bucură-te, şi iarăşi zic: bucură-te, că Fiul tău a înviat a treia zi din mormînt. Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă, saltă de-acum şi te bucură, Sioane, iar tu, Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău!”. Acestuia, care bucuria cea mare a vestit-o oarecînd, să-i strigăm şi noi, cu aceeaşi bucurie:
Bucură-te, că strigat-ai celei doldora de dar;
Bucură-te, îndulcitorul feciorescului amar;
Bucură-te, mîngîierea Născătoarei de Hristos;
Bucură-te, purtătorul îngerescului prinos;
Bucură-te, cu întregul nevăzutelor alai;
Bucură-te, care-n ceruri întreită slavă dai;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul 7

O, minunat alai îngeresc, care-n ceruri aduci neîncetat întreită slăvire, zicînd: „Sfînt, Sfînt, Sfînt este Domnul Savaot. Pline-s cerul şi pămîntul de mărirea Sa!”, iar asu­pra lumii, porunca lui Dumnezeu plinind-o, în chip tainic veghezi şi de toată dreptatea te bucuri, fii pururea însoţitor plin de bunătate al neamului nostru şi tot sufletul creştinesc luminează-l pe calea rugăciunii, a dragostei şi a osîrdiei slujitoare, ca una să fim cu toţii în­tru Hristos şi, răpiţi în bucuria Duhului, să zicem: Aliluia!

Icosul 7

Sfîntului Arhanghel Gavriil, cu Mihail întîistătător al Soborului Puterilor cereşti celor fără de trup, cuvine-se să-i aducem cinstire şi să urmăm dreptăţii lui, asemenea pă­rinţilor noştri, pe care din neam în neam i-a călăuzit, de la patriarhi şi prooroci pînă la Mai­ca Domnului şi de la apostoli pînă la sfinţii cei mai aproape de noi. De aceea, să nu prididim a ne ruga în toată vremea, iar acum mai cu înflăcărare să glăsuim către el:
Bucură-te, a îngerimii frunte binecuvîntată;
Bucură-te, duh ce-n chipul omenimii se arată;
Bucură-te, care-adus-ai Născătoarei imn din cer;
Bucură-te, că şi sfinţii ajutorul tău îl cer;
Bucură-te, că din piatră bun izvor ai izvodit;
Bucură-te, dărnicia creştinescului zenit;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul 8

Rugăciunile noastre primindu-le, Sfinte Voievoade Gavriil, ca pe o umilă ofran­dă poartă-le dinaintea Dumnezeului celui viu şi adaugă-le lor puterea ta mijlocitoare, că noi la tine nădăjduim şi la tot ajutorul îngeresc pe care Dumnezeu l-a rînduit oamenilor, după bunătatea şi înţelepciunea Lui. În genunchi cerşind îndurare pentru puţinătatea şi neputinţele noastre, dumnezeieştii Pronii ne încredinţăm întregi, cu sufletele şi cu trupurile deopotrivă, şi, laolaltă cu cetele cereşti, Dumnezeului Oştirilor celor de sus îndelung Îi cîntăm: Aliluia!

Icosul 8

Preafericit eşti tu, Gavriile, slujitorule al Dreptăţii şi Milei prisositoare, care faci cunoscute oamenilor hotărîrile voinţei dumnezeieşti şi stai pururea gata, cu tot Soborul cel întraripat, să plineşti po­run­cile Celui Vechi de Zile! Pentru aceasta, creştinii te cinstesc şi te laudă, şi binenădăjduiesc în sprijinul tău, iar noi, nevrednicii, în ceasul acesta numele tău cel plin de putere îl chemăm, strigîndu-ţi din tot sufletul şi din tot cugetul nostru unele ca acestea:
Bucură-te, ducătorul rugăciunilor la cer;
Bucură-te, încredinţare despre cele ce nu pier;
Bucură-te, că cetit-ai în vedenii de profet;
Bucură-te, strălumină pogorîtă-n Nazaret;
Bucură-te, că lui Iosif desluşire i-ai adus;
Bucură-te, că Maria zămislit-a pe Iisus;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul 9

Hristos, Domnul şi Mîntuitorul nostru, în fel şi chip a fost vestit oamenilor încă din vechime, prin îngeri şi prooroci. Iar Gavriil, îngerescul Voievod, fruntea vestitorilor a fost, şi pavăză cerească Fecioarei din Nazaret, şi strajă dumnezeiescului Mire. Şi toate întocmai au fost precum le-a grăit, la vremea de Dumnezeu hărăzită, ca să se întărească credinţa cea rîvnitoare şi nădejdea celor ce au strigat şi strigă: Aliluia!

Icosul 9

Întru totul vrednic de laudă eşti, Sfinte Voievoade Gavriil, că ţie ţi-au fost în­cre­dinţate mai înainte tainele Sfatului dumnezeiesc şi crainic ales ai fost dintre miriade de îngeri, dîră de lumină făcînd între cer şi pămînt, ca şi prin aceasta să se preamărească Tre­i­mea cea Sfîntă şi de grijă purtătoare, căci slava Stăpînului şi în rîvna slugii strălu­ceşte. Drept care şi noi, cu înfiorată cucernicie, cuvinte precum acestea din darul Cuvîn­tului îţi grăim:
Bucură-te, maiestatea cerului înflăcărată;
Bucură-te, care-n slavă precum vulturul dai roată;
Bucură-te, strălucire care soarele-l întreci;
Bucură-te, destăinarea tăinuitelor poteci;
Bucură-te, ascultare fără preget şi clintire;
Bucură-te, că prieten eşti al veşnicului Mire;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul 10

O, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute, Cel ce veşniceşti între oştiri fără de număr şi după Care toate se cer, de la răsărit pînă la apus şi de pe pămînt pînă în tării, că Tu eşti viaţa şi rostul şi plinătatea lor, dă-ne şi nouă duh sîrguitor şi limbi ca de foc, să preamărim acum şi pururea numele Tău cel sfînt, şi rînduielile Tale fără greş să le păzim, şi cu îngerii să-ţi cîntăm înmiit: Aliluia!

Icosul 10

Ce fericire şi cinste poate fi mai mare decît aceea de a contempla fără de vreme slava cea neapropiată a Sfintei Treimi şi de a sluji Voinţei dumnezeieşti celei una şi atoateorînduitoare, din care cele de sus şi cele de jos îşi au fiinţa lor? În fericirea şi în cinstea aceasta aflîndu-te, Gavriile Voievoade, cum nu te-am ferici şi nu te-am cinsti noi, cei ce ne ostenim în trup spre împărăţia cea fără de sfîrşit a lui Dumnezeu şi nădăjduim la tine cu nădejde mare, ca să ne fii nouă mereu sprijinitor pe calea cea strîmtă a mîntuirii? Drept care iară şi iară cuvios îţi grăim:
Bucură-te, sîrguinţă de cînd lumea lucrătoare;
Bucură-te, că iubirea din adîncuri te dogoare;
Bucură-te, mărturia hotărîtelor soroace;
Bucură-te, că prin tine voia Domnului se face;
Bucură-te, că Treimii I te ţii mereu aproape;
Bucură-te, bucurie care nu ne mai încape;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul 11

Dumnezeu cel Unul şi Întreit, cu înţelepciunea Lui cea neajunsă, oştire slujitoare a rînduit în cer, miriade de miriade, şi toate cele văzute prin cele nevăzute tainic se păzesc. Cutremură-te, omule, şi măsură îngerească agoniseşte-ţi ţie, că Dumnezeu, în bunătatea Sa fără de seamăn şi în nemărginita Lui dărnicie, la desăvîrşirea făpturii dintru început te-a chemat, ca înger nefiind, cu îngerii să te întreci, întru smerită ascultare, şi cu ei lao­lal­tă să cînţi Celui de trei ori Sfînt: Aliluia!

Icosul 11
 
Aducînd noi mulţămită şi slavă Celui ce îngerii Şi-i trimite din înalt, pe tine, trimisule fără de trup care în chip de om te-ai arătat odinioară, ca un de mai înainte crai­nic al lui Hristos, vestind celor aleşi mîntuirea ce avea să vie şi păzindu-i pe ei de toată urgia potrivnicului, cu bucurie te cinstim, putere sfîntă şi sfinţitoare, şi-i fericim pe cei la­­o­laltă cu tine, iar gurile noastre se umplu de lauda ta, zicînd:
Bucură-te, care-n ceruri întreită-nalţi cîntare;
Bucură-te, a celor sfinte strajă mărturisitoare;
Bucură-te, cel ce-n cinste eşti cu Mihail de-o seamă;
Bucură-te, leac angelic de-ndoială şi de teamă;
Bucură-te, care-n nume porţi a cerului tărie;
Bucură-te, bogoslovul veacului ce va să vie;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!
 
Condacul 12

Neînserată este slava şi fără de margini mila Domnului şi Dumnezeului nostru, iu­birea Lui peste toţi şi peste toate ca un cort se întinde, iar căile cele ascunse ale lucrării Lui – ce minte îngerească sau omenească poate în de tot să le cuprindă? De cine ne vom teme, dară, cînd cu noi este Dumnezeu? Ascultaţi, neamuri, şi preamăriţi Preasfînta Trei­me cea de-o-fiinţă şi nedespărţită, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfînt, cu fără de numă­rul oştirilor celor de sus laolaltă cîntînd: Aliluia!

Icosul 12

În minunata şi înfricoşata vedenie a celor de pe urmă, la ruperea celei de-a şaptea peceţi, văzut-a Sfîntul Ioan Bogoslovul pe cei şapte îngeri care stau dinaintea Celui-Preaînalt şi care au să sufle pe rînd în trîmbiţele Dreptăţii, vestind plinirea celor ce tre­buie să fie. Deci şi noi, nevrednicii, înfricoşîndu-ne pînă mai este vreme şi pocăindu-ne de atîta întuneric de păcate, celui desăvîrşit întru slujire, glas înălţînd, să-i cîntăm cu înmulţită nădejde:
Bucură-te, proslăvire a treimicului Sfat;
Bucură-te, al voii sfinte mesager întraripat;
Bucură-te, ajutorul celor ce spre ceruri strigă;
Bucură-te, că-ntre îngeri şi-ntre oameni eşti verigă;
Bucură-te, înfricoşata beznelor de jos certare;
Bucură-te, că măsură eşti a rîvnei slujitoare;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!
 
Condacul 13

O, Gavriile, Arhanghel al luminii line, care celor de demult le-ai desluşit calea şi le-ai vestit soroacele, care neîncetat veghezi peste faţa pămîntului prin dumnezeiască rîn­du­ială, care la sfîrşitul veacurilor cu Dreptul Judecător vei fi la înnoirea lumii, cercetea­ză-ne şi pe noi, nevrednicii veacului acestuia, şi păzeşte-ne de vrăjmaşii noştri văzuţi şi ne­văzuţi, de tagma lui Irod şi de tagma Satanei, ca să nu ne smintim şi să nu ne pierdem, ci să dobîndim şi noi cetăţenia Ierusalimului ceresc, unde laolaltă cu îngerii şi cu sfinţii să veşnicim cîntînd: Aliluia!

Condacul acesta se repetă de trei ori, după care se zic iarăşi Icosul 1 (“Cu cei şapte sfinţi îngeri voievozi…”) şi Condacul 1 (“Ca pe un crainic ceresc …”), apoi rugăciunea:
 

Rugăciune către Sfîntul Arhanghel Gavriil

O, Sfinte Arhanghele Gavriil, desăvîrşit lucrătorule, care cu numele şi cu fapta mărturiseşti puterea Ce­lui-Preaînalt, către puţinătatea omenească apleacă-te cu îngăduinţă, şi veghează-ne în cea­sul rugăciunii noastre, şi călăuzeşte-ne spre împlinirea a toată dreptatea, cu mulţimea ha­ru­rilor anume încredinţate ţie, că noi în puternicul tău ajutor cutezăm a nădăjdui şi ascul­tătoarei tale slujiri următori năzuim a ne face.
Tu pe oameni cercetîndu-i din neam în neam, cu bunele şi cu relele noastre ne ştii; de aceea te rugăm să fii răbdător cu nedesăvîrşirile noastre, sprijinindu-ne ca de rele să ne lepădăm, iar întru cele bune să sporim, căci de îndreptarea omului scris este că şi îngerii se bucură. Deci pricină de bucurie înlesneşte-ne să fim Puterilor cereşti celor fără de trup, peste care Dumnezeu fruntaş te-a rînduit, Voievod între Voievozii cei de sus. Fii bucuria noastră şi învredniceşte-ne să fim bucuria ta, ca întru Domnul bucuriei duhovniceşte să ne veselim.
Rugăciunile noastre du-le la Dumnezeu cu iuţimea aripilor tale şi de vestirea ta mîntuitoare nu ne lipsi pe noi, Binevestitorule, ca pe unii ce nădăjduim cu rîvna duhului să biruim neputinţele cele trupeşti şi îngerilor asemănători să ne facem, ca dimpreună cu oştirile cereşti şi cu cetele drepţilor, spre împărăţia luminii celei neînserate cătînd, din tot sufletul şi cu tot cugetul nostru să aducem mulţămită, laudă şi închinăciune Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Treimea cea de-o-fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru întîia dată au fost adunate în această carte Acatistele închinate Sfinţilor Arhangheli pomeniţi cu numele lor în Sfintele Scripturi: Mihail, Gavriil şi Rafail. Acestora li se adaugă Acatistul Sfîntului Înger Păzitor şi o prezentare pe scurt a lumii îngerilor, după învăţătura tradiţională a Bisericii răsăritene.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* La curtea Voievozilor cereşti