SUMARUL BLOGULUI
ALAIN DE BENOIST
ETICA ONOAREI
Să te construieşti pe tine însuţi, să îţi dai o formă, acest lucru înseamnă pînă la urmă să treci de la simplul statut de individ la cel de persoană. Fiecare din noi este un individ, dar nu oricine este o persoană. Este bine cunoscută distincţia pe care o făceau romanii între animus şi anima: persoana este acel individ care şi-a descoperit sufletul. Îşi poate descoperi sufletul numai acela care domneşte ca stăpîn asupra lui însuşi, care este suveran peste imperiul lui interior. Astfel, onoarea nu este altceva decît fidelitatea faţă de normele pe care ni le-am impus, faţă de imaginea pe care ne-am creat-o despre noi înşine. Montherlant spune undeva că trebuie ţinută chiar şi promisiunea făcută unui cîine, pentru că ceea ce ne angajează nu este nici conţinutul promisiunii, nici destinatarul ei, ci faptul însuşi de a fi promis. La fel, fidelitatea faţă de o convingere, faţă de o idee, se justifică prin însuşi faptul că am aderat la ea – mai ales dacă, dintru început, nimeni nu ne-a obligat. O asemenea atitudine conţine în sine propria sa justificare: fidelitatea faţă de o normă se justifică prin faptul că este o normă şi, în consecinţă, un reper ales, acceptat şi dorit. Iată două proverbe tipice Vechiului Regim, de dinaintea Revoluţiei franceze: a) “nobleţea cere nobleţe”; b) “nobleţea se tace”. Justificarea atitudinii care decurge din respectarea unei norme nu poate fi exterioară acesteia. Ea nu se poate întemeia pe un interes (nici chiar pe unul metafizic), din start etica onoarei respingînd orice morală utilitară.
De aici şi importanţa stilului. Există un raport evident între stil şi formă. A da o formă lumii, a-ţi conferi ţie însuţi una, înseamnă dintr-o dată a institui un stil. Din această cauză nu putem separa niciodată litera de spirit, forma de fond, vasul de conţinut. “Stilul este omul” (Buffon): felul în care faci lucrurile contează la fel de mult ca lucrurile însele. Chestiunile referitoare la formă nu sînt nicicînd ceva superfluu.
Morala aristocratică se poate defini printr-un criteriu constant: capacitatea de a acţiona chiar împotriva propriilor interese. Este exact inversul teoriei liberale, potrivit căreia omul, definit esenţialmente ca agent economic, îşi urmează peste tot “cel mai bun interes al său”. Dar aici nu se pune problema să cazi într-un fel de asceză negativă sau în angelism: o societate normală nu se compune numai din eroi. Şi, totuşi, ar trebui ca eroii să fie cei care servesc drept exemple, iar nu… ceilalţi. Sombart defineşte eroul drept acea persoană care caută în mod constant să ofere vieţii tot ceea ce poate, care urmăreşte să îmbogăţească viaţa, prin opoziţie cu burghezul, care caută constant tot ceea ce se poate lua de la viaţă, tot ceea ce îi poate îmbogăţi propria lui existenţă individuală.
Studierea actelor şi situaţiilor eroice demonstrează că raţiunile pentru care merită să trăieşti şi raţiunile pentru care merită să mori sînt exact aceleaşi. Prin urmare, e normal ca, într-o epocă în care nu se mai găsesc raţiuni pentru a muri, să nu mai găsim un sens al vieţii. Mai pe înţelesul tuturor: trebuie să admitem că orice drept are o contrapondere a sa în ordinea datoriilor. Dacă toţi oamenii au drepturi, toţi oamenii au şi datorii. Mai precis, din moment ce trebuie să existe egalitatea în drepturi, trebuie să existe şi o egalitatea în datorii. De aici decurge şi problema care constă în a afla care sînt datoriile pe care i le putem cere oricărui om, şi care, totodată, ne dau măsura drepturilor pe care orice om ar putea să le revendice. Acest principiu “funcţionează” în dublu sens: dacă este adevărat că celui ce îşi asumă mai multe datorii ar trebui să-i fie acordate mai multe drepturi, în schimb nu e deloc adevărat că putem impune mai multe datorii celui care nu are decît foarte puţine drepturi. Un drept neînsoţit de o datorie devine rapid un privilegiu (în sensul actual al cuvîntului). El este atunci perceput ca o injustiţie, ceea ce declanşează, în chip legitim, un proces “revoluţionar”, ca multe din cele cu care ne-a obişnuit istoria.
Tragicul se naşte dintr-o percepţie evidentă a unei duble contradicţii: mai întîi micimea noastră şi scurtimea acestei vieţi în raport cu imensitatea şi infinitatea lumii; apoi, între faptul că noi sîntem, pe plan material, conţinuţi în această lume şi faptul că lumea, oricît de imensă ar fi, este, în acelaşi timp, pe plan spiritual, conţinută în noi înşine. Sesizăm astfel că, oricît de “infimi” am putea fi, sîntem totuşi singurii care putem adăuga lumii forme şi ansambluri de forme care, altfel, fără noi, nici nu ar fi putut exista. Anticii au ştiut foarte bine că intensitatea vieţii este un fel de revanşă asupra scurtimii ei; au fost cei dintîi care şi-au dat seama că intensitatea variază invers proporţional cu durata (nu se poate trăi veşnic pe culmi). Tragicul se întemeiază totodată pe noţiunea de fatum, de “destin”. Noţiune care, trebuie reamintit, nu trimite la nici un fel la fatalism, ba chiar dimpotrivă. Sentimentul de fatum naşte două atitudini precise. Prima constă în a admite că există un destin pentru fiecare dintre noi, fără să vedem în caracterul său ineluctabil nici cel mai mic motiv de a renunţa să schimbăm tot ceea ce nu corespunde normelor pe care ni le-am fixat (acesta este şi resortul permanent al tragediei greceşti). A doua presupune ca, după ce am putut face totul în conformitate cu normele pe care ni le-am impus (şi, să nu uităm, aici a putea înseamnă a trebui), nu numai să acceptăm cursul evenimentelor care survin, ci chiar să îl dorim efectiv: amor fati.
În româneşte de
Bogdan George Rădulescu
(din Les idées à l’endroit, Éditions Libres – Hallier, Paris, 1979)
Un episod de onoare şi eroism de acum 75 de ani
«SIN NOVEDAD EN EL ALCÁZAR»
Alcázar-ul din Toledo (astăzi muzeu)
Războiul Civil din Spania
În Spania secolului trecut, după retragerea de la conducerea statului, în 1930, a generalului Miguel Primo de Rivera [1], stînga triumfă electoral în oraşele mari, în aprilie 1931. Regele Alfonso XIII părăseşte ţara, fără însă a abdica formal. Noua structură parlamentară nu întîrzie să profite de context, proclamînd abolirea monarhiei şi trecerea la forma de guvernămînt republicană. În anii următori, stînga spaniolă alunecă din ce în ce mai mult spre comunism (Frontul Popular), cu asistenţa interesată a Moscovei. Scopul comunizării Spaniei era, în viziunea cominternistă, acela de a prinde Europa într-un uriaş cleşte comunist, cu o gheară în Răsărit şi cu alta în Apus. În urma alegerilor din februarie 1936, mica majoritate obţinută de Frontul Popular permite formarea unui guvern dominat de comunişti (care lucrau în legătură directă cu “consilierii sovietici”). Situaţia devenea mereu mai tensionată şi mai primejdioasă, nu numai pentru Spania conservatoare, dar şi pentru întreaga Europă creştină. Picătura care a umplut paharul a fost asasinarea de către comunişti, la 13 iulie 1936, a lui Calvo Sotelo, liderul opoziţiei monarhiste. Reacţia îndelung aşteptată s-a produs în sfîrşit: aureolat de succesele sale militare şi de o înaltă prestanţă morală, generalul Francisco Franco Bahamonde (pe care Junta de Defensa Nacional îl va numi în curînd Generalísimo şi Şef al Statului), aflat în fruntea trupelor din Marocul spaniol, aruncă mănuşa guvernului roşu de la Madrid şi porneşte, din noaptea de 17 spre 18 iulie 1936, o adevărată Reconquista, răspunzînd sincronic Revoluţiei comuniste.
Războiul Civil spaniol s-a internaţionalizat la scurt timp de la izbucnirea lui [2]: Germania şi Italia au sprijinit făţiş forţele naţional-conservatoare, iar Uniunea Sovietică şi comuniştii de pretutindeni au întărit, ca pentru o cauză proprie, forţele pretins “democratice” (faimosul “Ajutor Roşu”). Marile puteri democratice – Franţa, Anglia şi Statele Unite – au adoptat formal o atitudine nonintervenţionistă, dar în realitate au ajutat (propagandistic şi nu numai) “brigăzile internaţionale” de sorginte comunistă, în numele formal al “libertăţii” şi “democraţiei” (!). În Franţa, mai ales, propaganda antifranchistă a căpătat aspectele cele mai sinistre [3]. Revoluţia comunistă spaniolă, antimonarhică şi anticatolică (după modelul mai vechi al Revoluţiei franceze – “Cu maţele ultimului popă îl vom spînzura pe ultimul rege!” – şi după cel, mai recent, al bolşevismului rus), şi-a îndreptat cu precădere violenţele împotriva Bisericii şi a valorilor creştine în genere, ajungînd pînă la orori aproape inimaginabile [4].
Ostilităţile au durat aproape trei ani. La 28 martie 1939, Franco pătrunde în Madrid, iar la 1 aprilie triumful său este definitiv. Se instituie astfel un regim autoritar – specie de dictatură benignă, cum a fost şi cea a lui Salazar în Portugalia [5] – prelungit pînă la moartea sa (noiembrie 1975), lăsînd în urmă-i o Spanie reconsolidată (una, grande, libre) şi pregătind restaurarea paşnică a monarhiei (prin tînărul Juan Carlos de Borbón, astăzi rege septuagenar).
În apropierea Madridului, la Valle de los Caídos, s-a ridicat un impresionant complex monumental în memoria victimelor Războiului Civil: Caídos por España y por Dios. Tot acolo se află înmormîntat, în marea catedrală tăiată în stîncă, şi legendarul Caudillo (Conducătorul) [6].
Franco (la mijloc) şi Moscardó (în dreapta)
Moscardó şi epopeea de la Alcázar
Episodul de epopeică măreţie legat de Alcázar-ul din Toledo (astăzi muzeu), asediat vreme de 72 de zile de republicani, în vara şi toamna lui 1936, a fost unul dintre momentele-cheie ale Războiului Civil spaniol şi una dintre cele mai emoţionante pilde de eroism din întreaga istorie a secolului XX, reamintindu-le spaniolilor de legendara rezistenţă de la Numancia (un fel de “Sarmizegetusă” a lumii iberice). Franco va declara fără înconjur: La liberación del Alcázar ha sido la mayor ambición de toda mi vida; ahora, la guerra está ganada (“Cucerirea Alcázar-ului a fost cea mai mare ambiţie a vieţii mele; de-acum, războiul este cîştigat”) [7].
Colonelul José Moscardó Ituarte asistase telefonic la execuţia fiului său (16 ani), căzut în mîinile comuniştilor (care încercaseră să-l şantajeze astfel să predea Alcázar-ul). Pe 29 septembrie 1936, cînd trupele franchiste cuceresc întregul Toledo, colonelul Moscardó dă acel raport laconic, intrat în istorie: Sin novedad en el Alcázar (“Nimic nou la Alcázar”). Ionel Moţa le scria părinţilor săi, înainte de a lua drumul Spaniei: “Scumpii mei părinţi, în durerea voastră, gîndiţi-vă la ce au avut de îndurat şi alţi părinţi, ca Moscardó, care a stat de faţă, la telefon, la împuşcarea fiului său! Şi totuşi nu a deznădăjduit, ci a luptat şi a trăit, pentru a-şi îndeplini datoria!” (scrisoare datată “Bucureşti, 22 noiembrie 1936” [8]). Iată şi portretul pe care i-l face lui Moscardó, cu mînă sigură, Vasile Marin: “Moscardó nu are deloc aerul clasic al eroului, aşa cum îl proiectează imaginaţia populară. Este un bărbat înalt, cam de 56 de ani, poartă ochelari, şi o anumită discreţie, care i se citeşte pe faţă şi în mişcări, îi dă înfăţişarea mai degrabă a unui profesor universitar decît a unui militar. Este de o modestie excesivă şi de o politeţe pe care numai oamenii cu adevărat mari o pot arăta. Şi totuşi […] cîtă bărbăţie şi cîtă dragoste de patrie în omul acesta, care preferă să-şi vadă ucis copilul decît să predea Alcázarul, în care se închisese falanga onoarei spaniole; care îşi vede un alt fiu – locotenent – ucis la Barcelona şi care tremură acum pentru viaţa altuia, ce luptă în Asturii!” [9].
Pe la începutul lui octombrie 1936, puţin după victoria asupra comuniştilor în faimoasa bătălie pentru Alcázar, ambasadorul Spaniei naţionaliste la Bucureşti, Don Pedro de Prat y Soutzo [10], primea o scrisoare din partea generalului Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, zis “Grănicerul”, preşedinte al Partidului “Totul pentru Ţară” (bastionul politic al Mişcării Legionare, continuator al dizolvatei Gărzi de Fier), în care se comunica doleanţa Legiunii Arhanghelul Mihail de a-i oferi în semn de omagiu colonelului Moscardó (ulterior general), eroul de la Alcázar, o spadă de onoare, din oţel de Toledo, pe care generalul român o folosise în ultimul război. Scrisoarea va fi urmată de vizita generalului, ce era în măsură să comunice şi componenţa echipei care urma să se deplaseze în Spania sub conducerea sa onorifică: avocatul Ion I. Moţa (mîna dreaptă şi – din 1927 – cumnatul Căpitanului), de 35 de ani; preotul ortodox Ion Dumitrescu-Borşa (secretar general al Partidului “Totul pentru Ţară”), de 38 de ani; prinţul Alexandru Cantacuzino (diplomat de carieră), de 34 de ani; inginerul Gheorghe Clime (comandantul Corpului Muncitoresc Legionar), de 47 de ani; avocatul Nicolae Totu, de 32 de ani; economistul Bănică Dobre, de 28 de ani. Avocatul Vasile Marin (şeful legionar al Capitalei, de 33 de ani) s-a adăugat ultimul echipei [11]. Toţi aceşti fruntaşi legionari, după înmînarea spadei de onoare, aveau să se încadreze, ca simpli soldaţi, în armata naţionalistă spaniolă.
Echipa legionarilor plecaţi în Spania
Omagiul legionarilor români
Iniţiatorul acţiunii – chiar dacă nu în toate detaliile ei – fusese Ionel Moţa. El a formulat, de altfel, şi motivaţia cea mai pregnantă şi mai sintetică: “Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Christos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!”, scria, cu o retorică amară, dar virilă, în epistola testamentară citată mai sus; şi, presimţindu-şi moartea, adăuga: “Nu e o mare binefacere sufletească, pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Christos? [...] Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Christos şi am mers fericit la moarte pentru El!” (aceste din urmă cuvinte sînt înscrise şi pe monumentul comemorativ de la Majadahonda, inaugurat la 13 septembrie 1970). Acelaşi sentiment responsabil îl trăiau şi ceilalţi membri ai echipei. Vasile Marin îi scria soţiei sale, la 23 noiembrie 1936: “N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre. L-am făcut cu acelaşi drag ca şi cînd ar fi fost vorba de ţara mea” [12]. Erast Călinescu, în grupajul intitulat “Cruciaţi ai secolului XX: mărturii din vuietul luptei” [13], selecta din memorialele lui Bănică Dobre [14] şi Ion Dumitrescu-Borşa [15]următoarele pasaje cu valoare motivaţională: “Se învolburase, în nebunia ucigătoare a urii, satanica pornire împotriva Crucii. Trosneau în îndepărtata Spanie catapetesmele [sic] bisericilor şi plîngeau, batjocorite, madonele din Alcázar. Ura, setea de sînge şi prigoana împotriva lui Cristos se cuibăriseră în însorita Peninsulă Iberică”, nota primul, străduindu-se să fie cît mai liric şi mai solemn; iar al doilea căuta tonuri apocaliptice, cu o legitimă indignare popească: “Pe pămîntul Spaniei începuse războiul între fiii aceluiaşi neam, împărţiţi în două tabere. Tabăra lui Satan, comunismul, care pusese stăpînire pe conducerea ţării, întindea arma spre uciderea celor rămaşi în credinţa lui Hristos şi în dragostea de Patrie. Generalul Franco, ajutat de cei mai demni şi cinstiţi generali, ridica steagul naţionalismului şi declara războiul Crucii […] Bolşevicii din Rusia au luat chiar ei, efectiv, comanda. Trimit armate, maşini de război, muniţii şi încep să omoare preoţii şi să dărîme bisericile. Moaştele sfinţilor sînt scoase din sicrie şi batjocorite. Passionaria, o agitatoare comunistă, fostă patroană de bordel, ucide episcopii Bisericii prin ruperea gîtlejului cu dinţii”!
Echipa legionară pleacă spre Spania în seara zilei de 24 noiembrie, din Gara de Nord, pe un traseu ocolit. “Trecerea prin punctul de frontieră Ghica-Vodă [Bucovina] s-a făcut în cele mai bune condiţiuni. Mergem în Spania prin ruta Polonia-Berlin-Hamburg-Lisabona, din voia şi bunul plac al regimului d-lui Léon Blum, care a găsit de cuviinţă să refuze delegaţiei româneşti, care duce o spadă eroului de la Alcázar, Moscardó, vizele de trecere prin Franţa. O, dacă generalul Cantacuzino, erou al războiului mondial, cavaler al Legiunii de Onoare, ar fi mers să felicite pe Largo Caballero [şeful suprem al armatelor republicane – n. n.] şi pe zeiţa revoluţiei, Passionaria, ce mai primiri triumfale în accentele «Internaţionalei», şi cu pumnul strîns drept salut, am mai fi avut!”, notează, cu amară ironie, Vasile Marin [16]. De la Hamburg la Lisabona au mers pe mare. La 2 decembrie sosesc în capitala Portugaliei, fiind întîmpinaţi de ambasadorul Spaniei, iar pe 4, cu trenul, iau drumul Salamancăi, pe atunci cartierul general al lui Franco, unde sînt primiţi de şeful de protocol al acestuia. La salutul de bun-venit, generalul Cantacuzino răspunde cu retorică de cruciat [17]: “Căpitanul legionarilor români, Corneliu Zelea Codreanu, trimite Spaniei naţionaliste, ce apără credinţa şi crucea, şapte capi ai Legiunii, pentru ca să lupte şi să moară, de va cere Dumnezeu, apărînd idealul pe care, ca şi aici în Spania, în îndepărtata ei soră, România, îl are Legiunea şi Căpitanul”.
Pe 6 decembrie, spre prînz, ajung la Soria, cartierul generalului Moscardó, unde are loc înmînarea solemnă a spadei de onoare. “Generalul Cantacuzino – scrie Vasile Marin [18]– oferă sabia, pronunţînd cîteva cuvinte [19]. Răspunde Moscardó vădit impresionat, în spanioleşte”. Pe 7 decembrie, la Toledo, “vizităm ce a mai rămas din Alcázar”, ieşind de acolo “cu convingerea că, pe deasupra tuturor instrumentelor Diavolului în luptă cu Divinitatea, se înalţă sublim eroismul pus în slujba Crucii, care învinge tot, absolut tot” [20].
Răzvan CODRESCU
[1] A nu fi confundat cu fiul său, José Antonio Primo de Rivera, ce a întemeiat în 1933 formaţiunea fascistoidă Falange Española.
[2] “… devenit, repede, un război între ideologii politice şi interese economice extranaţionale”, scria Mircea Eliade în Vremea, anul X, nr. 472, din 24 ianuarie 1937, p. 3 (articol reprodus – pp. 36-38 – în volumul Mircea Eliade, Texte “legionare” şi despre “românism”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001).
[3] Desigur, au fost şi notabile excepţii, mai cunoscută fiind cea a scriitorului creştin Paul Claudel (cf. *** Prigoana religioasă în Spania, cu o poemă-prefaţă de Paul Claudel, Ed. Floris Rom, Bucureşti, 1996). Conform statisticilor istorice, în Războiul Civil din Spania au fost ucişi – cel mai adesea în mod bestial – 12 episcopi, 4000 de preoţi, aproape 300 de călugăriţe şi peste 2000 de călugări. Să menţionăm că în pragul perioadei pascale a anului 2001 a avut loc la Roma, în Piaţa Sf. Petru, ceremonia de beatificare a 233 de martiri catolici ai Războiului Civil din Spania, victime ale “republicanilor”, printre care 30 de misionari ai Acţiunii Catolice şi 12 surori carmelite, cei mai mulţi asasinaţi la Valencia, în prima fază a ostilităţilor (care a fost şi cea mai dură). Alţi 122 de spanioli fuseseră beatificaţi în octombrie 1992.
[4] Iată, pe lîngă cele arătate în nota anterioară, relatarea unui martor ocular, membru al echipei legionare care a luptat în Spania: “ Sîntem concentraţi în dosul unei mănăstiri […] În această mănăstire a fost un centru de rezistenţă comunistă. Interiorul este distrus şi batjocorit. Călcăm pe odăjdii, pe icoane sfărmate şi tăvălite prin murdărie. Tablouri pictate de nume celebre, opere de artă de dinaintea şi din timpul Renaşterii (mănăstirea are 600 de ani) sînt rupte, iar sfinţii cu ochii scoşi. Murdării făcute pe altar, iar secera şi ciocanul mînjite pe pereţi şi pe icoane. O zdreanţă roşie fîlfîie pe crucea mănăstirii, ca o semnătură a profanatorilor […] Intrăm în castelul unui nobil spaniol, părăsit de comuniştii în retragere. Galeria de tablouri, oribil distrusă […] Icoana Madonei este profanată îngrozitor. Capela transformată în latrină. Pe treptele altarului recunoaştem, cu groază, cadavrul unui preot, cu mîinile legate la spate. Are o figură oribilă. Ne priveşte parcă, cu globurile ochilor nefiresc de mari. Apropiindu-ne, ne dăm seama că pleoapele i-au fost tăiate, iar nările umplute cu praf de puşcă şi explodate. Pe pereţi, bucăţi de creier, cu sînge şi fire de păr. În grajdul din curte, o femeie tînără şi cu fetiţa ei de vreo 6 ani, cu hainele sfîşiate, pline de vînătăi şi muşcături, violate, apoi ucise…” (spicuiri din Nicolae Totu, Însemnări de pe front. Note din expediţia legionară în Spania: noiembrie 1936 – ianuarie 1937, Ed. Curierul, Sibiu, 1937; ed. a II-a: Col. “Omul Nou”, Salzburg, 1952; ed. sp.: Notas del frente español, Ed. Dacia, Madrid, 1970, trad. Ovidiu Ţîrlea).
[5] Cf. Mircea Eliade, Salazar şi revoluţia în Portugalia, Ed. Scara, Bucureşti, 2002 (cartea datează din 1942). Citez din prefaţă: “… o formă creştină a totalitarismului, în care Statul nu confiscă viaţa celor care-l alcătuiesc, iar persoana umană (persoana – nu individul) îşi păstrează toate drepturile sale fireşti”. Putem să nu fim astăzi întru totul de acord cu percepţia autorului (din epocă şi de la faţa locului, cartea fiind scrisă chiar la Lisabona, unde a fost consilier cultural între 1941 şi 1945, după scurta misiune diplomatică la Londra), dar e limpede pentru orice observator onest că regimurile lui Franco şi Salazar nu pot fi asimilate abrupt nici fascismului italian, nici nazismului german.
[6] Pentru mai multe amănunte asupra situaţiei politice din Spania de la începutul anilor ‘20 pînă la sfîrşitul anilor ‘30, a se vedea, ca mai la îndemînă, capitolul respectiv (redactat, cu vădită antipatie faţă de franchism, de profesorul american Stanley G. Payne) din Hans Rogger, Eugen Weber (coord.), Dreapta europeană. Profil istoric, Ed. Minerva, Bucureşti, 1995, p. 142 şi urm. (Războiul Civil este tratat sumar, dar antecedentele lui sînt bine puse în lumină). Una dintre cele mai bune monografii dedicate lui Franco, de pe poziţii de dreapta, cu un bogat material fotografic şi documentar, este Ángel Palomino, Caudillo, Ed. Planeta, Barcelona, 1993.
[7] Cf. Ángel Palomino, op. cit., p. 130.
[8] Inclusă în Testamentul lui Ion Moţa (folosesc aici ed. a VI-a, Col. “Europa”, München, 1990, unde fragmentul citat se află la p. 10).
[9] Crez de generaţie, ed. a IV-a, Col. “Europa”, München, 1977, pp. 14-15.
[10] Personalul Ambasadei spaniole de la Bucureşti trecuse de partea lui Franco la 18 iulie 1936 (cf. Claudio Mutti, “Legionarii români în războiul din Spania”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 1/73, ianuarie 1997, p. 4; articol apărut iniţial în Storia del XX secolo din noiembrie 1996, pp. 51-57). A se vedea şi Pedro de Prat y Soutzo, Efectul Revoluţiei Naţionale Spaniole în România, Ed. “Carpaţii”, Madrid, 1962.
[11] Îndată ce află de hotărîrea lui Moţa (Mihail Polihroniade susţine că abia pe la jumătatea lui noiembrie), Vasile Marin “nu mai are astîmpăr: vrea să plece şi el în Spania, vrea să plece cu orice preţ. Se roagă de Căpitan – el, care nu se rugase de nimeni şi nu ceruse nimic, niciodată. Insistă să fie lăsat să plece. Căpitanul se codeşte, nu sînt destui bani. Atunci Marin, din sărăcia lui, din apriga, din amarnica lui sărăcie, găseşte 5000 de lei, se împrumută cu 5000 de lei, îi aduce la sediu şi cere să i se dea voie şi lui să plece. Cu ironia lui amară, îi spune domnului General: «Vreau să fiu al şaptelea sicriu»” (Mihail Polihroniade, în schiţa biografică din Cuvântul Studenţesc, nr. 1-4, ianuarie-februarie 1937; cf. Crez de generaţie, ed. cit., p. 234)!
[12] Cf. Vasile Marin, Crez de generaţie, ed. cit., p. 235. Osmoza politicului cu religiosul şi datoria faţă de Hristos dincolo de orice diferenţieri naţionale şi confesionale e concentrată în următorul pasaj al lui Moţa, ce exprimă însă poziţia omogenă a întregului grup: “… de va cădea Crucea la pămînt în Spania, se vor clătina temeliile ei şi în România, iar comunismul, dacă va fi azi biruitor acolo, se va năpusti mîine asupra noastră” (“Înţelesul plecării noastre în Spania”, în Cuvântul Argeşului, anul I [1936], nr. 25-26) – rînduri peste care pluteşte grimasa Istoriei.
[13] Puncte cardinale, anul VI, nr. 1/61, ianuarie 1996, pp. 4-5.
[14] Crucificaţii. Zile trăite pe frontul spaniol, ed. a IV-a, Col. “Omul Nou”, Salzburg, 1951.
[15] Cea mai mare jertfă legionară, , ed. a III-a, Col. “Omul Nou”, Salzburg, 1951.
[16] Crez de generaţie (ed. cit., p. 3). Să menţionăm că la întoarcerea în coşciuge, două luni mai tîrziu, drumul prin Franţa nu le-a mai fost oprit…
[17] Un frumos portret-necrolog al generalului Cantacuzino-Grănicerul (1869-1937) ne-a lăsat, între alţii, Mircea Eliade (“Mitul Generalului”, în Buna Vestire, anul I, nr. 189, 14 octombrie 1937, p. 2; generalul murise pe 9 octombrie): “Generalul Cantacuzino, născut şi crescut cu o respiraţie medievală, fiind unul dintre foarte rarii contemporani care păstrase înţelesul cuvintelor de «bărbăţie», «demnitate», «credinţă», a fost ursit să-şi împlinească munca în mijlocul unei societăţi fără tradiţie eroică şi fără simţul onoarei […] În mijlocul unei asemenea societăţi – scursori balcanice, dezrobiţii sloboziilor, iobagi neînvăţaţi cu libertatea, slugi, argaţi şi arnăuţi – Generalul Cantacuzino cobora parcă din legendă. Nici un complex de inferioritate, o demnitate aristocratică, bărbătească, românească […] Mitul Generalului Cantacuzino a fost preluat şi fructificat de lumea nouă, legionară, în care viaţa sa de magnific precursor nu mai e privită ca o curiozitate psihologică sau socială, ci e înţeleasă şi urmată firesc, cu admiraţie, dar şi cu dragoste. Tinerii care îşi încep viaţa pregătindu-se de moarte alcătuiesc astăzi marea familie românească în care virtutea şi bărbăţia pre-fanariote, realizate de Generalul Cantacuzino, luminează destinele veacului întreg” (reprodus în Textele “legionare”…, ed. cit., pp. 60-62).
[18] Op. cit., pp. 14-15.
[19] Nicolae Totu e aici mai amănunţit: “Generalul trage spada din teacă. O apucă de mîner şi de vîrf şi o arcuieşte […] «Am purtat-o prin bătălii»…” (Însemnări de pe front, ed. cit., p. 18).
[20] Op. cit., pp. 17 şi 18. Ion I. Moţa şi Vasile Marin vor cădea la Majadahonda, în apropierea Madridului, la 13 ianuarie 1937. Bănică Dobre se va întoarce rănit. Patru dintre supravieţuitorii echipei din Spania – Alexandru (Alecu) Cantacuzino, Gheorghe Clime, Bănică Dobre, Nicolae Totu – vor fi ucişi de călăii lui Carol II în “Noaptea cuţitelor lungi” (21 spre 22 septembrie 1939) în lagărul de la Rîmnicu-Sărat. Preotul Ion Dumitrescu-Borşa, singurul supravieţuitor postbelic, va avea un destin tragic în temniţele comuniste.
Mai puteţi citi pe acest blog:
* Taina jertfei: cazul Moţa-Marin
